Mihai
Viteazul și agheasma
Când Mihai Voievod, domnitorul Ungrovlahiei, „alungând
pe Andrei Batory şi luând sceptrul domniei Transilvaniei, a venit în oraşul de
scaun, ce se numeşte Alba Iulia, a voit ca să construiască acolo, în oraş,
biserică ortodoxă. Dar preoţii şi boierii, cetăţenii, fiind de „lege latină”,
nu-i permiteau lui să construiască, pentru că este de „legea ortodox㔺i pentru
aceasta nu voiau să aibă în oraşul lor biserică de altă lege.
Voievodul le-a zis: „voi nu sunteţi mărturisitori ai
credinţe celei drepte…” iar ei ziceau: „noi suntem drept credincioşi şi avem
puterea cea adevărată a darului Sfântului Spirit, pe care suntem gata cu
ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Mihai Viteazul le-a propus să
meargă împreună în mijlocul oraşului şi acolo să se aducă apă curată şi
arhiereul său cu preoţii lui să o sfinţească înaintea tuturor, tot aşa să facă
şi clericii catolici deosebi.
Apoi agheasma mare să fie pusă în biserica
romano-catolică catedrală. Să se „închidă” în vase deosebite şi bine
pecetluite. Catolicii să folosească peceţile lor şi ortodocşii peceţile lor, să
se pecetluiască vasele cu agheasmă şi uşile bisericii. Şi deci „a cărora va
rămânea agheasma nestricată, ca şi cum ar fi luată din izvor, a acelora este
dreaptă legea; iar a cărora se va strica, să fie şi legea rea”. Marele voievod
a precizat: „căci dacă apa mea va rămânea nestricată, după cum sper în
Dumnezeu, fără cuvânt să-mi permiteţi mie a zidi biserică, iar de nu, conform
voinţei voastre, nu voi zidi”. Şi catolicii „toţi au strigat cu un glas: bine,
bine, să fie aşa”.
Se povesteşte că a doua zi, dimineaţa, a mers
voievodul cu toţi boierii în piaţă, după obicei, cu episcopul şi preoţii cu
sfânta cruce, cu lumânări şi cu cădelniţe, cu litie stând la un loc pregătit,
au făcut sfinţirea cea mare a apei, rugându-se toţi ca să preamărească credinţa
ortodoxă.
Latinii la o parte înaintea tuturor au sfinţit apa şi
au sărat-o după obiceiul lor. Pe urmă au turnat agheasma în două vase şi le-au
pecetluit pe amândouă părţile, le-au dus în biserica romano-catolică. Apoi
închizând uşile bisericii, le-au pecetluit şi au plecat într-ale lor.
În toate zilele Mihai voievod, episcopul, preoţii şi
toţi dreptmăritorii creştini se rugau şi posteau. Asemenea făceau şi catolicii.
După douăzeci şi cinci de zile, având descoperire de
la Dumnezeu, a venit episcopul la domnitor şi i-a zis: „chiamă latinii şi
clericii lor să mergem în biserică şi despecetluind, să deschidem uşile şi să
vedem darul lui Dumnezeu….(care) nu ne vom ruşina”. S-a făcut după solicitarea
episcopului şi cu lacrămi în ochi se ruga: „Dumnezeule, Unule în Treime Sfântă,
Prea Mărite, după cum în vechime ai ascultat pe dreptul Tău Ilie cu foc întru
arătarea adevărului Tău şi ai ruşinat pe cei necredincioşi[4], încă şi acum
auzi-mă pe mine, nevrednicul robul Tău… nu pentru vrednicia noastră, ceea ce nu
avem, ci pentru preamărirea neamului Tău sfânt şi pentru întărirea adevărurilor
celor dintru Tine, ale credinţei noastre, arată darul cel nestricat al
Sfântului Duh în apa aceasta, cu nestricăciunea ei, ca să vadă toţi cei de
faţă, că în Biserica Ta cea de Răsărit este credinţa cea adevărată…”
Deci sculându-se, a despecetluit vasul în care era apa
cea sfinţită, şi văzând că a găsit apa mai curată şi mai luminoasă decât
înainte şi mirositoare cu mirosul ei propriu, după cum se întâmplă cu apa
dintr-un izvor curgător, a strigat: „Mărire Ţie Dumnezeului nostru, Mărire
Ţie…” şi către mulţime a zis: „veniţi de vedeţi, cum atâtea zile a stat această
apă şi a rămas cu darul lui Dumnezeu nestricată şi vă convingeţi că a noastră
credinţă ortodoxă este adevărată”.
După ce s-au rugat şi latinii după tipicul lor, au
despecetluit vasul însă apa avea un miros respingător şi toată biserica s-a
umplut „de putoare”. S-au înspăimântat latinii şi în mirarea lor au strigat:
„adevărată este legea grecească(ortodoxă) pe care o ţine domnitorul. Să-şi
zidească biserica legii sale în oraşul nostru…” S-au împrăştiat latinii cu
ruşine. Unii dintre dânşii s-au întors la credinţa ortodoxă.
Domnitorul, episcopul, preoţii, cu toţi boierii şi cu
ostaşii au preamărit pe Dumnezeu pentru minunea ce s-a făcut spre întărirea
credinţei ortodoxe celei adevărate.
FOCUL
SI FUMUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
În natura, toate corpurile sunt supuse atractiei
pamântului, în timp ce sufletele oamenilor tind, firesc, catre focarul lor
spiritual, catre Dumnezeu – arhetipul. Pacatul a pervertit si perverteste
aceasta fireasca atractie. Focul si fumul au tendinta sa se îndrepte spre
stihiile înrudite cu ele.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 284
,,SĂ
SE LASE MAMA PRUNCULUI DE FUMAT!”
PĂRINTELE
JUSTIN PÂRVU
Altă dată, am apelat la bunătatea Părintelui Justin
pentru un nepoțel pe care l-am botezat, M.C din Dorna Candrenilor, județul
Suceava. Încă de la o vârstă fragedă au apărut ceva complicații, crize și
probleme în zona capului, pe partea senzitivă a nervilor.
Medicii de la Spitalul din Târgu-Mureș au investigat
boala, au dat tratament, însă rezultatele întârziau să apară, conform
așteptărilor tuturor.
Răspunsul
Părintelui Justin
Ne-am deplasat la Petru-Vodă și am cerut ajutor.
Răspunsul Părintelui Justin a fost ferm, pe măsură, șocant pentru toți –
surpriză: ,,Măi, am să-l trec pe copilaș pe carnețelul meu de rugăciune, iar la
altar se va face cerere, însă cauza e alta. Să se lase mama pruncului de fumat
și cel mic se va face sănătos!”. Cumnata mea fuma intensiv de peste 20 de ani.
În momentul în care a hotărât să părăsească această grea patimă, copilul s-a
făcut sănătos.
Doctorii nu și-au putut explica la computerul tomograf
cum au dispărut acele leziuni interne din cap. Astăzi copilul este sănătos și
n-a mai avut probleme de atunci.
(Mărturie primită pe adresa Redacției
Atitudini)
Ce
sunt demonii? Dacă tot vorbim despre Halloween…
-
Sf. Evmenie Saridakis -
Cum
au apărut dracii?
Lupii aceștia nevăzuți nu sunt altceva decât viclenia
diavolului. Aceștia nu ne pot atinge decât dacă îngăduie Dumnezeu. Atunci când
suntem în Hristos, nu ne pot atinge, nu-i așa? Nu-i ating pe oameni decât,
probabil, atât cât le îngăduie Dumnezeu.
Aceștia sunt nevăzuți, nu au trupuri ca oamenii, sunt
duhuri. Au fost îngeri ai lui Dumnezeu, dar din cauza mândriei lor au devenit
din îngeri luminoși, demoni întunecați.
„Ar fi vai de noi, dacă i-ar îngădui Dumnezeu să ne
atingă cât vrea!”
Dacă un om face cele rele înseamnă că cel rău îl
împinge spre aceasta, în timp ce Dumnezeu dorește întotdeauna binele. Dumnezeu
nu vrea ca omul să facă ceva rău. Izvorul a tot binele este Dumnezeu și pricina
celor rele este cel viclean. Vrăjmașul nu poate să facă ce vrea, doar atât cât
îi îngăduie Dumnezeu. Ar fi vai de noi, dacă i-ar îngădui Dumnezeu să ne atingă
cât vrea! Nu ar mai rămâne nimeni neamăgit pentru că acesta este ucigător de
suflete.
Totuși Dumnezeu nu-i îngăduie foarte mult. Ce i-a zis
Dumnezeu despre Iov? „Îl vei ispiti, dar nu te vei atinge de sufletul lui”. Cu
toate acestea, Iov a răbdat toate încercările, slăvind pe Dumnezeu pentru
toate. Același lucru se întâmplă cu toți oamenii. Diavolul îl ispitește pe om,
doar atât cât îl lasă Dumnezeu. Chiar și pe Hristos l-a ispitit vicleanul! Și
Hristos era Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit!
Cine
e Lucifer, mai marele demonilor?
Cum lucrează dragostea lui Dumnezeu asupra demonilor?
Nu sunt și ei din creația lui Dumnezeu?
Demonii sunt duhuri, Dumnezeu i-a creat cu chip slăvit
și i-a înzestrat cu lumină. Pe primul dintre ei, Luceafărul, l-a făcut cel mai
luminos. Acesta, însă, nu s-a mulțumit cu dragostea lui Dumnezeu, ci a vrut să
se pună pe el însuși mai presus de Dumnezeu. Mai poate fi vorba că L-a iubit pe
Dumnezeu?
Cel care iubește un om, ar fi în stare să-l pună jos
și să-l calce în picioare? Dimpotrivă, cel care iubește, renunță la drepturile
lui: „Pentru că te iubesc, te voi socoti ca fiind mai bun decât mine”.
Luceafărul, însă, a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, din moment ce Dumnezeu
l-a creat cel mai luminos între îngeri, primul. De aceea, a spus: „Voi așeza
tronul meu mai sus decât al Celui Preaînalt și voi fi asemenea Celui Preaînalt
și doar ce a gândit acest lucru, că s-a și prăbușit”.
Bătaia
de la diavoli
Gheronda, spuneți-ne cum v-au războit demonii? Este
adevărat că se poate lua bătaie de la diavoli?
Da, este adevărat. Dumnezeu îngăduie, poți suferi
atacuri de la demoni și aceasta nu este minciună.
Sfinția
voastră, ați avut asemenea atacuri?
Da, am avut, dar nu m-au bătut. Veneau, dar îi opream.
Înțelegeam că vin, altfel m-ar fi omorât dacă i-aș fi lăsat. Veneau cu multă
ciudă și mânie, dar simțeam dinainte și ceream ajutor de la Dumnezeu și-i
alungam, nu-i lăsam.
Frica
de diavoli
Sufletul se înfricoșează în acel moment?
Da, tremuram tot. Simțeam că vin să mă omoare. Nu-i
vedeam, dar îi simțeam că vin și ceream ajutor de la Dumnezeu. Aceasta se
întâmpla în chip real, nu imaginar. Era ca și cum l-aș fi văzut, dar nu îi
vedeam, doar îi simțeam. Dacă i-aș fi văzut, cred că mă omorau.
De
multe ori, părinte?
Nu de multe ori, dar se întâmpla. Prima dată i-am
văzut în luna august 1981. După aceea, la scurt timp, poate 2 luni, i-am văzut
din nou. Acum, am mai mult de un an, de când nu i-am văzut, dar nu îi lăsam
deloc să se apropie de mine. Ceream ajutorul Maicii Domnului și al tuturor
sfinților. În mod special, ceream ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Îndată ce strigi la Domnul nostru Iisus Hristos,
aceștia pleacă. El are mare putere. Îi distruge și îi pierde de pe fața
pământului.
Vindecă
un demonizat
Într-o după amiază, după Vecernie, au adus la el un
tânăr de 25 de ani. L-au adus sora și mama lui și au spus părintelui Evmenie că
acest copil are demon. Tânărul părea liniștit, nu făcea ceva care să arate că
ar fi demonizat.
Părintele Evmenie l-a luat cu el la ușa nordică a
Sfântului Altar. Când a început să-i citească rugăciuni, copilul s-a agitat și
a început să strige: „Ești sfânt, bre…?” și alte expresii necuviincioase.
Părintele spunea că numai Dumnezeu este sfânt.
Tânărul a început să strige și mai puternic: „Bre,…
ești sfânt?”. Iar părintele Evmenie a repetat: „Sfânt este numai Dumnezeu”.
Părintele a continuat să-i citească și să-l însemneze cu semnul crucii multă
vreme.
La sfârșit, l-a uns cu untdelemn sfințit din candela
sfinților doctori fără de arginți și tânărul s-a făcut bine în chip minunat.
(Preluat din cartea „Sf. Evmenie
Saridakis, bunul păstor și de minuni făcător”, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă).
IARBA
-
Parintele Ilie Cleopa -
Daca noi privind iarba pe care pururea o calcam cu
picioarele ne vom aduce aminte de asemanarea ce o avem împreuna, dupa cuvântul
Scripturii care zice: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Psalm
102, 15), si iarasi: „Tot trupul este iarba si toata slava omului ca floarea
câmpului” (Isaia 40, 6), si iarasi: „Zilele mele ca umbra s-au plecat si eu ca
iarba m-am uscat” (Psalm 101, 12), atunci cine poate spune câta filosofie
duhovniceasca ne învata pe noi iarba si florile câmpului? Atunci când mergem
prin tarina si vedem pe vreo pasune iarba batrâna si uscata de vreme si de
acolo ne mutam cu mintea la viata noastra si gândindu-ne la batrânetea ce ne
asteapta si la uscaciunea noastra ce vine odata cu batrânetea, atunci iarba cea
batrâna si uscata pentru noi se face o scoala si buna povatuitoare catre
nemernicia si nimicnicia noastra pe acest pamânt.
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman,
1996, cap. cap. 3: Minunile lui Dumnezeu din iarba si flori, p. 28-37.
NU
MAI MUNCIȚI LA STRĂINI!
–
PR. JUSTIN PÂRVU –
Domnule, sunt niște lucruri foarte utile și practice
pentru un om. Pentru că a cunoaște lucrurile acestea practice, vedeți
dumneavoastră – trebuie să învățăm de la germani. Cunosc totul, în sfârșit, se
pricep și se descurcă în toate: acum e domnul funcționar, peste jumătate de oră
îl vezi în ținută de muncitor, se urcă pe tractor, trage brazde la 3-4 hectare
și iarăși e domn! Da! Nu se înjosește.
La noi românul nu face (muncește) nimic. De multe ori
m-am exprimat că atâta vreme cât Bărăganul ăsta este plin de bălării și nu-l
mai cultivă nimeni, nu ar fi rău la noi în țară. Dar ai noștri români s-au dus
să învețe la străini să argățească și să trăiască viață bună. Ei spun că: „E
bine în Italia! E tare! Trăiesc bine germanii!”. Păi trăiesc de pe urma
noastră! De pe urma muncii și a efortului, după care voi veniți aici ca niște
scrumbii. După un an de zile de muncă sunt storși, săracii, din nemila aceasta
a necreștinilor, că intră ca robi în viața lor.
O femeie, săraca, îmi spune că a pregătit totul pentru
duminică, să se ducă și ea la o biserică. Ei bine, un scorpion de bătrână, ia
niște făină așa și aruncă pe dușumea: ,,Unde te duci tu, nenorocito! Te duci la
biserică? Ia uite, ce-i aici! În ce hal lași tu casa?”. Și-i dă două palme de este nevoită să cadă în
genunchi, să o ierte și să se apuce acolo de curățenie. Numai să nu meargă la
biserică.
Până unde, în sfârșit s-a ajuns cu umilința aceasta
exagerată a românului…
Domnule, noi, creștinii ortodocși, de pildă, nu avem
voie să ne ducem. Nu avem voie să părăsim locul. E greu? E greu! Așa au dus-o
și strămoșii noștri! Au muncit pământul acesta, din el a îmbrăcat o haină care
l-a ținut 3-4 ani, făcută din lână, din oaia asta pe care a crescut-o lângă el
acolo și nu s-a dus, domnule, a stat aici. În toate vremurile grele care au
venit peste noi, toate năvălirile barbare de până în ultimele noastre vremuri,
el a stat și nu s-a dus.
De altfel, și la ora actuală nu se duce în Canada sau
în America un țăran, se duce tot un om care are totuși o posibilitate. El, ca
profesor în Piatra Neamț, merge în America pentru că are un salariu mai mare.
Dar nu ar trebui să se ducă. Să rămână în salariul care este și să formeze în
jurul lui oameni de societate și de viață.
Ar fi legătura aceasta între intelectual și omul de
jos, să nu fie lăsat de capul lui, sărac și lipsit și de orientare, de cuvânt,
să vadă un model de viață pentru el. Să se uite peste gardul intelectualului și
să spună: ,,Ia uite ce recoltă, ce pomi, ce grădină și ce bogăție, ia să fac și
eu, ia să mișc și eu…”.
(Transcris din convorbirile Părintelui
Justin cu maicile de la mănăstirea Paltin, publicat și în Revista ATITUDINI
Nr.81)
„Ionel,
vampirii şi fantomele!”. Poveste de Halloween
de
Vlad Mihai Diaconescu
Într-o zi de vacanţă, Ionel a început să citească o
carte despre vampiri. Bunica l-a văzut şi nu a fost de acord, dar el s-a dus în
foişor şi a citit toată ziua despre aventurile vampirilor.
S-a culcat cu gândul la ce citise. Dar iată că se
trezeşte într-o pădure. Aici îl izbeşte o lumină argintie puternică. Ce să fie?
Nu mai văzuse aşa ceva niciodată.
Visul
demonic
Treptat, lumina începe să se stingă. Parcă l-a atins
ceva! Sau cineva? Inima începe să o ia la galop. Stai! Lângă el este,
într-adevăr, cineva! Reuşeşte să privească cu coada ochiului: este Colţ Galben,
vampirul cu care îşi petrecuse ziua. De ce nu se mai simte liniştit? Nu arată
deloc cum îşi închipuise el. Colţ Galben îi transmite fiori pe şira spinării.
Ba chiar îl bruschează. Oare ce are cu el? El doar îl simpatizase!
Ionel îşi dă seama că vampirul vrea să îl muşte. O ia
la fugă prin pădurea devenită întunecată acum. Îl zgârie crengile, îl lovesc
peste faţă ierburile înalte. Simte că îşi pierde suflarea. Se opreşte puţin să
îşi tragă sufletul. O, nu! O arătare albicioasă îi apare în faţă. Arată ca o
fantomă. Doar văzuse atâtea filme cu fantome! Este un cunoscător. Măcar aceasta
nu îl poate muşca. Parcă trece prin el. Fantoma începe să se învârtă foarte
repede în jurul lui, până îl ameţeşte. Aşa ameţit îşi aminteşte de Colţ Galben.
Da, îi simte suflarea rece în ceafă. Trebuie să fugă, dar este total buimac.
Colţ Galben se apropie. Deschide gura din care ies doi canini uriaşi. Urmează
să îi înfigă în gâtul lui! Iată că se opreşte! Ce să fie? Unul dintre canini
are o carie uriaşă. Se pare că l-a apucat durerea.
Nervos, Colţ Galben îl întreabă pe Ionel dacă nu are
un calmant sirop. Ar prefera să fie roşu. Pastilele îi rămân în gât. Ionel îi
răspunde că nu are şi nici nu i-ar da dacă ar avea. Atunci Colţ Galben vrea să
îl muşte cu orice preţ. Nuuuuuuu…
Există
fantome și vampiri?
Ionel se trezeşte lac de transpiraţie. Lângă el îi
zâmbeşte cald bunica. Îl mângâie pe cap şi îi arată cartea pe care o lăsase în
foişor.
Ionel lasă privirea în jos, ruşinat. Iată ce rău a
făcut că nu a ascultat-o!
Bunica îi spune: – Ionel, vampirii şi fantomele nu
există decât în mintea oamenilor fără credinţă! În mintea noastră trebuie să
stea sfinţii lui Dumnezeu. Iisus Hristos ne-a scos din întuneric.
Ionel a înţeles şi şi-a promis că nu va mai citi
astfel de cărţi.
Preluat din cartea pentru copii: Temele
lui Vlad)
INCEPUTUL
SI SFARSITUL
-
Compozitorul Arvo Part -
Sfârsitul este întotdeauna. Orice clipa e sfârsitul.
Iata, acum este sfârsitul. Peste cinci minute va fi sfârsitul. Mâine poate fi
sfârsitul. Sfârsitul putea sa fi fost înca ieri. Sfârsitul este cosmic. Mereu
este începutul. Mereu. Si sfârsitul este mereu. „EU SUNT ÎNCEPUTUL SI
SFÂRSITUL”. Si aceasta, acest EU, este o însusire. Nu oricine poate sa spuna:
„Eu sunt Începutul si Sfârsitul”. Hristos zice: „EU SUNT ÎNCEPUTUL SI
SFÂRSITUL. ALFA SI OMEGA” (Apocalipsa 22, 13).
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 78
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu