fantasticele
steaguri fără flamuri ale lui strâmbă-lemne
~*~
în
lumina lampadarelor
femeia
robinson îl aștepta pe bărbatul robinson
pe
malurile unei mări scufundate-n respirația de rechin a celor vii
odele
triumfale ale rătăcirii și iertării
înhămat
la osia ruptă a lumii
poporul
român alesese în egală măsură
comunismul
și cultura de etnobotanice
virtuoși
ai crimei în stare pură
aplicau
de îndată legea talionului
democrația
avea ochi de sticlă neagră
obținută
în laboratoare sofisticate
în
care oameni ai legii fără-de-lege
alungau
melancolia cu bâtele ca-n piața universității
tratament
ambulatoriu al exterminării și iertării definitive
fiecare
bâtă primită era un pas înainte
în
bătaia clopotelor care -și făceau griji
pentru
cămașa netrasă la sorți a divinității
l-am
chemat de pe veșnicele plaiuri ale vânării de vânt
pe
strâmbă-lemne
ce
se-ntorcea agale de la cules de scoici de pe plaja
celor
douăsprezece mii de uriașe broaște țestoase
care
guvernaseră lumea până la mine
când
mi-a fost mai greu am băgat capul ca struțul în nisipul de foc
până
am ieșit din țara oamenilor în negru
fără
să-mi fie teamă printre sălbăticiunile
înviate
ale deșertului dintre mine și tine
dintre
mine și lucruri
dintre
mine și carnea miliardarilor leproși
căzând
de pe trup bucățică după bucățică
la
ruleta rusească al cărei adevăr metafizic era ultimul glonț
cu
o fantastică foarfecă
veni
aproape de mine
strâmbă-lemne
și
după ce se uită cu atenție sporită
prin
aerul de sticlă fluidă
la
bărbații de lemn și la steagurile rupte ale dragostei
ce-nfășurau
femeile de lemn cu sexul-spadă
pentru
învinși învingători
în
gurile lor de lemn își făcea cuib seminarul de filosofie al trădării
după
toate acestea din cale-afară de obosit
goya
se mută cu chirie într-un autoportret făcut la tinerețe
pe
care strâmbă –lemne se și grăbi să-l taie în două cu foarfecele
această
parte de lume mie și numai mie
~*~
cătălin
afrăsinei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu