Mircea Dorin Istrate - ȚINEREA DE MINTE + POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

 

POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

 

ȚINEREA DE MINTE

 

 

Suntem un popor străvechi, însfințit aici, în huma începutului de lume, unde ne-am împuit mereu în scurgerea timpului. Pentru a dăinui în bună înțelegere, din trăiri și poticneli, din greșelile făcute și iertările cerute ne-am făcut legi, datini, obiceiuri, pe care să le respectăm mereu fără crâcnire și apoi să le transmitem urmașilor ca sfântă și neprețuită comoară lăsată din moși-strămoși, veac după vec, pentru a dăinui aici în frățietate, în cinste, în demnitate și în onoare.

Ne-am încrezut în cuvântul dat, în promisiunile făcute, pentru că ele erau atunci, în vremea veche, mereu și mereu respectate și ținute cu sfințenie, fiind de-asupra a tot și a toate câte erau în lumesc. Așa s-a clădit lumea de-nceput a strămoșilor mei, așa s-a întărit, așa s-a lărgit ea atunci în lungul și-n latul pământului și așa am crezut că va fi mereu. Dar la fel ca în biblicul Rai adamic, păcatul l-a îmbiat cândva, pe cineva, să nu mai respecte vechile rânduieli, să mintă, să înșele, să promită fără acoperire și, din acea clipă, s-a năruit lumea.

Poporul acesta a fost mereu mult prea blând, încrezător în cuvântul dat, în învățăturile și pildele Iertătorului nostru Issus, în jertfelnicia Lui pentru ștregerea păcatelor lumii, prea sfielnic, prea îngăduitor și iertător cu alții, prea bun la suflet, pricini din care a suferit atâtea în mersul veacurilor.

A știut că în unire stă puterea, forța și tăria neamului său și tocmai de aceea ori de câte ori s-a adunat în granițele limbii sale a crezut că va fi pentru veșnicie. S-a înșelat însă amarnic, ca și atunci când a crezut că, aducând domni străini va fi mai bine condus, când a încheiat tratate mincinoase cu mai marii lumii, când s-a aliat cu aceștia, când a crezut în ruga de iertare a învinșilor, când s-a pus încrezător și cu bunăștiință sub ocrotirea unora, când a vrut să fie și el alături de mai marii lumii plătind prea scump această clipă înșelătoare de mărire, când alții l-au tot îndemnat să-și schimbe orânduirea pentru o alta iluzorie care-l va duce mai apoi la pieire, când a vrut să fie și el liber cugetător, lepădându-se de credința lui străbună, și multe altele care l-au dezunit, l-au înstrăinat de neam și glie, l-au sărăcit de bogățiile sale, l-au ținut la coada lumii și, în final, l-au nevoit cum n-a mai fost el vre-odată.

Acesta este blestemul pe capul omului cel încă mai bun la suflet decât alții di-mprejurul său, dar trăitor și el în această lume atât de înrăită, plină de păcate, învățată cu minciuna, cu hoția, cu înșelătoria, cu promisiunile deșarte, fără frica de Dumnezeu, doritoare de prea multă libertate, depărtată încetul cu încetul de rădăcinile sale, de neam, de propria istorie, de credința străbună. Și ce-i mai rău e că greșim mereu și mereu și nu ne învățăm minte ca să nu mai repetăm la nesfârșit greșelile făcute.

Vin vremuri grele și noi care încă mai avem cîte ceva din cele trebuincioase pentru viețuire, în loc să trecem cu bine prin aceste vremi, ne-om nevoii mai mult ca niciodată, tocmai pentru că nu am învățat încă de atâta amar de timp că doar ,, unirea-n cuget și-n simțiri” dă adevărata putere unui neam, că doar încrederea în noi, în vrerea și dorințele noastre a fi înfăptuite, în credința străbună, în curajul, demnitatea și neplecarea capului în fața altora, ne înalță cu adevărat în fala lumii.

Mai e mult până atunci, mai e încă mare nevoie să revenim la matca străbună, la mereu aducerea aminte a jertfitorilor noștri cei prea depărtați acum de sufletul nostru, un Zalmoxes, un Decebal, un Burebista, Descălecătorii, Basarabii, Mușatinii, domnii noștri cei de începu, de un Mircea, un Ștefan cel Mare, un Mihai, un Avrămuț, un Cuza și atâțea alții care-și dorm veșnicia aici în huma străbună, pentru că ei sunt acum, și-n veci de veci, bornele noastre presărate pe drumul viețuirii, troițele cele veghetoare de conștiință, izvoarele dădătoare de curaj și jertfelnicie în clipele de mare cumpănă.

Țineți dară minte ce ne-au tot spus bacii noștri cei înțelepți: cum că noi suntem scoborâtori dintr-un neam mare, puternic, neaplecat nimănui și plăcut cerescului, așezat aici de la-nceputul lumii, că ni-i s-a dat să viețuim și să păstrăm mereu curată preafrumoasa grădină a Maicii Domnului, pentru a merita a fi, la sfârșitul veacurilor care vor să vină, sămânța de-nceput a lumii celei noi. Gândiți-vă mereu la asta și puneți în ruga voastră de iertare îndreptată spre ceresc, lăcrimata boabă a sufletului vostru cel smerelnic, ce se vrea mai bun și mai înțelept, spre a putea schimba lumea de azi și spre a spera că va primi la sfârșitul vieții pământești, mântuirea pentru tot și toate câte le-au făcut în trăirea cea lumească.

***

 

VREMURI GRELE

 

Dacă mai deschideţi din când în când cumva o carte de istorie a românilor, veţi găsi între primele ei pagini însemnări despre vremuri încărcate de glorie, de măreţie, de fală, de bărbăţie, de dragoste adevărată faţă de neam şi ţară, de frăţietate, de jertfă. Pentru că pe-atunci, în cea vreme-ndepărtată, un Zamolxes ne învăţa legile adevărului şi ale dreptăţii, cum că noi suntem asemenea zeilor, nemuritori; marele Burebista că tăria unui neam stă în unirea lui în jurul conducătorului; Decebal, crucea neamului acestuia, că veşnicia faptelor noastre cele mari sunt de-acum săpate în carnea Columnelor, cele semănate de-acum cu sânge de-alungul şi de-alatul moşiei noastre; Mircea, că tot şi toate trebuiesc făcute cu adâncă chibzuială şi înţelepciune; Stefan cel Mare, că neatârnarea ţării se ţine cu nenumărate lupte, cu jertfă, sacrificiu şi credinţă în Dumnezeul nostru cel iertător; Mihai, că în norocul unei clipe sorocite se face istoria cea mare şi adevărată; Avrămuţ, că idealul şi speranţa unei naţii adună şi îmbărbătează masele; Cuza, că doar unirea tuturor face puterea cea trebuincioasă a schimba lumea.

Fără ei, fără gândul şi faptele lor măreţe am fi acum pleava lumii, purtată de vântul istoriei, inşi fără modele de urmat, fără idealuri, speranţe, aduceri aminte. De-alungul întregii noastre vieţuiri, aici, în cuibarul veşniciei, noi n-am făcut altceva de cât să ne tot unim în jurul unui bărbat cu drag de neam şi ţară, în jurul unei idei, să ne lăţim moşia strămoşească până în graniţele limbii sale, să luptăm mereu şi mereu pentu apărarea neamului şi a ţării, pentru sfânta şi jertfelnica neatârnare. Şi mai întotdeauna hulpavii noştri vecini ne-au împuţinat în nenumărate lupte, ne-au dezbinat şi ne-au împărţit moşia, ne-au ars-o, ne-au furat-o, ne-au secătuit-o, ne-au vlăguit-o de oameni, de bogăţiile câmpului, de comorile pâmîntului. Dar de fiecare dată ne-am ridicat din ţărâna umilinţei şi a deznădejdii, ne-am îmbărbătat, ne-am adus aminte de toţi inaintemergătorii noştri ştiuţi, pomeniţi şi ţinuţi mereu aminte în fânâna sufletului nostru ca leac vindecător a toate relelor acestei lumi şi aşa am ajuns, de fiecare dată, iarăşi ce-am fost.

Iar dacă mă gândesc că noi suntem aici de-odat cu lumea, că am fost cap de neamuri pentru alţii di-mprejurul nostru, că strămoşeasca noastră moşie se întindea până dincolo de soare-răsare şi soare-apune, că limba noastră cea bătrână, datinile, obiceiurile, portul, le întâlnim şi-acum prin largul lumii, mi se umple sufletul de bucurie, de fală, şi mărire. Acum însă, cu o moşie doar cât o ţandără din ce-a fost odată marea noastră împărăţie, cu neamul dezunit şi dezbinat, cu hoţi, laşi şi trădători cum n-am avut niciodată atâţea în jertfelnicul nost neam, când suntem fără conducători de nădejde în urma cărora să ne înşiruim toţi pentru ai da ţării speranţe şi putere, pentru a o face de neînvins, mă cutremur şi mă înspăimânt la ce ne putem aştepta.

Se pare că Dumnezeu ne-a luat minţile lăsându-ne în plata noastră, ori poate ne pedepseşte pentru grelele păcatele de-acum, că prea ne-am întinat în glodul nemerniciei, al laşităţii noastre, al avariţiei, al minciunii, uitând cu totul de cele sfinte, de suflet, de nemurirea lui, de neamul di-mpreună cu care suntem trăitori aici, în Grădina Maicii Domnului, pe care am început să o vindem, să o furăm, să o pustiim.

Suntem atât de mici în tot şi toate, în gând, în simţire, în fapte, am schimbat dragostea cu ura, adevărul cu minciuna, curăţenia cu întinarea, toate numai pentru mărirea noastră şi nu a lui Dumnezeu, a neamului şi-a ţării.

Vor veni vremuri grele tocmai pentru a ne arăta câte încă le-am pierdut, pentru a ne căii şi a cere cu smerelnicie iertare şi poate doar atunci când vom fi iarăşi uniţi, drepţi şi cu dragoste spre toate cele sfinte din ceresc şi pământesc, vom fi iarăşi mari şi puternici în faţa lumii, putând a ridica în fală şi mărire, buna noastră Maică, România. Dă Doamne să apucăm şi noi din dulceţa acelei vremi ce va să vină.

În mintea unora dintre noi, persistă încă ideea că, doar cuceriți, omorâți, luați în sclavie, furați de marile noastre bogății, oprimați atâțea ani sub talpă romană, ne-am deșteptat, ne-am civilizat, ne-am alăturat lumii bune, am învățat o nouă limbă, am îndrăgit zeii romani și de atunci suntem și noi cineva. Fără toate astea am fi rămas niște barbari nenorociți, mult prea liberi, trăind în continuare după Legile Belagine învechite,( fără sclavi care să muncească în locul nostru), sub zeii noștri, după datinile și obiceiurile noastre străvechi, în prea multă cinste, libertate și adevăr, cu prea multe bogății cu care n-am fi știut ce să facem.

Noi eram aicea înainte cu mii de ani ca romanii să se fi înfipt în Itaca lor, am avut o limbă (prisca veche), am avut o mare civilizație a păcii, a bunei înțelegeri, a unei gândiri filosofice, dovadă fiind: Gânditorul, Tăblițele de la Tărtăria, Hora de la Frumușica, Cercul Solar de la Sarmisegetus, Tălițele de aur de la Sinaia, etc, am avut aici tot ce ne-a trebuit, pentru ca prin muncă cinstită să nu trebuiască a-i jefui pe alții. Păi cum să gândim că fără romani am fi rămas niște barbari nenorociți în această adevărată Grădină a Maici Domnului, Raiul după care au tânjit atâțea atunci și tânjesc mult mai mult alții acum.

Că îl preamărim în imnul nostru pe Traian e de noaptea minții, adică tu, om cu scaun la cap, să îl slăvești în Cântul Țării pe cel care ți-a luat libertatea, bogățiile, înrobindu-ți neamul tău cel străvechi pentru sute de ani, chiar că trebuie să fii cel puțin tâmpit.

E adevărat că în vremea ei, Școala Ardeleană, care a făcut atâtea lucruri bune pentru culturalizarea noastră, vrând să de-a o notă de noblețe, de ,,sânge albastru” acestui neam, a forțat puțin adevărul istoric, legându-ne nașterea poporului nostru de marea ,,civilizația romană”, așa apărând teoria că noi ,,ne tragem din romani”. Ea, Școala Ardeleană, a răspândit ideea că istoric, originea nostră este pur latină, iar lingvistic limba română este de asemenea latină.

Vremea aceea e trecută, noi ne-am mai deșteptat dar tot cântăm, rușinați cumva, Imnul României , care, fără strofa a doua:

,,Acum ori niciodată dă dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge UN SÂNGE DE ROMAN

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,

Triumfător în lupte, un nume de TRAIAN”,

ar fi accceptabil, pentru că are chemare, însuflețire, nerv, este mobilizator, dar nu spune o vorbuliță măcar de strămoșii noștri daci, întâistătătorii acestor locuri.

O fi fost Traian cel mai mare împărat al lor, dar fără a se face cunoscut prin cuceririle sale, care au implicat moarte, jaf, sclavie, nu ar fi îmsemnat nimic. Ei, romani, de ce nu au putut să-și vadă de treburile lor, să-și muncească singuri pământul care-i hrănea, fără a-i forța pe sclavi să facă acest lucru în locul lor, de ce le-a trebuit pământul altora, munca altor, roadele și bogățiile altora?Aceia n-au plâns după morții lor pieriți în războaie apărându-și glia străbună? Nu s-au jelit? Nu i-au blestemat pe acești civilizatori, hoții și criminalii lumii de-atunci pentru toate câte au îndurat civilizându-se? Atunci de ce să-i preaslăvim pe Traian, pe Gingis Han, pe Alexandru cel Mare, pe Napoleon, (pe Hitler și pe Stalin nu). Păi civilizația nu putea fi răspândită și în timpuri de pace, de bună înțelegere, de bună vecinătate, de prietenie?

Credeți că fără Traian, noi n-am fi fost în stare să evoluăm, să ne civilizăm? Civilizați nu vom fi atâta vreme cât unul dintre noi își arogă dreptul de a-i civiliza pe ceilalți cu de-a sila, pricinuindu-le suferință, îndurerare, moarte.

Așa că eu și ca mine poate că și alții, nu am nici un respect pentru cei care, asemenea lui Traian și-au impus prin forță ,,civilizația” lor, distrugând ,,civilizația” noastră, clădită cu nespus efort, răbdare, trudă și jertfelnicie milenii la rând și cu atât mai mult nu vreau să îi văd numele în ÎMNUL ȚĂRII MELE, eu fiind cel care, mai susțin încă, fără să-mi fie rușine, că:

,,Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge UN SÂNGE NOBIL, DAC

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,

Triumfător în lupte, pe DECEBALUS, DAC”

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

,,Icoane pe altarul țării”

 

 

~*~

 

ȚI-E GREU MĂICUȚĂ ȚARĂ

 

Ți -e greu Măicuță Țară în aste crunte vremi,

Când toți te fură-n voie, iar tu de-acum te temi

Că furii mari te-or rupe în câte părți îmi vor

Și-n alte hărți te-or pune în vecii-vecilor.

Ți-e greu Măicuță Țară de-atâtea osteneli,

Din zilnicita-ți muncă la mulți le dai pomeni

Numai să fie bine și liniște și pace,

Că azi ce-mi ești nimica, n-ai altceva a face.

Ți-e greu Măicuță Țară, tu veșnic lăcrimată

Și mult prea jertfitoare, din vremea depărtată

Tot dat-ai vamă vieții pe fiii tăi cei buni,

Ce-ți însfințesc țărâna sub cruci fără cununi.

Ți-e greu Măicuță Țară, deși îmi ești bogată,

Ai sărăcit de-acuma, că roada ți-e luată

 

De ceia mari ai lumii ce-n hora lor te joc,

Cum vrerea lor le este, mereu în nenoroc.

 

*

 

Acum, de-o vreme-ncoace ești tristă și-abătută,

Iar viața ta sărmană, aproape că e frântă,

Când vezi cum se-nrăiră de-o vreme și-ai tăi fii,

Ce nu au drag de tine, de parc-ar fi străini.

De-aceea-ți este teamă, că vremea de-altădată

În carea-i fost în fală, de mulți îngloriată,

N-apoi n-o să mai mai vină, că n-are astăzi cine

De tine milă-i fie, să vrea să-ți facă-un bine.

Așa că-ți cheamă dară din vremile trecute

Naintemergătorii, acei cu stele-n frunte,

Ce-n vremea ta cea bună te-au ridicat în slavă,

Să știe toți că fost-ai cândva, o Mamă Bravă.

Și-n inimă la tineri trezește-le mândria,

Că încă nu-i pierită-n pustie România,

Pe toți mi-i ține-aproate și-ostașii tăi să-ți fie,

Când dânșilor li-i cere, minuni de vitejie.

 

***

 

 

SĂRUTA-ȚI-OI DREAPTA,

MAICĂ ROMNÂNIE

 

Săruta-ți-oi dreapta, maică Românie,

Eu, măruntul care, tu mă ocrotești,

Tu cât poți te strădui, viața să ne fie

Bună, împlinită, sub iertări cerești.

Săruta-ți-oi dreapta, bună Românie

Că ne ții pe toții în culcuș lumesc,

Chiar dacă pe-aicea încă-i sărăcie

Locul are-n dânsul, har dumnezeiesc.

Săruta-ți-oi dreapta, bună Romînie

Că-n cuibar de suflet, încă românesc,

Tu în gând ne pus-ai zbor de ciocârlie

Iar în cele ape, stele din ceresc.

Săruta-ți-oi dreapta, maică Românie

Că pe sfânta-ți glie, câți îmi viețuiesc,

Din cea străvechime suntem veșnicie

Chiar de vremuri încă, ne mai vămuiesc.

 

*

 

Lăcrimată mamă, bună Românie,

Iartă-i pe aceea care-ți mai greșesc,

Mulți ți-s scut și spadă, fală, vitejie,

Și cu drag în suflet, ei mi te iubesc.

 

**

 

Dragă, bună maică, dulce Românie,

Știu, că de o vreme mulți te umilesc,

Dar veni-vor timpuri, când ți-o fi să-ți fie

Numele renume, în acest lumesc.

 

***

 

 

ÎNAINTEMERGĂTORII

 

Scurmători în glia țării și pe soare și pe ploaie,

Rugători pe la icoane, slujitori la neam și țară,

Voi ce viața v-ați rărit-o prin trecutele războaie,

Vița voastră strămoșească, azi, ajunsă-i de ocară.

Răbdători și buni la suflet, cu speranța-n Preamăritul

Ați trecut prin cele veacuri umiliți și-ncrezători,

Tot ținând pe-ai voștri umeri di-nceputuri, veșnicitul

Și nicicând la vremi trecute nu rămasu-mi-ați datori.

Păstrători în lada vieții de smerită-ngăduință,

De curat și de cinstire, de iubire creștinescă,

De frumosul cel din suflet, bunătate și credință,

Voi lungit-ați astă lume, ea din ea să-mi tot renască.

N-ați trecut degeaba lumea, ci cu viața voastr-ați scris-o

Să rămână rând de carte ca istorie trăită,

Voi ați fost umbra lui Stefan și moșia i-ați păzit-o,

Cu Mihai ați fost alături în clipita lui mărită.

La popescul Blaj, cu Iancu, voi ați fost speranța țării

Că scăpa-veți de obidă grofului asupritor,

Și la Alba, toți ca unul ați gândit, că largul zării

Al românilor e totul, ca-n cuprinsul unui dor.

Voi cu țara-mi sunteți una, plămădiți din a ei tină

Ca troițe veghetoare și altare de-nchinat,

Semănați în glia noastră, sunteți boabe de lumină

Pe cărarea care vine din trecutu-ndepărtat.

Fără voi am fi nimicuri, dezlipiți de lutul țării,

Fără drag de a ei soartă, fără simț, fără credință,

Frunze-n vântul deznădejdii, risipite-n largul zării,

Lăsători în voia sorții, fără sfânta năzuință.

 

Voi îmi sunteți cheagul lumii, stâlpul ei de înălțare,

Sfinți de pus pe tâmpla țării ca icoane de-nchinat

Mărețitele istorii, borne puse la hotare,

Gând rămas în mintea noastră, într-un bob de lăcrimat.

 

***

 

 

EU SUNT URMAȘ DE DAC, NU DE ROMAN

 

Romanilor, v-o spun de la obraz

Că mândru NU-S, când unii spun în fală

Că eu mă trag din voi, și până azi

Sunt viță-nnobilată, nu barbară,

Că stărpea mea mlădiță-i din Traian

Și-n imnul țării-l veșnicesc în toate,

Că al meu sânge-i sânge de roman,

Și nu de dac, netemător de moarte.

Voi însă-mi sunteți neam de criminali

Ce-ați jefuit și pustiit popoare,

O haită înarmată de șacali

Ce v-ați întins ca râia pe sub soare.

Ce-ați vrut la noi? Doar aur, miere, grâne,

Durere, jale, multă nedreptate,

Femei vă facă poftele hapsâne

Și pâine, circ, distracții, cât se poate.

A voastre armii dornice de sânge,

De glorie, mărire și arginți,

De milă n-au știut de-o mamă plânge

Cerându-vă cruțare ca la sfinți.

Cu-al nostru aur v-ați nălțat Columne,

Vă știe lumea mari învingători,

Dar ce-ați cătat la noi și-n larga lume

Că nu prea știu să vă fi fost datori.

Ne-ați jefuit de aur și de sare,

Și ne-ați robit sub lovituri de bici,

Tot ne-ați furat ce-am strâns cu grea sudoare

Să vă-mbuibați, călăi nemernici.

La Roma dus-ați toate-n mare fală

Și-ați petrecut un an în sărbătoare,

Rămas-a țara-n urma voastră goală

Și –n jug de robi ne-ați pus, la grea strâmtoare.

 

*

 

Pe cât am fost odată mari și tari

Pe-atâta astăzi eu mă sint un prost,

Că mă fălesc cu voi, niște tâlhari,

Uitând de bunăvoie cine-am fost.

Mă ierte Decebalul, preamăritul,

Mă iarte Burebista, Deceneu,

Mă ierte și Zamolxe, nemuritul,

Mă ierte chiar și bunul Dumnezeu

Că i-am uitat o clipă pe străbunii

Ce-au fost Adamii ăstui colț de rai,

Și mi i-am pus în sânge pe romanii

Ce s-au făcut stăpâni pe-al nostru plai.

Eu NU SUNT NEAM cu cea adunătură

Venită din apus și răsărit,

Ce taie-n voie, spânzură și fură,

Doar pentr-o soldă-n aur și argint.

Eu cred că SUNT URMAȘ DIN NEAM DE DAC,

Ce n-am făcut la alții nici un bai,

Zamolxe, nu Traian mi-a zis să fac

Doar fapte bune, ca s-ajung în rai.

A voastră stare, lungă râncezeală,

Clădit-a fost pe moarte și hoție,

Iar cu ce voi vă preamăriți în fală

Eu nu mă fac părtaș, întru frăție.

 

**

 

Ai mâinile pătate Împărate,

De sângele preabunilor strămoși,

Cu mine-n veci Traiane, nu ești frate,

Ci ucigaș de-ai mei nenorocoși.

Te cânte Roma ta, de mi-o socoate

Cât va voi te-nalțe an de an,

Iar ție-ți spun, să știi de-acum nepoate,

CĂ EȘTI UN PUI DE DAC, NU DE ROMAN

 

***

 

 

SUNTEM DE VIȚĂ DACĂ

Motto: ,,Noi suntem aicea, în curgerea vremii

Și-n umbra veciei cel drum petrecut

Milenii-troițe tot pus-am ca borne

Ne fie socoată la timpul trecut”

 

Stârpea mea-i o stârpe veche, ce se trage din ciobanii

Ce avut-au stâne-n dealuri, fie-aproape de ceresc,

În cădelnița clipitei ei și-au tors din caier anii

Tot lungind a lumii zare, întinzându-se-n lumesc.

Și așa, în urma turmei, tot trecând spre lumea largă

Au ajuns în necuprinsuri unde pus-au stâlpi de țară,

Cu-a lor vorbă, cu-a lor straie, cu poveștile-n desagă

Vatră și-au făcut pe-acolo, în ce-a vreme milenară.

Ei au fost sămânța lumii până-n lunga depărtare

Învățându-i cu-a lor știință și pe alții întâlniți,

De-asta stămoșeasca urmă are înc-asemănare

Cu-nvechitul grai pe care, moșii noștri l-au vorbit.

Mai apoi, la Tărtăria, vorbe-n semne încifrate

Ne-au lăsat spre veșnicire bunii noștri înțelepți,

Vadă bine orișicine că din vremuri vechi, uitate,

Lumea a știut că suntem, oameni mândri, buni și drepți.

Iar de-a fost să dăm ca vamă viața-n schimbul libertății

Noi ce-am râs în fața morții, pân’ la capăt am tot mers,

De-asta suntem în Columne veșniciți cu prețul vieții

S-arătăm viitorimii, că noi fost-am neam ales.

 

*

 

Astăzi, dup-atâtea veacuri, când crezut-am c-a mea vână

Vine din străfund de veacuri mărețită și-nstelată,

Unii-mi spun că nu e DACĂ și-apoi încă nici bătrână

Și că sunt o corcitură din romanii de-altădată.

Și că-s neam din ceea care adunați din larga zare

I-au urmat prin jaf și moarte pe măriții împărați,

Și-am robit apoi cu sila liniștitele popoare

Ca să fim eroii lumii, lăudați și-ngloriați.

Roma încă să ne-aclame, să ne scalde-n bogăție,

Să ne dea moșia DACĂ și averea ei ce-a sfântă,

Ca aici, prin aste locuri, cuibul încă să ne fie,

Să pornim o viță nou, lângă ceea veche, frântă.

 

**

 

Eu cu cei din astă viță, frați nu fi-voi niciodată

Că nu am, cum ei avut-au, belicoase-apucături,

Nu vreau glorie, mărire, ci o viață așezată,

Cu ai mei trăind în pace și cu ceilalți dimprejur.

Eu îmi am în gând străbunii, ciobănind prin jurul lumii

Nu dedați pe la războaie omorând pentru mărire,

 

De când știu eu sunt aicea, și-mi câștig cel rod al humii

Doar în trudă zilnicită, cu mult drag, cu dăruire.

Eu sunt dac și-n străvechime urma încă mi se pierde,

Că de-acolo cea cărare s-a pornit până la mine,

E bătrână a mea viță, iară eu, vlăstarul verde

Prin urmași tot înoi-voi, vița dacă ce-o să vine.

 

***

 

 

VENIȚI ROMÂNI LA SARMIZEGETUSA

 

Veniți români la Sarmizegetusa

Că iarăși se răcește-n vatră spuza

La sacrul foc aprins de-ai mei străbunii,

Puteri să-mi pună-n brațe și în pumnii

Ce scut să-mi stea, în vaierul furtunii.

Veniți români să ne vedem cu moșii

Ce carne de Columne-au fost cu toții,

Veniți să-i întrebăm cum mi se moare

Când grija țării-i totul, și te doare

De piere un viteaz, sau doar o floare.

Veniți români la locul înstelat,

Cu jertfă de strămoși, îndestulat,

Veniți de vă luați de-aici putere

Că patria de-acuma iar ne cere

Să fim de veghe vremii, tot mai grele.

Veniți români să ne luăm onoare

Din vatra cea mai sfântă, cea în care

Avutu-l-au pe Decebal, viteazul,

Ne spele de rușine iar obrazul

De n-om fi demni de neamul nostru care

Jertfelnicitu-s-a pe lunga lui cărare.

Veniți români, veniți la Zegetusa

Că se răcește-n vatră iară spuza,

Veniți s-o-aprinndem, de ne este vrerea

Să-i dăm acestui neam din nou puterea

De-a fi ce-a fost odată, de demult,

Un neam viteaz, la astă țară, scut.

 

***

 

 

DĂ-NE DOAMNE

 

În al timpului pomelnic, din istorii vechi, trecute,

Pus-am nume ‘nălțătoare veacurile să le-nfrunte,

Să rămână rând de carte și de-aminte într-un gând

La acei care veni-vor, după mine, rând la rând.

Un ZALMOXES, înțelepul, dătător de Legi Bătrâne,

BUREBISTA, ce făcut-a neamul mare ca o pâine,

DECEBALUS, Jertfitorul, nemuritul din Columnă,

Crucea neamului acesta până-n ziua cea din urmă.

Vin la rând vitejii care încropitu-și-au o țară,

Descălecătorii noștri ce din nou ne adunară,

Veghetori să-și țină neamul în hotare, strâns, unit,

Ca în lupte ce veni-vor, fie-n veci, nebiruit.

MIRCEA, nume de legendă, scut în vreme de furtună

Stânca tare în viforniți, cu-a sa armie română,

Ne-a arătat că-ntotdeauna zid e dragostea de țară,

Iar de-o porți cu tine-n suflet, ea nicicând nu o să piară.

ȘTEFAN, domnul de poveste, vrednicitul în credință

Apăratu-și-a Moldova înstelând-o-n biruință,

Ca să știe-aliotmanul că pe-aicea nu-i pustie,

Iar de vii cu gânduri negre, tu rămâi aici, vecie.

După el, o bună vreme, ca troițe veghetoare

Domni viteji ținut-au calea secolelor următoare,

Să nu piară în uitare neamul nostru românesc

Ce aici și-a dus sortitul, pe sub umbră de ceresc.

Fost-a clipă de lucire într-un veac nebun, VITEAZUL,

Ce-a unit sub al său sceptru, cea speranță, idealul,

De-a fi una, ca odată, vorbitori de-aceeași limbă,

Și pe unde ei sunt încă, țara asta să se-ntindă.

Nu ne-a fost sortit atuncea să rămânem strâns uniți,

Dar cea clipă suitoare, din străfundul noastrei minți

A-mplinit-o domnul CUZA, omul drept, cinstit și bun,

Ce-a făcut mica unire, iarăși început de drum

………………………………………………………

De la ei și pân-acuma neamul n-a avut modele

După care să se-nșire și să facă a lui vrere,

Să ne urce-n fala lumii, să fim mari, nebiruiți,

Nu mereu purtând războaie, jecmăniți și înrobiți.

Doamne, dă-ne, cum mai dat-ai, mintea noastră de pe urmă

Să fim iar uniți cum fost-am, nu cum suntem azi o turmă,

 

Și mai dă-ne om în frunte să ne spele de păcate,

Să ne curețe de rele, să ne nalțe-n mândre fapte.

Să ne fie în credință pentru neam și pentru vatră,

Să închidă guri spurcate la acei care ne latră,

Să ne pună-n suflet țara și în fală al ei nume,

Ca atunci când ea ne cheamă, să-i fim piatră de Columne.

 

*

 

Ești nimic, de-n astă viață n-ai fost neamului tău vrednic

Și de încă după moarte nu vei sta într-un pomelnic,

De nu-i fi un rând de carte, sau un nume de aminte

La acei ce vin acuma, ducă veacul înainte.

Lasă dar, cât ești în viață urmă lungă, apăsată,

Nobilează-ți clipa vieții mărețindu-te în faptă,

Ca să fii, cu alți de-o seamă, pildă pentru neamul care

Azi e jos și-n suferință, că modele nu mai are.

 

***

 

 

ICOANE PE ALTARUL ȚĂRII

 

La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin

La icoanele ce neamul din vechime mi-l tot țin,

Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII mei scoborâtori

Din a ZEILOR SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.

Ei venit-au să ne-nvețe TAINE VECHI, necunoscute,

Să fim ÎNCEPUT DE NEAMURI prin ținuturi neștiute,

Să ne ducem limba, portul, datinile pământești,

Și poveștile străbune pân’ la porțile cerești.

Să fim DREPȚI, în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,

Iar în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,

Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,

Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.

Un ZALMOXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,

Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,

Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ

E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.

Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA străbună,

Fală încă și mărire la istoria ce-adună

Nume, fapte de legendă și mărețe întâmplări,

Ce ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.

 

*

 

Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate

La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,

Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire

Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.

Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI

Tineri domni cu stele-n frunte și în piept cu șapte vieți,

Voi, SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,

Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.

 

**

 

Vin la rând, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă

Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,

MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,

Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza

DEMNITĂȚII noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie

Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.

Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte

Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.

 

***

 

Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,

Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,

Răscolindu-mi din adâncuri cea dorință minunată

De UNIRE-N LIBERTATE, vrerea ALBEI - ÎMPĂRATĂ.

A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare

Limba toată rămânescă și a inimii visare,

Ca-n cuibarul veșniciei să fim una, strâns uniți

Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.

 

***

 

ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA ȚĂRII

Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,

Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire

Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.

 

***

 

 

VORBESC CU MUREȘUL LA OARBA

Motto: ,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,

Că nu demult aicea, au dat obol de sânge

Ostașii țării mele cu dorul țării-n gând,

Atunci când către moarte tu i-am văzut mergând”.

 

Spune-mi! Fostu-ți-a vreodată malul tău roșit cu sânge?

Ori vreo soață, ori vreo mamă, ai văzut c-aicea plânge

După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi

Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi?

 

Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă

Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?

Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață

Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?

Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie

De credeai că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?

Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni

Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?

 

*

 

-Greu mi-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,

Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat

Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit

Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri s-a pornit.

Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare

Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare

Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,

Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.

Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,

Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!

Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm

Glia sfântă, de pe care nici un pas n-apoi să dăm.

De aceea, când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri

Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri

Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,

A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.

Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie

Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,

Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,

Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.

 

***

 

 

SUB PLÂNSE CRUCI LA MĂRĂȘEȘTI

Motto:,, Sub plânse cruci, de-aducere aminte,

Se veșnicesc pomelnice de nume,

Iar bravii mei, cât țara-i ține minte

Ne-or ridica în fală și renume”

 

Din când în când, mai trecem prin istorii

Cu fruntea sus și pașii apăsați,

Cu fapte mari, ca făcători de glorii,

De crezul nemuririi avântați.

 

La Baia, la Nicopole, Rovine,

La Gorăslău, Mărăști și Mărășești,

La Oarba-n deal, îmi știe orișicine

Au fost minuni de fapte vitejești.

Că-n dragoste de țară și moșie

Și-n gând mereu cu dorul libertății,

Eroii mei s-au dus în veșnicie

Plătind cel ort cu însăși clipa vieții.

Sunt peste tot pe-ntinsa mea moșie

În cimitire triste, înstelate,

În alte țări, pe unde nimeni știe

Ei se-odihnesc în locuri ce-s uitate.

De-aceea-n zile mari de sărbătoare

Noi ce trăim acum în umbra lor,

La capătâi le punem câte-o floare

Și-n boaba unei lacrimi, dăm onor.

Că fapta lor mereu ne-a dat putere

Să viețuim aici printre nevoi,

Să fim și noi, când țara ne-o va cere

Spre veșnicirea ei, mereu eroi.

 

***

 

 

CU PUMNII STRÂNȘI

 

JERTFELNICE, prin veacuri trecător

Cu pumnii strânși de ură și mânie,

Din calde rugi și plâns lecuitor

Făcutu-ți-ai speranță, să mângăie.

SMERITULE, de veacuri răbdător

Cu pumnii strânși de ieri, de azi și mâine,

La nimenea rămasu-mi-ai dator

Pentru bucata ta, de-amară, neagră pâine.

ROBITULE, de-apururi iertător

Cu pumnii strânși ades a neputință,

În veacuri fost-ai veșnic truditor

Îndestulat mereu cu suferință.

MĂRITULE, de-a pururi stătător

Încovoiat de-atâta umilință,

Sortit ai fost ca veșnic veghetor

Al ăstui neam de lungă, veche viță.

 

CREȘTINULE, mereu închinător

La sfintele icoane, cu credință,

La Domnul Dumnezeu biruitor,

La Maica Născătoare-n pocăință,

Din spița ta-s și eu, INDURĂTORUL,

Înveșnicit în astă sfântă humă,

PREABUN, SMERIT, CURAT și IERTĂTORUL

A toate câte veacuri îmi dădură.

Aicea stau o clipă din vecie

Ca Tine, Iertătorule, pe cruce,

Las de la mine, numai fie bine

Ca-n rai să veșnicesc, când mă voi duce.

În mine pus-ai Doamne, toate cele

Ce fac cea viață fie-mi nemurită,

În fapte bune dusă, nu în rele,

Să mărețească clipa cea trăită.

 

***

 

 

VOI BOURI CU STELE-N COARNE

Motto: ,,Nu-s mai BOURI cum fost-au altădată

Ținând în coarne stele din ceresc,

S-au dus demult cu vremea cealaltă,

Vecii să doarmă-n lutul pământesc”

                                        Mircea Dorin Istrate

 

Voi bouri, ce între coarne îmi purtați în mare fală

Stele din înalt cerescuri, dintr-o vreme milenară,

Ca însemne că lumescul de aici, de pe la noi,

Se-mpreună cu cerescul cela dincolo de nori,

Voi, aminte ne aduceți de din vremile în care

Noi umblam călcând cu grijă pe a Domnului cărare,

Iar pe-aici, prin aste luturi erau oameni jertfitori

Cu credință-n cela cuget și la nimenea datori.

Ei aveau în a lor frunte nenficații domni de țară

Netemuți de coasa morții când gândeau, că-n vreme iară

Pentru-a țării libertate, vamă da-vor pentru ea

Viața lor, ce pentru-a țără, merită așa ceva.

Noi, așa am stat aicea de din timpuri vechi, bătrâne,

Vremi prelungi și-mbucurate din veciile străbune,

Înădind pe-aicea viața scursă-n maluri de credință

Cu descălecătorii ce-n vremuri, ne-au purtat spre biruință.

 

*

 

Azi, doar vechile hrisoave ce-s de-acuma prăfuite

Mai vorbesc de voi cei care fost-ați vremuri plămădite,

Din cea dragoste de țară și de neamul cela care,

Fostu-mi-a jertfelnicie pe a timpului cărare.

În a cronicilor file, în Columne și în luturi

Voi ați fost învrednicire la acele începuturi,

Ce și-acum, când în aminte ne gândim cu drag la voi,

Vă-ncinstim c-o lăcrimare, marii noștri, dragi eroi.

Au pierit demult bourii purtători de stele-n coarne,

Domnii ceia dinceputuri ce-au știut ca să ne toarne

În a sufletului cupă dragostea de neam și țară,

Ca cel simț al libertății niciodată să nu piară.

 

*

 

Azi, le-aducem închinare, purtătorilor de cruce,

Când gândim c-au fost odată mari troițe-ntr-o răscruce

De istorii, când voit-au din a lor înțelepciune,

Să ne facă țară nouă, ici în margine de lume.

 

***

 

Ca prin lumea mincinoasă să răzbesc cu fapte bune

Şi curat în faţa sorţii să stau vrednic ca un sfânt,

V-am luat să-mi fiţi modele, cuiburi de înţelepciune,

Măreţind în nemurirea unei tainiţe de gând.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

&&&