FRANCESCO Petrarca și MIHAIL Eminescu
(partea a II-a)
„În Petrarca se relevă înflăcăratul
patriotism
și spiritul
înalt al poetului.” (Lascăr Sebastian)
Se spune că Poezia frumoasă este o Pictură
melodică de un mare rafinament, între ele existând dintru început o înrudire
sacră, o atracție reciprocă, cu întrepătrunderi miraculoase. Rând pe rând și
deopotrivă te vor cuceri, răsfrângând influențe nobile și o perpetuă comuniune.
„La
pittura e una poesia che si vede e non si sente, e la poesia e una pittura che
si sente e non si vede!”, remarca marele
Artist Leonardo da Vinci, în acelși
ton cu Simonides de Cheos (556-468
î.Hr.), marele poet trac, care afirma la vremea sa că, „poezia este o pictură mută, după cum pictura este o poezie vorbitoare.”
(Poezia Artelor Frumoase, Ed.
Minerva, București 1989)
În anul 1336, alături de fratele său
Gherardo, urcă muntele Ventoux, apoi se îmbarcă spre Roma, ca oaspete al lui
Giacomo Colonna, iar de acolo la Avignon, pe care-l numea Babilon. Doi ani mai
târziu concepe tratatul De viris
illustribus. La 10 Septembrie 1340, Senatul din Roma și Universitatea din
Paris i-au conferit cununa de laur. Evident, poetul Iubirii Francesco, a ales
Roma. La 8 Aprilie 1341, senatorul Orso dell Anguillara l-a încununat Rege
liric în Capitoliu.
După plecarea lui Benedict al XII-lea ( oare
unde se duc cezarii pontifi?!), a venit Clement al VI-lea, căruia Petrarca i-a
închinat o lungă epistolă lirică, la finalul căreia a primit primatul unei
mănăstiri din Pisa, perioadă ce a coincis cu călugăria fratelui Gherardo la
mănăstirea Montrieux.
Luptele interne dintre marile familii
aristocrate îl determină să peregrineze din cetate în cetate. Sosind la Parma
în 19 Mai 1348, află de moartea Laurei,
consecință a epidemiei de ciumă, apărută în anul 1348, descrisă de marele
Boccaccio în Decameronul său. Își
alină suferința călătorind la Capri, Ferrara, Mantova, Padova, dar și cântând-o
în alte multe poeme.
PRIVIREA
EI CEA DULCE MĂ SEGETĂ AȘA...
„Privirea Ei cea
dulce mă segetă așa/ Ca numai ea să-mi fie apoi balsam pe rană,/ Și nu
puteri de vrajă, și nu vreo buruiană,/ Nici – pescuită-n mare – vreo piatră
scumpă, grea.// Nimic nu-mi place. Numai
privirea ei senină./ Un singur gând, ce duce la Ea, mi-e alinare.../ Știu,
gândul ăsta, graiul să-l spună nu-i în stare,/ Dar nu-i de vină graiul, ci
gândul e de vină.
Adâncii și frumoșii ei ochi făcură-n mine/
Durerile iubirii în veci biruitoare,/ Că inima mi-e rană și rana mea mă doare./
Adâncii ochi cu raze pătrunzător senine/
Mi s-au ascuns în suflet și au aprins
scântei;/ De-aceea totdeauna voi
pomeni de ei!” (Petrarca, Sonete, trad. Lascăr Sebastian, Ed.
Tineretului, 1959)
Ochii
iubitei sunt cei mai frumoși ochi din lume, în care se reflectă deplin doar
îndrăgostitul. În ei se reflectă întreaga frumusețe a pământului și deplina
splendoare a cerului sublim! Privirea plină de scântei sau de o dulce adiere a
dorului înveșmântează ființa dragă în taina iubirii, în care susură viu frumosul
creației.
În Patria Bucovinei a marelui Regat Dacia, Eminul
lirismului celest își răsfăța pe Laura
sa – Veronica, o Floare lirică a
Năsăudului, presărându-i în gând, în vis, în păr, în mâini, pe brațe, în cale,
în epistolă, în vers, în rugă, în dor: chemări, miresme, raze, roze, vii
dorințe, îmbrățișări...
Dulcea
mea amică,
„Adormind seara
cu gândul la tine și deșteptându-mă dimineața tot cu el, aș putea să-ți scriu
toată ziua fără ca să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu știu de
ce orice lucru, chiar acela cari n-au a face deloc cu tine, îmi aduce aminte de
tine. Ce ai tu a-mpărți cu teii, cu florile și frunzele de tei? Poate unde ești așa de dulce ca mirosul florilor
acestora.
„Și dacă se întâmplă pe tine să te văz/ Desigur
că la noapte un tei o să visez,/ Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei/
Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.” Botoșani, 30 August, 1876, în (Când te-am văzut Verena... Mihai Eminescu – Veronica Micle Scrisori
de dragoste, Cartea Românească, 1998)
Petrarca
urmează ani cu mise diplomatice, ambasador la Veneția, Praga, Paris cu
schimbări de reședințe, Milano, Padova, Veneția. În 1370 s-a retras cu fiica
Francesca și ginerele la Arqua, de unde va pleca spre ceruri în noaptea
înstelată de 18-19 Iulie 1374, pe cărarea Luceafărului liric.
Canțonierul, microvolumul liric, cu
un limbaj direct, cu un ton intim, dealtfel un Breviar de iubire, pare a fi o cărticică de rugăciuni adresate unui
Zeu-Profet. Petrarca a fost conștient că Laura
de Noves, iubirea sacră, i-a fost predestinată ființei sale, înflăcărându-i
geniul, ca Muză a Poeziei – izvorul întregii creații, ce le-a adus celebritatea
și nemurirea amândorura:
„Binecuvântat și zvonul stârnit de mine-n lume/ Când chem
Madona dragă de-atâtea ori pe nume,/ Și dorul, și suspinul, și plânsul
ne-ncetat.// Binecuvântat și gândul născut numai de Ea,/ Și stihurile-mi toate,
și osteneala mea/ Prin cari iubitei faimă pe veci i-am câștigat.”(Sonete, ...)
Laura a
fost pulsul vieții poetului, pe care a ridicat-o în slăvile alb-albastre-verzi
până la beatificare, consemnând zilnic în opera II Canzoniere, apa curgerii fiorului, ruga mistuitoare, focul
dorului său, cu zbuciumul, cu extazul, cu agonia sa, cu torentul vijelios al
pasiunii sale în stihuri răscolitoare, tulburătoare, perfectând astfel sonetul
în care el a excelat meteoric.
CVII
„Nu știu pe unde să-mi găsesc scăpare:/ mă dușmănesc
de-atâta-amar de vreme/ frumoși-i ochi,
că inima se teme/ să nu se frângă-n două de-ntristare.// Să fug aș vrea; dar
scânteiază-atare/ lumina lor sub care fruntea-mi geme,/ că mai vârtos ca
înainte vreme/ mi-orbește ochii, azi, biruitoare.
Și-atât de des
în tot le văd răsfrântă/ imaginea, c-oriunde stropi de aur/ zăresc din ochii ce-s iubirii poartă./ Asemeni
crește dintr-un singur laur/ un
codru întreg, prin care dor descântă/ vrăjmașul meu și-n voia lui mă poartă. (Francesco Petrarca, Rime,
trad. Eta Boeriu, Cuvânt înainte Alexandru Balaci, Ed. Univers, București)
La marii poeți, cei care au pătruns pe
poarta universalității, a geniului, frumusețea a două naturi îi însuflețesc în
creație și deopotrivă în nemurire: sentimentul erotic și cel al naturii. Fie la
Petrarca, fie la Eminescu, cele două sentimente majore se contopesc fără însă a
se desfința vreunul din ele, ci doar pentru a căpăta un sens mai nobil, un sens
mai ideal, un sens mai sacru.
Și la unul și la celălat versurile lor irup
mediului, într-o susurătoare curgere lină, răsunătoare în ton și strălucitoare
în culori. Natura personajului trebuie însă să păstreze idealul la scară
microcosmică din puritatea Naturii în sine, ce se răsfânge sub arpegiile înmiresmate,
sacre ale căutării, ale găsirii, ale îmbrățișării, în acel vârtej idilic, seducător, tulburător: femeie și bărbat.
DIANA
„Ce cauți unde
bate luna/ Pe-un alb izvor tremurător/ Și unde păsărele-ntr-una / Se-ntrec cu
glas ciripitor?/ N-auzi cum frunzele-n poiană șoptesc cu zgomotul de guri/ Ce
se sărută, se hârjoană/ În umbr-adâncă de păduri?// În cea oglindă mișcătoare/
Vrei să privești un straniu joc, o apă vecinic călătoare/ Sub ochiul tău rămas
pe loc?// S-a desprimăvărat pădurea,/ E-o nouă viață-n orice zvon,/ Și numai tu
gândești aiurea,/ Ca tânărul Endymion.
De ce dorești
singurătate/ Și glasul tainic de izvor?/ S-auzi cum codrul frunza-și bate,/
S-adormi pe verdele covor?/ Iar prin lumina cea rărită,/ Din valuri reci, din
umbre moi,/ S-apar-o zână liniștită/ Cu ochii mari, cu umeri goi?// Ah! acum
crengile le-ndoaie/ Mănuțe albe de omăt,/ O față dulce și bălaie,/ Un trup
înalt și mlădiet./ Un arc de aur pe-al ei umăr,/ Ea trece mândră la vânat/ Și
peste frunze fără număr/ Abia o urmă a lăsat.” Eminescu, Opere. Poezii,
coord. acad.Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas,
Chișinău,2008)
În Asemeni Veronicăi lui Emin, Laura lui Petrarca nu a
fost o abstracțiune sau un simbol ci viața în toată plinătatea ei, în care
marele poet și-a concentrat toată iubirea, neliniștea, întregul freamăt al
dorului arzător și intensa sa trăire lirică vreme de patruzeci de ani de iubire
nestinsă.
„Versurile
lui perfecte stau sub semnul celei mai autentice poezii a dragostei, a
frământărilor și focurilor interioare. Cuvintele pe care le întrebuințează
marele liric sunt ale tuturor mediilor, ale poporului, ale lui Dante, ale
femeilor și ale scriitorilor ascetici, ale negustorilor și ale
dolcestilnoviștilor.
Dar este de
ajuns ca Francesco Petrarca să le topească împreună – după geniul său, după
emoția care-l comandă - și cuvintele acestea capătă un alt aspect și un alt
sunet... Sunt versuri compuse din cuvinte obișnuite, din descrieri ale
cotidianului, spectacole obișnuite, dar sânt dintre cele mai armonioase versuri pe care le poate intona gura umană,
dintre cele mai definitive pe care le poate cunoaște limba omenească.” (Alexandru Balaci, Studii
Italiene, Ed. de Stat pentru Literatură și Ară, București, p. 83)
În inimile curate, în sufletele frumoase ale
marilor caractere ale iluștrilor poeți se dospește aluatul iubirii ce va crește
versurile armonioase în care se va rumeni sublimele graiuri serafice.
ÎN VÂNT, DE AUR PĂRU-I SE RESFIRA
ÎN UNDE
„În vânt, de aur păru-i se resfira în unde/ Și vântu-n
mii de bucle i-l răsucea alene;/ Erau înflăcărate luminile-ntre gene,/ Luminile
privirii ce parcă azi se-ascunde.// Obrazul ei, ca para era de-mbujorat./
Priveliștea azi nu știu de-a fost adevărată.../ E, dar, minune mare că m-am
aprins pe dată,/ Eu care-am fost de-a pururi spre dragoste-nclinat?
Avea un glas din
ceruri, iar pasu-i pe cărare/ Era un pas de înger și nu de muritoare:/ Lumină
vie, spirit ceresc văzui în ea.../ Și dacă-n clipa asta, ea n-ar mai fi așa,/
Eu tot rămân cu rana, căci rana nu se trece/ Când arcu-ntins slăbește și e
săgeata rece.” (Petrarca, Sonete, op. cit.)
Sentimentul erotic și cel al naturii în menire, în trăire
și în creație la Mihail Eminescu, nu sunt o simplă ivire a momentului, nu sunt
o permanentă trecere, ci o
permanentă curgere a Dorului său, de chemare, de zbor, de găsire, de
romanță, de ardere, de împlinire, de contopire...
NU MĂ ÎNȚELEGI
„În ochii mei acuma nimic nu are preț/ Ca taina ce
ascunde a tale frumuseți;/ Căci pentru care altă minune decât tine/ Mi-aș
risipi o viață de cugetări senine/ Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,/ Cu
pieritorul sunet al lor să te cuprind,/ În lanțuri de imagini duiosul vis să-l
ferec,/ Să-mpiedic umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.
Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,/
Din orișice durere îți face o podoabă,/ Și când răsai nainte-mi ca marmura de
clară,/ Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă/ Ce-adânc trecut de
gânduri e-n noaptea lui adâcă,/ Azi când a mea iubire e-atâta de curată/ Ca
farmecul de care tu ești împresurată.
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă/ Lumina
de-ntuneric și marmura de daltă,/ Când dorul meu e-atâta de-adânc și-atât de
sfânt/ Cum nu mai e nimica în cer și pe pământ,/ când e o-namorare de tot ce e
al tău,/ De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,/ Când ești enigma
însăși a vieții mele-ntregi.../ Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi!” (Eminescu,op.cit.)
Marele poet al Cetății Arezzo, al Italiei și
al lumii a fost străbătut în creația sa genială de două fenomene imperative:
concepția asupra iubirii și asupra femeii adorate, care l-au întrupat poeziei, l-au înnobilat făcându-l
nemuritor. El a cântat o profundă pasiune omenească, pământeană, care s-a
înălțat până la ceruri și care asemeni marelui Eminescu de mai târziu, a
înfiiat și marea dragoste pentru natură ce a ars în flacăra vie a trăirii
înaltului său patriotism în care sălășluiesc deopotrivă și pururea Tradiția și
Națiunea, Omul și Patria sa.
„Sufletul
omului e ca un val -/ sufletul unei națiuni ca un ocean./ Când vântul cu aripi
tulburi și noaptea cu aeru-i brun/ și cu norii suri domnește asupra mărei/ și-a
valurilor ei -/ ea doarme monotonă și întunecată/ în fundul ei care murmură
fără înțeles;// pe când dacă în senina și albastra împărăție a cerurilor
înflorește/ Lumina ca o floare de foc -/ fiecare va reflecta în fruntea sa un
soare,/ iar marea împrumută de la cer culoarea sa,/ seninul geniului său -/ și le reflectă
în visul său/ cel adânc și luciu.”(Geniu
pustiu, cf. Mugur Vasiliu, Refuzul Sfințeniei, Ed. Scara, București
– 2014, p. 131)
Plecarea Laurei în viața de dincolo, i-a
lăsat lui Francesco Petrarca același dor, aproape cu o intensitate la fel de
mare, ca atunci când el a trăit pe pământ permanent în ființa iubită.
Gândirea mea, pe aripi, mă
ridică-n tărie
„M-am
înălțat cu gândul înspre-aceea/ Ce-o caut mereu și n-o găsesc niciunde;/
Privirea-i ce mă evită, azi blândă mă pătrunde./
Ea azi sălășluiește-n cer, în sfera treia.// De mână m-a luat și-n șoaptă ea
mi-a spus:/ N-ai să mă plângi de-acuma, destinul ne-a unit;/ Pe vremuri pacea
vieții ți-am răpit,/ Apoi te-am părăsit și m-am întors aicea sus.
O, dulce
fericire ce mintea-abia cuprinde!/ Pe tine te aștept și trupu-mi prin moarte
părăsit,/ Trupu-mi ce-odinioară atâta l-ai iubit./ De ce-a tăcut, ah mâna de ce
nu-mi mai întinde?/ Căci glasu-i ascultând, puțin doar a lipsit/ Ca să rămân în
veci cu ea, de ea nedespărțit.
(Petrarca, Sonete, op. cit.)
Toate geniile și-au cunoscut, recunoscut
apoteoza lor, chiar dacă uneori pâlpâie a modestie. În Epistola sa către
Urmași/ Posteritati, în care curge
viața și creația sa până în anul 1351, firul geniului lui Francesco, curge lin,
repede, cristalin, ca o Icoană a smereniei, fără tentația cascadică a multor
celebrități, care fulgeră și alertează totul în jur așa cum obișnuiesc o parte
din Corifeii celești, precum Dante, Boccaccio, Da Vinci, Michelangelo, ori
mediocritățile profane.
„Fără
îndoială că vei auzi ceva despre mine, își începe șoptit confesiunea, deși nu cred că bietul și neînsemnatul meu
nume ar putea ajunge cândva departe, în spațiu și în timp. Și poate că îți va
face plăcere să știi ce fel de om am fost, sau care a fost soarta operelor
mele, mai ales a acelora a căror faimă a ajuns până la tine.
Fără îndoială
că, la început, se vor afirma despre mine diverse păreri: fiindcă mai toți vorbesc nu după cum vrea adevărul,
ci după cum dictează capriciul fiecăruia
și nu există cumpănă dreptă nici când vrei să lauzi, nici când vrei să
defăimezi.
Am fost un om ca
și voi, un biet muritor, dintr-o clasă socială nici prea ridicată, nici prea
mizeră; oricum, de familie veche, cum spune despre el însuși Cezar...” Firul izvorului vieți sale se prelinge smerit la
început, în această Epistolă, pentru ca apoi odată ce steaua i-a răsărit, i-a
adus celebritatea, să devină un fluviu ce se revarsă în cascada creației sale
lirice-nemuritoare: „Am dobândit toată gloria
pe care mi-o putea aduce condiția mea.” (Francesco Petrarca, Posteritati – Urmașilor, în Scrieri alese, Ed. Univers, București –
1982, p. 5, 247)
Poeții sunt prin
excelență mari Artiști, așa cum Artiștii sunt în mod expres faimoșii Poeți! Înainte de orice, Poeții sunt prestigioși Artiști,
astfel că întreaga lor Operă răsună dor de muzică. De foarte multă muzică.
Versurile poemelor lor dau ritm muzicalității nu doar prin melosul cuvintelor
alese, al rimelor, al ritmurilor ori al metaforelor, ci și prin simfonia lor
semantică.
FEMEIA, NATURA,
PATRIOTISMUL – iată trinitatea Geniului religios!
Iată temelia,
stâlpii și cupola edificiului liric petrarchesco-eminescian!
Iată
vestitorii unei Renașteri perpetue!
Iată
culmea creației lirico-filosofico-spirituale!
Iată omenirea așezată
în punctele cardinale ale strălucirii și ale esențialității!
2 Iunie 2024
+ Sf. M. Mc. Ioan cel Nou de la
Suceava
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu