Povestea statuilor de pe Universitate
V-ați întrebat vreodată cine se află în
spatele unor minunate lucrări de artă din București? Sau cine a fost modelul,
muza, ce gânduri avea ea, în momentul în care artistul încerca să eternizeze
clipa, ideea, zborul?
Care dintre
dumneavoastră, trecând prin faţa Universităţii, nu s-a oprit, fie şi pentru o
clipă, să admire cele patru statui de pe frontispiciu: Dreptul, Filosofia,
Ştiinţa şi Arta? Patru statui privesc forfota de jos, cu ochii înguști și parcă
vii. Ele au văzut și au trăit o fărâmă din istoria Bucureștiului: gărzi
legionare cu brațele drepte întreptate spre cer, comuniști dârji, agitând niște
portrete, pionieri, uteciști, revoluționari decembriști murind.
Fiica…
statuilor
Puţini ştiu
că aceste mărturii din piatră, ale unui trecut nu chiar atât de îndepărtat, au
ieşit din mâinile unui mare artist: Emil Wilhelm Becker, sculptorul Casei
Regale.
Ca model, a
slujit chiar fiica lui, Else, o frumuseţe nordică, diafană.
Azi,
artistul este pe nedrept uitat și o mare parte din lucrările lui au rămas nesemnate,
o pedeapsă dată de comuniști pentru că a avut ”neobrăzarea” să fie sculptorul
casei regale! Singurii care s-au luptat pentru reabilitarea și recunoașterea
maestrului au fost nepoata lui, Rodica Filip von Becker și fiul acesteia,
Șerban.
Moștenitoarea,
Rodica, seamăna ca două picături de apă cu statuile. Avea aceleași trăsături
fine, dar ferme. ”De multe ori, trec pe sub cariatidele acestea și mi se face
dor de mama, ne-a mărturisit doamna Rodica von Becker. Îmi amintesc și de
bunicul, Opapa, cum îi spuneam noi, ai casei. A fost un om cu totul special,
deosebit. Minunat. Parcă îl văd cum lucra în atelierul de pe strada Bateriilor,
plin de ciment, praf de piatră, cu degetele albe-albe. Stătea ore în șir închis
acolo, ciocănea, șlefuia, finisa.
Eu eram
mică, mă jucam uneori pe lângă el și mă întreba: îți place Rodicuța?”
Un artist
uitat pe nedrept
Emil von
Becker a creat de-a lungul anilor numeroase lucrări spectaculoase: monumente
publice, funerare, statui, clădiri publice, private, cu sculpturi ornamentale,
busturi, cavouri, grădini publice sau particulare, medalistică, numismatică,
măşti mortuare, realizate în atelierul din strada Bateriilor nr. 50.
O capodoperă
semnată Becker este ”Mormântul Eroului Necunoscut”, închinată memoriei celor
căzuţi în Primul Război Mondial şi expusă în parcul Carol. Pe vremea lui
Gheorghiu-Dej, lucrarea a fost mutată la Mărăşeşti pentru a nu concura cu
mausoleul eroilor comunişti. Şi-a reluat locul în Parcul Carol abia în 1990.
În 1922,
Becker a realizat o altă operă monumentală: „Clopotul încoronării” de la
Alba-Iulia, un uriaş cu sunet clar, care a bătut pentru prima dată la
încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, primii regi ai României
Mari. Artistul a făcut peste 130 de lucrări, medalii şi plachete pe teme
istorice, culturale sau militare, fiind şi membru al Societăţii Numismatice
Române. Impresionantă este colecţia de măşti mortuare.
Becker a
făcut mulaje după figurile unor marcante personalităţi ale vremii: I.C.
Brătianu, Take Ionescu, O. Goga, I.G. Duca, Regina Maria, Patriarhul Miron
Cristea, apoi a creat măşti mortuare. A ridicat monumente funerare de o
deosebită frumuseţe: pentru Emil Lahovary, la cimitirul Bellu sau pentru Take
Ionescu, la mănăstirea Sinaia.
Frontonul
care decorează clădirea Camerei Române de Comerţ, reprezenând Industria şi pe
Hermes - zeul comerţului, sculpturile exterioare şi interioare ale Muzeului G.
Enescu, vila Minovici şi cele din parcul ei sau lucrările ornamentale ale
fostei Bănci Marmorosch-Blank, tot de el sunt realizate. Becker şi-a pus
”amprenta” şi pe faţada Primăriei “de verde” din sectorul 1, pe clădirea
Primariei Capitalei, a Catedralei din Cluj, a Palatului de Justiţie din
Ploieşti.
Dar poate
cea mai importantă lucrare a artistului este Mausoleul de la Mărăşeşti. În anul
1924, Becker a realizat toate sculpturile din capelă şi interiorul criptei.
Monumentul a fost ridicat din iniţiativa principesei Alexandrina Cantacuzino. O
lucrare cu o adâncă semnificație istorică și națională este sarcofagul cu
pământ românesc, aflat în mausoleul ridicat în memoria aliaților care au luptat
împreună în Primul Război Mondial: Interallie de Cointe-Liege, în Belgia.
Sarcofagul are pe capac o spadă de bronz, gravată cu cei doi ”F” de la
Ferdinand. Sculptorul a creat și două medalii, reprezentând monumentele și pe
cei doi regi: Leopold al III-lea al Belgiei si Carol al II-lea.
Monumentul
”Avântul Țării” nu are…autor nici în ziua de azi
Rădăcinile
familiei străvechi Becker se pierd în Germania secolului XVII. Filip Becker,
străbunul lui Emil, a fost un faimos gravor. La un moment dat, acesta a fost
rugat de ţarul Rusiei, Petru cel Mare, să facă nişte bijuterii pentru familia
sa. Urmaşul lui Filip, August Becker, era, la rândul lui, un renumit gravor şi
modelator în metal. El a venit în România la 1875, chemat de regele Carol I
pentru a restaura ornamentele de plumb ale Mănăstirii Curtea de Argeş. Viitorul
sculptor al Casei Regale, Emil Wilhem August von Becker, era fiul lui August
Becker. S-a născut la data de 7 iulie 1881, în suburbia Manea Brutaru (azi
Calea Griviţei). Tânărul urmează cursurile Şcolii Germane evanghelice din
Bucureşti, apoi devine elev al maestrului Ion Georgescu, directorul Şcolii de
Belle-Arte, părintele sculpturii moderne româneşti. În 1900, Emil W. A. Becker
realizează catapeteasma pavilionului românesc la expoziţia internaţională de la
Paris. Din 1904 studiază la Institutul Regal de Arte din München. Fiind un
student eminent, numele său a fost gravat pe placa de onoare, conform tradiţiei
instituţiei.
În 1921
ridică monumentul ”Avântul Ţării” vizibil şi astăzi în Piaţa Walter Mărăcineanu
din Bucureşti (la intrarea în Cișmigiu, dinspre Sala Palatului). Lucrarea a
fost construită în cinstea eroilor căzuţi la datorie în campania din 1913. La
bază, sculptura înfăţişa trecerea românilor peste Dunăre în Bulgaria.
Basoreliefurile însă, au fost şterse de comunişti. Și în ziua de azi, numele
lui Becker nu se află pe lucrarea respectivă.
O familie de
militari
Sculptorul a
avut o fiică, Else. O iubea ca pe ochii din cap și, de multe ori, era muza lui.
Fata a urmat Cursurile pensionului de
călugăriţe Sfânta Maria, de pe Pitar Moş, (azi Facultatea de Limbi Străine din
cadrul Universităţii Bucureşti). Acolo a deprins arta picturii, participând la
expoziţii anuale, pentru a-i ajuta, pe săraci, cu banii primiţi. În 1935 s-a
căsătorit cu ofiţerul de geniu Stelian Şerbănescu, mariaj care a trebuit ”să
aştepte” aproape patru ani. De ce? Pentru că maestrul Becker nu avea banii
necesari pentru nuntă. Abia mai târziu a obținut sumă multvisată, când
liberalii i-au plătit ”comanda”, adică cele patru muze de pe faţada
Universităţii Bucureşti, creaţii pentru care Else Becker chiar a pozat. Ajuns
colonel, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, soţul Elsei Becker e
disponibilizat de comunişti în 1948, la 39 de ani, fiind obligat să se
pensioneze. Soţii Şerbănescu şi Else Becker au avut o fată, pe nume Apolonia
Paraschiva Rodica von Becker, născută la 14 octombrie 1935, botezată de
Apolonia Gagel (familia Gagel era proprietara fabricii de panificaţie Otto
Gagel, azi dispărută).
”Suntem
muritori de foame!”
Emil W. A.
Becker a plecat dintre cei vii în 1952, trist, dezamăgit, sufocat de o lume
nouă şi prea rea pentru sufletul lui. Implantul comunismului, în ţărişoara cu
formă de pumn, a distrus aproape orice urmă de viaţă din trupul marelui om de
cultură. Târziu de tot, sculptorul, prietenul regilor şi al miniştrilor, cel
care a fost unul dintre membrii fondatori, preşedinte şi vicepreşedinte al
Sindicatului Artelor Frumoase, a primit şi el, în sfârşit, o pensie de la
statul român.
Iată un
fragment dintr-un memoriu înaintat Sindicatului Artelor Frumoase şi al Fondului
Plastic: „Acum fiind de 69 de ani, dăunat de război, neavând nici un venit de
nicăieri, rog să binevoiţi a urgenta pensionarea mea, căci nu am cu ce trăi cu
soţia, suntem muritori de foame.”
Sculptorul
Casei regale s-a bucurat de pensia comunistă doar un an de zile. Apoi a murit,
lăsând în urmă o rană deschisă şi o operă care încă dăinuie. Şi nu de puţine
ori lucrările semnate Becker au fost trecute cu ”autor necunoscut” sau
atribuite altor artişti.
Criticul
Petre Oprea spunea despre maestrul Becker: „Prin aceste reușite, Emil W. Becker
își înscrie numele printre artiștii valoroși ai timpului, iar opera lui ar
trebui depistată și prezentată la adevărata ei valoare artistică în cadrul
sculpturii românesti din prima jumătate a secolului XX.”
PL.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu