Mircea Dorin Istrate - ÎN A NOPȚII FEERIE

 

 

ÎN A NOPȚII  FEERIE

 

 

~*~

 

În puterea nopții, cariul, cuibărit în vechea grindă,

Molcom roade în tăcere timpul lumii nesfârșit,

Tot chemând, de nu știu unde, somnul dulce să mă prindă,

Ca să-mi facă vis de miere, până mâine-n, răsărit.

 

Eu, mă-mbăt cu feeria ceia dulce, mincinoasă,

Ce-mi aduce din trecuturi petrecute întâmplări,

Să îmi facă cea visare scurtă clipă norocoasă,

Ce se pierde-ntotdeauna pe-ncâlcitele-i cărări.

 

Ce-ar fi noaptea fără vise? Timp pierdut, fără valoare,

Cheltuit mai pe degeaba din ce-ți este hărăzit,

Un nimic în amintire, neluat la numărare,

Dar de-l ai îți schimbă ziua, cât îi el de chinuit.

*

Îngânați-vă cu visul în a somnului plăcere

Să dați nopții frumusețea învrăjitelor clipite,

Să gustați cu el de-avalma și plăcere și durere,

Deșirâdu-vă fantasme din cea minte plăsmuite.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

ASTA-I  CALEA

 

 

Motto: ,,Tot trecând cu veşnicia prin milenii şi istorii

Şi-ngroşând de-apururi glia cu-a lor nume în pomelnic,

Moşii şi străbunii noştri, poleindu-se cu glorii

Ne-au lăsat de-nvăţătură timpul lor, în toate vrednic.’’

 

În cuibarul veşniciei semănatu-ne-a Măritul

Când ne-a dat scânteia vieţii pe aici să veşnicim,

Să-nvăţăm, că mama noastră e de-apururea pământul,

Iară cerul ne e tatăl, şi în veci să-l preamărim.

 

Noi ne-am înmulţit ca spicul pe moşia strămoşească

Şi de-aici în larga lume prin-prejururi ne-am întins,

Lăsând numele şi fala peste veacuri să ne crească

Ca să ştie următorii că suntem de neînvins.

 

Mai apoi, prelinşi prin lume tot născut-am la popoare

Până-n margine de zare şi de-acolo mai departe,

Întinzându-ne hotarul peste munţi şi peste mare

Să rămânem preamărire, într-o pagină de carte.

 

Au trecut de-atunci milenii şi în scurgerea de timpuri

Au venit din fundul lumii  roi de neamuri mişcătoare,

Ne-au călcat ţărâna sfântă în rotiri de anotimpuri

Şi s-au dus pe mai departe înegrind a lumii zare.

 

Noi, răriţi  de coasa morţii, lăcrimând într-o durere

Am luat-o de la capăt iar şi iar de-atâtea ori,

Cu speranţa şi nădejdea că doar Domnul cu-a lui vrere

Ocroti-va neamul nostru, să nu piară sub nevoi.

 

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Pradă încă mult dorită de vecini ce ne-nconjoară,

Înrăiţi şi cu păcate, doar o biată linguşire

Din ce-am fost cândva mărire pe aici, odinioară.

 

Nu mai sunt bărbaţi destoinici ce să ţină-n a lor mână

Vrerea ţării, iar în suflet aivă dor de libertate,

De mărire, şi de câte veşnicite-s în ţărână

Cu străbunii laolatltă, c-o s-avem de ele parte.

 

Nici pe vremea ta Zamolxes n-am fost robi la vreo mărire

Cum suntem acum de-o vreme chiar aici la noi acasă,

Cumpăraţi cu-arginţii Iudei, revânduţi aşa-nneştire

Am ajuns a fi nimicuri, şi nicicui de noi nu-i pasă.

 

Numai  moşii noştri încă din istorii de-or să vină

Vor trezi în noi virtutea adormită-n amorţeală,

Doar aşa ne-or  pune iară să ieşim în spre lumină

Iar iubirea de moşie să ne-nalţe-n a sa fală.

 

De-asta ei ne stau modele pentru vremuri sorocite

Ce le trece neamul nostru când îşi cată-un viitor,

Ei sunt sfintele troiţe ce la timpuri încâlcite

Ne arată care-i cale ce-au urmat-o dumnealor.

 

Căutaţi-i în istorii când s-a stins în voi nădejdea

Că pieri-veţi până mâine sub durere şi nevoi,

Şi-ţi avea, cum mai avut-a-ţi, şi tăria şi puterea

Să mai fi-i ce-ai fost odată, glorioşii mei eroi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

RĂDĂCINĂ  DE LUMINĂ

 

Suntem pulbere de stele,

Rădăcină de lumină,

Plămădiţi din sfânta tină

Din acelaşi lut ca ele.

 

Suntem duh de scânteiere

Din adânc de infinituri,

Sâmburi de Adami şi mituri

Tot nălţaţi prin re-nviere.

 

Suntem tot  la fel ca toate

Ce se-nvârt prin universuri,

Felurite înţelesuri,

Naştere, trăire, moarte

 

Suntem trestii gânditoare,

Viaţă-n forme diferite,

Taine încă negăsite,

Muguri lumii viitoare.

 

***

Suntem pulbere de stele,

Rădăcină de lumină,

Păcătoşi ce au ca vină

Gândul urcător la ele.

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

ÎNŢELEPCIUNEA

 

Din a gândului visare, din simţire izvorâtă,

Din ce mintea noastră încă e în stare ca să lege,

Ies frânturi de înţelesuri ce în viaţă ne ajută

Să-nţelegem taina lumii, şi-al nost’ drum spre unde merge.

 

Ce ştim azi, e tot ce vine dintr-o vreme de departe,

De la moşii ce lăsară picul lor de-nţelepciune,

La urmaşii ce venit-au, fie rânduri dintr-o carte

Care-ntreagă doar citită, ne dezvăluie minune.

 

Tainele ce azi le-nvaţă pruncii la-nceput de viaţă

Adunate-s lungă vreme de toţi cei de din-nainte,

Ei le-au pus înşiruite ca mărgelele pe aţă

Să ne facă nouă salbă de comori nepreţuite.

 

Tot la fel vom face şi noi, cei de-acuma trăitori,

Cu ce ştim lăsăm la alţii facă pasul  ce urmează

Pe cărarea  suitoare, ce-o urcăm ca muritori

Într-un vis care ne ’nalţă mai apoi, cu mintea trează.

 

El, trecutul, e prezentul ce-l lăsăm ca moştenire

Ca urmaşii să-i mai crească strălucirea-i viitoare,

De vom scade moştenirea, ne vom duce spre pieire

Şi n-apoi o să ajungem în trecutul ce ne doare.

 

Al nost gând şi fapta bună în istorii vor rămâne

Fie trepte ce ne urcă ne-ndoios spre viitor,

Fapta rea doar ne coboară mai mereu în adâncime

Înglodândune-ne în tină şi frângându-ne din zbor.

 

Suntem liberi să alegem: înălţare sau genune,

Să-nţelegem mersul lumii ori să fim robiţii ei,

Să-nşirăm pe firul vieţii boabe de înţelepciune

Sau umili închinăciune să tot facem, către zei.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate