Mareșalul
Constantin Prezan, personalitate militară reprezentativă, în prag de aniversare
(1)
General-locotenent
(r) Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
14
Ianuarie 2024
„Militarii de carieră arareori mai au și copilărie,
aproape niciodată adolescență, iar tinerețea lor ține strict de apanajul cazon.
Ei nu îmbătrânesc decât odată cu moartea, trecând pe veci în nemurire sau, și
mai grav, în uitare. La alegerea sorții ori la voia celor în folosul cărora
și-au sacrificat cei mai frumoși ani ai vieții[1].
Așa și cu distinsul mareșal român Constantin Prezan -
de la a cărui naștere, în 27 ianuarie, se împlinesc 163 de ani - și, firesc, ar
trebui să participăm la aniversare. „Firesc” și „ar trebui”, cuvânt în van,
sintagmă de omisiune, ca și amintirea uneia dintre personalitățile militare
reprezentative, peste care cineva a tras cortina întunecată a nerecunoștinței
și aproape că l-a scos din istorie, inclusiv din cea militară. Păi, cum altfel
când meritele sale, indubitabile, au fost transferate rapid în sarcina altora
(deopotrivă, militari și politicieni), a căror valoare niciodată nu se va
ridica la nivelul aceluia care ne-a dat cel mai frumos capitol al istoriei
naționale: Marea Unire și reîntregirea teritorială a României Mari. Despre care, Regele Ferdinand I spunea că: „a
fost mâna mea dreaptă pe câmpul de luptă și a jucat un rol preponderent în
aducerea biruinței finale”[2] și, pe care, renumitul mareșalul francez
Ferdinand Foch, comandantul Forțelor Aliate de pe Frontul Occidental, în Primul
Război Mondial, îl aprecia drept: „unul dintre cei mai mari strategi ai Marelui
Război, cel căruia Antanta, ca și România îi datorează atât de mult”[3]. O
datorie care - așa cum încă se prezintă
situația - nu știm dacă va mai onorată vreodată.
La finele anului 2017, cu ocazia deschiderii
festivităților din Anul Centenarului, un înalt om de stat român, în alocuțiunea
rostită la Teatrul Național din București, spunea, sus și tare, că Marea Unire
a fost făcută fără participarea armatei, că aceasta se datorează politicienilor
și altor categorii de persoane. Nimeni nu susține contrariul, până la un punct;
respectiv, până la înțelegerea clară a stării deosebit de grave în care se afla
România ciuntită, în decembrie 1918, când trupele ungare se aflau în
Transilvania și oricând puteau împiedica ori reprima Adunarea de la Alba Iulia.
Pentru că - dacă este să fim corecți -
nu teama de acea mulțime entuziasmată și neînarmată le-a împiedicat să
acționeze, ci teama de trupele române, despre care știau bine că sunt dispuse
în dispozitiv de siguranță în imediata apropiere. Aspect atât de puțin
evidențiat, inclusiv de către unii istorici de la noi, predispuși îndeosebi să
critice, decât să susțină ceva în folosul propriu al națiunii române. Cum, de
altfel, se întâmplă în atâtea alte situații.
„În ciuda hotărârii de la Alba Iulia, unirea n-ar fi
fost posibilă fără intervenția trupelor române […]. Unirea Transilvaniei cu
România a fost înfăptuită, în realitate, pe câmpul de luptă, în urma unui
război româno-maghiar destul de greu, declanșat de guvernul Ungariei și
încheiat doar după ce trupele române au zdrobit armata statului vecin”[4]. De
altfel, renumitul istoric american Glenn E. Torrey, care a analizat în
profunzime mărețul eveniment, avea să se pronunțe categoric: „Proclamarea
unirii era un lucru, realizarea ei era cu totul altceva”[5]. Și, cu acestea,
cred că am spus destul.
Revenind în actualitatea românească, fără a intra în
detalii, mă opresc asupra unui singur episod, ocazionat de dezvelirea în data
de 11 ianuarie 2018, a bustului unui alt important mareșal român, Alexandru
Averescu, despre care fostul șef al
Statului Major al Apărării, de la acea vreme, spunea că acesta ar fi condus
trupele române, care au obținut strălucitele victorii de la Mărăști, Mărășești
și Oituz; aspect inserat și în Wikipedia, unde dintr-un început, se scrie că
Alexandru Averescu a fost „comandantul Armatei Române în Primul Război
Mondial”.
Fără să diminuăm cu ceva din meritele Mareșalului
Alexandru Averescu - care, în fruntea Armatei a II-a, a obținut victoria de la
Mărăști și, în parte, pe cea de la Oituz - ca și cinstea care i s-a făcut de
urmași, nu putem să nu sesizăm nuanța depreciativă a prețuirii care trebuia
acordată și celui care a îndeplinit de șef al Marelui Cartier General (singurul
care a îndeplinit o asemenea funcție în această unică structură, care se
organiza numai la război și care îl avea în eșalonul I pe rege și pe principele
moștenitor). Celui care, într-adevăr, i se încredințaseră prerogativele regale
și avea în subordine atât Armata I a generalului Eremia Grigorescu - căruia i
se datorează reușita de la Mărășești și memorabila deviză „Pe aici nu se
trece!” - cât și Armata a II-a a generalului Alexandru Averescu, ca și întreaga
structură a formațiunilor la dispoziția Marelui Cartier General (M.C.G.),
dintre care unele au intervenit și în favoarea Armatei a II-a, aflată în real
pericol de încercuire.
Față de această disproporție de echivalare de peste
vremuri, semnalăm că - imediat după război - generalul Radu Rosetti, fost șef
de birou operații în Marele Cartier General, intervine cu un articol zguduitor
în ziarul „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga, împotriva celor care,
începuseră să-și dea cu părerea și chiar să-i critice pe foștii capi ai Armatei
Române, cu replica: „Opriți-vă domnilor! Au, ați uitat atât de repede că primul
(în referire la Alexandru Averescu) a fost viteazul de la Mărăști, că al doilea
(în referire la Eremia Grigorescu) a fost eroul de la Mărășești și că al
treilea (în referire la Constantin Prezan) a fost șeful celor doi?”
Fără de comentarii; poate, doar în sarcina faptului că
cel care avea să devină locțiitor pentru partea română al comandantului
Înaltului Comandament Aliat româno-rus, regele Ferdinand, și, ulterior,
comandantul de căpetenie al Armatei Române, generalul de corp de armată
adjutant (singurul cu asemenea grad în istoria militară română) Constantin
Prezan nu are niciun bust în Capitala la apărarea căreia a fost grabnic
solicitat să-i organizeze apărarea (cu atâta întârziere).
Pentru cine mai crede că este mai ușor să spui „hei
rup”, fără să pui umărul, îi asigurăm că înșine - împreună cu respectabila
nepoată a Mareșalului, doamna inginer Olga Macarie, care se străduiește din
greu să păstreze în bună stare ceea ce este la muzeul, de care se îngrijește - și cu sprijinul unor
asociații de profil (inclusiv al unui renumit sculptor român, care s-a oferit
să realizeze gratuit bustul mareșalului) am insistat, în repetare, până la cel
mai înalt nivel de reprezentare militară, inclusiv la guvern, primind
asigurări, fără de nicio acoperire. Bravului Mareșal nu i se găsește un loc în
tot Bucureștiul și câteva kilograme de bronz. Teama de ceva sau de cineva - de
unde, doar intuim - obstrucționează orice încercare de „reabilitare”.
De urmare, câteva nelămuriri dăinuie adânc în
întunecimea ingratitudinii, pe care le punem în seama unor aspecte, care sigur
nu convin deloc celor care încearcă să ne curme istoria și să ne înjosească
demnitatea de neam: Mareșalul Constantin Prezan, printre altele, a fost
adjutant al principelui moștenitor Ferdinand (cel care se ocupa de pregătirea
militară a viitorului rege), a fost prim-sfetnic al Regelui Carol al II-lea și
membru în Consiliul de Coroană; lui, în calitatea sa de șef al Marelui Cartier
General și, de la o anumită etapă comandant de căpetenie al Armatei i se
datorează înfrângerea trupelor austro-ungare și germane, zdrobirea trupelor
maghiare din Transilvania, forțarea Tisei, înaintarea spre interiorul Ungariei
și eliberarea Budapestei de sub povara bolșevizării, împiedicarea intențiilor
rușilor în nord și în est, respingerea încercărilor de ocupație al
ucrainenilor, izgonirea germanilor din regat, a bulgarilor din Dobrogea, a
sârbilor din Banatul românesc, concomitent cu stabilizarea frontierei pe Nistru
și apărarea Basarabiei și Bucovinei, alipite la patria-mumă. Poate și faptul că
l-a avut ca șef al Secției Operații, pe cel despre care afirma că: „este el mai
inteligent ofițer, pe care l-am întâlnit vreodată”; poate și pentru că avea o
părere nu tocmai favorabilă despre alogenii, care se manifestau cu ură față de
poporul nostru, iar la război dezertau trecând de partea inamicului; poate.
Atâția de „poate”, încât disconfortul produs unora - ce se încăpățânează să se
agațe de trunchiul unui arbore, care nu le-a aparținut vreodată - este atât de
mare încât tot ceea ce este pur românesc le repugnă.
Să vedem ce spun și experții militari de marcă în
privința acestei mari personalități:
„Bilanțul de activitate al generalului Constantin
Prezan în funcțiile pe care le-a ocupat, mai cu seamă la Marele Cartier
General, este impresionant. În campania anului 1916 a condus trupele române în
operația ofensivă din Carpații Orientali, înaintând 100 de km în adâncimea
dispozitivului inamic [...]. În campaniile din 1917 și 1918, s-a aflat în
fruntea Marelui Cartier General, coordonând acțiunile trupelor române în
bătăliile decisive de la Mărăști, Mărășești și Oituz și în cele împotriva
Ungariei, încheiate cu zdrobirea militară a acesteia. Se cuvin să fie adăugate
alte contribuții, cu nimic inferioare: rezolvarea celei mai dificile crize de
funcționare, competențe și prestigiu cunoscute de Marele Cartier General în
cursul existenței sale; refacerea, reorganizarea și reînarmarea oștirii -
acțiune cu importanță majoră în obținerea victoriei finale - demers aproape
singular în desfășurarea războiului mondial din 1914-1918”[6].
Ca formație militară, Constantin Prezan a fost un
ofițer complet: Școala Fiilor de Militari de la Iași (echivalent al liceului
militar), Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, precum și Școala specială
de Artilerie și Geniu din București, Academia de la Fontainebleau (Școala
Militară de Aplicații pentru Artilerie și Geniu) din Franța (cu brevet de
ofițer de stat-major). Revenit în țară este încadrat la Regimentul 1 Geniu și,
concomitent, funcționează ca profesor ajutător la cele două școli militare din
București, timp în care elaborează și câteva interesante volume de
specialitate. „Datorită rezultatelor deosebite la catedră și a pregătirii
demonstrate în practică, a fost selecționat și trimis, pentru doi ani, la
Magdeburg, în Germania, ca delegat special al Ministerului de Război pentru a
supraveghea fabricarea componentelor viitoarei linii de fortificații
Focșani-Nămoloasa-Galați”[7]. Dar, evoluția militară propriu-zisă abia după
înapoierea în țară începe, cu adevărat; timp în care, succesiv, înaintează în
grad până la maior. Astfel, pe ani: în 1892, odată cu înaintarea la gradul de
maior, este numit comandant de batalion în Regimentul 1 Geniu, funcție în care
activează până în anul 1894; la data de 1 ianuarie 1895 este promovat ca șef al
Serviciului de Geniu din Comandamentul Corpului 2 Armată din București și, în
același an, odată cu înaintarea la gradul de locotenent-colonel, este numit în
funcția de comandant al Cetății Bucureștilor (respectiv al întregului sistem de
fortificații al Capitalei); în 1896, este cooptat, prin selecție, ca ofițer în
Statul Major Regal, numit adjutant al principelui moștenitor și însărcinat să
se ocupe cu pregătirea militară a viitorului rege; în 1901 este înălțat la
gradul de colonel și transferat la Administrația Centrală a Războiului,
continuând să activeze și în calitatea de adjutant a principelui moștenitor. La
cererea sa, de a fi numit într-o funcție operativă, la 16 noiembrie 1901 este
numit comandant al Regimentului 7 „Racova nr.25” din Vaslui, iar în 15 aprilie 1904,
comandant al Brigăzii 13 Infanterie Bârlad.
Este de prisos să mai amintim de rezultatele obținute
în etapele respective și nici să ne pronunțăm categoric asupra unei sau alteia
din categoriile militare, cunoscut fiind faptul că bravul ofițer cu brevet de
stat major - atestat încă pe când studia la Paris - a avut pregătire în
specialitățile infanterie, artilerie și geniu; a comandat, efectiv, unități de
geniu și infanterie, la cel mai înalt eșalon de reprezentare. Așa încât, în
preajma Marelui Război, care deja începuse să dea semne pe arena internațională,
Constantin Prezan avea o pregătire militară desăvârșită. Dar, să continuăm: la
10 mai 1907 este înaintat la gradul de general de brigadă și cu începere de la
1 noiembrie 1910, devine comandant de divizie (întâi la Divizia 3 Infanterie și
apoi la comanda Diviziei 7 Infanterie Roman). Cu Divizia 7 Infanterie, în anul
1913, participă la Al Doilea Război Balcanic, prilej cu care se evidențiază în
mod deosebit prin ordinea și disciplina efectivelor din subordine, prin grija
față de subordonați (în condițiile unei molime mortale), forțarea operativă a
fluviului Dunărea, înaintarea organizată și cu repeziciune în adâncimea
dispozitivului bulgar, revenirea în țară în formație aproape completă. La 1
aprilie 1914 este numit comandant al Corpului III Armată, timp în care i se
acordă și gradul de general de divizie, iar după doi ani, odată trecerea
armatei la starea de război, devine comandant al renumitei Armata a IV-a, mai
cunoscută și ca Armata de Nord, cu care obține succese în trecerea Carpaților
Occidentali, forțarea frontierei cu Austro-Ungaria și pătrunderea în
Transilvania, până înspre Mureș.
La începutul lui noiembrie, din cauza eșecului
luptelor din sudul țării, i se ordonă să se retragă cu trupele pe aliniamentul
de acoperire, iar pe 10 noiembrie, în încercarea disperată de a salva
Bucureștiul, este chemat - cu o întârziere condamnabilă - să organizeze
apărarea. Astfel, a fost realizată Gruparea general Prezan, cu o masă eterogenă
de trupe obosite de lupte și marș, retrase la întâmplare de pe frontul Dunării,
cu o serie de comandanți incompetenți și cu moralul trupelor afectat de
insuccese, cu lipsuri grave în echipament, armament și muniție, cu trădări de
la cel mai înalt nivel. Acestea au fost condițiile în care s-a încercat
imposibilul.
Potrivit generalului Henri Matthias Berthelot, șeful
Misiunii Militare Franceze, concepția operației organizate de către generalul
Prezan a fost una de mare valoare. Pierderea nu tocmai întâmplătoare a hărții
cu dispunerea trupelor, direcțiile și dispozitivele de contraofensivă, ca și
neprezentarea la declanșarea luptelor a unora dintre comandanții de divizii au
determinat, în cea mai mare parte, nereușita. De urmare, retragerea înspre
Moldova (unde se refugiase familia regală, dar și administrația centrală), cu
desfășurarea luptelor pe aliniamente succesive, s-a desfășurat în condiții
corespunzătoare, cu pierderi minime, sub comanda aceluiași brav general Prezan.
La data de 5 decembrie 1916 - în considerarea pregătirii, experienței și
manifestării în desfășurarea operativă din teatrul de război, generalul de corp
de armată Constantin Prezan este numit în funcția de Șef al Marelui Cartier
General, adăugându-i-se și demnitatea de adjutant, potrivit funcției de
locțiitor de partea română al Regelui Ferdinand, care preluase șefia Înaltului
Comandament Aliat Româno-Rus. Din acest moment, tot ceea ce avea să se întâmple
din punctul de vedere al operațiunilor din vara anului 1917, era de înalta
latitudine a șefului Marelui Cartier General, iar izbânda nu avea să întârzie.
După restructurarea și reorganizarea armatelor (din
cele patru s-a hotărât să rămână numai două), a marilor unități și unități,
reinstruirea efectivelor potrivit noilor cerințe ale luptei, renunțarea la
practicile anterioare (normele în vigoare încă de la Războiul de Independență
au fost eliminate) și încadrarea comenzilor cu ofițeri bine pregătiți, dotarea
trupelor cu armament, echipament, muniție și tehnică de luptă acceptabilă, s-a
trecut la refacerea moralului trupelor. Un rol decisiv avându-l serviciul
religios al Armatei reorganizat, intelectualitatea militară, ca și elementele
auxiliare de dispozitiv, inclusiv publicația „România”. La toate acestea, se
adaugă planul de campanie al generalului Prezan, la întocmirea căruia au
participat locțiitorul șefului M.C.G.,
generalul Constantin Cristescu, care era și comandant al Armatei I, precum și
Secția Operații, în frunte cu maiorul Ion Antonescu, care a avut un rol
esențial. Desigur, și șeful Misiunii Militare Franceze, cu știința generalului
țarist Dmitri Grigorievici Scerbacev, în calitatea sa de locțiitor al Înaltului
Comandament Aliat, de partea rusă; ambii buni colaboratori ai generalului
Prezan, care nu se vor dezminți în desfășurarea operațiunilor din vara lui
1917.
Așa s-a permis
obținerea strălucitelor victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, aspecte pe
care cei îndrituiți să le aibă în vedere ar trebui să le facă știute la nivel
internațional, să facă din acestea standard de mândrie și patriotism și să
asigure instruirea într-un asemenea spirit, de
înaltă demnitate, a tuturor românilor, îndeosebi a tinerimii, cunoscut
fiind că, deși: „Viața fiecăruia dintre noi este o înșiruire de lupte,
bătăliile adevărate se organizează și se conduc numai de către militarii de
carieră. Acești oameni demni, curajoși și loiali, înzestrați cu onoare, bravură
și devotament până la sacrificiul suprem în slujba interesului național.
Bătăliile Mareșalului Constantin Prezan reprezintă chintesența și dovada de
netăgăduit ale tuturor acestor mărețe atribute. Pentru că victoriile sale n-au
fost niciodată asumate în nume propriu, ci numai și numai în considerația
întregului corp de luptători”[8].
În toată această perioadă de pregătire și desfășurare
a campaniei propriu-zise - odată cu meritele strategice ale șefului Marelui
Cartier General, în fruntea Armatei Române - trebuie evidențiată și diplomația
manifestată atât în raport cu Aliații, dar și cu reprezentanții Puterilor
Centrale, în calitate de inamic, care până și după război i-au recunoscut
valoarea militară. Memoriile generalului von Mackensen fiind de notorietate. Și
nu tocmai întâmplător, peste ani, un renumit istoric și analist militar român,
avea să consemneze următoarele: „Secvența de istorie românească din anii
1916-1920 nu poate fi înțeleasă fără personalitatea generalului Constantin
Prezan, rolul său în multe dintre evenimentele dramatice ale acelui timp fiind
covârșitor. De altfel, contribuția sa de mare valoare adusă în această perioadă
l-a plasat în rândul personalităților reprezentative din întreaga istorie
militară românească”[9]. Așa că, să continuăm pe firul unei istorii mai puțin
pusă în evidență și să și urmărim, la fel de succint, evenimentele care l-au
avut ca protagonist pe cel care, avea să impresioneze pe mai toți contemporanii
săi, sens în care lucrarea „Amintiri înălțătoare” a fostului aghiotant al
viitorului mareșal ni se pare cea mai sugestivă și, pentru confirmare, redăm
doar câteva pasaje în extras: „Mareșalul Constantin Prezan personifică figura
marilor căpitani: cultivat, corect, de o rară exactitate și înaltă moralitate,
cu doi ochi ce pătrund până în adâncul sufletului, plin de bunătate și de
îngăduință. Felul său cumpănit de a vorbi era de plin de politețe; cu toată
lumea știa să facă în anumite clipe gesturi care nu se pot uita. Lipsit de
ambiție sau fățărnicie, leal cu adversarii, sincer cu subordonații, pe care
niciodată nu i-a privit de sus.
În activitatea sa
nu s-a socotit o ființă superioară față de cei cu care venea în
atingere; din contră se străduia să fie la înălțimea tuturor. Dezinteresat până
la sacrificiu, urmărea numai nevoile oștirii și ale țării, fără a se gândi la
împlinirea preocupărilor sale personale. Nicicând nu s-a gândit la ce va grăi
lumea despre el. Curtenitor și drept, sever numai cât trebuia, iată ce l-a
făcut să se deosebească de mulțimea celora care, în sărăcia lor de duh, luând
răutatea drept severitate, reclamau drept modestie ceea ce li se cuvenea drept
îndatorire, mândria drept demnitate; aspecte care au dat naștere în jurul
oștirii la acea atmosferă puțin măgulitoare, concretizată în zicala
«mentalitate cazonă». Darul de căpetenie al acestei de seamă figuri militare
românești a stat în aceea că a știut să cunoască oamenii și, ca atare, să-și
aleagă conlucrătorii, întrebuințând pe fiecare la locul de trebuință, după
calitățile și pornirile lor, dându-le toată libertatea de muncă pentru a
dobândi cât mai mult și cât mai cu suflet curat; la nevoie acoperind
activitatea lor rodnică cu autoritatea persoanei sale [...]. Ofițerii, care au
avut norocul să servească în Statul Major al Mareșalului Prezan și să-l
cunoască mai de-aproape, nu l-au putut niciodată uita. Ei îl ascultau și îi
executau ordinele fiindcă îl iubeau, iar niciodată de frică sau din interes.
Acolo legătura sufletească era prețuită”[10].
După înfrângerea trupelor germane, în frunte cu
„spărgătorul de fronturi” generalul August von Mackensen și, deopotrivă, a
trupelor austro-ungare, în condițiile extreme generate de retragerea trupelor
ruse din dispozitivul româno-rus, pentru Regat și pentru trupele române aveau
să urmeze zile de grea frământare, în așteptarea zadarnică a intervenției
Aliaților. O asemenea situație era de așteptat să dea peste cap reușitele din
vara anului 1917.
Peste doar câteva luni, sub presiunea unui inamic
superior, din mai toate punctele de vedere și privată de orice sprijin extern,
România - atât cât mai rămăsese din ea, după ocuparea Olteniei, Munteniei și a
Dobrogei - a fost nevoită să accepte armistițiul impus de Germania la Focșani,
în 9 decembrie 1917. Ocazie, cu care, Regele Ferdinand îi încredințează
generalului de corp de armată adjutant Constantin Prezan comanda de căpetenie a
Armatei Române, comandă asupra căreia nu va mai interveni niciodată. Iar, până
în 10 aprilie 1919 - când generalul va fi nevoit să demisioneze - acesta își va
păstra și șefia Marelui Cartier General. În fruntea primului guvern român sub
ocupație germană venise generalul Alexandru Averescu, secondat la puțin timp de
Alexandru Marghiloman, ambii adversari recunoscuți ai generalului Constantin
Prezan. Astfel, pentru eminentul șef al Marelui Cartier General și comandant de
căpetenie - care a ascuns tuturor rana dobândită în Pasul Oituz - a început un
dificil periplu.
- Va urma –
--------------------------------------------
[1]
Grigore Stamate, Mihai Hodoeogea, Mareșalul Prezan – artizan și apărător al
Marii Uniri, Editura Axioma Print, București, 2021, p. 25.
[2]
Grigore Stamate, Majestățile Lor Regale și împlinirea idealului românesc de
reîntregire națională, în Cetatea Cavalerilor, nr.6 (22) din iunie 2022, p. 8.
[3]
Grigore Stamate, Mihai Hodorogea, Viața Mareșalului Prezan. Profesia de a fi
român, Editura Axioma Print, București, 2015, p. 6.
[4] Mateiu Udrea, Marea Unire de la 1 decembrie
1918: lucruri decisive trecute sub tăcere.
Sursa:
https://mateiuudrea.wordpress.com.
[5] Glenn
E. Torrey, România în Primul Război
Mondial, Editura Meteor Publishing, București, 2014, p.340. Pentru detalii a se
vedea Grigore Stamate, Mihai Hodorogea, Mareșalul Prezan – artizan și apărător
al Marii Unirii, Editura Axioma Print, București, 2021.pp. 321-427.
[6]
Teofil Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori), autori: Teofil Oroianu,
Gheorghe Nicolescu, Valeiu Florin Dobrinescu, Alexandru Oșca, Andrei Nicolescu)
, Șefii Statului Major General Român (1859-2000), Editura Nova, București,
2000, pp. 128-129.
[7]
Grigore Stamate, Mihai Hodorogea, Mareșalul Prezan – artizan și apărător al
Marii Uniri, Editura Axioma Print, București, 2021, p. 6.
[8]
Grigore Stamate, Mihai Hodorogea, Bătăliile Mareșalului Prezan între autoritate
și modestie, Editura Axioma Print, București, 2016, p. 3.
[9] Prof.
univ. dr. Petre Otu, președintele Comisiei de Istorie Militară. Apud Grigore
Stamate, Mihai Hodorogea, Viața Mareșalului Prezan. Profesia de a fi român,
Editura Axioma Print, București, 2015, p. 4.
[10]
Colonel D. Rădulescu, Mareșalul Prezan – Amintiri înălțătoare, Tipografia
„Mitropolitul Silvestru”, Cernăuți, 1936, p. 4 și următoarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu