Ovidiu M. Curea - Codrii Vlăsiei

 

Codrii Vlăsiei

Ing. Ovidiu M. Curea

17 Ianuarie 2024

 

De oriunde s-ar fi aflat, la sfârșitul lunii mai și începutul lui iunie Vicențiu venea în București. Mergea în parcul de la Șosea, un rest infim ce mai rămas din întinderea Codrilor Vlăsiei, pădure care cuprindea toată suprafața județului Ilfov și a Bucureștilor de azi, partea sudică a județului Prahova și cea nordică a județului Giurgiu. Pădurea a supraviețuit aproximativ între aceleași limite până în secolul al XIX-lea, când agricultura și comerțul cu cherestea au început să muște din ce în ce mai adânc din el.

 

În București drumul dintre centrul orașului și Palatul Mogoșoaia al lui Constantin Brâncoveanu a fost tăiat prin Codrii Vlăsiei și pavat cu grinzi din lemn de stejar, de unde denumirea inițială a drumului, de Podul Mogoșoaiei, devenit după 1878 Calea Victoriei. În jurul Bucureștiului au mai rămas câteva petice de păduri din bătrânii codrii precum Pădurea Pustnicu, Pădurea Comana, Pădurea Snagov, Pădurea Râioasa, Pădurea Băneasa.

 

Parcul dintre Șoseaua Kiseleff și Bulevardul Aviatorilor făcea și el parte cândva din Codrii Vlăsiei. Aici venea Vicențiu la sfârșitul fiecărei primăveri. Devenise un ritual așteptat cu speranță și cu evlavie încă de pe la începutul anului, după revelion, după Sfântul Ștefan și Sfântul Ion. Într-un singur an nu putuse intra, era pe vremea pandemiei de Covid când toate parcurile și pădurile fuseseră închise. Copaci înalți, mândri  și indiferenți la căldura care începuse să înfășoare orașul și un aer curat de n-ai fi zis că fășia de pădure era străjuită de o parte și de alte de două artere pline de autoturisme, te purtau în altă lume. Lume de vise, de speranțe, de amintiri din trecut pe care nu le trăiseși, dar care ți se păreau aievea. Printre coroanele verzi și înălțătoare crâmpeie de cer albastru se deschideau ferestre către nemurire. Jos, înspre alei, pe deasupra băncilor cobora în valuri elegante parfumul fermecat de tei. Mângâierea lui fermecătoare îți pătrundea în suflet și te vestea de împlinirea tuturor dorurilor și a speranțelor uitate. Îți aducea aminte de tine, de Codrii Vlăsiei și iar de tine. Erai împreună cu tot ce iubeai mai mult pe lume, cu trecutul și cu viitorul, cu gânduri și cu sentimente care se contopeau într-o senzație plenară de beatitudine, de generozitate, liniște și împlinire.

 

Prin parc, fericite treceau alene perechi de tineri, oameni cu copii, cu cărucioare sau melancolici cu bastoane. Un clopot se-auzea pe aproape, de la biserica din Strada Monetăriei, pecetluind în dumnezeire parcul, teii și Codrii Vlăsiei.

Vicențiu se gândi să se așeze pe o bancă de pe marginea aleii, să întârzie cât mai mult plimbarea prin micul parc, să se cuprindă de toată vraja ce plutea în jurul său, de istoria întipărită în scoarța copacilor înalți și viguroși. Observă cu plăcere că aproape toate băncile erau libere, neocupate de nimeni. Doar pe vreo două trei stăteau câțiva tineri însingurați care butonau cu preocupare celularele pe care le țineau în palmă cu multă grijă și încântare. Fiecare generație cu bucuriile ei.

Dintr-o dată în parc năvăliră străinii care îl răpiseră pe Brâncoveanu și averea lui de sute de mii de galbeni, după care l-au executat împreună cu copiii săi E o vedenie își spuse Vicențiu și se așeză pe o bancă. Nu apucă să stea bine că în fața lui se proțăpi un ins pe care nu prea știai de unde să îl iei și nici nu știai pe unde a intrat în parc, prin Kiseleff sau prin Aviatorilor. Acesta se uită sever la Vicențiu și-i zise răstit:

- Banca e proprietate privată, dacă vrei să stai trebuie să plătești.

- Poftim? Cum să plătesc? Sunt în parcul meu unde vin de ani de zile. Cine ești tu de pui preț pe băncile noastre? Ce să-ți plătesc?

- Îmi plătești cu ce ai, dolari, euro, ruble, lei... orice.

- Și tu cine ești, de unde vii?.

- E mai puțin important cine sunt și de unde vin. Sunt cel care a cumpărat drepturile pe băncile din parc și, ca atare, am dreptul legal conform legilor voastre, să percep taxe de la cei care se așează pe ele.

Lui Vicențiu nu-i venea să creadă ce auzea, ce trăia. Nu cumva era o altă vedenie? Clopotele de la biserica din Strada Monetăriei se opriseră, iar tipul stătea amenințător în fața lui.

- Du-te, măi, neică și te plimbă. Uite așa, ca toată lumea din parcul acesta, iar când obosești te așează și tu pe o bancă să te odihnești. Nimeni n-o să-ți ceară nici o taxă că stai pe o bancă, se semeți la el Vicențiu.

Nimeni nu poate să îmi ceară mie să plătesc că stau pe o bancă, pentru că drepturile asupra ei, asupra tuturor băncilor din parc, ți-am mai spus, le-am cumpărat eu. Pot să mă așez pe toate băncile odată dacă vreau și nu trebuie să plătesc nimic la nimeni.

- Auzi, mă, nea, cum zici că te cheamă?

- Ți-am spus că nu are nici o importanță cum mă cheamă.

- Auzi, dacă încep eu să strig după ajutor la oamenii din jur și le arăt că un neica nimeni nu mă lasă să stau pe banca mea din parcul meu care odată a făcut parte din Codrii Vlăsiei.

- Poți să strigi cât te țin puterile, nimeni n-o să-ți vină în ajutor, și ei s-au sculat de pe bănci sau au plătit taxa de ședere.

- Știi ceva? Nu-ți dau nici un ban și nici nu mă ridic de pe bancă.

- Treaba dumitale, dar o să-ți pară rău, zise individul și plecă în lungul aleii. Vicențiu se uită după el până ce dispăru înspre Șoseaua Kiseleff.

Auzi, domnule, al dracului escroc. Cică sunt băncile lui și trebuie să-i plătesc dacă vreau să stau pe ele. De unde le-or veni ideile astea tâmpite? Hoți de buzunare. Nenorociții! Hoți moderni, nu-ți mai bagă mâna pe furiș în buzunare, te jefuiesc acum la lumina zilei, în plină stradă, pardon, în plin parc și pretind că e după legea ta, adică după legile din țara ta. Al dracului, tipul. Adică dacă ai ceva împotrivă răfuiește-te cu ai tăi care au dat legea, nu cu mine care iau banii.

Se simțea umilit și revoltat. Nu mai poți să te odihnești liniștit pe o bancă într-un parc public că niște derbedei parașutați de cine știe unde vin să-ți pretindă bani, chipurile pentru că stai pe banca lor pe care au luat-o în concesiune de la autoritățile din țara ta. Și autoritățile cu ce drept concesionează domeniul public.? E bunul lor personal moștenit de la mă-sa sau e un bun pe care l-au primit doar în administrare de la populația locală, proprietarul de drept istoric al Codrilor Vlăsiei, și care plătește impozite pentru întreținerea lor sau a ce a mai rămas din ei? Aici e istoria pământului acesta, Codrii Vlăsiei sunt un crâmpei din istoria lui. Se poate concesiona istoria unui popor?

Tot muncindu-se cu astfel de gânduri, Vicențiu îl vede în capătul aleii pe escrocul de adineauri venind însoți de un polițist. Aceștia se opresc în dreptul băncii pe care stătea Vicențiu.

- Dumnealui este, zise escrocul, arătându-l pe Vicențiu polițistului.

- Bună ziua, sunt agent șef Popescu Eugen, vă rog actele dvs., se adresă polițistul lui Vicențiu.

- De ce? Am făcut ceva? Am încălcat cu ceva legea?

- Dumnealui reclamă că v-ați așezat pe banca pe care o are în concesie și refuzați să-i achitați taxa.

- E adevărat. Adică, nu știu dacă e adevărat ce zice despre concesie, că nu mi-a arătat nici un act, dar de plătit nu i-am plătit și nici nu am de gând să plătesc.

Polițistul se întoarse către escroc:

- Dumneavoastră puteți să-i dovediți cu ceva domnului că aveți într-adevăr concesie pe această bancă?

- Sigur că da, așa cum v-am arătat și dvs. la secție. Uitați actul de concesiune, și scoate din geantă o hârtie cu antet roșu. Uitați și chitanțierul de unde voi rupe bonul - după ce domnul îmi va achita taxa.

- În cazul de față, domnule, vă rog să-i achitați taxa sau să vă sculați și să eliberați banca, zise polițistul. Oricum dumneavoastră ați comis o infracțiune refuzând plata de ședere și aș putea să vă amendez pentru aceasta, dar cred că e mai bine să punem punct incidentului pe cale amiabilă.

- Cum, domnule polițist, la mine în țară, la mine în oraș nu am voie să mă așez pe o bancă într-un parc fără să-i plătesc unuia care zice că a cumpărat drepturile de ședere de la nu știu cine. Apropo, de unde zici că ai cumpărat, domnule, drepturile de concesiune?

- De la primărie, uitați-vă pe acte.

- Și adică, vrei să zici că primăria vinde domeniul public? Nu-ți dai seama că asta-i hoție curată, iar dumneata ești parte la această hoție? Hoție ca în codru.

- Nu vreau să zic nimic, ci îți arăt negru pe alb. Ascultă, domnule, în definitiv dumneata pe ce lume trăiești? Ce tot îi dai zor cu domeniul public? Care domeniu public? Aici suntem în codru. În Codrii Vlăsiei. Ai înțeles?

 

Nota redacției - cam la fel stau lucrurile și cu bogățiile României… Sigur, ne aflăm în codrii Vlăsiei (altfel spus, în Uniunea Europeană), unde orice abuz și orice fără de lege e legală. Soluția pentru ca românii să fie liberi la ei în țară este RoEXIT ! Este singura ! Numai atunci vom  putea sta oriunde fără taxe așa cum era până în decembrie 1989.