Poezii
de sâmbăta seara
Modele
de urmat
(Partea
a II a)
Micro
eseuri lirice
Motto:
Ca prin lumea mincinoasă
să răzbesc cu fapte bune
Şi curat în faţa sorţii
să stau vrednic ca un sfânt,
V-am luat să-mi fiţi
modele, cuiburi de înţelepciune,
Măreţind în nemurirea
unei tainiţe de gând.
Mircea Dorin Istrate
MIRCEA ISTRATE - LECŢIA DE PROTOISTORIE
-
Legendele Olimpului românesc -
Într-un soi de proze poetice foarte
originale, Mircea Istrate ne
introduce în Istoria neamului nostru de la origini, trecând prin rugul
veacurilor şi al mileniilor, toate figurile luminoase şi toate evenimentele
cruciale, dându-le sens într-o formulă stilistică atrăgătoare, neasemuită cu
nici o alta.
Timpul şi Istoria
– două repere fundamentale ale omenirii, fără de care, trecutul nu ar mai avea
nici prezent, nici viitor. A fi român şi a nu agrea istoria poporului tău, este
aproape o nelegiuire care se transformă în vină morală.
Nu avem dreptul să uităm nici unul din marile evenimente care au
schimbat istoria românilor de-a lungul mileniilor.
Ceea ce face autorul Mircea Istrate este tocmai reiterarea acestui drept şi a acestei sfinte datorii
de a menţine treaz sentimentul patriotic
legat de istoria neamului nostru, într-o suită de evocări concludente,
absolut trebuincioase pentru educarea
tinerelor generaţii dar şi a celor care se fac că uită pe ce meleag s-au
născut, ce limbă au gângurit încă de la vremea când nu ştiau desluşi alfabetul
şi din ce strămoşi se trag de au ajuns la civilizaţia şi cultura de astăzi.
Am primit totul de-a gata de la înaintaşi. Dar oare suntem vrednici de
acest „totul de-a gata?”
Istorisirile acestui autor prestigios sunt
smulse parcă din Marea Carte a Lumii de care nu putem fi izolaţi, pentru că nu
am trăit în cosmos, ci legaţi geografic, istoric şi spiritual de toate
popoarele lumii. Nimic nu trebuie să ne fie indiferent, pentru că, dacă am
căuta mai adânc şi am cerceta izvoarele, am găsi rădăcini, acolo unde nu ne-am
aştepta.
Seminţia română,
numită de autor „Nemuritorii lumii”
– este şi ea un centru de Univers, un buric al pământului şi noi, am avut şansa
de a ne naşte aici. De aceea trebuie să cinstim aceste locuri sfinte şi pe cei
care le-au locuit cu mult înaintea noastră şi de la care le-am primit, aşa cum
am menţionat, fără nici un merit din partea noastră. De aceea, datoria este cu
atât mai mare, de a ne învrednici să le cinstim, ori măcar să
nu le luăm în derâdere. A-ţi necinsti locul de baştină şi trecutul lui, este
echivalent cu a-ţi ponegri mama care te-a născut, tatăl care te-a crescut şi
fraţii care ţi-au fost alături încă din copilărie. Leagănul prunciei, vatra
strămoşească fac parte din dasein-ul fiinţei.
Aceste eseuri lirice despre istorie şi
despre actualitate, sunt cu totul deosebite pentru că
dau sens şi substanţă unor teme majore pe care, avem obiceiul de cele mai multe
ori a le neglija. Autorul de faţă a găsit modalitatea de a le face
cunoscute, nu într-un mod ştiinţific, arid, încărcat de date şi înghesuit de evenimente, dar de a le
repovesti ca pe un fel de legende ale Olimpului românesc. Fiecare ţară are
muntele său de sfinţenie pe care sunt depozitate tezaurele istoriei neamului şi
limbii respective. Numai urcând acest munte cu pietate şi cu demnitatea
cuvenită, vom putea să ne simţim cu adevărat români vrednici.
Kogaion-ul
– muntele sacru al dacilor, unde locuia însuşi Zamolxis a suscitat din totdeauna interesul istoricilor şi al
filozofilor, fiind şi un spaţiu de iniţiere antică. Citim Enciclopedia liberă
câteva informaţii despre Zamolxis şi Kogaion-ul:
"Muntele care se ascunde privirilor" nu se vrea o formulare
metaforicã, ci o realitate a cãrei acceptare şi întelegere îl ancoreazã într-un
spţiu geografic determinat în contextul unor legi fizice. Este vorba de Muntele
Gugu (2.291 m) din Masivul Tarcu-Godeanu, semn de hotar, convergent, pentru
cele trei provincii istorice: Banatul, Ardealul şi Oltenia, care constituiau
arealul spiritualitãtii şi politicului geto-dacilor, dar şi a ceea ce avea sã
fie Dacia Felix, dupã cucerirea de către imperiu. Personajul Zalmoxis
(denumire datã de Herodot (484-425 î.e.n.) în "Istorii") sau Zamolxis
(dupã Strabon (63 î.e.n.-19 e.n.) în "Geografia") pare a se regãsi
sub aceastã denumire de-a lungul secolelor în formele de manifestare spiritualã
la geto-daci, precum şi la traci, cu un specific aparte pentru teritoriile
nord-dunãrene, prin personaje cu rol de mari preoţi, care s-au identificat cu
zeul suprem al cãrui nume l-au împrumutat. Herodot, pãrintele istoriei, îl
plaseazã pe unul din aceşti Zalmoxis ca şi contemporan cu Pitagora, iar pentru
a-i da o dimensiune perenã, adaugã: "...mi se pare, însã, cã el a trãit cu
mulţi ani înainte de Pitagora" (Istorii. IV.96)”.
Mircea
Istrate afirmă în chip poetic despre originea şi etnogeneza poporului nostru:
„Suntem margine de
timp, încolţiţi aici în huma statorniciei noastre la poalele Carpaţilor,
prelinşi de-o parte şi de alta până dincolo de Dunăre şi mare şi încă mult mai
departe spre soare-răsare şi soare-apune, tot înmulţiţi în ţandăra zării.
Suntem din
totdeauna stăpânii acestor mirifice şi roditoare meleaguri peste care, în
bătrâne,au trecut
mulţime de noroade în drumul lor de pribegie spre alte zări. Noi am rămas aici
nesmulşi din glia străbună, mereu iertători şi încrezători în steaua noastră
norocoasă.
Ne este veche
şi nobilă seminţia ca şi moşia pe care El, Divinul, ne-a dat-o s-o stăpânim şi
să o păstrăm mereu întreagă în rotundul ei. Ca să nu uităm de această poruncă
am pus la hotarele conştiinţei noastre troiţe veghetoare, Tărtăria,
Sarmizegetusa, Tape, Blidaru, şi încă multe altele care , la cumpănă de vremi
să aprindă candela speranţelor noastre, pentru a aduna şi uni împrăştiata turmă
a neamului, risipită de furtunoase şi înşelătoare vremi”.
Frumoase cuvinte. Vrednice de un scriitor
îndrăgostit de glia lui strămoşească. Cât priveşte întrebarea „De unde venim?”, autorul are următoarea
explicaţie, la fel de lirică: „De nicăieri şi de niciunde. Noi suntem şi ne-am ştiut mereu aici din
cumpăna vremilor, iar pe cei de dinaintea noastră i-am ştiut mereu de moşi.
N-am venit pe vreo scurtătură din neguroase şi îndepărtate locuri ca mai toţi
cei din jur. Pe noi ne-a pus Măritul aici, ca veşnică sămânţă, care să se
înmiască în huma roditoare a acestor locuri, pe cărarea mereu suitoare a
neopritului timp”.
El îi numeşte
pe Decebal, Bogdan, Mircea, Ştefan, Mihai şi atâţia alţii care s-au însfinţit
pe altarul nemuririi, “Hristoşii noştri cei dragi”, care au ştiut să aprindă
mereu candela conştiinţei noastre.
Iar la întrebarea „Încotro mergem” – acelaşi autor, afirmă cu tărie: „Mergem de la-nceputuri pe sortitul drum al pătimirilor
noastre, plătind mereu ortul cerut pentru a rămâne aici în veşnicia
mincinoaselor vremi”. Cum să nu fii
sensibilizat de asemenea cuvinte mişcătoare? Cum să nu înveţi a iubi Istoria şi
Neamul dacă cineva te învaţă în acest plăcut mod?
În
eseul „Trecători prin vreme ”,
Mircea Istrate spune despre „Cei
învechiţi în timp”: „A
fost cândva o vreme mare şi glorioasă, îmbrăcată în aura strălucitoare a
nemuririi, când, dragostea de neam şi ţară nu se învăţa, ci se primea o dată cu
laptele supt de la mamă, când nu măreţia vorbelor, ci faptele venite din
’’cuget şi simţiri’’ erau cele care îngloriau un nume veşnicindu-l spre aducere
aminte în veci de veci. Ea, dragostea de neam şi ţară a fost miraculosul leac
vindecător şi iertător a toate păcatele făcute în scurtimea unei vieţi
trecătoare. Că e aşa o ştim scormonind cu gândul în legendele şi poveştile
noastre nemuritoare ale căror începuturi se pierd în negura timpului, ele fiind
din vremea când pe aici aceste molcome dealuri erau munţi semeţi, iar lacurile
erau mări mângâiate de vânturile istoriei. Pe atunci, în acest rai străbun dar
adevărat, noi am fost Adamii şi Evele locului, iar acest cuibar mereu născător
de neamuri, ne-a înmulţit ca spicul grâului în culcuşul unor vremi calde şi
liniştite ale istoriei”
Cu
alte cuvinte, nu trebuia să vină cineva din afară să ne înveţe cine suntem, ci
învăţam prin laptele supt al mamei. Iar ca întemeietori de fruntarii nu au fost
alţii decât ciobanii noştri mioritici care „au bătut stâlpi de ţară prin locurile în care i-a
odihnit vremea şi vremurile, ei fiind născători de neamuri noi, împământenite
şi înmulţite prin acele alte meleaguri. Aşa ne-am lăţit mereu în timp moşia
noastră străbună, înstelându-ne urma cu fapte mari şi bune şi nu prădând şi
jefuind sudoarea muncii altora, aşa cum au făcut-o alţii care ne-au urmat”.
Purtat pe aripa inspiraţiei, Mircea Istrate
se întoarce câteva milenii în timp şi adastă la originea neamului, cu toată
încărcătura de basm, legendă, poveste şi realitate, din care desprinde fapte şi
oameni hotărâţi de Măritul a schimba faţa omenirii, până la a se închega în mod
miraculos, un neam de oameni dârzi, viteji, harnici şi drepţi în faţa
nelegiuirilor altor popoare: “Aşa ne-am trecut prin clepsidra timpului neam
după neam, crescând odată cu munţii şi cu codrii, îndestulaţi cu de toate câte
ne-a pus Domnul în cuibarul vieţuirii noastre, având un singur gând, să nu ne
micim moşia străbună, să urmăm legile încifrate la Tărtăria de Hristoşii noştri
cei vechi, de ultimul nostru Moise, marele şi înţelepul Zamolxis”.
În evocarea lor aproape poetică, autorul foloseşte şi termeni specifici şi
sintagme potrivite pentru scrierile
istorice şi chiar unele arhaisme:
prăpăstenie, ne micim, zornăit de spade, muma care te-a născut,
înlăurata armată a Romei, armia duşmană, însfinţită icoană, brumătit, arămit,
vatra vieţuirii, stârpe, îngloriind, vatra, neamul, moşia, micnicia, ş.a. –
termeni mai puţin uzitaţi în literatura actuală dar care au rostul şi parfumul lor în scrierile cu substrat istoric.
Lecturarea
acestor micro eseuri lirice este foarte necesară pentru a trezi spiritul
patriotic, amorţit de multe decenii şi a-l sădi în sânul şi conştiinţa copiilor
şi nepoţilor care în tăvălugul tranziţiei au deprins a neglija istoria,
tradiţia, datinile strămoşeşti, sfârşind prin a nu mai şti cine sunt cu
adevărat, ceea ce este, pentru factorii educaţionali, Biserică, Şcoală,
Familie, învăţători, educatori, profesori, părinţi – impardonabil.
Scrierile ultimelor decenii nici nu mai amintesc nimic despre istorie,
nici despre etnogeneza poporului român, s-au scos din manuale date şi
evenimente esenţiale şi totul a devenit cât se poate de confuz până şi pentru
oamenii maturi. Dar copiii de azi sunt cât se poate de derutaţi şi nu mai ştiu
care este adevărul.
Autorul merge până-ntr-acolo încât îi
denumeşte pe stră-stră-moşii nostri, Feţi-Frumoşii, „care s-au luptat de-adevăratelea cu zmeii şi balaurii
aşa cum îi ştim noi din poveştile care ne-au vrăjit copilăria”.
Mircea Istrate ne oferă pentru o mai bună
autentificare şi reperele geografice necesare: “Urma trecerii lor prin vreme o
găsim pe valea Dârjovului la Bugiuleşti, la Racoviţa, unde ne-au lăsat primele
bucăţi de piatră cioplită şi aşchii de os folosite atunci la vânătoare. Mai
apoi, când neamurile s-au adunat în ginţi, după ce au descoperit focul, arcul
cu săgeţi, roata olarului, când au domesticit primele animale şi s-au apucat de
a face agricultură, ei s-au aşezat pentru totdeauna pe aceste frumoase şi roditoare
dealuri şi câmpii, înmulţindu-se în timp.
Căpătând
curaj şi putere şi-au tot lăţit moşia însemnând-o pentru veşnicie cu vetrele
lor de statornicie, cu vasele decorate de mâinile lor dibace, iar mai târziu,
când au deprins şi arta prelucrării metalelor, au rămas să umple cu istorie
neîntreruptă aceste locuri. În mii de ani torşi din caierul vremii, străbunii
ne-au lăsat în boabe de timp frumosul muncii lor la Boian, la Criş, la Turdaş,
la Hamangia, dar mai ales la Cucuteni, iar acum peste 6000 de ani, înaintea
tuturor şi-au încifrat gândurile în semne doar de ei ştiute lăsate moştenire
viitorimii la Tărtăria”
Formarea poporului
român şi a limbii române decurge astfel, în descrierea lui Mircea Istrate, ca şi capitolele unui
basm românesc, unde cobori, pe fir de poveste, să afli ce s-a mai întâmplat cu
locurile şi cu oamenii: “Tot urcând şi coborând cu turmele lor nenumărate
dealuri şi munţi, în scurgerea vremii au ajuns până la capătul lumii lor
de-atunci, punând stâlpi de neam şi ţară prin acele locuri de unde nu s-au mai
întors rămânând veşniciţi în urmaşii lor prin frânturi de limbă, port,
obiceiuri, datini, care ne uimesc şi astăzi prin asemănarea cu ale noastre”.
Aflăm astfel despre cei mai vechi locuitori ai acestor pământuri: “Dar cum s-au
numit vechii locuitori ai acestor pământuri cauprinse la de la Marea Mediterană
la sud, la Marea Baltică şi Scandinavia la nord, spre est până la Marea Caspică
şi Munţii Urali, iar spre vest până spre Carpaţii Păduroşi. Primele izvoare
scrise îi numeau PELASGI. Grecii i-au numit, mai ales pe cei de la nord de
Dunăre, HIPERBOREENI, iar italienii DACI. Băştinaşii, strămoşii noştri, îşi
ziceau TRACI, DACI, GEŢI, MOESI, CARPI şi încă aproape alte 100 de nume de
neamuri după cum, şi unde erau aşezaţi [ardelenii-APULI, moldovenii-CARPI,
dobrogenii – SCIŢI, oltenii – BURI, oşeni – AGATÂRŞI, maramureşenii – COSTOBOCI
, etc, etc.] , toţi împreună considerându-se ca făcând parte din acelaşi mare
popor şi o singură naţiune”.
Şi despre
spiritualitatea şi religia vechilor noştri ne învaţă Mircea Istrate, dar
mai ales, despre învăţăturile morale care le-au transmis poporului. Zamolxis,
“întâiul şi cel mai mare zeu al lor de-atunci” – este numit de autor:
“Hristosul nostru cel dintâi ne-a învăţat la rându-i să fim drepţi şi cinstiţi,
viteji, neînfricaţi, să nu ne temem de moarte, să facem totul cu iubire fiindcă
numai aşa sufletul nostru se va nemuri pentru veşnicie. Când a plecat de la noi
să se alăture zeilor din ceruri, ZAMOLXIS s-a risipit în ape, în pămânnt, în
aer, dându-le putere din puterile lui cele nesfârşite , ca de aici cel slab şi
temător să-şi ia cu încredere tărie pentru braţ, inimă şi minte, atunci când el
şi ţara aceasta va fi în mare nevoie”. Autorul trece prin istorie cu măiestrie,
ajunge la Darius, regele perşilor
care a râvnit bogăţiile pământului nostru, apoi Alexandru cel Mare, dar şi regele macedonean Lisimah care au fost dovediţi de vitejii geţi ce şi-au apărat
hotarele. Burebista – cel care a
întocmit hotarele Daciei Mari. Şi în sfârşit, Decebal care a apărat şi el cu preţul vieţii tărâmul încredinţat:
“Zeii l-au ales atunci pe DECEBAL ca
el să rămână jertfelnicul acestui neam îngloriat în piatra Columnei, pentru a
veşnici urmaşilor istoria unei măreţe clipe de curaj şi bărbăţie, care să
trezească peste veacuri mândria că prin vâna noastră slabă mai curge încă
sângele nemuritorilor noştri strâmoşi daci”. O trecere în revistă necesară
pentru a nu uita nimic.
Istoria lui
Decebal este descrisă în capitolul “Neamul
nostru”, Cei învechiţi în timp, partea a IV-a. Nu în zadar, poporul nostru
a fost recunoscut în acele timpuri drept: “fala şi gloria lui.În capitolul “Înstelaţii Columnei” – autorul descrie
robia dacă, după cucerirea ei de către romani. “Cohorte de sclavi au lua drumul
Romei şi odată cu ele mult râvnitul aur al dacilor, comoara lor cea dătătoare
de putere, dar şi stârnitoare de dorinţi şi lăcomoase vise. 123 de zile Roma a
organizat cele mai mari serbări din câte s-au văzut , ofrandă adusă zeilor
drept mulţumire că aurul, grânele şi sclavii Daciei au mai salvat odată marele,
gloriosul şi îngâmfatul lor imperiu, a cărui visterie şi hambare erau de-acum
de prea mult timp goale. Pentru a-şi îngloria faima şi a-şi veşnici victoria în
faţa lumii, împăratul Traian a pus să fie ridicată în mijlocul Romei măreaţa şi
strălucitoarea Columnă, care îi poartă numele. În carnea ei s-au veşnicit în
slavă nu atât victoria zornăitoarei sale armate, cât mai ales faptele de
neasemuită vitejie ale înstelaţilor noştri strămoşi. Nu ei, romanii, ci
vredniciţii daci au rămas în marmura Columnei pentru a arăta lumii, fără
putinţă de tăgadă, cine au fost adevăraţii eroi şi de ce merită ei a fi cinstiţi
din neam în neam, veac după veac până la sfârşitul vremurilor. Chiar şi numai
pentru atât, Columna ar trebui să fie pentru noi toţii Mecca inimilor noastre,
piatra sfântă a neamului românesc.Fiecare din noi ar trebui să o vedem măcar
odată, să o atingem, să o mângâiem ca ea să ne înfioreze, să ne întărească, să
ne înalţe, şi aşa, măcar pentru o clipită, să-i simţim vii pe aceia care
atunci, la marginea vieţii lor, în veşnicita clipă de sfârşit şi-au pus în
palma sorţii viaţa şi sufletul lor nemuritor, alături de gândul cel curat că
odată vatra, neamul şi ţara vor fi iarăşi ce-au fost, libere, mari şi
înfloritoare”. Nu o dată, autorul îl
pune pe cititor în faţa unei întrebări esenţiale, legate de istoria însângerată
a daco-romanilor: “Oare voi cum aţi
hotărî astăzi dacă aţi fi să alegeţi?”
Căutând temeiul şi rostul lucrurilor fireşti,
autorul meditează îndelung asupra soartei învinşilor care s-au aflat, la un
moment dat în faţa năvălitorilor şi au fost trecuţi prin foc şi sabie, iar
eroiii învingători pe drumul urcător al gloriei, au lăsat multe victime şi
apoi au relatat evenimentele din punctul
de vedere al cuceritorilor, ca fiind fapte de vitejie. Gloria este scrisă
întotdeauna cu sânge. În secvenţa “Eroi
şi criminali. Seminţe de rai” – tocmai aceste realităţi le scoate în
evidenţă autorul.
Meditaţiile
acestui autor despre istoria neamului său sunt realiste, aproape didactice,
impregnate de exemple şi inserţii lirice ale unui adevărat poet al Cuvântului
care ştie pentru ce trebuie să lupte şi să cheme şi pe alţii la înălţare
spirituală.
Sub titlul “Icoane de suflet” – autorul evocă figura luminoasă a domnitorului Mircea cel Bătrân, vrednicul apărător de neam şi de ţară, înţeleptul Mircea,
cel care a ridicat multe şi frumoase biserici şi mănăstiri precum Cozia,
Brădet, Târgovişte, Tismana.
E interesant
că autorul acestor scrieri îi asemuie pe domnitorii viteji ca pe icoanele
sfinte. “Pe el însă îl vom purta mereu în gând ca icoană miruită făcătoare de
minuni, mai ales atunci când gândul, mâna şi fapta s-au adunate toate la un loc
întru binele neamului său”.Şi tot sub genericul “Icoane de suflet” – autorul îl evocă şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, în cuvinte glorioase aşa cum merită cel mai mare domnitor
moldovean care a fost “baci” Ţării Moldovei vreme de 47 de ani. Pe el îl
numeşte Mircea Istrate “Nemuritorul” – pentru că a intrat în ceata sfinţilor
nemuritori.În aceiaşi termini elogioşi este zugrăvit şi Mihai Viteazul cel care a săvârşit “Unirea tuturor românilor sub un
singur sceptru”.
O altă
personalitate istorică luminoasă este Avram
Iancu, o altă icoană de suflet, “Avrămuţ,
fără de care Ardealui ar fi searbăd şi fără speranţă. Că el, nemuritul nostru
cel drag şi-a tras tăria din tăria moşilor şi strămoşilor săi scoborâtori până
în timpurile cele vechi, bătrâne şi-ngloriate. Şi bine-ai făcut Doamne că l-ai
pus pe el, cel cu suflet mare, bun şi răbdător să stea în vâltoarea unor vremi
nenorocoase, pentru a ne încerca tăria şi credinţa câtă ne-a rămas
atunci”. Nu putea fi uitat din galeria
figurilor de domni, Alexandru Iona Cuza,
“cel simţitor la durerile semenilor săi”, care “a trecut numaidecât la
înfăptuirea unor reforme radicale care vor pune bazele statului nou, modern”.Acest
nou volum al cunoscutului şi apreciatului poet Mircea Dorin Istrate, vine cu
argumente noi să demonstreze harul nativ al autorului, deschiderea lui către
istorie, către oameni şi societate, dar şi către frumosul dimprejurul nostru şi
cel din noi, pe care nu trebuie să-l lăsăm, atât cât ne stă în putinţă, pradă buruienilor veacului.
Cezarina Adamescu
MODELE DE
URMAT
Nu mai avem modele de
oameni buni, curaţi,
Să spună adevărul, să-mi
fie luminaţi,
Să dibuie minciuna, s-o
facă cunoscută,
Cuvântul să şi-l ţină ca
taina ceea mută.
Să nu-i îndoaie viaţa, să
fie veşnic treji,
În lupte fie-n faţă cum
sunt doar cei viteji,
Nimica nu-i oprească,
nimic nu-i ţină-n loc
Când neamul lor şi ţara
îmi stau în nenoroc.
Să-i doară soarta celui
ce-i slab ori prea mărunt
Şi pentru el răstoarne şi
cerul cel temut,
Un pas ’napoi nu facă
chiar viaţa de-i sortită
Acolo să şi-o gat,e pe
veci, neîmplinită.
*
Aşa aş vrea, Mărite, să
fie cel pe care
Să-l ţin icoană-n suflet,
la fel ca fiecare,
Cu el aş fi alături chiar
de ar fi să mor
Ca neamul şi cu ţara
să-mi aibe-un viitor.
Ne dă, Mărite Doamne, doar unul ce-i în stare
Să pună ţara asta pe
dreapta ei cărare,
Ne spele cât făcut-am
puzderii de păcate
Ca de acum încolo să
măreţim în fapte.
Să fie din aceia pe care
noi îi vrem,
De moarte n-aibă frică şi
viaţa nu şi-o tem,
Ca să trezească ţara din
lunga amorţeală
Şi soarta să-i preschimbe
în glorie şi-n fală.
**
Mai cred, Mărite Doamne,
că nu ne laşi la greu
Şi-o să ne scoţi la
maluri, cum ai făcut mereu,
Că suntem buni la suflet
şi oameni de ispravă
Şi poţi cu noi a face
minuni, spre a Ta slavă
&&&.
TRISTEŢI DE TOAMNA
Motto:
,,Toamnă, pentr-un strugure,cu aripi de
fluture
Te-ai grăbit
din nou vă vii pe cărări de colilii’’
Sub
un cer plumburiu, asemenea sufletul nostru trist şi îngândurat, printre picuri
de ploi reci şi mărunte, zgribulită şi grăbită a trecut pe lângă noi, fără ca
aproape să o vedem, TOAMNA. Şi nu
ştiu cum se face, dar parcă de la o vreme nu-i mai simţim prezenţa în aromele-i
grele şi parfumate din preaplinul roadelor sale, nu mai vedem cum pădurile au
prins deja pete de culori multicolore, cum pe alei încep să se aştearnă încetul
cu încetul covoare de frunze foşnitoare, cum mor florile câmpului care ne-au
bucurat o vreme ochii şi sufletul, cum nu se mai aude ciripitul păsărilor
plecate parcă pe furiş spre alte zări
mai calde şi mai pline de soare şi câte alte ce ne făceau odată să aşteptăm cu
emoţie toamna cu toate bucuriile şi farmecele ei.
Şi-apoi, câţi dintre domniile voastre v-aţi mai adunat într-o sâmbătă cu soare
blând şi mângâietor, dimpreună cu neamurile,
câte v-au mai rămas şi vă mai ştiţi între voi, ca să isprăviţi
de cules cucuruzul, prunele, nucile şi via cea parfumată a
părinţilor voştri cei grei de ani şi din zi în zi tot mai mai bătrâni şi mai neputincioşi, dar bucuroşi că
v-au mai văzut încă odată în curtea
casei lor, cuibarul cald care v-a legănat copilăria voastră cea plină de
bucurii. Şi aşa, stând cu toţii dimpreună la aceeaşi masă veselindu-vă,
să fiţi siguri că, fără să vă spună, în lăcrima sufletului lor voi ve-ţi fi
boaba cea limpede şi curată, care le va umezi pentru o clipă tremurata pleoapă.
Şi asta pentru că acum suntem cu toţii sub aceleaşi vremuri mucede şi
mincinoase, tot mai triste şi mai grele, tot mai grăbite spre niciunde, vremuri
care
ne golesc şi ne seacă viaţa cea de toate zilele,
simţămintele, nădejdea şi speranţele că ceva de bine o mai fi rămas şi pentru
noi. Iar pentru că cineva se joacă cam de prea mult timp cu destinul nostru,
vrând parcă să ne ia şi ultima speranţă şi să ne înnebunească de tot, mai
deunăzi am aflat vestea că va urma o iarnă atât de grea, de lungă şi de
friguroasă cum nu au văzut nici măcar moşii noştri cei buni şi răbdători,
învechiţi în timpuri şi vremi de tot felul. Dacă la asta mai
adăugăm câtă ură, minciună furăciune, trădare şi deznădejde am strânsă între noi, de câtă vrajbă şi umilinţă
avem parte de la vecinii şi ,,prietenii’’ noştri cei mari , tari şi ,,buni’’,
atunci chiar că nu mai avem nici o nădejde. Poate că ne merităm soarta, poate
că ne merge încă ,,prea bine’’ şi n-am ajuns
la ,, răul cel rău’’, pragul de la care să nu mai putem coborî. Poate că
doar de-acolo şi doar atunci ne vom
trezi şi vom schimba lumea cu adevărat şi, odată cu ea ne vom schimba poate şi
noi.
Dar până atunci, toţi cei care mai pot simţi încă o-nfiorare la moartea
unei frunze îngălbenite, la bobocul crizantemei care stă să crape dând la
iveală tăinuitele culori ascunse încă sub obrocul timpului nevenit, la
vălmăşagul de arome nedefinite ale unei gutui ce va sta la vreme de iarnă
într-un colţ din cămara sufletului nostru chinuit, ar trebui să privească în
jurul lor şi să descopere frumuseţile cele binefăcătoare de mari bucurii ale
toamnei. Dacă nu veţi face aşa, iarna vieţii voastre va veni prea
repede şi prea pe nesimţite peste voi, amărându-vă şi
întunecându-vă sufletul vostru de-acum şi până-n ce-a îndelung aşteptată
primăvară.
Şi tot
până atunci gândiţi-vă că natura moare în fiecare toamna atât de
frumos, descompusă în mii de culori
calde, dulci, şi pastelate, care sunt ca o mângâiere pe suflet înaintea unei
lungi despărţiri între doi amanţi ce vor trăi cu speranţa că, după ce îşi vor
aduna puterile, se vor dori şi se vor iubi iarăşi şi iarăşi cu aceeaşi patimă
mistuitoare ca la-nceput, fiind mereu în aşteptarea unei clipe norocoase care
să le răsplătească ruga lor tăinuita, gata oricând să plătească oricât şi
oricui pentru păcatele lor cele dulci dar atât de îmbietore.
ZIUA MORȚILOR
Mai veche decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul
comemorării morţilor ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu
vremelnica existenţă, pentru că mereu şi
mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta
unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul şi pătimitul nostru
Ardeal. Acolo, neuitaţii noştri îşi torc somnul de veci, dimpreună cu toţi cei
pe care neamul acesta i-a avut, născând şi umplând din fântâna timpului acea
neştiută lume pe care noi ne-o dorim mai bună şi mai frumoasă decât cea în care
vieţuim acum.
Pe ei, lăcrimaţii noştri cei dragi îi purtăm mereu în umbra
tăinuitului gând, cerându-le cu creştinească smerenie şi sfiiciune
iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate şi
adevărate înălţate la Măritul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun,
să-i fi pus pe toţi în raiurile Sale
cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.
Şi poate tocmai de aceea în datina noastră străbună s-a
statornicit din neam în neam, ca în miez de toamnă, lor, celor plecaţi spre
necuprinsele ceruri, să le fie hărăzit o zi anume de cinstire, zi în care noi,
norocoşii cei vii să-i căutăm pe ei veşniciţii nemuririi, pentru a sta o
clipită vremelnică împreună. Şi acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor
venite din fântâna sufletului nostru, să punem rugă şi iertare, smerenie şi
recunoştinţă pentru tot şi toate câte ei ne-au dat şi ne-au lăsat
în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasă şi nemernică lume, să ne
mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut pe-aici în mişcătoarea
vreme cea plină de trudă şi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că ne-am făcut datoria
creştinească, să nădăjduim că vom fi
pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din
care izvorăsc toate cele pe care Măritul le aşteaptă să le facem în faptele
noastre cele de zi cu zi.
Iar dacă noi, cei întomnaţi în vreme suntem
îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei
la însfinţitele morminte, pentru a-i învăţa că neamul nostru
dimpreună cu toți cei mutați la ceruri, trebuie cinstit şi preţuit pentru toate
câte a făcut pentru noi în această lume, pentru toate comorile de gând şi faptă
pe care ni-i le-au lăsat, pentru mierea de învăţătură strânsă din florile
timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar mai
presus de toate să-i învăţăm pe nepoți a simţi că pe umerii lor
stăm noi şi vor sta deopotrivă şi ei, că din firava lor urmă am făcut astăzi cărarea
vieţii noastre, că exemplul lor ne dă îmbărbătarea, curajul şi tăria
trebuincioasă pentru a trece prin cumpene de vreme. Lor le destăinuim în taină
necazurile şi nevoile prin care trecem şi uneori de la ei aşteptăm povaţa cea
salvatoare care să ne scoată la liman.
Dacă toate astea fi-vor învăţate de urmaşi, să fiţi
siguri că vom fi mereu legaţi de însfinţita noastră ţărână,
de bunii şi străbunii noştri, cei mereu trăitori aici în veşnicia locului care
ne va nemuri peste veacurile ce vor veni, că fără ei, fără această sfântă avere
ce ne-au lăsat-o, noi am fi nimicuri, rătăcită turmă în furtuna vremilor cele
mereu schimbătoare.
Făce-ţi-vă aşadar dreapta şi cuvenita voastră datorie
faţă de memoria acelor care
până mai ieri mai erau prin preajma voastră, bucuroşi că viaţa îi mai ţine prin
acestă lume, pentru că nu se ştie când veţi fi şi voi în lumea lor. Şi dacă în
fierbinţela lacrimi voastre va fi şi-o rugă de iertare faţă ei, fiţi siguri că,
în bunătatea lor, cei duşi la ceruri vă vor ierta, sărutându-vă sufletul vostru
cel bun cu un dulce mângâiat şi o descătuşare creştinească ce va veni să
vă-mbuneze viaţa şi numai pentru o clipă.
VEŞNICITELE NOASTRE
PĂTIMIRI.
Ca nişte bănuţi de aur, din
tăinuitele comori, puţini şi rari sunt de-a lungul istoriei noastre anii cei buni, frumoşi
şi glorioşi pe care i-am avut atunci când, aici, în cuibarul vieţuirii noastre,
s-au aflat în fruntea neamului acestuia bun şi răbdător, bărbaţi adevăraţi. Ei, cei aleşi de Domnul, a ne conduce o clipă din
veşnicitul timp, au
pus înainte de toate dragostea
faţă de neam şi ţară, ştiind că dacă ţării îi va fi bine şi se va îndestula,
atunci şi ei se vor mări şi înălţa în ochii lumii, făcându-se astfel plăcuţi
lui Dumnezeu. Aşa şi numai aşa în veac de veac s-or pomeni spre neuitare un Zamolxes, un
Burebista, un Decebal, un Mircea, un
Stefan, un Mihai, un Avrămuţ, un Cuza şi cam atât, ei fiind asemenea unor troiţe cu candele mereu
aprinse, veghetori pe drumul urcător al vieţuirii noastre prin lunecoase şi încâlcite vremi. Că de la ei
încoace, mai toţi ceilalţi care i-au urmat n-au fost decât mucuri de
sleită lumânare ce au pâlpâit palid o
vreme prin bezna neguroaselor vremi.
Poporul acesta răbdător ca Hristos pe
cruce şi iertător ca El,
aşteaptă de prea mult timp un semn că ceva de bine se va petrece şi pentru el.
De prea multe ori în ultimul timp i-a înmugurit speranţa din amarul zilnicitei
sale vieţi atunci când, înşelat de vorbe frumoase şi linguşite, a ales pe cine
nu trebuia. Şi de fiecare dată aleşii,
îndulciţi de gustul puterii, au uitat de norod lăsându-l în voia sorţii,
trădându-l fără nici un regret, iar cu cât ei şi-a lor se înavuţiau mai mult, cu atăt mai vârtos cei mulţi, cei care i-au urcat în jilţurile
puterii, sărăceau şi se încovoiau sub povara amarnicilor zile pe care nu
credeau că le vor mai trăi.
Vredniciţi-vă numai de intraţi
în drumurile voastre în bisericile pe care le întâlniţi în cale şi vă veţi minuna de
numărul tot mai mare al celor închinători pe la sfintele altare, tineri ori
bătrâni, deopotrivă. Va fi sporit numărul credincioşilor? Se prea poate, dar cu
siguranţă
a sporit numărul celor mult prea încărcaţi de durere şi nevoi care nu mai cred
că puterea lumească îi mai poate ajuta, aceştia punându-şi de-acum speranţa şi
nădejdea doar în puterea cerească.
Cercetaţi-le o clipă chipurile
pierdute în ruga lor smerită înălţată către Domnul, şi veţi simţi în boaba
lacrimii lor ascunse pe tremurata geană,
neputinţa lor în faţa tuturor celor lumeşti de unde ar fi trebuit să vină
uşurarea şi rezolvarea nevoilor pe care le au. Faptul în sine e totodată un semn că mai marii zilei
nu se pricep, nu pot, sau pate nu vreau să se împlice în a-i ajuta pe cei mulţi
care i-au cocoţat pe ei acolo sus, ştiind că atâta timp cât se vor afla la
întinsa masa cu bucate vor trebui să se înavuţească repede şi bine cât pentru
şapte vieţi. Ce va fi pe urmă? Nimic, pentru că poporul va uita , va ierta şi
poate că soarta lor norocoasă îi va aduce încă odată la putere şi asta poate nu
peste mult timp.
De aceea eu, nimicul acestei lumi
şi ca minea alţii care gândim la fel, rugămu-ne
Ţie Doamne, dă-ne măcar pentru un bob de vreme un Ţepeş, un Ştefan, un Mihai,
care să ne reînveţe a fi demni, cinstiţi, cu dragoste de neam şi ţară, buni şi
îndatoraţi creştini, pentru că numai aşa ne vom putea lepăda de povara
nemerniciei şi neputinţelor noastre şi vom mai putea spera că vom mai fi iarăşi
ce-am fost în fala lumii, acolo unde am stat o bună vreme în cinste şi respect. Că de nu, vremea zilelor noastre
va fi pe sfârşite şi nimeni
şi nimic nu ne va mai înturna pe calea cea bună.
Avem în noi sămânţa veşniciei şi
de aceea ea trebuie să fie bună şi sănătoasă pentru ca urmaşii de urmaşii
noştri să fie la rândul lor buni şi sănătoşi în toate faptele lor, că ele şi
numai ele, să îi înalţe în fala lumii şi să-i pună unde le este locul lor cel sorocit spre
nemurire.
De aceea suntem îndreptăţiţi a crede că va veni vremea
când nu noi, ci Domnul îl va alege în fruntea neamului nostru pe cel care , ca
Moise, ne va scoate din pustiul tuturor nenorocirilor cele mari care s-au
abătut pe capul bietului şi răbdătoruiîlui neam românesc, ca să ne ducă pe drumul
urcător spre fala binemeritatei noastre sorţi.
PĂCĂTOASE
TIMPURI
Cu fiecare clipă care trece prin scurtimea vieţii noastre, pierdem
o fărâmă din veşnicitul timp, ca să primim în schimb o altă fărâmă goală şi seacă, pe care va
trebui s-o umplem cu toate câte le-am adunat în noi ca să o facem urcătoare
spre mărire, sau scoborâtoare spre întoarcere în cele vremi de-acum apuse. Şi nu ştiu cum se face, dar de la un
timp s-au tot înmulţit scoborâtoarele clipe din vieţuirea noastră în huma
acestor locuri frumoase, bogate, îndestulate de Domnul cu de toate cele
trebuincioase a ne face un trai bun, lung şi fără griji.
Şi
mă întreb atunci, aşa cum de bunăseamă vă întrebaţi şi domniile voastre, cum se
face ca având atâtea bunătăţi să nu ne înălţăm mereu spre fală şi mărire, ajungând
să coborâm din zi în zi în ruşinoasa şi umilitoarea noastră
existenţă? Să ai bogăţii cât nici visezi, gând scăpătat în minţile tinere,
vrednicia înaintemergătorilor şi câte altele din care ţi-ai putea face aici
raiul cel lumesc şi tu să te afunzi în glodul nevolniciilor tale, asta chiar că
nu mai e de înţeles. Este poate blestemul nostru adamic primit
atunci când, având de toate în această lume, ne-am lăcomit, îndemnaţi de un
drac uneltitor, să mai vrem şi altceva ce ne era oprit prin poruncă divină. La
fel ca atunci şi astăzi, încălcând poruncile care se vor a ne feri de păcatul
lăcomiei, urii, trufiei, trădării, setea de putere şi câte altele, noi ,
nevrednicii mişei, nu ne-am lecuit încă de
toate astea, întinându-ne mereu şi mereu în nevolnicia noastră cu toate cele
care provoacă semenilor noşti durere, umilinţă, înjosire, sărăcie, neîncredere
şi câte altele care ne învrăjbesc vieţile.
De unde ne vin toate aste, care este izvorul întinător al vieţii
noastre? Simplu, toate ne vin de la aceia pe care noi şi nu alţii,
i-am ales să ne conducă destinele, pe care i-am crezut exemple şi modele de urmat dar
care ne-au înşelat aşteptările, iar dacă acolo sus se fură, se trădează pentru
câţiva arginţi sunători, se rotunjesc repede şi fără frică averi ameţitoare,
nemuncite, fără ca cineva să de-a socotelă pentru asemene mârşăvii, apoi boala
aceasta se întinde ca pârjolul până la ultimul om, stricându-se tot rostul
clădit cu atâta trudă în milenara noastră existenţă.
De peste 30 de ani de când interesele mai marilor
acestei lumi ne-au schimbat destinul făcându-ne să credem că lumea nouă care va veni va
fi numai lapte şi miere, conştiinţa noastră s-a schimbat profund. Am lăsat
de-oparte valorile, principiile, normele cele bune şi sănătoase pe care le-am
dobândit din moşi-strămoşi ca unică şi cea mai de preţ comoară, adoptând altele
noi care ne-au dezumanizat, ne-au golit de conţinut, ne-au învăţat că numai noi
contăm în această lume şi pentru asta putem trece peste ceilalţi fără să ne
pese de ei, că banul, averea şi puterea sunt singurele care contează în această
viaţă, singurele care rezolvă tot şi toate.
Se fură cât nu s-a furat în toată
existenţa noastră, se urăsc oamenii între ei purtându-se unii pe
alţii prin procese interminabile, se omoară din te miri ce, gaşca, clanurile
mafiote fac legea după cum le dictează interesele, autoritatea statală e slabă
ca mâna de femeie, talerul dreptăţii nu se mai înclină în partea adevărului ci
în cea a banului, ţara se topeşte în neputinţă şi deznădejde, duşmanul cel
viclean e mai puternic ca oricând nefăcând nici un efort pentru a ajunge aici,
îndeajunsă fiind trădarea cea ieftin a semenilor noştri. Nu e departe clipa
când toate aceste se vor răzbuna pe noi cu vârf şi îndesat, când toţi, fără
deosebire, vom plătii pentru nelejuirile şi trădările făcute.
Banul şi trufia cea fără de
margini ne-a luat minţile şi ne subjugă vieţile deşi ştim că nimic din ce-am
agonisit aici nu vom lua cu noi pe lumea ce-a promisă. Ne-om vrednici a mai rămâne o clipă în neuitarea
semenilor noştri doar dacă am fost buni, cinstiţi şi răbdători, cu dragoste de
neam şi ţară, învredniciţi în fapte mari şi plăcute. Toate acestea ar tebui să
le facem în fiecare clipă îndestulându-ne viaţa nu cu averi materiale ci cu
aurul comorilor spirituale, cele singure care dau putere înmiită şi mărire
binemeritată omului. Doar aşa păcătoasele timpuri pe care le trăim acum se vor
putea preface în timpuri fericite şi îndestulătoare pentru noi toţi.
VINE-O VREME
Vine-o vreme, zice
înţelepciunea populară şi-atunci când ea a venită priveşte-te-n oglinda
timpului ca să vezi urmele trecerii lui de neoprit peste întreaga ta fiinţă. Şi-ai să vezi cum, încetul cu încetul, chipul tău
se va asemăna tot mai mult cu cel al tatălui ori cu bunicul tău în anii lor din
urmă, semn că şirul anilor tăi se cam apropie de clipa trecerii tale spre marea
întâlnirea cu ei, pentru a te alătura lor şi a îngroşa rîndul neamului tău
mutat din vremelnica şi trecătoarea viaţă pământeană spre veşnicie. Acolo şi
numai acolo îţi vei putea cunoaşte cu adevărat bunii şi străbunii tăi, mergând
înapoi în timp până la ’’întemeitorul cel de început’’.
Mai apoi priveşte-te în oglinda
sufletului ca să-ţi vezi faptele
pe care le-ai făcut în trecătoarea-ţi viaţă, bune şi rele deopotrivă. Scade apoi din faptele tale cele bune toate câte-s
rele şi vezi ce ţi-a mai rămas. Dacă a rămas mult e bine, dacă a rămas puţin
sau nimic e rău, pentru că vei avea multe de pătimit într-u iertarea păcatelor
tale.
Dar oricum va fi,cât încă mai
vieţuieşti în trecătoare clipă a veşniciei aici pe pământ, măcar din timp în
timp, la ceas de mare sărbătoare creştinească, răscoleşte
prin tainiţele minţi tale şi caută-i pe toţi cei dragi pe care i-ai avut cândva
şi care acum sunt veşnicii pe cărarea timpului. Cu gând curat şi adevărat, aprinde-le un muc de
lumânare şi închină-te lor cerându-le smerită iertare pentru a fi scăpat ,
măcar şi-atît, de câte poate le-ai greşit cândva. Aşa, împăcat cu ei, cei care din totdeauna au fost mereu îngăduitori
şi iertători, ve-ţi fi împreună la praznicul măritei sărbători a Sfintelor
Paşti care se apropie, precum şi la slujba
pe care învechitul preot o va ţine
în sfânta noapte a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci,
cu ei în tainiţa unui gând smerit, vei spune din adâncul inimii tale un
’’Iartă-i Doamne, şi pe mine dimpreună cu ei’’, simţindu-i, pentru o clipă de
adâncă trăire, aproape de tine, multumiţi că nu i-ai uitat. Şi nu-i semn de slăbiciune ori de ruşine, dacă o
lacrimă fierbinte şi curată pornită din adâncul sufletului tău, va umezi, şi
numai pentru o clipă de veşnicie, tremurata-ţi pleoapă. Aşa le vei plăti cu
banul sufletului tău nemăsurata lor trudă, încredere şi speranţă pe care ei au
pus-o zi de zi, în scurtimea vieţii lor în tine, nădăjduind că vei fi bun,
drept şi omenos, si că vei cinsti cum se cuvine neamul din care tu şi toţi
urcătorii şi scoborâtorii tăi vă trageţi.
Aşa că, tu, măruntul lumii
acesteia rea şi mincinoasă, leapădă-te de toate celea şi, înainte de toate cere iertare şi iartă-i
tu pe toţi cei dragii ca şi pe toţi duşmanii tăi de ieri şi de azi, ca marea
sărbătoare să te găsească curat şi cu sufletul deschis. Iar Tu, Iertătorul şi Îndurătorul nostru al
tuturor, ne mai dă Doamne răgaz o bucată de vreme, că poate aşa ne vom mai
îmbuna şi curăţi sufletul de toate câte lumea aceasta în care trăim ni le dă şi
ni le cere.
OBRĂZNICIE!
De la o vreme tot caut urma
trecerii tale pe cărarea de început a veşniciei noastre pe aceste meleaguri,
dar nu am găsit-o. Am
scormonit apoi mai adânc prin ţărâna acestor şesuri şi dealuri, prin văile ce
separă munţii noştri cei semeţi, căutându-te chiar şi pe crestele lor, dar în
zadar.
Am încercat să
te ghicesc măcar printre urmaşii Adamilor noştri cei vechi, care sunt de-odată cu timpul, trăitori de când
s-au ştiut pe aici, umblători cu turmele
lor până la marginea zării şi încă dincolo de ea, ca să păşuneze în
nopţile de vară roiuri de stele de pe
bolta nemărginirii acestei lumi, dar tot nu
te-am găsit.
Am mai crezut o vreme că eşti
pierdut poate prin timpul lui Zamolxes, Hristosul nostru cel dintâi, cel care
ne-a dat legile după care să ne orânduim vremelnica
noastră viaţă aici în cuibarul nemuritorului timp, pentru a fi pilde de urmat
pentru toţi cei care vor veni după noi, din veac în veac, pînă la sfârşitul
vremurilor,
dat tot nu te-am găsit.
Te-am mai căutat apoi cu
speranţa că poate Gânditorul nostru ţi-o fi scrijelit cumva numele ori faptele
tale pe Tăbliţele
de la Tărtăria ca să se ştie,
în vremile ce vor veni, căt de veche şi adâncă ţi-e rădăcina şi de când
vieţuieşti tu cu-ai tăi în vâltoarea vremii pe-aici, dar nu te-am găsit.
Te-am tot căutat o bună
bucată de timp printre
înstelaţii Columnei, gândind că
poate eşti printre cei care, la vreme de grea cumpănă, ţi-ai pus viaţa în palma
sorţii şi ai plecat să-ţi aperi moşia, neamul, ţara de râvnitorii romani, cei
mai de temut duşmani ai timpului aceluia,
dar nu te-am găsit. Abia atunci am aflat că tu
erai departe, undeva în fundul lumii, la
marginea ei, trăitor în hoarde, furând, prădând şi ucigând tot ce-ţi cădea în
cale.
Şi-atunci stau şi mă
întreb, aşa cum s-ar
întreba orice om cu mintea întreagă;
Cum
de vii tu, acum, om fără ruşine, cu vorba ta mieroasă şi vicleană, să pretinzi
Ardealul?
Oare nu ştii tu că aici, în huma veşniciei sale
sunt îngropaţi toţi moşii şi strămoşii noştri de la-nceputul lumii şi până azi,
neam după neam, urmaş după urmaş până la ultimul. Cum
să-ţi dăm ţie, venetic venit de-aiurea, nume, fapte, întâmplări, glorie,
măreţie şi fală, istoria naşterii şi vieţuirii noastre din-ceputuri şi până
acum, dealurile cu viile lor roditoare şi sâmburi de sare în adânc, munţii cu
inima lor din pulbrere de aur, răcoroasa umbră a pădurilor, limpezimea
râurilor, aerul cel curat şi întremătot, bolta cu stelele de de-asupra noastră
care sunt sufletele tuturor celor morţi pentru neam şi ţară?
Oare nu ştii tu că mereu iertătorul
şi împăciutorul neam românesc
se mai satură din când în când de umilinţele şi obrăzniciile tale? Că tu şi-ai tăi îl faci să-şi aducă mereu aminte
de trecerea ta prin istorie? Te-ai aşezat aici lângă noi ca vecin lacom,
certăreţ, plin de mărire şi mereu cu gândul ascuns că odată şi-odată tot ne vei
lua, prin vicleşug, moşia noastră străbună. Schimbând şi trădându-ţi mereu prietenii, te-ai aliat doar cu aceia
care te puteau ajuta să-ţi duci la capăt vrerea.
Aşa se face că, pas cu pas, ca hoţul pe
ascuns, ai tot luat sub oblăduirea şi stăpânirea ta o bună parte din Ardealul
nostru cel drag şi ne-ai pus în jug de umilinţe şi silnicii, pentru ca tu şi-ai tăi, înnobilaţi cu titluri
pompoase de baroni, conţi şi câte altele, să vă faceţi aici, pe pământul
nostru, cu munca noastră, palate şi castele cu care să vă făliţi mai apoi veac
după veac.
Aţi uitat însă
că atunci când paharul
răbdării noastre s-a umplut şi s-a vărsat, un Doja, un Horea, un Cloşca, un
Crişan, un Avrămuţ şi câţi alţii ştiuţi şi neştiuţi, v-au îngrozit de moarte,
făcându-vă să fugiţi ca laşii pentru a vă scăpa vieţile voastre pline de păcat.
Când aţi revenit şi v-aţi simţit din nou în putere, ca nişte călăi
fără suflete aţi tras pe roată, aţi ars de vii, aţi omorât fără să vă pese
femei, copii, bătrâni fără apărare, numai pentru a ne îngrozi şi cuminţi o
vreme. Noi
n-am uitat încă Bobâlna, Ip-ul, Trăznea, Sărmaşul, pentru a aminti doar câteva
din locurile ororilor voastre fără seamăn în istoria lumii.
Şi mai la urmă v-am mai căutat încă numele pe
crucile din ’’ Cimitirele Eroilor’’ din Ardeal şi nu v-am găsit nicăieri. Ba
încă am mai căutat printre crucile miilor de eroi căzuţi la Oarba, dar nu v-am găsit nici acolo. Şi nu v-am găsit
niciunde pe vreo cruce de jertfelnic din întristatul nostru Ardeal , pentru că
voi eraţi mereu de cealaltă parte a vieţii,
voi eraţi întotdeauna cei norocoşi, iar noi trăitori mereu sub umbra
nenorocului sorţii.
Şi mai aveţi încă obrăznicia de-a pretinde
Ardealul? Altarul sfânt de
închinăciune şi rugă a întregului neam
românesc pentru toţi aceia pe care voi i-aţi pus cu sutele de mii sub lespezi
de piatră, în culcuşul veşniciei.
Ce-aţi lăsat în urma voastră? Ură, durere, blesteme, umilinţe de tot felul. Nu
văd la voi nici măcar un umil semn de pocăinţă, de părere de rău, de vrere de a vă cere o necesară şi îndreptăţită
iertare pentru toate suferinţele câte le-aţi făcut în istoria voastră
’’glorioasă’’ aici în Ardealul nostru înlăcrimat. Ba din contră, când aţi
simţit că undeva, nu departe de noi, miroase a praf de puşcă, aţi început să
răscoliţi din nou prin istoria tenebroaselor trecuturi, dând semenilor voştrii
iluzii deşarte.
Noi am iertat,
că suntem iertători, dar
n-am uitat şi nu uităm niciodată pătimirile,
batjocura, silniciile pe care le-au îndurat moşii, bunii şi părinţii noştri
până nu de mult. Iar dacă va fi nevoie, umilitul şi îndurătorul român va mai pune încă odată,
sub formă de flamură, opinca sa ca semn al
lăcrimatului nostru Ardeal, acolo unde îi e locul, şi asta fiţi siguri
că va fi pentru ultima oară.
Nu vă jucaţi cu focul, nu stârniţi
furtuna, mulţumiţi-vă cu cât aveţi ca să nu pierdeţi totul. Noi mai răbdăm un
pic, că bunul Dumnezeu ne-a făcut mai îndurători şi răbdători decât alţii, dar
până când?
EXEMPLUL
CEL PLIN DE
ÎNVĂȚĂTURĂ.
Pe lungul drum al pătimirii noastre, singurul care duce spre curata sfinţenie, din timp
în timp şi din loc în loc, Măritul a pus
troiţe ale nemuririi, în care ard candele ce luminează suitoarea
noastră cale, aducându-ne aminte că doar
prin credinţă nestrămutată, cinste şi curaj putem rămâne deasupra tuturor
mincinoaselor şi învolburatelor vremi care se scurg în clepsidra timpului cel fără de sfârşit. Şi toate
astea numai pentru ca urmaşii urmaşilor noştri să aibă spre cine şi spre ce a-şi întoarce
ochii sufletului şi ai minţii atunci când nenorocul, primejdiile şi necazurile
se strâng şi înconjoară ca volbura neamul nostru cel mare, bun şi răbdător.
Şi-atunci, din umbra unui
colţ de gând curat, chemăm vremile cele mari şi înălţătoare, picurând pe ele lacrima amintiri pentru a-i reînvia
pe Hristoşii noştri ce au păstorit acest colţ de lume şi care au pătimit sub crucea sorţii lor pentru a putea
ţine întreg cuibarul născătoarei noastre
vieţi şi dreptul nostru la libertate. Ei, aurite icoane
ale altrului românesc, atunci când neamul şi ţara au cerut-o, şi-au pus
viaţa zălog în palma lui Dumnezeu, şi cu sabia în mână, îmbărbătând şi
însufleţind neamul şi oastea lor, şi-au apărat cu cinste hotarul lumii lor şi
crediţa străbună. Dacă au fost vrednici a se nemuri în amintirea veacurilor,
Măritul i-a ocrotit şi i-a ajutat să iasă biruitori, pentru a fi din veac în
veac veghetorii noştri cei mari şi buni. Doar amintindu-ne numele ni se înfioră
sufletul nostru temător şi ni se oţelea braţul înarmat pentru al purta spre victorii.
Aşa s-au vrednicit pentru ei
şi ţară, dar şi în gloria lumii un DECEBAL,
crucea acestui neam
năpăstuit, un BASARAB, întemeitor de stârpe glorioasă şi de ţară, un MIRCEA, netemutul nostru cel cu drag de neam, un STEFAN, cel mereu
cu sabia într-o mână şi cu crucea în cealaltă, apărător de ţară si credinţă,
mereu în faţa puhoaielor flămânde şi
însetate de glorie ce roiau la hotare, un IOAN
VODĂ şi-un ŢEPEŞ, domnii dreptăţii şi ai curajului nebun, spaima
hulpavilor din jur, un BRÂNCOVEANU,
domnul cel sfînt şi
înţelept, un AVRĂMUŢ, jertfelnicitul
Ardealului nostru cel atât de bogat şi de râvnit , un CUZA, acel domn al
dreptăţii. Aici se termină şirul marilor noştri conducători, cei care au
înţeles, mai bine ca noi că nu poţi rămâne în istorie decât săvârşind fapte
mari şi curajoase, nu pentru tine ci pentru neamul tău şi ţară, pentru că nu tu
ci, ea, ţara, trebuie să fie cea care să se veşnicească mereu.
Şi mai mult de-atât, toţi
pomeniţii aici la chemarea istoriei, nu ar fi putut face nimic dacă nu ar fi
avut sfânta credinţă, ce-a fără de care braţul şi inima lor ar fi rămas seci şi
fără vlagă. Şi-apoi Doamne, de vreo 200 de ani încoace noi n-am făcut altceva
decât să tot peticim această ţară, să ne tot micim în gând şi-n suflet, să fim
tot mai slugarnici şi mai neînsemnaţi în faţa străinilor. Pierit-a oare curajul
străbunilor noştri, demnitatea lor în faţa morţii, setea de dreptate? Nu, topitu-sa doar încetul cu încetul,
credinţa străbună, ce-a care te opreşte a face toate relele acestei lumi, ce-a
care te curăţă de păcate pentru a te putea înălţa în virtute, curaj şi
bărbăţie.
Vremea noastră este
o vremea mestecată, tulbure, plină de
primejdii, care duce omul la îndulcite păcate, iar de aici până la pierzanie nu
e decât un pas. Şi mai rău
decât atât , de prea mult timp nu mai avem modele demne de urmat. Tocmai de
aceea este atât de mare nevoie ACUM a ne
aduce aminte de ce-au făcut în asemenea clipe de grea cumpenă înaintaşii noştri.
De aceea te
chemăm pe tine în gând, mare
BRÂNCOVENE, să ne înveţi
că toate în această lume sunt pieritoare şi fără valoare, în afară de credinţă,
de demnitate şi de onoare, singurele pe care nimeni nu ţi le poate lua cu
de-asila, singurele care înnobilează omul chiar în faţa vrăjmaşului, singurele
care îi dau speranţă şi tărie, care te pot face
stâncă în faţa furtunii. Vino dar, mărite domn şi ne arată nu cum se
moare în demnitate, că asta o înţelegem,
ci cum se poate ajunge într-o viaţă de om să poţi pune, în clipa supremă ,
deasupra tuturor darurilor şi virtuţilor,
CREDINŢA NEAMULUI TĂU. Poate pentru că de la începutul veacurilor şi până
acum, toţi care au trecut pragul vieţii au avut în ultimul lor gând speranţa că
vor ajunge în împărăţia cerurilor unde îşi
vor întâlni părinţii, fraţii, bunicii, străbunicii, şi ce le vor spune
lor? Ce averi au lăsat în urmă? ce bogăţii? ce titluri? În veşnicia lumii de-acolo acestea nu au nici
o valoare. Singurele care contează vor fi faptele cele mari, frumoase, curate,
bune, pornite din inimă şi făcute faţă de cei apropiaţi, faţă de neam şi ţara
care ţinut la sânul ei şi mai presus de toate faţă de credinţa în care ai trăit
tu dimpreună cu toţi ai tăi din moşi-strămoşi, cea care te-a învăţat toate cele
bune şi de laudă pentru a putea trăi în cinste, linişte şi pace.
Poate de aceea mărite BRÂNCOVENE tu n-ai putut
să te lepezi de credinţa ta, pentru că dacă ai fi făcut-o te-ai fi lepădat de
tot neamul tău până la cel care l-a început, te-ai fi lepădat de toate visele
şi speranţele lor, de toate bucuriile şi durerile pe care le-au avut fiecare în
scurtimea vieţii şi asta era prea mult
pentru tine şi ai tăi. AI FI RĂMAS
SINGUR părăsit de toţi şi toate câte ai adunat în viaţă şi asta nu ai putut-o face pentru nimic
în lume.
Învaţă-ne aşa-dară mărite şi cinstite domn să ne lepădăm de păcatele acestei lumi care ne
micesc şi ne otrăvesc sufletul, cele care sunt: avariţia, minciuna, setea de
putere, infatuarea, linguşeala, trădare, laşitate şi cîte altele şi, învaţă-ne
să fim doar
DREPŢI, CINSTIŢI şi cu CREDINŢĂ.
Când vom învăţa
toate astea nu ne vom mai teme de nimeni şi de nimic, vom fi cei mai fericiţi
şi mai bogaţi oameni de pe pământ, vom fi noi cei adevăraţi iubiţi şi ocrotiţi
de Dumnezeu. E mult, e puţin? asta doar sufletul nostru o va şti cu adevărat.
Ţie,
mărite BRÂNCOVENE , ÎŢI MULŢUMIM CĂ
NE-AI ARĂTAT CALEA
pe care ar trebui să meargă până la capăt bunul şi răbdătorul neam
românesc, cel care a început aici, în găuacea timpului lumea cu toate cele
bunele şi rele al ei, pentru că noi am
fost puşi să păzim până la capăt GRĂDINA
MAICII DOMNULUI. Poate şi de
aceea am rămas şi vom rămâne mereu aici,
pe această bună, frumoasă şi atât de râvnită GURĂ DE
RAI, lăsând să treacă peste noi
toate urgiile şi bucuriile lumii. Cu tine mărite Brâncovene, cu exemplul
tău pe care ni l-ai lăsat drept
învăţătură, vom putea trece mai uşor lumea.
1 DECEMBRIE 1918
1Decembrie
1918 este şi rămâne o dată memorabilă în istoria noastră
naţională, ea fiind momentul finalizării unui lung proces istoric, început
la anul 1848 când, la Marea Adunare de pe Câmpia Blajului nostru istoric, 40.000 de iobagi au strigat ca
dintr-un singur piept ,,Noi vrem să ne unim cu ţara’’.
Nu a fost însă atunci timpul cel prielnic
pentru a se înfăptui acel mare act istoric hotărâtor pentru destinul naţiunii
române,visul secular al românilor ,, de
a se unii cu toţii între aceleaşi vechi horare unde se vorbea aceeaşi limbă’’,
dorinţă atât de bine exprimată de marele voievod Mihai, cel care ştia mai bine
ca nimeni altul că doar în unire stă binele şi neatârnarea acestui neam.
Apele vremii şi ale istoriei s-au tulburat din nou la izbucnirea Primului
Război Mondial, iar
sfârşitul acestuia a avut consecinţe deosebite pentru întregul continent. Ele
ne-au afectat şi pe noi prin schimbăările care au avut loc, cea mai importantă
fiind căderea marilor şi vremelnicelor imperii măcinate de mişcări
revendicative puternice şi îndreptăţite.
În vâltoarea acestor evenimente , în anul miracol 1918, provinciile
româneşti BASARABIA şi BUCOVINA s-au unit cu
patria – mamă, exemplul lor fiind în pregătire şi în Transilvania prin truda
unor neobosiţi patrioţi români ca: GHEORGHE POP DE BĂSEŞTI, ŞTEFAN CICIO POP,
IOAN FLUTURAŞ, IULIU MANIU, VASILE GOLDIŞ, Al. VAIDA VOEVOD, ca şi atâţia alţii
ştiuţi şi neştiuţi iubitori de neam şi ţară.
În condiţiile destrămării rapide a Imperiului Austro-Ungar, al
disoluţiei autorităţilor administrative represive maghiare, al afirmării tot
mai puternice al principiului autodeterminării naţionale, are loc la
1 Decembrie 1918, pe Câmpia lui Horea din cetatea eternă a Albei Iulia,
întrunirea Marii Adunări Naţionale.Dorinţa tuturor a fost magistral exprimată
aici în Hotărârea Adunării Naţionale, citită de Vasile Goldiş, în care se
consfinţea, ca o hotărâre divină, faptul
că: ,,Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi
Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor în ziua de 1 Decembrie 1918 la
Alba Iulia, decretează unirea tuturor românilor şi a locurilor
locuite de dânşii cu România’’.
Şi cum vrut-au românii, aşa a fost!
Tratatul de pace de la Trianon a
consfinţit un adevăr făcând dreptatea istorică ce se cuvenea acestei părţi din
Europa.Urmările imediate pentru noi, ca şi cele rezultate din reformele care
s-au adoptat în anii următori au avut o importanţă excepţională pentru momentul
invocat.
Astfel, suprafaţa ţării a crescut de la 137.000.km2
la 295.000km2,iar populaţia de la 7.250.000 loc.la 18.000.000 loc. Romania
devenind un stat european de mărime medie.
Reformele din
perioada 1921-1923 a lărgit enorm cadrul vieţii social-economice şi politice.
Pe plan cultural România a progresat rapid, într-o perioadă extrem de
scurtă, afirmându-se prin personalităţi de mare forţă în diverse domenii ca:
Nicolae Iorga, George Enescu, Dimitrie Gusti, Constantin Brâncuşi, Henri
Coandă, Traian Vuia, Lucian Blaga, etc, etc.
Pe plan internaţional ţara noastră s-a afirmat ca un cadru de
stabilitate în sud-estul Europei, ca un factor cu iniţiativă diplomatică
deosebită în sensul menţinerii păcii în această atât de frământată zonă.
Care este aportul mureşenilor la înfăptuirea Unirii de
la 1918.?
Încă din luna noiembrie 1918, în partea Mureşului superior,
preoţii şi învăţătorii satelor din
aşezările româneşti au constituit primele Consilii Naţionale, un rol deosebit
avându-l Consiliul Naţional Român cu sediul în Reghin, ce îl avea în fruntea sa
pe av.Augustin Cheţan şi protopopul Vasile Duma, Reghinul fiind în acel moment
cel mai important centru al burgheziei româneşti din judeţ. Oraşul
trăia încă sub ideile iluministe ale marelui cărturar Petru
Maior cel care a influenţat în bine această parte de
ţară. În fiecare localitae s-au constituit Gărzi Naţionale, conduse de asemenea
de învăţătorii şi preoţii localităţilor respective. Prin adunări populare s-au
ales din fiecare localitate, delegaţi care să reprezinte interesele românilor
la evenimeltul atât de aşteptat, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia,
convocată pentru ziua de 1 Decembrie 1918.
Delegaţia judeţului Mureş, în număr de 132
persoane, a fost alcătuită din personalităţile de seamă ale fiecărei
localităţi din judeţ. Ea a plecat cu
un tren special la Alba Iulia în data de
29.
Noiembrie 1918, printre delegaţi aflîndu-se şi 4
femei din Tărnăveni, alături de:Miron Elie Cristea, Iuliu Hosu, Anton Crihan,
Eugen Truţa, Gregoriu Maior, Ştefan Rusu (Tg.Mureş), Mihail Bucur, Dionisie
Deci, Petru Boţian şi mulţi, mulţi alţii. Toţi delegaţii aveau asupra lor
crediţionale (împuterniciri) din partea comunităţilor pe care le reptrezentau,
iar aprobările date la Hotărârea de la Alba Iulia au fost libere şi personale,
ele exprimând de fapt năzuinţa tuturor românilor în acele vremuri fericite de
istorie.
Unirea
din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat aşadar ca
expresie a voinţei populare într-un context favorabil nouă, iar Tratatul de
pace din 1919-1920 a recunoscut de ,,jure’’ o situaţie deja existentă, rod al
acţiuniror românilor înşişi. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi
categoriilor sociale interne, creînd cadrul favorbil dezvoltării ulterioare a
societăţii româneşti, de ea beneficind generaţiile de atunci precum şi cele
viitoare.
NOI, TÂMPIŢII
LUMII NOASTRE
După nopţi petrecute în faţa
televizorului, când ni se urcă tensiune văzând cât şi cum a fost furtă această
ţară de toate partidele aflate le guvernare, aflăm că, în unele sondaje,
peşedintele Băsescu se mai bucură încă de încrederea a peste 15 la sută dintre
cei chestionaţi.
Nişte
tâmpiţi! exclamaţi dumneavoastră cu năduf şi pe bună dreptate. Şi cum să nu
fiţi nişte tâmpiţi, dacă după ce acest regim de tristă amintire
v-a furat pe faţă, v-a redus pensia şi retribuţia, v-a închis şcoli şi spitale,
iar după toate astea voi îi mai acordaâi încă fostului preşedinte atâta
încredere.
Aşa am crezut şi eu că
stau lucrurile până când m-am dumirit, ajutat fiind de un bun cunoscător al
fenomenului. Acesta mi-a demonstrat că nu cei 15 la sută sunt tâmpiţi, ci noi ,
restul de 85 la sută suferim de această boală, pentru că, în cei 15 la
sută doar un procent infim de subiecţi
au avut de suferit cu adevărat de pe urma acestor măsuri. Marea majoritate din
acest procent sunt cei cărora regimul
le-a dat ,,liber la furăciune’’, cei care au mituit şi aranjat apoi tunurile de
milioane cu care s-au îmbogăţit peste noapte, cohortele de funcţionari din guvern care au avut şansa de
a avea dreptul de a aproba ceva şi pentru care solicitantul era amânat până când mita, ca adevărată politică de
stat, a început să funcţioneze ca unsă. Au venit la rând notarii, funcţionarii
publici din administraţia locală, juriştii, poliţiştii, recuperatorii, etc,
etc, cancerul acesta întinzându-se în întreaga societate. Totul era posibil cu
condiţia să ,,cotizezi’’ cu o parte din
sumă la partidul aflat la guvernare. Luând ca exemplu o balastieră schema
funcţiona cam aşa: din contravaloarea a 10 camioane de pietriş 2 aveau acte în
regulă,, pentru acoperire’’ 6 erau fără acte, reprezentând câştigul curat al patronului, 2 reprezentau
,,cotizaţia’’la partid. Cu cât erai mai mare şi mai bănos, cu atât creştea şi
cota parte pe care o donai partidului. Totul se făcea discret, ,,la termen’’,
fără crâcneală, în linişte, neştiut de ,,gloată’’, sens în care această lume pestriţă era împăcată cu
situaţia. Ei au fost aşa-zişii norocoşi ai sorţii, ,,gulerele albe’’, adică cei care acum încep să regrete regimul pe care
l-au pierdut, simţind în spate, departe încă ce-i drept, zornăit discret de
cătuşe. Dar să nu trageţi cumva speranţa, voi adevăraţii tâmpiţi, fraieriţi,
înşelaţi, bătaia lor de joc, că aceştia vor plăti cumva cu averile lor pentru
tot ce şi cât au furat din truda voastră zilnică. Băsescu, Udrea, Videanu,
Blaga, Olteanu, nu vor face nici măcar un minut de puşcărie, pentru că, pentru
ei au trudit până acum o armată întreagă de ,,îndatoraţi’’ ca să-i
,,albească’’, să-i cureţe de toate mizeriile în care s-au implicat cei în cauză
ani buni.
Şi atunci spuneţi-mi, nu voi
cei 85 la sută sunteţi adevăraţii tâmpiţii, cei care i-aţi răbdat la guvernare
atâta timp, cei care s-aţi gârbovit, fără să reacţioneze în vreun fel ani la
rând sub povara umilitoarelor nevoi zilnice crezând că sacrificiul vostru va fi
înspre binele ţării? Şi, Doamne, cum i-aţi mai crezut pe ei când se văicăreau
că de vină este criza, că fără sacrificiul fiecăruia din voi ţara se va
prăbuşi, că nu sunt bani pentru infrastructură, pentru întreţinerea şcolilor, a
spitalelor, că sunt prea mulţi funcţionari şi în acest timp ei mânăreu milioane
de mărci şi de dolari punându-le în
înconturi bine ascunse pe care nimeni nu
o să-i găsească vreodată. Acum stau liniştiţi ştiind că traiul lor şi al
neamului lor este asigurat pe generaţii întregi de acum înainte, ba încă unii
dintre ei se mai şi ,,bagă în seamă’’ visând din nou la guvernare, tocmai
pentru că au văzut că reacţia societăţii este foarte slabă, anemică, mai mult
un spectacol lung, obositor, a cărui final va deveni în curând plictisitor iar
ei, până la urmă, nu vor păţi absolut nimic.
Şi ce facem noi cei 85 la
sută în acest timp? Privim toată seara la televizor ca tâmpiţii acest
spectacol, încă antrenant, dădător de speranţe că ceva se va schimba în bine şi
pentru cei mulţi şi vedem iar cum ,,părţile beligerante’’ se spurcă între ele
în faţa camerelor de luat vederi, de ochii lumii, cum mint cu neruşinare, deşi
fiecare din ele cunoasc adevărul, cum ce spun astăzi mâine retractează fără pic
de ruşine, cum se scuză şi se acuză pe rând promiţându-şi uni altora ani grei
de puşcărie, iar a doua zi la votarea unor legi, în care voi cei mulţi vă
puneţi atătea speranţe, totul iasă aşa cum s-au înţeles ei, pe furiş, în
spatele cortinei, prin reprezentanţi, iar noi râmânem, ca şi altă dată
prostiţi, cu ochi-n soare. Jalnic, penibil spectacol pe care îl urmărim de
peste 25 de ani, de când mult dorita democraţie a fost şi mai este încă
înţeleasă de fiecare cum vrea el. Până atunci
,,actorii principali’’ închid încă ochii, deschid buzunarul, lăsând ca
în schimbul unor ,,atenţii’, de nelăpădat, să ni se radă pădurile, să rămânem
fără gaz, petrol, sare, ape minerale, iar dacă o mai ţinem aşa, într-o zi ne
vom trezi şi fără pământul de sub piciore.
De-asta vă spun vouă, dragii mei
tâmpiţi, mai treziţi-vă odată şi faceţi să fie, cât mai sunteţi încă trăitori
în această lume şi vrerea voastră! Prin asta nu s-ar face decât minima dreptate
aici pe pământ, că în ceruri, cu siguranţă, va avea cine să o facă.
NE MERITĂM
SOARTA
Stau
si mă crucesc câte poate face setea de putere într-o ţară aşa–zisă săracă, dar pe care cei care
ar vrea să o conducă ştiu că ea mai poate fi ,,mulsă’’ bine, încă ani buni de
acum înainte. Acum iasă la
iveală toată mizeria, ipocrizia, minciuna, laşitatea, de care e în stare un
politician pentru a ajunge, prin ori ce mijloace, la ,,masa cu bucate’’ mult
râvnită de el şi de toţi ai lui.
Se încearcă totul, fără scrupule, se denaturează adevărul până dincolo de
limita ruşinii, se uită buna-cuviinţă, demnitatea, ranguri, prietenii, cutume,
se atacă obsesiv, aducând în discuţie probleme vechi, lămurite deja, totul, dar
absolut totul numai pentru a murdări, împroşca cu lături adversarul, pentru a
crea în jurul acestuia un zid de neadevăruri care să impresioneze opinia
publică, străinătatea şi pe toţi cei care nu au acces direct la surse de
informare şi nu participă la dezbaterea ce incearcă să se încropească pentru
aflarea adevărului.
Hoţul
strigă în gura mare cât îl ţin puterile: hoţii!!!, scăpaţi-ne de ei! Şi, ca de fiecare dată cei care au fost până mai
ieri la guvernare şi au scufundat ţara în mizerie şi sărăcie vor din nou să
ajungă în jilţul puterii, fără nici cea mai mică umbră de ruşine pentru tot
răul făcut acestui năpăstuit popor, ba din contră, lăudându-se, de câte ori au
ocazia, că au deja un program de guvernare care va duce ţara pe culmi
nemaivăzute de progres şi civilizaţie.
Ce tablou jalnic, greţos, oribil, care este de fapt oglinda fidelă a
realităţilor din acestă ţară. In el suntem cu toţii implicaţi, fără excepţie,
pentru că noi, cu votul nostru, am creat această clasă politică atât de
murdară, abjectă şi coruptă, pentru că, după ce am văzut de ce sunt în stare
unii dintre ei, i-am mai ales încă odată, ba chiar de mai multe ori la rând,
fără să-i măturăm definitiv de pe scena politică.
Suntem
o naţiune jalnică, pe care politica şi mai ales jocurile ei murdare au
schimbat-o definitiv.
Ea, politica, a născut ambiţii, patimi, vise de mărire, de îmbogăţire, de
putere, dezbinând acest neam, sărăcindu-l de valorile lui morale ancestrale,
născând şi întreţinând hoţia generalizată, lipsa respectului faţă de legi,
multe dintre ele făcute tocmai pentru a sluji interesele cuiva anume aflat în
acel moment la guvernare. Toate
partidele au făcut la fel, s-au spurcat între ele, s-au ameninţat cu puşcăria, au făcut dezvăluiri
nedemne, după care s-au pupat şi au
coabitat împreună ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, pierzându-şi în acest
fel orice urmă de demnitate, verticalitate, ba chiar şi principiile politice
definitorii care le individualizau şi le separau ireconciliabil până atunci.
Până mai ieri mai aveam ceva speranţe că justiţia
umană va putea îndrepta lucrurile,
mai ales atunci când ea, justiţia, s-a apucat să ancheteze cazurile grave de
corupţie aflate ,, la păstrare’’ de
câţiva ani buni, în aşteptarea unor momente când ar fi trebuit ca ţara să ştie
că începe timpul lucrului bine făcut. Dar şi aici, ca peste tot şi toate câte
le-am vrut a fi făcute bine în această ţară, s-a sărit calul. Şi asta pentru
că, o mână de oameni interesaţi, aflaţi la conducerea justiţiei române, aleg,
instrumentează şi condamnă cum vor şi pe cine vor ei, chiar şi oameni complet
nevinovaţi sau împotriva cărora nu există dovezi concludente, ci doar urme de
suspiciuni. În acest mod
şi justiţia română va începe să se descalifice şi să-şi piardă orice urmă de
credibilitate, de verticalitate de împarţialitate şi e păcat de speranţele ce
ni le-am pus în ea.
Şi atunci mă întreb, aşa cum de mii
de ori v-aţi întrebat poate şi domniile voastre, cititorii acestui ziar liber
şi independent care prezină opiniile tuturor, noi
în cine să mai credem? Pe
cine să votăm ca să reprezinte interesele noastre, a celor mulţi, masa aceasta
amorfă, uşor influenţabilă de minciunile lor, maşina de vot care azi –mâine nu
mai e necesară pentru că oricum votul se falsifică în favoarea cuiva? Greu răspuns, pentru că
prea puţini mai sunt cei rămaşi curaţi,
iar aceştia nu prea au nicio putere în momentul de faţă. Dacă ar fi să gândim drept, aproape că nu există
nici o persoană publică care să nu poată fi condamnată pentru o faptă penală,
dacă se caută şi se răscoleşte puţin prin viaţa acestuia, ceea ce dovedeşte cât
de coruptă, de stricată, de imorală este societatea românescă în ansambul ei.
Tocmai de aceea răspunsul la aceste
întrebări este atât de greu de dat.
Doar după ce se va curăţa clasa politică de toţi cei care fac doar politica
banului în interes personal, după ce se va curăţa justiţia de cei care fac
justiţie politică, după ce economia capitalistă va fi făcută doar după legile
ei proprii, când interesul general al acestui neam trudior pe ce a mai rămas
din marea lui moştenire trecută va prevala interesul particular, doar atunci
societatea românescă se va însănătoşi şi va merge pe propriile picioare. Când se va întâmpla asta?
Doar atunci când va veni un un alt
Stefan, un alt Mihai, un alt Ţepeş Vodă care să ardă cu fierul roşu rana
răului, doar atunci neamul acesta se va vindeca şi curăţi de toate bolile sale. Că aşa a fost dat de când lumea ca toate cele
mari în istoria unei naţiuni să se facă doar sub conducerea fermă a unor oameni
mari. Păcat
că naţiunea română este condusă astăzi de oameni mici, neimportanţi pentru a fi
reţinuţi de istorie. Ne merităm soarta pentru că nu suntem în stare să ridicăm
dintre noi un om adevărat.
ÎNTR-O ZI
DE SEPTEMBRIE
Motto: ,,Doamne, nu ne lăsa să ne uităm
trecutul’’
Am
avut privilegiu de a mă naşte şi a trăi o bună parte din copilăria şi tinereţea
mea foarte aproape de locul de naştere al autoarei acestei minunate cărţi. Mai
apoi suntem şi foarte apropiaţi ca vârstă, ceia ce mi-a dat posibilitatea
nu numai să fi trecut şi eu prin ce-a
trecut dânsa, dar şi să înţeleg spiritul acelor vremuri aspre, grele, peste
care, parcă nefiind de ajuns, a mai venit şi un război oribil cu toate ororile
sale, război ce a lăsat în urma lui văduve, orfani, oameni schilodiţi fizic şi
sufleteşte pentru întreaga lor viaţă. Şi tocmai în acea vreme tulbure,
nesigură, tristă, cu jertfelnicia fiecărei zile care trecea, a
venit pe lume autoarea acestui roman autobiografic, Maria Bogdan. Aici este
descrisă viaţa cea adevărată, trăită şi
neuitată nici până în prezent, ea trebuind a fi făcută cunoscută din
timp în timp de cei cu har şi dar dumnezeiesc pentru ca, cei de azi, să nu uite
şi să ştie ce a fost şi cum a fost înainte pe vremea părinţilor lor, pentru ca
să poată înţelege prezentul şi să-şi poată construi astfel viitorul.
Derularea acestei vieţi, trăită încă din prima sa clipă sub zodia
pătimirii, luminată din când în când de câte o scăpărare de bucurie şi noroc, este
povestită de Maria Bogdan cu un talent deosebit, trezind
în rândul cititorilor sentimentul că
cele întâmplate s-au petrecut de curând. E ca şi cum ai merge pe urma paşilor
ei prin viaţa sa, mereu în umbra ei, însoţind-o la bine şi la rău, participând
la bucuriile şi necazurile sale, simţindu-i fiecare vibraţie a sufletului ei
mare, cald, sensibil, generos.
Am
zis întotdeauna că fiecăruia, oricât de necăjit şi nefericit ar fi , Dumnezeu
îi dă un bob de fericire, ca el să îl umple cu dragoste, cu mărinimie, cu
sfială, ca să îl poate transforma
într-un ocean de frumos pentru el şi ceilalţi. Doamna Maria Bogdan are o viaţă
tulburătoare, parcă anume dată de Măritul ca să aibă în ea de toate câte ea,
viaţa îţi dă şi îţi cere, ca să poată fi
trăită cu patimă, arzând intens în fiecare clipită a ei, ca să fie cât mai mult simţită şi mai apoi
povestită celorlalţi. Iar pe deasupra
a mai primit har şi dar dumnezeiesc ca
să rostească şi să mângăie atât de
frumos cuvintele, să le umple cu fior, cu dulceaţă, cu simţire, să-ţi de-a
toate acestea cu drag din sufletul ei bun şi generos parcă spunând :,,nimic
pentru mine, totul pentru voi’’.
Când citesc
romanele scrise până acum de Maria Bogdan, mă gândesc că, dacă în locul numelui
ei pe copertă ar fi numele vreunei mari
scriitoare din America, Franţa, Anglia, cititorul nu ar sesiza substituirea, ba
din contră lumea ar lăuda-o, gloria ar mângâia-o cu aripa sa catifelată. Aşa
însă, trăind în mari sacrificii într-un sat uitat de lume şi apărându-i un
număr limitat de volume din lipsa resurselor financiare, doar un noroc nesperat
o va putea scoate din anonimat ca să o pună, aşa precum s-ar cere, îngloriată
şi binecunoscută ,, acolo sus’’, unde îi e locul. Suntem sub vremi, iar cultura
trece în prezent printr-o mare şi neagră perioadă. Trăim cu speranţa că Maria
Bogdan lasă o urmă strălucitoare a treceri sale prin lume şi mai ales prin
proza românească. Dacă nu acum, dar cu siguranţă în viitor cineva o va
descoperi şi o va pune în evidenţă. Puţin sunt cei care se bucură în prezent de
gloria binemeritată, cei mai mulţi vor fi ,,mari şi cunoscuţi’’în viitor, poate
pe vremea nepoţilor şi a strănepoţilor noştri. E bine şi atunci, numai să fie.
Revenind la carte vă îndemn din toată inima CITIŢI-O
ŞI VĂ VE-ŢI BUCURA! Ve-ţi găsi în ea acea ,,vreme de război’’dintr-un sat din
Ardeal când Maria Bogdan a venit pe lume, vreme pe care nu aveţi cum să o
cunoşteţi, apoi, împreună cu autoarea, pas cu pas ea vă va duce pe acolo pe
unde viaţa a dus-o mereu fără voia ei. Nu e nimic spectaculos, ieşit din comun, epocal,
dar în schimb e viaţă şi trăire adevărată, ,,lipită’’ de epoca pe care o
străbate cu toate cele făurite de semeni, bune şi rele la un loc, într-un
cuvânt este mersul prin istoria în continuă
mişcare şi transformare, cea care făureşte şi îngroapă destine, care
ridică şi coboară oameni şi conştiinţe, e adevărul de care avem atâta nevoie
pentru a înţelege şi judeca corect trecutul nostru cel atât de apropiat care ne
mai urmăreşte încă şi din care avem atâtea de învăţat.
Şi când
te gândeşti că toate acestea au pornit dintr-o zi de septembrie acum mai bine
de 70 de ani, aici într-un colţ din răbdătorul şi jertfelnicul nostru Ardeal,
unde oameni trăiesc mereu sub umbra nestatornicului noroc, în vântul istoriei,
la mâna mai marilor acestei lumi, dar în smerită credinţă şi speranţă venită de
la Măritul care le ştie, le judecă şi ni le plăteşte pe toate câte le-am făcut
cu voia noastră în această lume. Iar dacă El socoate că merităm într-un fel
veşncicirea numelui nostru peste veac, fiţi siguri că o va face aşa cum numai
El va şti să o facă.
Noi
suntem doar nişte umbre care, pentru o scurtă clipă din veşnicie am văzut
acestă lume, am trăit în ea, i-am simţit amăreala şi dulceaţa, apoi am lăsând-o
celorlalţi care vor veni în urma noastră să o stăpânească. Prin cărţi ca
aceasta de faţă le-am spus cum a fost vremea noastră ca ei, dacă au
înţelepciune şi voinţă, să ştie cum să îşi
facă vremea lor.Tocmai de aceea,
în veac de veac să cerem mereu şi mereu, aşa cum au făcut şi înaintemergătorii
noştri:
,,Doamne, nu ne lăsa să ne
uităm trecutul!’’
CARTE FĂRĂ EGAL
Printr-un noroc am intrat
în posesia unei cărţi pe care eu, ca român, ca profesor de istorie şi ca un
patriot ce mă consider, aş fi vrut să o pot citi înainte de a pleca din această
lume. E o carte pe care am aşteptat-o toată viaţa, pentru că toată viaţa am simţit înlăuntrul fiinţei mele că noi suntem din străvechime aici, pe aceste
meleaguri, că din neamul nostru s-au desprins multe din popoarele Europei de
azi, că noi am fost cei buni, răbdători şi înţelepţi, că am fost mereu sub
ocrotirea cerurilor, că avem o misiune de împlinit şi multe, multe altele.
Această carte cu un titlul sugestiv ,,AM FOST
AICI DINTOTDEAUNA’’ îl are ca
autor pe SABIN BÂLDEA, medic primar la Spitalul Judeţean Buzău, doctor în
ştinţe medicale şi doctor în istorie. Ea argumentează pe parcursul
a peste 300 de pagini, cu documente de netăgăduit, că noi suntem aici ca
popor civilizat de mii de ani, că zeităţile lumii începând cu Uranus, Cronos,
Thoth, Zeus, Poseidon, Demetra, Hera,Hadeş, etc, etc, şi profeţii lumii
Zamolxis, Zaratustra, Moise, au contibuit la formarea poporului
atlanto-pelasgo-traco-geto-daco-vlaho-român, popor care a avul la origine Legea
Adevărului şi Dreptăţii a Tatălui Ceresc, (legile Belagine), că limba noastă cea bătrână,
prisca, latina vulgară, a stat la baza multor limbi europene vechi, că aici, sub
munţii noştrii sunt sălile din Amenti, locul unde se ,,reciclează’’din timp în timp, (însuşindu-şi
ultimile cuceriri ştiiţifice) ,,învăţătorii’’ lumii, cei care revin mai apoi,
sub alt nume, în diverse locuri şi comunităţi umane pentru a corecta şi aduce
pe calea cea bună comportamentul oamenilor din diverse epoci, că de aici au
radiat în toate direcţiile strămoşii noştri, dând naştere la noi popoare (din
Spania până în Japonia, India, China, Grecia, Italia, Egipt,) păstrând până în
ziua de azi în vocabularul lor cuvinte pur româneşti, asemenea în port,
zeităţi, basme, etc.
Că zeii noştri din
ceruri fac un experiment cu rasa umană( descris pe larg într-o altă carte
celebră ,,Programul Terra’’ autor Toni Victor Moldovan) şi că acest experiment
este încă în desfăşurare. Că fii zeilor s-au coborât pe Pământ şi s-au
împreunat cu frumoasele pământene transmiţându-le urmaşilor nu numai genele
lor, scânteia vieţii şi de aici înainte şi deschiderea drumului spre cunoaştere
(fructul oprit), dar şi unele trăsături negative de caracter ale acestora
(viclenia, ura, răutatea, vrajba, minciuna, răzbunarea) toate aceste
rămânându-ne până astăzi ca ,,zestre divină’’, pe care zeii din ceruri tot
încearcă de-atunci încoace să o corijeze, o scoată din noi. Cele două,
deschiderea drumului spre cunoaştere şi tarele din zestrea copiilor şi mai apoi
a urmaşilor, urmaşilor lor, au condus
inevitabil la războaie şi în final la autodistrugerea rasei umane, luîndu-se,
de mai multe ori totul de la început.
Că foarte multe din documentele materiale,
scrieri ale părinţilor istoriei care vorbesc despre noi, sunt date dispărute
s-au nescoase la iveală de Vatican, că noi am fost contemporani cu zmeii şi
balaurii, cu uriaşii din frumoasele
basme şi poveşti, că aici, în bazinul Mării Negre a avut loc
Potopul biblic, toate acestea fiind
dovedite şi acoperite de autor cu mărturii, documente, rezultate stiinţifice
convingătoare, inatacabile.
Această
carte cuprinde sute şi mii de citate din documente autentice, ştiute şi
neştiute încă. În ea se fac conexiuni logice, se trag concluzii clare, toate
acestea repunându-ne istoria noastră acolo unde îi este locul. Cred că a fost o muncă
titanică din partea autorului, făcută însă din dragoste neţărmuită faţă de
istoria acestui neam bun, drept şi răbdător, pentru a risipi milenara minciună
în care am fost ţinuţi până acum, numai şi numai pentru ca alţii să se poată
împăuna cu lauri, laude şi merite nemeritate.
= Se
mai dovedeşte că o bună parte din
identitatea noastră, din zeităţi, mituri, legende şi întâmplări, ne-au fost
furate de alţii, care acum se cred a fi ,,cap de lume şi de începuturi’’ şi se
comportă ca atare.
Cartea dovedeşte
continuitatea permanent a neamului nostru pe aceste meleaguri, a jerfelniciei sale, al
ridicării şi decăderii lui, dar şi al speranţei că misiunea sa divină nu s-a
încheiat încă, că el, neamul acesta, este menit de divinitate a fi sămânţa şi
veşnicia lumii.
Este cartea care ar
trebui să ajungă în casa fiecărui dacoromân adevărat.
După modelul ei ar trebui refăcută Istoria României, care mai apoi să fie
predată în şcoli şi în facultăţile de profil. Ea ar trebui tradusă în toate
limbile pământului pentru a circula în medii şi cercuri diverse, dar mai ales
în cele istorice externe.
Această extraordinară
carte a apărut din truda titanică a autorului şi cu generozitatea unor
sponsori, dar spre regretul tuturor într-un număr limitat de exemplare, mare
parte din ele donate de autor unor biblioteci s-au împărţite gratuit la
prieteni apropiaţi. Autorul are promisiuni că datorită primirii excepţionale a
cărţii, sponsori vor mai face anul viitor un efort şi să mai editeze un număr de 1000 de exemplare, autorul
neavând nici cel mai mic beneficiu material din efortul depus pentru scrierea
acestei cărţi. Cinste lui!
Dar nu autorul ci
guvernul ar trebui să facă un minim efort financiar atunci când mintea,
sufletul şi pasiunea unor oameni dau naştere la cărţi de importanţă capital
pentru istoria noastră, să le editeze şi să le promoveze mai apoi. Beneficiile ar fi uriaşe, mai ales
la nivelul conştiinţei colective
Dacă veţi intra vreodată în posesia acestei
cărţi ,,citiţi-o şi daţi-o mai departe,’’ pentru că ea trebuie să ajungă în
mâna, mintea, gândul şi conştiinţa fiecărui roman. Doar aşa dacă vom cunoaşte
fiecare adevărata noastră istorie vom fi mai puternici, mai încrezători, mai
buni, mai iubitori, mai respectaţi de alţii, mai aproape de ceea ce zeii din
ceruri aşteaptă de la noi, pentru ca prin noi să poată schimba, când vor crede
ei de cuvinţa, mincinoasa lume în care trăim. Fondul acestui neam este bun,
păcat că el este guvernat de cine nu trebuie.
AȘA A FOST ODATĂ
Dragă verișoară
O toamnă blândă şi întârziată îşi scutura
ultimile frunze din îmbrumaţi pomi, aşternând la picioarele lor foşnitor covor
de frunze colorate. A fost ziua în care, în cuibarul veşniciei, acolo, pe malul
leneşei Târnave, în chinurile facerii, în ruga şi în speranţa bunilor tăi
părinţi, tu ai venit pe lume, umplând în străfulgerarea unei clipe de noroc
toată casa cu bucurie. Doamne ce mândru
trebuie să fi fost Baba Sivistean şi draga ta mamă că aveau de-acum o frumoasă
pereche de copii care să le ducă neamul mai departe şi, în care ei, trecătorii
grăbiţi prin astă lume şă-şi pună toată
nădejdea şi speranţa că vor fi bucuria şi alinarea vieţii lor.
De-acolo, din acea îmbucurată zi ai
început să-ţi înşiri timpul şi paşii pe cărarea vieţii. Şi doamne ce frumoşi au
mai fost anii copilăriei noastre, acolo unde primăvara Bercul ne amăgea cu
viorele şi ghiocei, iar vara, pentru că o nesfârşită vară a fost întreaga
noastră copilărie, vuia de bucuria, râsul şi joaca unor copii nebunatici care
nu se mai dădeau duşi de pe malurile Târnavei.Îţi mai aduci aminte de Ghica,
Titu, Muţă, Nitu, Impi, Sandu, Bătrânu, Rodica, Rodi, Luci, Mărioara, Marieta
şi câţi încă la care le-am pierdut şirul numelui lor. Câţiva dintre ei sunt
de-acum lăcrimate pomelnice în inimile noastre, alţii mai învechiţi în timp
aşteaptă smeriţi şi răbdători să se facă veşnicie. Dar atunci ale noastre au
fost tot şi toate di-mprejur, viile, pomiştea popii, grădinile oamenilor,
Tonorogul, Bedea, Ţintirimul, Şipotul, Ştrecul şi câte altele pe care noi le-a
crezut a fi capătul lumii.. Liberi ca păsările cerului, fără să ne pese de
grijile lumii, am furat pe negândite din raiul copilăriei noastre nesfârşite
clipe de bucurii, pe care mai apoi le-am pus în ţandăra unui gând curat să ne
îndulcească întomnaţii ani de-acum şi să ne aducă aminte cât de scurte şi
trecătoare sunt toate în această lume.
Şi-apoi Doamne, cum te tot rugam noi,
nimicurile acestei lumi, să mai ţii iarna pe Rupturi, pe Vale, să ne săturăm şi
noi odată de săniat şi bulgărit, de colaci şi de sarmale aburinde, de smeritele
colinde de pe la casele neamurilor şi a vecinilor care ne umpleau straiţele cu
nuci, mere şi cozonaci îmbietor, mângâindune părinteşte pe creştet şi
mulţumindu-ne pentru ,,O ce vestea ’’ pe care le-am dat-o.
Ca fumul s-au dus toate, risipindu-se în
negura timpului nostru cel îndulcit de bucuriile acelor prea puţini ani pe care
Domnul i-a hărăzit copilăriei, trezindu-ne din visare atunci când am terminat
cele 7 clase obligatorii de-atunci. Şi doamne ce mândri au fost dragii tăi
părinţi când ai intrat la Liceul Pedagogic din Blaj, şi Doamne cât de repede
te-ai trezit la realitate şi te-ai maturizat. Cu nostalgie şi regret îţi aduci
acum aminte de prieteni şi prietenii, de aşteptatele serate, de primele întâlniri
şi săruturi furate pe negândite de vre-un coleg mai îndrăzneţ, de câte toate
nebuniile pe care le-ai făcut împreună cu colegii şi de care acum sunteţi toţi
atât de mândri, de profesorii care ţi-au dat din mierea înţelepciunii lor
picuri pe care să-i înmulţeşti şi să-i pui la rându-ţi în sufletele elevilor
tăi.
Doamne, de ce nu ţii omul în veşnică
tinereţe? De ce nu-l îmbătrâneşti în frumuseţea neasemuită a acestui timp?
Lasă-mi-l să se sature singur de vise, gânduri, şi dorinţe nebuneşti, de câte
toate le cere şi le vrea această ameţitoare vârstă.Ţi-e frică Doamne că nu se
va sătura niciodata de ea? Încearcă
numai de vezi dacă merită să-l laşi aşa, veşnic
tânăr, dându-i pe mână cheiţa raiului tău cel îndulcit cu toate
bucuriile lumii. Fii sigur că ţi-l va goli imediat şi tot ar mai cere încă,
pentru că nesfârşită poate fi pofta şi trăirea lui în cuibarul tinereţii, pe
care Tu, Mărite l-ai umplut cu ispititoare plăceri şi bucurii de care el nu se
va sătura niciodată.
Iar când ai terminat liceul ai crezut că
lumea toată este a ta, că tu şi generaţia ta o ve-ţi schimba din temelii
făcând-o mai frumoasă, mai dreaptă şi mai bună. Dar te-ai înşelat amarnic
pentru că lumea era dată deja pe mâna altora care nu gândeau atunci ca tine. Ai
răzbit însă prin toate câte viaţa ţi le-a dat şi ţi le-a cerut atunci.Te-ai
măritat mai apoi, ai făcut doi copii frumoşi şi deştepţi, lumina ochilor tăi,
aşa cum ai fost şi tu lumina ochilor părinţilor tăi. Ai luat viaţa în piept
pornind pe oceanul cel nemărginit al lumii, urcând şi coborând mereu pe
valurile sale înspumate până ai ajuns la liman. Acum eşti din nou într-o altă
toamnă, ultima din viaţa fiecăruia, pentru că din ea noi nu ne vom mai reînnoi
niciodată ca să luăm lumea iar şi iar de
la început, aşa cum fac perpetuum
primăvara, gingaşele lăcrămioare din Bercul copilăriei noastre. Noi
râmânem cu toate câte viaţa ni le-a dat şi i le-am dat pentru a o mulţumi. Vom
fi vii în amintirea lumii până când nepoţii noştri cei dragi, ca şi ultimul
elev pe care l-ai avut, ne vor mai ţine încă în mintea şi sufletul lor. Abia
după aceea vom fi uitare şi o nesfârşită veşnicie.
Până atunci ne mândrim că am putut lăsat o
apăsată urmă a trecerii noaste pe cărarea vieţii. Sunt faptele noastre care ne
onorează şi ne ridică în slava lumii, sunt gândurile cele calde şi bune
aducătoare de linişte şi pace în sufletele altora. Aceştia suntem noi,
urmaşii-urmaşilor bunilor şi străbunilor noştrii cei care au început lumea
aici şi pe care noi şi cei care vor veni
după noi o vor duce-o mai departe până la sfâşitul lumii. Fiecare suntem o
lumânare care arde, dar dacă din ea vom aprinde mereu şi mereu una alta, lumina
nu se va stinge niciodată.
Tu dragă Mily esti încă o lumânare
aprinsă. Deie Domnul să mai luminezi încă o bună bucată de timp lume din jurul
tău şi pe noi, cei care îţi suntem atât de aprope de sufletul tău
Cu dragoste şi
credinţă al tău văr
VREMURI GRELE
Dacă mai deschideţi din când în când cumva o carte de istorie a românilor, veţi găsi între
primele ei pagini însemnări despre vremuri încărcate de glorie, de măreţie, de
fală, de bărbăţie, de dragoste adevărată faţă de neam şi ţară, de frăţietate,
de jertfă. Pentru că pe-atunci, în cea vreme-îndepărtată, un
Zamolxes ne învăţa legile adevărului şi ale dreptăţii, că noi suntem asemenea
zeilor, nemuritori, marele Burebista că tăria unui neam stă în unirea lui în
jurul conducătorului, Decebal, crucea neamului acestuia, că veşnicia faptelor
noastre cele mari sunt de-acum săpate în carnea Columnelor, cele semănate de-acum cu sânge de-alungul şi de-alatul
moşiei noastre, Mircea, că tot şi toate trebuiesc făcute cu adâncă chibzuială
şi înţelepciune, Stefan cel Mare, că neatârnarea ţării se ţine cu nenumărate
lupte, cu jertfă, sacrificiu şi credinţă
în Dumnezeul nostru cel iertător, Mihai, că în norocul unei clipe sorocite se
face istoria cea mare şi adevărată, Avrămuţ, că idealul şi speranţa unei naţii
adună şi îmbărbătează masele, Cuza, că doar unirea tuturor face puterea cea trebuincioasă a schimba lumea.
Fără ei, fără gândul şi faptele lor măreţe
am fi acum pleava lumii, purtată de vântul istoriei, inşi fără modele de urmat, fără idealuri, speranţe,
aduceri aminte. De-alungul întregii noastre vieţuiri, aici, în
cuibarul veşniciei, noi n-am făcut altceva de cât să ne tot unim în jurul unui
bărbat cu drag de neam şi ţară, în jurul unei idei, să ne lăţim moşia
strămoşească până în graniţele limbii sale, să luptăm mereu şi mereu pentu
apărarea neamului şi a ţării, pentru sfânta şi jertfelnica neatârnare. Şi mai întotdeauna hulpavii
noştri vecini ne-au împuţinat în nenumărate lupte, ne-au dezbinat şi ne-au
împărţit moşia, ne-au ars-o ne-au furat-o, ne-au secătuit-o, ne-au vlăguit-o de
oameni, de bogăţiile câmpului, de comorile pâmîntului. Dar de fiecare dată
ne-am ridicat din ţărâna umilinţei şi a deznădejdii, ne-am îmbărbătat, ne-am
adus aminte de toţi inaintemergătorii noştri ştiuţi, pomeniţi şi ţinuţi mereu
aminte în fânâna sufletului nostru ca leac vindecător a toate relelor acestei
lumi şi aşa am ajuns, de fiecare dată,
iarăşi ce-am fost.
Iar
dacă mă gândesc că noi suntem aici de-odat cu lumea, că am fost cap de neamuri
pentru alţii di-mprejurul nostru, că strămoşeasca noastră moşie se întindea
până dincolo de soare-răsare şi soare-apune, că limba noastră cea bătrână,
datinile, obiceiurile, portul, le întâlnim şi-acum prin largul lumii, mi se
umple sufletul de bucurie, de fală, şi mărire. Acum însă, cu o moşie doar cât o
ţandără din ce-a fost odată marea noastră
împărăţie, cu neamul dezunit şi dezbinat, cu hoţi, laşi şi trădători cum
n-am avut niciodată atâţea în jertfelnicul nost neam, când suntem fără
conducători de nădejde în urma cărora să ne înşiruim toţi pentru ai da ţării speranţe şi putere, pentru
a o face de neînvins,
mă cutremur şi mă înspăimânt la ce ne putem aştepta.
Se pare că Dumnezeu ne-a luat
minţile lăsându-ne în plata noastră, ori poate ne pedepseşte pentru grelele
păcatele de-acum, că prea ne-am întinat în glodul nemerniciei, al laşităţii
noastre, al avariţiei, al minciunii,
uitând cu totul de cele sfinte, de suflet, de nemurirea lui, de neamul
di-mpreună cu care suntem trăitori aici, în Grădina Maicii Domnului, pe care am
început să o vindem, să o furăm, să o pustiim.
Suntem atât de mici în tot şi toate, în gând, în simţire, în fapte, am
schimbat dragostea cu ura, adevărul cu minciuna, curăţenia cu întinarea, toate
numai pentru mărirea noastră şi nu a lui Dumnezeu, a neamului şi-a ţării.
Vor
veni vremuri grele tocmai pentru a ne arăta câte încă le-am pierdut, pentru a
ne căii şi a cere cu smerelnicie iertare şi poate doar atunci când vom fi
iarăşi uniţi, drepţi şi cu dragoste spre
toate cele sfinte din ceresc şi pământesc, vom fi iarăşi mari şi puternici în faţa lumii, putând a ridica în fală şi mărire, buna
noastră Maică, România.
Dă Doamne să apucăm şi noi din dulceţa
acelei vremi ce va să vină
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu