luni, 16 aprilie 2018

POEȚI LA COLOCVII






POEȚI  LA  COLOCVII

Puși  Dinulescu – Elisabeta Isanos – Mihai Elin – Silvia Zabacencu – Dimitrie Grama - Bianca Michi Nema – Daniel Vorona – Liliana Nicoleta Hanganu – Felix Sima – Adina Dumitrescu – Doina Boriceanu – Adrian Botez – Rodica Burdușel – Corneliu Zeana – Gabriela Tănase – Vasile Menzel – Liliana Pop – Bogdana Boeru – Constantin Abăluță – Liana Nicolae – Thomas Gray – Garcia Lorca - George Anca



PUȘI  DINULESCU

Regrete amarnice

N-ai îndrăgit un mare scriitor...
Ai preferat, în schimb, un câine...
Şi-n loc să te lansezi spre viitor,
Te-ai complăcut cu azi pe mâine...

Dar câinele n-a perceput deloc
Cât de frumoasă şi de fină eşti,
Cât aer ar fi fost şi-atăta foc
Dac-ai fi stat şi tu să mă iubeşti...

Dac-aş fi fost mai dur, mai animal,
Poate că ne-am fi apropiat mai mult
Şi ne-am fi dus pe-al sexului năval...

Am preferat însă ceva mai cult
Să fiu, prin Eminescu să te trec
Şi-n versuri dureroase să te-nec...



GEORGE  ANCA

Isihie Sinaitul

marea apă multă
rugăciunea fără gânduri
liniștea inimii pază minții

adevăratul subiect al
istoriei nu este omul
ci Dumnezeu apud Draghicesco

silind sufletul să
vorbească lucruri străine
va dormi cu amar moartea uitării

adu-ți aminte de moarte
ca de răsuflarea proprie
prin moarte zboară sufletul în văzduh

saltă și se dau
peste cap
delfinii în marea liniștită



ELISABETA  ISANOS

Și să știi c-am fost tineri

Eu pe vremea aceea murmuram poezii
şi speranţa creştea în proporţii barbare,
mă-nvelisem în versuri ca în vulpi argintii...
şi cu cozi unduind până jos la picioare.

Şi să ştii c-am fost tineri şi cu coame pe ceafă,
fremătam ca în hamuri, fără pic de habar,
prea bogaţi către toamnă când dau arborii leafă,
numai aur de-al lor ne suna-n buzunar.

Şi eram încă cruzi şi râdeam cu toţi dinţii
de mai-mari, de-ntuneric şi de tot ce ne strică,
în pustiu au vorbit totdeauna cuminţii,
noi, nebuni, n-am ştiut niciodată de frică.

Şi din nouri plouau numai litere reci
când respinse cuvinte se-ntorceau înapoi,
le sorbeam ameţind cum te-mbeţi când petreci,
precum alţii de vin, eram criţă de ploi.
(Din poezii vechi, nu mai ştiu de când)



MIHAI  ELIN

Va trebui

Va trebui sa privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai batrâni dintre noi
au câte doua sau trei
şi unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Şi scotocesc prin lucrurile vechi
şi calca în picioare fotografiile vinete,
bâjbâie pe deasupra,
foşnesc pe dedesubt,
pipaind relicve pâcloase
şi se ridica în papuci de casa
cu strigate anemice,
cu junghiuri în oase
şi cu pânze de paianjen pe fețe.
Cu ochii regasiți,
unii vad lumea plecata spre dreapta,
alții - pravalita spre stânga,
unii o vad grozav de turtita, pe brânci,
şi, în sfârşit, cei ramaşi
nu o mai vad de loc
pentru ca ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie înca,
noi stam în ferestre,
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevarați.



SILVIA  ZABARCENCU
Cu Dickens sub lampa cu gaz



Tocmai când citeam din Dickens într-o noapte cu lună
Și ajunsesem acolo unde pe malul Tamisei se adună



Una câte una, umbrele hoinare
  
Și se furișează în întuneric printre felinare
    
Când, deodată, pe mine, copilul cu cartea în mână sub lampa cu gaz
  
M-a smuls maștera de codițe și m-a legat cu un lănțug de zăplaz

Împresurându-mă cu stropi din ulcica ținută sub stele

Și cu o îmbulzire  de vorbe-nghiontite spre mine, colțuroase și grele



Deși, cum spuneam, începusem devreme cu cititul

Femeia aceea umbla să-mi alunge, când va fi să fie, ursitul.

Și, cum stam potopită sub gard, din deliru-i nebun

Deslușeam că prin ea glogotea-n miezul nopții, întunecatul Perun


...Roind în jur, cu diferite ari
Îmi zâzâiau la ureche, prietenoși, țânțarii,
Și slobozind picioru-mi prins cu-un lănțug de gleznă
Și m-am întors la Dickens, lăsând-o-n rug păgân

Urându-i va vorbirea să i se-ntoarcă-n sân.

Iubitul meu, ca nimeni ultimul-cel-dintâi!
Crezi că a prins blestemul? Pleci repede ? Rămâi?




DIMITRIE GRAMA

Dialoguri
nemiscat!
sunt?
aproape de tot
aproape de mine
unde?
aici se construiesc
palate de fulgi
palatele cu umbre?
nemiscate
una peste
cealalta
vai, ce povara!


de ce
nu mi-ai spus
ca asa
va fi mereu?
taci
si ma golesti
de memorii!

   

ascult?
esti aici?
muzica asta
e glasul tau?
da,
tacerea!
vai, ce povara!
mai bine
singur!?


ce e mai rau?
binele sau
raul?
ce e mai bine?
raul sau
binele?



neliniste
in miscare
si uite
din nimic,
universuri!


   
hai, continua
hai, joaca-te
cu voalul
acela ridicol….
acum acopera
cu el
lumea!

   

lumea?
Vai,
ce povară!





BIANCA MICHI NEMA

Tălpile poetului

Cum aș putea să iubesc până la sfârșitul lumii
Când lumea e un pahar cu apă,
doar atât …

Nisipul nu mai este suficient pentru miile de pași
care îl brăzdează neîncetat…
Nisipul a devenit un finit în calea apelor și a
mângâierilor delicate din timpul zilei.
Finit pentru focurile de stele care îl ard
în fiecare noapte de vară.

Nici un loc pe care să mai așezăm steagul nostru
cu semn de pirat …
Nici un strop de mare care sa mai poarte
răcoarea sării albe incandescente.

Doar câțiva pași mai departe de tărâmul făgăduinței
și de civilizația barbară a kitsch-ului contemporan
Se întinde, mândră, plaja visurilor noastre trecute
și viitoare…
Este un tărâm pe care bărcile de pescari îl ascund
cu blândețe de privirile curioase ale trecătorilor…
E un tărâm în care nisipul pare finit în
infinitatea de scoici și melci deveniți eternitate.
Soarele sălbatic aduce alge proaspete și vânt peste colinele verzi de jad…
E un loc în care îți poti încropi din câteva crengi cristalizate
o mică umbră
Și în care să poți scrie câteva rânduri fără să te orbească
lumina incandescentă de august.

E o umbră sub care să poți urmări scufundările
păsărilor în mare și în cer,
Să chemi vântul de miazănoapte care sărută cu sălbăticie
tălpile goale…
E o revenire la momentul poetului cu tălpile goale și
rănite de infinitul finit al nisipului dintre 2 Mai si Vama Veche…




DANIEL VORONA

:una nu avea față ținea o codobatură la subsuoară să nu cadă
(când am ridicat capul i-am spus eu am plecat
am dormit într-un copac să
nu stau locului m-am întors
eu am pășit pe apă împreună cu Iisus Hristos)
după ce am avut cu ea o relație extraconjugală ne-am dat huța



LILIANA  NICOLETA  HANGANU

1 /ZI ȘI 3/ PE SĂPTĂMÎNĂ! HOWGH!

Să nu mă nervez?!? Voi, bărbații:
Pipi din picioare? - Daaa!
Vă bucurați de chestii mișto, discrete, ascunse, găuri și găurici, falduri, draperii, pădurice, cheliuțe ...
- Daaa! ...
De femei frumoase, elegante, stilate... - Daaa!
De o mîncare bună? - Daaa!
Noi, ce? Ce ne dați voi?  Aud?
Ia treceți pe la vorbitor,
Că-i un soare... *Orbitor*!
(vorba lu* Nea Cărtă)!



FELIX  SIMA
Capela, secol XX

Ne întâlnim din an în an
Cu preacinstitul Anton Pann
Ce trage fesul peste noi
Ca peste turme – când vin ploi.
Când nu vom fi – nu vom zări
Nici drum de noapte şi de zi
Pe care tot mai mergem – dar
Ieşim dintr-un Abecedar
Al lui Antim cu „Didahii”
Şi georgianul dintre vii
Care pe deal se pârguiesc
Şi-n scaun tot mitropolesc...

Din an în an, din bani în bani,
Să mai trăim... contemporani...
Că nu e alta – de trăit –
Decât un fel de om cinstit
Şi-o naştere, a doua-n cer,
Peste născutul efemer...
Acolo unde-i cuib cu pui...
Să mai trăim în proza lui,
A Boului de piatră... deci...
A fost un secol XX...

Înaintând în labirint,
Unde de mult mă simt, te simt,
Să-o luăm, adesea, de la cap...
În el, mai multe ne încap:
Când am plecat, când am sosit?
Ne paşte zilnic un sfârşit...
Un scrib balcanic, secular
O lună legănată-n par,
Tăciuni aprinşi, enibahar,
Sticle de lampă, rom, pahar,
Moara lui Ghelci şi căruţaşi,
Altar, trăsuri, nuntaşi, clăcaşi,
Zapcii, zugravi, zarafi, ocnaşi,
Fierari, rudari, ţigani sadea,
Un lampadar, lulea, perdea,
Văcari, căprari, oieri şi hoţi,
Scufiţe roşii, strănepoţi
Şi boschetari şi idioţi,
Dricarul ce îi vrea pe toţi...
Şi „Macul roşu”, „Trei mustăţi”,
Un casier ce face plăţi...

Ogrăzi de meri, de pruni, de peri,
Bărbaţi în pomi... mai jos... muieri,
Sutane sfinte, lumânări,
Icoane-n ceruri, închinări,
Copii pierduţi, case de bal,
Sifonerii, pescari, spital,
Margini de sat... şi de oraş –
La mijloc: Bobul ucigaş,
Un arhivar, un pompier,
O farmacie pe sub cer,
În aer liber – aşadar –
La seminar: un calendar...
Şi ceară-n preot, în amvon
Şi domnişoare-n pension...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele – se scufundă Ţara
Şi-o scoatem noi, cu o găleată
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată...

Fântâni cu apa ca vioara,
În ele se scufundă ţara...
Şi-o scoatem noi, cu o găleată –
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată...



ADINA  DUMITRESCU
1 decembrie de ziua mea…

O, mamă, zice el
Să fii la fel de pozitivă
Ca întotdeauna,
O, fiule, să-ţi păstrezi întreaga căldură
Şi să-mi dai, de fiecare dată,
Numai atât, cât am nevoie, să fiu.
O, draga mea, ziceau vocile din Moşilor
Aseară, pe când cu Bombonica
Ne miram de cât ne este de cald şi de frig
De cât şi de cum ne trece vremea
De cât am dat, de cât ne-am risipit
Şi de cât inima ne-am dăruit-o.
O, draga mea mă trage de mânecă
Telefonul la care nu pridideam să răspund
Lui Angi, Fulger e singur şi plânge,
Veturia vrea iar să fie dusă-n oraş neţinută de mână
Nu-mi găsesc timpul şi liniştea să-mi aud pulsul
Să ştiu dacă îmi mai dă timp să te văd
Şi să râdem plângând
În faţa drumului cenuşiu presărat cu steluţele argintii
Ale sărbătorilor, ale sfinţilor
Şi-ale naşterii noastre
O, draga mea Adinuţa zice Soare mai ieri
Să nu reci prin timpuri mai rele
În care, fără să scoţi la lumină, luceferii tăi...

 

DOINA  BORICEANU
joc de ibovnică

joc de ibovnică ţine vremea,
tu mi-o arăţi cum de tine lipită,
se vrea încremenită, nu schimbace.
peste cârpeli ea se dă rostogolită,
în devenire doar cer în ploile  coapte
din vorbe dulci de îngeri mestecate
şi deprinse
să în stropi înfigă întâmplările.


iar în dragoste
mă ţii scai pe aproape
să ne învelim clipele ochilor în necitit.
cu mâinile, cu buzele şi şoaptele
mă aşezi în acea chemare
să simţim timp ba gonit, ba înstăvilit,
cu noi suflu sfânt de armonice.

şi cum de se poate
timp atât de plin de  corăbii verii,
arşiţa prăpădind  vremii
până şi ponoasele...

corăbii născute hazardului
traversând soarele ca deşertului
într-o ameţeală-purificare,

trunchiuri secate din lumea -ne,
sub burduf de soare în picurare,
solzi de mlaştini uscăcioase sub lună,
mângâierea-ţi mă adună
sub tandru vis,
intru pe poarta ce mi-ai deschis...


prag tu îl descui din privire
o corabie mă ispiteşte,
unde s-a mistuit clipa vie
degustând doar plecările?


nu-ţi mai stă pe buze...
în cutele de la colţul ochilor
număr stângace fior de fior,
braţele tale mă încercuiesc în dor,
şi corăbii... multele!
traversând marea din străfunduri
pe unde umblă nepotolit sufletu-mi.



ADRIAN  BOTEZ
Urgență  artistică

colcăie de ucigaşi
siniştri – omenirea – iar noi
pretindem să facem
Artă

singura Artă – care să
merite acest nume şi-avânt – ar fi
să re-închipuim Omul
Armoniei – cel dintru-nceput
aproximat de El – şi – acum – să-l
stabilizăm definitiv – adică
să re-imaginăm – măreţ să
iscăm  - întru
faptă – minunat
înţeleaptă: din
bestie - Omul

în caz contrar – singura
Artă – care de la noi se
aşteaptă – şi de care este urgentă
sete şi nevoie – este să lichidăm - febril
rapid şi eficient  - întreagă Arca
Familiei lui Noe – întreaga specie a
criminalilor  - pretinşi – cu
sfidătoare  - obscenă
emfază (...ca-ntr-o falsificată
revoluţie...)  – a fi
„factori umani de
evoluţie”



RODICA  BURDUȘEL

Un om în oraș

Cu trupul firav, chircit, peste care-aveam impresia că tot ninge,
Îl vedeam trecând prin oraș, ușor, neînsoțit.
Se ducea spre dreapta, se ducea spre stânga și nu știam unde.
La început am râs, l-am arătat cu degetul, dar apoi mi-a părut rău,
Căci cu timpul trecerea lui o așteptam ca pe o mângâiere.
Când îl pierdeam, alergam să-l găsesc privindu-l.
Într-o zi am simțit c-a plecat și-am coborât în stradă.
Trupu-i, peste care-aveam impresia că tot ninge, era de negăsit.
Jos, stătea haina pe care fulgii se roteau în reversibila-i trecere.
O căldură nepământeană am aflat în veșmintele-i albe, dar el nicăieri.
Am alergat spre stânga, am alergat spre dreapta. Nimeni.
Am început să plâng și lacrimile mele se făceau oglinzi
În care chipul lui îmi spunea că e pe-aproape.
Din ziua aceea nu l-am mai văzut.
Îi mângâiam hainele temându-mă să nu-l uit.
Prin oraș nu mai trecea nimeni, dar eu continuam să-l aștept.
Știam că nu va putea pleca de aici, decât întorcându-se.



CORNELIU  ZEANA

Strămoșii mei și-acestei Basarabii
Nu-i pic de vânt, dar frunza tremurat-a
Când fumul, fără vânt, s-a-nvolburat.
Nu se clintește ochiul de pe jar
Și-i deslușesc pe cei care-au plecat
De-mi pare că-s alături, că-s de față
Deși de mult s-au săvârșit din viață
Strămoșii mei și-acestei Basarabii...
Cei mistuiți de gropile cu var
Sau deportați și omorâți în taină,
Viteji căzuți prin smârcuri, văi sau crânguri,
Toți risipiți și-nmormântați aiurea...
Povestea lor răzbate printre pietre
Și urcă-n seva ce hrănește frunza,
Lăstarilor ce iarăși se ridică
În codrii mult prea dragei Basarabii
Când glasul lor, prin rădăcini spre floare
Se urcă și răsună ca un clopot
În tot ce-i viu și-n tot ce-i nemișcare.
Vrei să-l auzi?
Oprește pentru-o clipă
Fugarii gândului celui vremelnic
Și-ascultă pietrele, țărâna, apa
Și soarele și stelele și norii,
În zorii zilei sau în prag de seară,
Dar mai cu seamă-n miezul cel de noapte,
Când glăsuiesc de parcă-ar fi de față
Strămoșii mei și-acestei Basarabii,
Deși de mult s-au săvârșit din viață
Strămoșii mei și-acestei Basarabii.



GABRIELA TANASE

Se risipeste aura de basm
cu toate ale toamnei dulci ispite
candoarea frunzei intra in marasm
un soare orb aluneca-n orbite
...
Si creste-n mine dragostea de ploi
cuminte prabusire-n vesnicie amara
de ceata blanda peste oase moi
pe care lutul cald le infasoara
Imi trec fiori prin creier si prin trup
icoana frunzei a cazut din rama
copacii intind paduri de maini spre cer
si-n rugaciuni pagane incep sa geama
oglinda zilei crapa de rugina
si spaime vechi, caderi in gol ma-mbie
curand pe aura topita a toamnei
o sa danseze trista o stafie.



VASILE MENZEL

Soarele și marea

Când a mângâiat Soarele
Marea,
s-a născut și bunăstarea.
Iar un șirag de stele,
colier de mărgele,
s-a prefăcu
t în iele;
iele dansatoare.
Nici o lacrimă nu
a revărsat din Mare.
Nici o rază nu s-a stins
din  Soare.

Au început s-apară
bucurii
și-au răsărit surâsuri
de copii.
Pădurea s-a-ngânat
cu versul,
iar oamenii s-au cununat
cu Universul.

Și s-au rugat cu toți la cer,
s-au închinat, s-au spovedit,
dar Fericirea i-a privit
până-ntr-o noapte când,
Ura s-a ivit și-a ars
speranțele și visele.

De-atunci s-au răsturnat
dorințele,
iubirea s-a întunecat,
pământul s-a cutremurat,
și-au dispărut ființele,
lăsând, lăsând ruinele
să-și plângă amintirile.

Ce-a fost a fost.
Nu v-a mai fi.
Dar cine știe,
poate , într-o zi
când Cupidon
ar hoinări
cu arcul său;
sageata lui
se va porni
spre un nou Soare și
spre o altă Mare.



LILIANA  POPA

Asteptind absurdul

Linistea adoarme pe luciul apei
Coboara din cer nestiuta
Sa nu tulbure sarutul
Oprit la poarta mintii.
Stelele clipesc a uimire
Si surd e valul lunii.
Fluturi de seara
Danseaza in culorile iubirii
Si numara florile de tei.
Ma cufund in noapte
Ca intr-o ie de borangic.
Ma cufund in noapte
Ma cufund in ochii tai
Sa ascult toate povestile curcubeului,
Asteptind absurdul
De teama unui nou burlesc.



BOGDANA  BOERU

Cu Nică la iarmaroc
Hai la stele
Capsunele
Si la nori,
Verzi si usori.
Vanf lumini din Carul Mare
Si-o tara de suparare
Langa-o dimineata plina
De canepa din gradina,
Pupaza din albul tei
Si cantecul ei.

Vand broastele din Brosteni
Si papusa din coceni
Pentru o seara mai albastra
In fereastra noastra.
Vand cirese
Si mirese,
Vesminte pentru scaldat
Si-o nuia ce-a asudat,
Vanata dara de fum
Lasand in urma pe drum,
Ma mai cauta si-acum.

Hai la stele de vanzare
Si la cer din Ursa Mare,
Vand si fluturi
Daca teiul stii sa-l scuturi
Pupaza din albul tei
Si cantecul ei.



CONSTANTIN ABALUȚĂ

Un cutremur multumitor

E dimineata trec prin camerele luminate de soare
pijamaua imi flutura ma conduce
in baia cu faianta alba unde ramin un timp nedefinit
melancolic si inconstient ca la un oculist
ce exerseaza vederea pacientilor
pe firisoarele de praf din vazduh
Nu mai am
rabdarea de a nu spune nimic
e induiosator cum privesc pe geamul podului
melcul ce traseaza un sotron argintiu
pe norii intunecati
si ma gindesc la vacanta la tara
cind trenul intirzie si pulberea schioapata
pe mutrele calatorilor
sunt acelasi ins ce priveste garoafele galbene
in odaia din care abia au plecat rudele
ce participasera la parastas
si casa intreaga cu numarul ei de tabla emailata
si cu olanele cazute isi aminteste de mine
ca de un cutremur multumitor
ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut mare zurba
inventind in schimb atitea moduri
de a opri tacerea pe hirtie
de-a imparti mici picaturi de apa
dintr-un ocean viitor
pe mutrele calatorilor
sunt acelasi ins ce priveste garoafele galbene
in odaia din care abia au plecat rudele
ce participasera la parastas
si casa intreaga cu numarul ei de tabla emailata
si cu olanele cazute isi aminteste de mine
ca de un cutremur multumitor
ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut mare zurba
inventind in schimb atitea moduri
de a opri tacerea pe hirtie
de-a imparti mici picaturi de apa
dintr-un ocean viitor



LIANA  NICOLAE

Fericirea


Cum să simţim să pipăim fericirea, s-o descriem, să-i dăm verdicte.. ce e ea?
Să dăm sfaturi, s-o definim, e o himeră sau o posibiltate, o utopie, o morală?
Unii spun că nu e creştineşte să fii fericit într-o lume nefericită, nedreaptă
Amărâtă, necăjită, flămândă; vedem atâtea femei cu ochii trişti, simulând
Fericirea, femei de casă, copii, tinere sau trecute de a doua tinereţe, căzute
Care-şi trăiesc din plin fericirea simţind sau nu acest lucru; simulând bucurii
Că ea  e o stare sufletească profundă de mulţumire şi deplină şi total intensă
Azi e ziua internaţională a fericirii, mi-e dor să fiu iar copil, uitată de  timp


Am ieşit din cuvinte ronţăite,nu vreau să mă-mbolnăvesc din cauza emoţiilor
Iubesc L’ete indien, am alături un înger controlat, îngerul virtuţii, al purităţii
Îngerul credinţei, voi fi mai bună la luarea deciziilor şi cu timpul voi ajunge
Mai independentă, cineva-mi dă un sfat sarcastic:„curaj scumpă doamnă
Toţi ştim  ce-nseamnă exilul”, altfel nu vom  avea un amurg atât de glorios
Nici în trecut, nici acum, într-o moralitate transcendentă, mărire şi siguranţă
Când culorile se alătură sunetelor,  evenimentele se-mpreună cu miresmele
Într-un vălmăşag ameţitor, copleşitor conflict între senzaţionalism şi intelect


Să privesc răsăritul reflectat în apă, să-mi fie  mereu oameni dragi alături
Să ştiu cine sunt, de ce m-am născut,care-mi sunt calităţile şi multele defecte
Să ştiu că cei din jur au nevoie de mine, să am o primăvară veşnică în suflet
Şi iubire necondiţionată, că pot face lucruri bune pentru semeni, uluitoare
Să am posibiltatea de a alege, să fiu sigură că Dumnezeu azi mă veghează
Să sorb mirosul bărbatului iubit alături de  mine într-o zi senină de duminică
Răsfăţându-mă, că doar câteva cuvinte, un zâmbet, un semn sunt suficiente
Pentru ca oricine să se simtă necesar, descătuşat, inventat, împlinit şi iubit



TOMA GEORGE MAIORESCU

apocrifa

nu
intre noi n-au fost arse toate puntile
mai e si arborele dragon
cel care si-a aruncat radacinile peste prapastie
dar mai e si iluzia mea
ca pot trece peste orice
si o sa ajung pe celalalt mal
fie prin hatisul aerian al lianelor
fie si pe un pod de ceata
arcuit peste spaime
dar tu vei fi plecata pe o insula
si eu voi strabate iarasi Oceanul
inot ca si alta data cand
tu te-ai mutat intr-o stea
si ma vei arunca din nou in adancul Spatiului
sa te caut
dar tu te vei fi ascuns intr-o galaxie
care nu figureaza pe nici-o harta a cerului
si pentru ca
intre noi nu au fost arse toate puntile
eu te voi cauta mereu
si aproape ca te descopar
pentru ca am inteles in sfarsit ca trebuie sa te gasesc
peste ceea ce ne desparte
cand plutesti prin vazduh cu noaptea in par
sau cand esti culcata alaturi
apocrifa si pagana
in patul meu



THOMAS  GRAY
ELEGIE SCRISĂ ÎNTR-UN CIMITIR DE ȚARĂ

Epitaful

În poala gliei capu-și odihnește
Fără noroc și faimă un băiat.
Umil născut, Știința  sta  mutește,
Melancolia și l-a însemnat.

Pe cât de darnic sufletul său sincer,
Ceru-i trimise tot așa agape:
A dat Mizeriei ce-avea, plâns înger,
Primi din cer (ce vruse) un aproape.

Fragilități nemaicătând vederii,
Or vreun păcat în cruntul apogeu
(Sperând și ele-n tremurul zăcerii)
Pogoară Tatăl său și Dumnezeu.
Traducere de George Anca



GARCIA  LORCA

ROMANSĂ SOMNAMBULĂ

Gloriei Giner şi lui Fernando de los Ríos
Verde, cât te vreau, verde.
Verde vânt. Crengi verzi.
Vasul pe mare
şi calul pe munte.
Cu o umbră-n jurul taliei,
ea visează, din balconul ei,
cu carnea ei verde, cu părul verde
şi ochii reci, de argint.
Verde, cât te vreau, verde.
La luna gitană
toată lumea priveşte,
numai ea nu poate vedea.
x
Verde, cât te vreau, verde.
Stele mari, îngheţate
Traducere de Puși Dinulescu





https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/04/poeti-la-colocvii.html









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu