NE RĂZGÂNDIM
Dimitrie Grama – George Anca –
Liliana Popa – Ilinca Tomoroveanu -Traian Băsescu – Șerban Foarță – Jean
Cocteau – G. Călinescu – Corina Dașoveanu – Mihaela Borzea – Viorel Birtu
Pirianu – Paul Spirescu – George Nina Elian – Florin Vasilescu – Lora Levițchi
Dimitrie Grama
BIBLIOTECA CERULUI
Dintr-un cer
prăbuşit, căzut ca o rană vie printre dealuri, case şi oameni, dintr-un cer
care se dezintegrează undeva între Soare şi Pământ, cad nesfârşite mesaje
umede. Şi eu le citesc! Fiecare strop de cer căzut în ochii mei este o
scrisoare, o odisee, un destin, iar hainele de pe mine, ude leoarcă şi
baltoacile din drum, sunt bibliotecile cerului. Oricine poate citi mărturiile
căzute din cer; orbii, surdo-muţii, sfinţii, ticăloşii, lupii şi viermii. Şi
mai ales viermii, care stau de pază, dar şi cu răbdare, rod timp, rod
eternitate, transformând totul în ceea ce suntem.
-
Linişteşte-te! Te rog să taci, te rog să nu-mi vorbeşti aiurea în cap,
forţându-mă să scriu cu totul altceva decât îmi planificasem!! Tăcere vreau,
tăcere...
Un colţ de
stradă, un bulevard, pe care sunt obligat să-l cuceresc, să-l străbat, cu toate
că e complet gol, complet pustiu. Mă lupt cu el, păşindu-l hotărât şi apăsat şi
cu fiecare pas sunt tot mai convins că acest drum nu duce nicăieri. Dar
continui să păşesc şi alături de mine păşesc Prometeu, Ulise, Michelangelo,
Isus Cristos şi tatăl lui Dumnezeu.
Calci greu
în apă vie, calci în picioare cer, calci imortalitate şi de aceea nu ştii, nu
înţelegi! – Şi iarăşi, fără de voie, îmi vorbeşti în cap? Hai spune-mi eşti tu,
„Liniştea” eşti „Spaima”? Sau taci! De-a pururea să taci!
... Şi am
ajuns acolo unde şi bulevardul şi ploaia brusc s-au terminat într-o balustradă
înaltă de un şchiop şi jumătate. Aplecându-mă puţin în faţă, pot foarte clar să
văd focul care încălzeşte Pământul, focul de care se tem cei care nu au
păcătuit. Dar dacă alunec şi cad până în centrul Pământului, pot oare să mă
reîntorc de mâna cu Atlas. Şi reîntors, pot oare să ard ca un sfat bun, că o
bucurie? Şi dacă ard aşa, pe cine pot să-l încălzesc, pe cine flacăra mea poate
să-l lumineze, să-l mistuie-n lumina din adâncuri şi să-l salveze? Nu, nu-mi
răspunde tu, Ulise şi nici Tu, Doamne nu-mi răspunde. Să vină un necunoscut şi
ăla să vorbească!
Acum e
linişte deplină. Un fel de moarte cu ochii larg deschişi care înregistrează
totul, dar nu răspunde. Ce glas are Moartea? Cu ce cântec seducător, cu ce marş
glorios sau cu ce şoaptă tainică ne atrage ca un magnet şi ne trimite în
murire? Sau poate că într-adevăr este ne-murire, sau poate că ne trimite
într-un cuvânt necunoscut, care nu poate fi rostit de cineva încă în viaţă.
Trebuie să fii mort cu adevărat ca să-i înţelegi menirea, să-l poţi rosti,
împărtăşi altora şi atunci doar morţii te vor auzi, te vor înţelege!?
Şi ea,
Moartea; rămâne cu noi pentru întotdeauna, sau doar apare la balustradă, ne
întinde mâna şi ne trece de partea cealaltă? Ca apoi să dispară că o promisiune
neîmplinita, lăsându-ne singuri să pipăim întunericul sau lumina o eternitate?
Eternitate care pare să fie chiar mai lungă decât viaţa de toate zilele...
Cerul s-a
ridicat până când încet, încet, a dispărut şi mesajele lui umede nu mai pot
ajunge până la mine. E linişte şi nimeni nu-mi mai vorbeşte în cap. Să fiu oare
mort? Mort pentru prima oară!?
HAVEN LIBRARY
Endless wet
messages fall from a collapsed sky, a living wound among hills, houses and
people, from a sky which disintegrates itself somewhere between the Sun and
Earth. And I read them! Every drop of heaven fell into my eyes is a letter, an
odyssey, a destiny, and the clothes I wear, dripping wet, and puddles in the
way are libraries of heaven. Anyone can read testimonials fallen from heaven;
blind, deaf and mute, saints, scoundrels, wolves and worms. And especially
worms that stand guard with patience, gnaw time, gnaw eternity, turning
everything into what we are.
- Quiet
down! Please shut up, please do not talk to me crazy in the head, forcing me to
write something completely different than I had planned ! Silence I want,
silence ...
A street
corner, a boulevard, which I am obliged to conquer it, toramble through,
although it is completely empty, completely deserted. I struggle with it,
stepping to it decidedly and heavily, and which step I am increasingly
convinced that this path leads nowhere. But I continue to walk and with me
walks Prometheus, Ulysses, Michelangelo, Jesus Christ and God the father.
You walk
hard in living water, walk heaven, walk immortality step and therefore do not
know, do not understand! - And again, unwillingly, you talk in my head? Tell
me, are you "Silence" are you "Fear"? Or shut up! For ever
shut up!
... And I
got there were both boulevard and rain suddenly ended in a railing high of a
limp and a half. Bending a bit forward, I can see very clearly the fire that
warms the Earth, fire feared by those who have not sinned. But if I slip and
fall up to center of the Earth, may I return by hand with Atlas? And once
returned, may I burn as a good advice, as a joy? And if I burn so, who can be
warmed, who can be enlightened by may flame, devoured by light of depths and
saved ? No, do not answer you, Ulysses, nor thou, O Lord do not respond. Let
come an unknown guy and speak!
Now it is
full silence. A kind of death with wide eyes open that records everything, but
not responding. What voice has Death? With what seductive song, what glorious
march or what mysterious whisper attracts us like a magnet and sends us into
dying? Or maybe really it is no-dying, or sends us into an unknown word, which
can not be uttered by someone still alive. You must be dead really to
understand its mission, to utter it, share to others and then only the dead
will hear, will understand you!?
And she, the
Death, remains with us always, or only occurs at the railing, holds her hand
and move us to the other side? Then disappearing like an unfulfilled promise to
us, letting us alone to touch darkness or light an eternity? Eternity that
appears to be even longer than everyday life ...
The sky got
high until slowly, slowly disappeared and his wet messages can not reach me.
It's quiet and no one speaks to me in the head. Am I dead? Dead for first time
!?
---------------------
Dimitrie
GRAMA
Gibraltar,
septembrie 2018
George
ANCA
Bucharest,
October 2018
George Anca
NE
RĂZGÂNDIM
Ne răzgândim, asta e calitatea
noastră. Pe 6 noiembrie, că pe 28 octombrie e meciul ăla cu Albania. Zarafu e
cu chestia asta, ăla de 76 de ani. Ionescu-Gâgă zice că a fost coleg cu mine,
ca să pară mai tânăr, Gâgă nu îmbătrâneşte, domnule. După filmul moscovit, că
Alexandra, nu Nana, mai era una cu aceelaşi nume, da' mai mică, e, când ea nici
nu se născuse, mie-mi ziceaţi de trei ani Nana, cum îşi permite ea să-şi zică
tot Nana. Tocmai, pe mine nu vă certaseţi. Care parcă nu te-ai certa pe nimic.
Mă, tu nu cumva-mi spui că sunt bune (scrierile) pentru că-mi eşti tată. Deh,
am scăldat-o, poate fi şi bucuria de tată văzând că scrii cu talent, nu ştiu ce
ţi-am spus, aşteptam tramvaiul şi gata, cum şi acum abia îmi dau seama de
plopi, mai mult salcia. Altfel, bună parte din privire, când scriu la jurnal,
vorba ta, în bucătărie. Codiţele de negresă ce ţi le-a mai acceptat maică-ta,
pe neseducţie, ce ultragiată de scandalul Măriucăi către maică-sa, ba că n-o
mai primeşte pe aici. În butelca verde, apă o fi, magiunul, scrumiera, pachetul
de Bucegi, două miele ţucăre în faianţă, pungă agenduţa, farfurioara sub
furculiţă, bricheta, anafura dispare mestecată.
Pierdere de condei. Prietenul Danei,
dus, şi ea, oceni priatno. Soare de leşin, ce-oi fi cântând la cor, de
bizantin, oh, Platon-Kant, şi înapoi la Noica, ăia (care?) crapă. Unde mi-o fi
tunica, să nu trezesc câinele, fac frigul încă. Vise masacrante, nu ne putem fi
visele, îi spusesem tremurânde-i văduve (referatul de propmovare pe o „muncă
care”, ce dracu, „activitate care”, a evita cacofonia, semnez eu, nimic, ciorna
nu-mi aparţinuse, frumoasă doamnă, dispăruse propunătoarea ca la iubire, păreri
de rău în despărţire, disparităţi de stagii).
Poate unde-o fi vorbit cu nea Romică,
mă sună, şi-a schimbat numărul, să nu-l mai dau la nimeni, e oarecum secret, ce
face Creangă, vrea să se întoarcă, mi-a spus soră-mea, de, nu mai e inginer,
l-ar ţine taică-meu şi ani pe miere ischiemică. Mai sunaţi şi voi la tataia.
Ăştia citesc numai decesele, ce mulţi de la politehnică, şi scriitorii. S-ar
alege praful de caietele mele, bibelourile tale le-am vinde, fie-mea şi al ei
s-ar încălzi prea puţin arzând manuscrisele, şi nici pe ziua înmormântării nu
s-ar prinde un loc la vedere-mi, aşa că du-te, moarte, de la mine.
L'argent ou le sex. Câte absenţe,
femeia. Etrange et tragique. Rapid în debit. La comunaute singalese. P-acolo
tigri. Vous etes directeur de l'organisation. Consiliul de război, ziaristul
ascuns sub masă. Cette catastrophe. Fără de-astea. Nu i-am auzit vocea. Krapp.
Flutură pleoapele plopului umbră galactică. Nu strănuta. Pleoapă umflată.
Suisse. Mda. L'alimentation. Pe invers. Tu eşti un intelectual – jumătate, trei
sferturi de gură, cât o fi, echipă, să gândim împreună, cu pantomimă
dezexperantă. Pocnet la trecut. Inferiorităţi gălăgioase. Des predateurs qui
s'attaquent. Rămaşi ai nimănui. Assez miserbiliste. Meritocraţia mediocrităţii.
Crude mirări. Linişte-n trompete. Citesc şi eu buletinele, când sunt trei
exemplare.
Paginile difereau la compoziţie. Era
India. De ce-mi fac din viaţă uitarea ei? 43 ans, mais c'est de la jeuneusse.
Pax muzical, vârf de hazard, lucrul frumosului şi alte nesfârşiri, pulsaţiile
divinităţii, fractala dominantă. Soare răsărind la gândul modestiei ghazalice,
soare nerăsărind la modestia gândului ghazalic. Nu numai sexualitatea proprie
te livrează amintirii. Ne me quitte pas, ghazalie. Jacques Brel. Nu vorbesc de
Beckett. I-a murit mama. Cred că-mi mai fierbe un ceai, tot fără zahăr.
Fierberea antimodelului. Norii luară iară în primire lumina solară. Şantajul
ocultismului. Sociologie
creştin-literară. V-aţi anunţat la al treilea telefon. Fiabil-fiabil.
Locatelli. Voi traduce şi eu Gita.
Copacii ăştia se desfrunzesc de viaţa
privirii mele, ci sunt încă mai mult verzi, verdele tăiat de faţa apei şi mai
verzi. Undele pătrunde-le de n-ai mâine unde le deznoda profundele umerilor
fundele funzele pe frunţile ronturilor munţii le văilor anunţi-le anunţe-le
nunţile vârfurile vânturile post-pronume sunt-urile vânture-le cânturile
centurii pământurile.
Catartele. Post-pronumele. Nu mi-am
aprins nicio ţigară cât te-ai dus să iei poezia vecinului, căutându-te, că să
nu se ia schizofrenia, căutându-te, nas şi frunte, parcă plecase din gură,
înapoi, gât şi sâni, adjectivaţi, pluralizaţi, înfipt în buricul pământului
buricului tău, triunghiulat în dulcele tău sex, acum m-a şi futut, ai zis,
coapsele – coloane de templu, minune simplă, genunchii, degetele picioarelor,
te-a găsit cu pedeapsa neputinţei, vag blestem al celor ca el, scris la şablon,
sublinieri, suspensii, recuperare o săptămână, tu citeşti de-alea, hai să-ţi
citesc eu, revenit, Carmen în ruseşte, îţi lăudase ochii, poliglobule, iar
vulpoiul de sub nuc, o ştiam, am spus-o unei gagici în vis, mă refuzase, ţie nu
ţi-o zic în realitate, ce mai treceai, profilată pe palatul Şuţu, pe Cec, pe
Luceafărul, cu triunghiul, cu basmaua, cu genele, începi şi tu, c-a fost, o
săptămână recuperare, vino puro, s-a supărat că la faţa ei nu poartă pantaloni
galbeni, shimbă faţa, i-ai zis, c-aşa a făcut-o mă-sa, nu d-aia, fă o mutră mai
veselă, nu te mai vedea cu ăla, iar Cristina să bem ceaiuri, văzuse Moscova la
cinema, că ai noştri dau Păpuşa, după bulgari, iar ăia Sorel şi fiul, după noi.
All right, amândouă pe drum, nu mai
dădeaţi voi telefon, bun serele. Mă întorc la postpronume. Retire sa
candidature. Abhi. Ciumete la Găeşti. Le cotidien petit-bourgeois La liberte,
editorul, Gabin trei zile. Limba vorbeşte singură, se vorbeşte, miliardară
limbuţie, les enfants du coeur/choeur, de-acolo vii, cu întârzierea ecoului.
Termine sa chute (a Wall-Street).
Întâi mama, apoi fiica, prânz-conservă
(sardină), coniac albanez, somn. La Londra, zona gării
somn-sex-gazdă-battle-horse-gun, ca troiţe, apel, conferinţă Zoe-Vera, se pişă
– pişă-te, cum poate spune asta, un pletos ca de navă, un pat gol, un corp
mignon, faţa nu i-o ştiu, cameră, curte, ce eşti, domnule, îmbrăcat aşa, ani în
alte ţări, şi la Roma o perioadă, m-am americanizat fără haine, mi-am pierdut
nevasta, uite-o, în puloverul-pardesiu, în care se joacă şi acum cu câinele,
dau amănunte de închipuire, visuri la somn (mult), le arată coniacul, păi şi
aseară (Fernet, aşa-zis), păi şi înainte, totdeauna.
De zicea şi Cristina să beau un ceai –
conversaţia cu ea mi-a influenţat visul, îi spusesem Platagicii că mă
interesează literatura schizofrenilor, exacerbarea sincerităţii peste expresie.
N-ai astâmpăr, te duci după fie-ta la coada la zahăr, cum i-ai strica şusta.
Deci epitalamistul număra sâni, când ea are unul, şi-i cânta dulcele sex pe
care el îl privise când o spălase pe spate în baie şi ei nu-i trecuse. Se
închide uşa mai greu, vorbe de părăsire în scheunatul căţelului Kastroioti.
Câine, nu e apa ta vasele, mama, papa / galul strigă-se abia am văzut-o la
cişmea cam aşa şi ea visa, mai sărea, mai scheuna spre şcoli particulare
noaptea la lumânare. Dă-mi o ţigară, mi-e rău (nu e la coadă, n-a venit), să nu
înnebunesc.
Caută-ţi copila-n beznă – cozile până
la gleznă una-n alta noduri octe de-am vedea în astă nocte din latină opt spre
şapte mitocane peste fapte. Nu ştiu ce hartă voiam să văd, fizică, munţi,
accese. Nicio grijă de duşman omorât acum un an zece ani pe urdu al
îndrăgitului ghazal voi eraţi pe litere dar acum demitere arşiţe nocturne-n
zeruri neîntoarse nici în ceruri adormindu-vă molohii argintari din antiohii
haz de trilobată cană strecurată vitomană i-a fost rău şi a stat jos cu halviţa
pân la os. De două ori v-aţi pierdut azi una de alta, acum de mine, vă uitaţi
la In the heat of night, mafie, droguri, octopod, e ca salamandra, aruncase
Alexandra.
mă-sa, lasă, înţelegem, aşa, înţelegi
numai tu, pură ambiţie, ba şi-l gustaţi pe Sydney, l-aţi mai, chiar în poziţia
asta, obraz less şi eu mă atac ca-n vremurile bune, Roma, nu – la Palermo nu
m-aş fi dus la film nici fugind de mafie ori de capucini, s-aud că Sciascia
nu-şi văzuse I mafiosi (tot de frică? neavând nici timp). Tamil Tiggers. Left
breast was removed. She has undergone an operation for breast cancer.
Pinguinii unii-n alţii, minus 89 grade.
Nu vă mai afum şi eu, chiar crăpând de ciudă-ciumă, compliment şi gelozia asta,
dar suntem aşa săraci că nici păcate nu mai putem avea, mâini şi tălpi reci,
somn greu, plictis scriitor, superficialităţi cu nemiluita, dinadins. Amândouă
peste praful lecturii (un cucui în omoplatul stâng al capului). Îţi sparg
ochelarii cu talpa. Te uitai aşa. Cu ură? Nu. Ce căutaţi peste mine? Fata a
vărsat sarea. Plapuma în mijlocul casei, nu pot s-o ridic, să mor eu că nu, şi
eu să mor, noi ne-am uitat la film, vrei atmosferă de ceartă, nu, sunt jignit,
voiam să văd filmul ăla, credeam că eşti mai înţelept, bagi cuţitul în mine, ai
văzut tu? Când vei vedea să zici că am băgat cuţitul în tatăl meu, pe-aici ne
despărţisem înainte de atmosferă, atunci cucuiul.
Doamna Medianu, pe stradă, a văzut
lâna, că vrea şi ea, se ducea la dirijorul de la casa armatei, că a fost colegă
cu mama ei, adevărat, bătrânii se mai caută, pe după morţi, în aburii auzirii,
am fost toată ziua cu caietul ăsta, de-aia mă interesa filmul italian, că numai
o oră şi cinci minute, mă uit la unguresc, n-a început, multiplicitatea
tatălui, ţi-ai luat-o? Du-te şi te culcă... Ai auzit ce-a zis? Du-te şi
împac-o, aseară iar a zis, ce-o să fiu eu, măturătoare, să pui mâna pe mătură,
spune-i c-am vărsat sarea şi sunt amărât, că iar ceartă, o pun, dacă vine,
tocmai am terminat, ce-ai, tată, cu fata de zici contra ei, la film, că p-ăla
l-a văzut, numără de două ori când a zis să-l vadă p-ălălalt, te rog să zici
ce-a zis tata, ia vezi şi tu cum te porţi, cum poţi să-ţi închipui că părinţii
nu te iubesc, mă crede c-am umblat eu pe străzi să agăţ, eşti proastă la cap,
nici în gând, de trei zile numai aşa îmi zice, veniseţi cu căţelul, uite, e
negru, Malentendue, zăpăcit, vom continua, se lăuda că-i revine gastrita, pe
tema serii, ulciorul gata, pierdută legitimaţia, recumpărată aseară, întârziase
cu Vali şi Gabi, o ţine pe înfăinatele, tot ea, tot ele, ele dau şi ele se vaită,
au explicaţii, cam greu, m-ai căutat în geantă, te uiţi urât, mă uit cum sunt,
eşti frumoasă. Se cheamă o zi. Pe aproape, miezul nopţii.
Ce-mpăcare Pogany, toţi trei îl
văzusem aproape uitând Octopodul. Lili, Andrei, trei ani, zi pioneză, bag-o-n
cur şi ia viteză, eşti deştept? nu, vezi că ai zis nu? dar n-am zis da. The
Adventurers. Ionuţ a primit o scrisoare şi o poezie de la Brenda, şarpe-Babel
for Ion, ăsta e excitat, spre pagina 300 Robbins îl face pe Robert de Coyne,
nu-i spun Platei, că n-aş mai citi, ea pleacă la tv, un flash, nu citi, că mai
am treabă, Popaye marinarul, hai şi tu, nu, câinele se uită pe fereastră, două
mâini de femeie mică şi ne duci prin viaţă, too many poets and translators in a
little island, a better look to „the”s and „a”s, to repproached cocks, as
phonney or funny, as you like it, sunt obosită, parcă am muncit la Tib.
Blestemată modernitate zburată când
peste eternul suflet popular, ciupindu-i semne de vărsat, dacă, nici
individualizări ori freudizări nemaisclipind mitul înrădăcinat cu explozii de
tăcere în câte un singur cuvânt. Acum şi chinul de-şi vâslea marea norilor în
mâna condeieră a copistului de traduceri întru cereasca mâzgă a obedienţei din
veac, o nebunie, oricare, şi tot pe îmbălsămătorul stârv cazi a-ţi regăsi
promisa prohodire. Fraze de plecarea ta, a gazdă, să nu se supere supăratele,
no glory but life of our own. Şi se va face trei. Duduile îi mirososeră bine şi
fetei anti-gutui.
Mai că nu te mai aştept ascultare pe
nedrept versul prins în gheara cheii slavizându-se yankeyi francul pe cărări de
stei tropic strigi a dumneaei junglă neelefantină creolinei pe făină forma nu
ţi-ai lăuda-o putrezindă în Macao cu ficatul pe cuţit nici acasă n-ai murit
latră cu femei vedere vremuirii pe mânere biscuit la fit în dinţi râdeţi inimi
fără minţi strecurate vârfuri cranii pătrăţindu-vă a Spanii.
Everything in America was sweet. Te
depresează vremea. Altfel e o tomnă frumoasă, în Europa au fost furtuni, au
murit oameni. Fata s-a legat la stângul, de-aia se vărsase sarea, ştiu. Ai dat
pe jos şi cutia cu medicamente, tu-i mama mă-sii. Doctoriţa, că să n-o muşte
câinele. Nu vine apa caldă, altă depresie, nu ştii ce ai că-ţi vine să plângi,
lângă Metalurgiei nu ştiu dacă mai exist at all, ai zis 5, lângă Patria. Îmi
vine să mă spânzur, să m-arunc de pe bloc, ultima sută, atunci cheltuială,
gândeşte-te, nu mai ştiu, aşa însurătorile, fiecare după zestre, cam evreieşte,
după autor, şi se plictisise, nu era obosit, a plecat la bar, nu să se culce, cum
îi ordonase Anna, acolo dă de Caroline, pe-aici numai personajele ştiute,
pardosit cu previzibilităţi tot cursul, spre fitingul în orice loc, pe
comparaţii dintre o lume şi cealaltă.
Unde-ai zis, fată, că ai zis că mai
ai, am găsit, lasă, ăsta ţipase că frige boramidul, scăparăm de culcare, mă
îmbiase numai pe mine „with lackadaisical eyes”. Să mă duc cu ăsta afară?
Du-te, fata nu se duse, normal că nu, şi apa asta nu mai vine, futu-le neamul
lor, Jane îşi râcâie cuşca, ce-o fi făcut cu cotorul de gutuie mizdrit de mine
cu plăcere, ăia-şi vopsesc maşina, fără a merge cu ea, niciun strop de apă, şi
frig, ce-am vrut,a, da, îţi povestisem repezeala descrierii războiului, unele
conturi rămânând bancherilor şi statului, cuvinte critice pentru halva, ce
prost o fac ăştia, degeaba Major for the arms, cam multe întâlniri, ce-or fi
aranjând după atâtea paravane şi înfometări, de fapt eu n-oi fi vrând halva, ca
să-mi rămână gustul de gutuie pe mişcarea ficatului. Ăsta nu ştie să se cace,
se duce peste frunze şi vreascuri şi-i rămâne lipit, hai să spălăm băiatul.
Când nu se mai juca Hagi Tudose,
acasă, copilaş cu urcioraş, şi în ureche boramid, vezi gălbenelele, Mitrică.
Sâmbătă, Diavolul şi Bunul Dumnezeu, atunci şi balul bobocilor columbieni. N-a
venit, te-a sunat că mai stă. Asculţi radio şi faci fişe dumbrăvi-roşii, cu
ochiul umflat, fusese cald, altfel. Du-te şi te rade şi apoi stăm de vorbă. A
murit inginerul Stoicescu, nu-s bani de îngropăciune, nevastă-sa nu lucrase, să
strângem. Să mă uit la ceas, arată altă oră. Cu Cristina discutasem Catch 22,
dar şi Red Gap cu Charles Laughton şi Mary Boland – van Eyck, preferat, pe
negativ. Rat şi Anna, cataleptici între rafturi. Cireşii, stejăreii cu colţari,
mecanica fină inspirându-se din plante, radarul din insecte. De când vreau să
termin Răzvan şi Vidra, dar am fost ocupată cu Albert. Ce-mi stă Platagica aia,
nu-mi vine. Iran, mamă, pe platformă bombardându-te în ciornă, prin perdea
încovorată fereşte poet o fată. Robb – Irma used to have nightmares about
giving a party at which no one spoke. (427)
Hotel Negresco. Şi pe la opt trezirea.
De-aş rămâne director acasă. Nici la unguri la prânz. Curând sau imediat, la o
greşeală mă arestează, cu păpica, şi aici îşi tăiase burta. N-a stat de vorbă,
de la abator la Reşiţa, a citit la fereastră, eu, în stânga ei, coborâm? da,
zis şi făcut, nu mai citea, pe stradă nu fumase, vreme doborâtoare, că de ce-am
lăsat fata la şcoală dacă era bolnavă, păi, lecţiile, te-ai şi dus cu căţelul,
ţi-oi lăsa cartea, era doctoriţa catarală – inflamaţia – răceala – urechii,
arăţi-bine-merci-ştiu-cum-arăt. Electromagnetica face telefoane cu claviatură,
le depanează singură, cei de la telefoane nefiind instruiţi.
Finished ardeii cu orez, mâncarea de
gutui, macroul – n-aţi venit să declaraţi cornul caprei cel roşu, impresionate
de sughiţul teatrului meu. În loc de alcool şi mâncare, zvonuri cu nişte
informaţii. A nu te mai concentra, mai multe subconştienturi. Numai pizzeria
Bratu în picioare, jos şi minele cu firmă. Scrisoare la Hanovra. Gardeazabal –
scandalul şi explicaţiile ar fi venit din partea duşmanilor miracolelor. (294)
„N-am mai avut răbdare şi v-am adus miracolele”.
Nu se informează, a fost soţul meu în
Bulgaria, nu le poţi muta pe nicio scenă ori te-ar lua la bătaie, aşa, îţi
povestesc videocasete văzute în alte vizite, cine-şi permite colorul, noi nici
nu ne gândim, numai eu supă cu fidea, toţi trei varză (Gabi plecase), apoi vin
fiert cu lemne, cuie, zisese Cristina. Luaţi voi trei bilete la teatru, să merg
şi eu. Preţăluiesc în sufragerie textilele. M-aş uita la bilete. Numai
literatura de senzaţie. V-or fi rămas şarlotele pentru după balul puberilor.
Du-te la teatru, poate îţi vine o idee, ulei, băiat, trebuie să plătim, vai, ce
frumos e ăsta, mă-mbolnăvesc, Lenuş, la prima ocazie, Dan va avea o victorie la
şah, să punem bani la ciorap, femeilea astea, nouă ne-ar părea bine, Nana e o
fată atât de bună, discută mărgeluţele, ai putea să pui cocoloaşe din ăsta, i-a
căzut ochii pe ăla roz, o mie cinsute nu e mult.
Uite că se vede prin cusături, du-te
de te-mbracă. Porumbei, tei în scuturare. Alb cu gri, las' că-i vine băiatului
foarte bine, la toţi trei le vine, e păcat, aşa un pulover frumos, da, dar iei
un ban, noi, acuma, ne-am băgat la altă lână, groasă, dacă vreţi să-mi luaţi şi
mie un kilogram. E mai mare numai cu un an? La balul ăsta, să-i fi văzut ce
drăguţi erau, ne-a luat dracu', ne pocim după copii, bravo că te îmbraci, să
mai verific biletele, uite, Rodica, ce bine lucrez cu andrelele astea, aici
cinci, am şi şase, să termin puloverul ăla, s-a făcut frig, le faci cu model,
ce desfrâu de detalii, papagalul se strigă Jane de mama focului, mai adineauri,
deci teiul îngălbeneşte înaintea plopului, n-am cu ce s-o învelesc pe fata
asta, m-am făcut eu cu pantofii tăi, să-ţi ştergi pantofii, cum nu poa' să
meargă când eu pot să merg cu ei, sunt perfecţi, cu un picior mai înalţi aici,
am spălat un balcon de rufe, uite ce mâini am, universal nu miroase foarte
frumos, vezi-ţi de treabă, m-am spălat pe cap să-mi stea şi mie părul, să nu-mi
stea lipit, nu era jegos da' dorm cu două căciuli, maxitaxi la Teatrul Mic, dau
atâţia bani, troleibuzul, metroul şi pe jos, ce operaţii au doamnele astea
două, de nu li s-or fi atrăgând, la telefon eram mai curtezani, pe Vio, au,
Muno, amor cu morţii, dragostea mâinii cu mănuşa moartă, tu ai scris asta? Aş
noi, Europa de asfinţit, nu se prea înţelege, dar curge frumos, (prins), e
jurnal, mă gândeam la o piesă, ne ducem la teatru, tocmai plecam, n-ai fi vrut,
picioarele, Unirii-Universităţii-Zazie, de mâine, alţi codri de-ntuneric, sub
streaşina Manuc – Biserica Domnească, devreme, ocol, cârciumi-nunţi, prin
tinereţe ce mai vibram ca de-o feerie printre casele astea acum depresa(n)te,
iederă rară comentată, absenţi arborii pe Victoriei (ulcerul doctoriţei
omonime), tineri la uşă, să-le vindem, le vând eu, ai zis, o bătrână şi un moş
alături, ea era şi cu cuplul de nepoţi, am revenit pe aceeaşi cale, la Big
blocaj, mere (nu se mai vindeau înainte de 7, ora închiderii), creţeşti
pipernicite de la un ţăran (uite-atâta sunt la careva mai încolo – dacă sunt
mai bune ca astea îmi tai gâtul; eu îl credeam, tu, nu, la dus îţi povestisem
din strigoii şi identificările lui Muno).
Curând a venit fata de la bal, mişto,
regină, povestirea ţi-a făcut-o ţie. Care distrugeţi sateliţii, mie-mi spune
frumos cum e îmbrăcată, cât de flamboaiantă ar fi vrut-o, copac? Nu vii la
teleenciclopedie? ce cald m-a întrebat. Ne-om uita la ce film(e). Măcar atât
de-ar scrie: am fost la balul bobocilor filologi, la Casa de cultură a
studenţilor. Cu Dan (el şi-a întâlnit două foste colege – Ioana mai lipsea,
cow-girl de câţiva ani). Berbecii amurgului depresaţi, mai bună atmosferă cu
picioarele rupte. Algas de aguas, ochi Pogany de tragia (tristis-volubilis).
Scurtimea zilelor, versurilor de-o sinucidere proză (nu te voi uita citind prin
caiet plecarea), admite nescrisa prozodie, arme chineze de un miliard anual
iranienilor.
A visat că noi trei urmăream bandiţi,
prindeam câte zece şi continuam (ce să visezi „cu filmele astea”?)
Mare-sfânt-bun, adjectivări Ştefan. Îţi place galbenul frunzelor? Îi place şi
câinelui, tocmai se uită, a rupt plasa de ţânţari să scoată nasul, se uită după
pisică, nu-l pui în jurnal, nici pe noi, foarte bine, balul da, eu, numai
vorbele voastre. Merge şi mama la tataia la spital, căutăm mere. Dacă ai sta
fără breton pe frunte, n-ai face aşa mulţi iubi, de ce? Pentru că îngraşă, te
duci şi dai cu talc şi cu spirt, ia uite câtu era, ăleu, păi, ce se-ntâmplă dacă-i
scoţi p-ăia mari? rămân găurele, tu singură, n-am unghii, stai puţin să-ţi scot
păduchii din cap, oarece mătreaţă, că până acum n-aveam, stai, că se vede urât,
l-am scos, lasă-mă să-l iau, mai unul, şi p-ăsta de pe gât, nu fi fraieră,
lasă-mă să-mi beau cafeaua, ia uite cum curge părul de pe ea, un coc, poney
tail, pe urmă tot tu zici, spic, şi mi-o prinzi şi cu clema aia, împingi geamul
să te vezi, mama a prins de unde venea eclipsa, de afară, prin spărtură, l-am
ochit p-ăla alb, coşul, m-am băgat în aragaz, bă, mai cu milă, picioarele pe
sub masă, americăneşte, o faci în două şi mai faci o coadă, nu mai plescăi în
ureche că te duc eu la pisică imediat să te zgârie.
Mi-a spus tata că vorbea-n numele lu'
Mări, dacă s-au supărat, nu mai vin la televizor, i-auzi-o, pe Mări, poc
radioul, ce faci, tată, bine, mamă, nu era vocea ei? Vecinii pe la maşini şi
copiii pe lângă, o răcoare solară-autumnală, n-au fost gutui multe, iarnă
uşoară, sunteţi aventurier, dom' director, piovra Z, pune-mi şi mie ciubucul,
păi ai, beau cu altă inimă când e plin, gata? Tuşeşte Plata, mai dă acolo, pă
peste tot, căldarea trebuie dusă, mai vrei? nu sunt de acord, stau şi-mi pierd
vremea după curul tău, cine te pune? Păi ce ciubuc, tată, că ţi l-ai pus, s-a
scos, nu stă părul, de ce-ai zis, nu ţi-am zis că nu-ţi stă? De coadă am zis, e
prea scurt, dă-l mai jos, nu-l dau, mă, ia uite, ia uite cum mă leagă, ca pe
hoţii de cai, da' aici e împletită, aici despletită, nu-mi place, că aici e
poney tail, mi-ai luat locul, stai ca o plăcintă întinsă, eşti frumoasă ca din
cur scoasă (pe scaun s-a aşezat Felix), sictir, dă şi mie o ţigară că-mi ia
ăsta locul, fie-ta, fir'aţi voi de apucători, fă-ţi lecţiile sau du-te la
tataia, adă peria să-l perii pe Bulică, pe urmă dau prin păr, şi ce dacă, ia
penseta şi mai smulgeţi sprâncene, n-au crescut, atunci ad-o peria, lasă-ţi
mustaţa acolo că din ce-ţi smulgi de-aia creşte mai des, ai apă oxigenată? nu,
a zis Cristina că-i cere lui Ada, văd eu care se face oxigenată, Doina, mai
bine un pufuşor decât să-ţi crească ditamai mustaţa, la Liliana e altceva, sper
să-ţi mai pice după pubertate, abia acuma se fixează sexul la copii, glandele,
bretonul ăsta e chiar tâmpit, uite cum arată, renunţă şi-ţi stă şi mai bine,
cum să-mi stea, cu toţi coşii ăia, acesta se poate numi breton? mie nu-mi zice
nimc, le zice celorlalte cu breton, da' ce-nseamnă bretonul ăsta? nu-nseamnă
nimic, ce faci cu cuţitul, n-ai voie să-l bagi în gură, un dinte, te bat de nu
te vezi, să-ţi întorci genele, ce idee, să scoţi ceva dintre dinţi, hm,ţi-ai
tăiat limba? ha, ha, Bulică, şi tata scrie acolo, îl doare mâna, uită-te la ea
cum se prosteşte, du-te, fă, de-aci, că te trimit la tataia pe urmă, n-am nici
scrumieră, n-am nimic, ce e aia, ha, ha, ca-n copilăria ta, scrii tot, s-a dat
sângele din gingie, dacă ai băgat cuţitu-n ea, du-te şi te spală pe dinţi, ce
idee, ai plecat, scrum pe verso, tutun-cuişor-lemn, o sole mio periind pe
Bulică, stai-stai să facă mama pe băiat frumos, of, nu poate, ochi de-ai
treilea, trişti că plecasei, altfel cu toţi trei, sub perie, cine ştie, şi de
mai multe ori, apa paşii, roluri pe tăcute, măi etc., am un dinte galben, ăsta
care a ieşit în afară e galben, trebuie mers la Bădulescu, trei plombe jos,
acum îmi analizez dantura, şi două sus, două şi cu trei fac cinci, mamă, am
auzit că plombele se pot da cu alb pe deasupra, depinde de dinţi, măsele,
adu-mi şi mie o foarfecă (a sărit), hopa, a(m) văzut ceva, uite, vezi tată, cum
pierde ea vremea, gata, am plecat, am vrut doar să-i servesc piesa lui tata,
lasă că vă solicit şi eu, şi această piesă, să nu-mi iei subiectul, că ţi-am
servit-o, pe tavă, pa, am plecat, trânteşte uşa, revine ea, tu perii mai în
ritm, ăsta stă drept, îl descânţi, amplificată joaca de afară, exclamaţiile,
totonelu' meu etc., băiatu' meu ăla frumosu' de el, vreau să te ridici, aşa,
stai aicea, nu pleca, nu pleca, stai, mă, cotarlă, mă, i-ai dat cu soluţie de
purici, cu ce s-o fi ocupând fie-ta, că o fi ceasul, merele-alea creţeşti sunt
viermănoase, după ce că te scarpin (în mod) gratuit, telefonul, da, pieptănam
căţelul, la patru? Dragă, eram acasă încă, abia la cinci am plecat, nu sună, a
fost, foarte frumos, nu, Mări n-a fost, da, trebuie să fie Felicia.
Pariurile se fac pentru cei ce le pierd, dacă mă duc la Londra, ţi-aduc
ceva, păi cum să-mi aduceţi dacă pierdeţi, păi pierderea e plecarea, ziarul de
azi, nu, cu ăsta am bătut câinele, voi vă faceţi altă piesă acolo, repovestiţi
balul (eu n-am auzit nici
prima oară, Visconti), l-a pus să facă declaraţie de dragoste, îngenunchease,
Jiri a plâns că n-a fost ales mister, aşa e el, mai sensibil, Gladis în loc de
Gleadis Istrate, născută-n Cuba, iar circuite întrerupte, să n-ai ce-ţi mai
spune, să-l inviţi tu pe Ionuţ la o canastă, m-ar aranja să vină să-i dau
blugii şi să-ţi aducă reiaţii, uite ce cordon frumus îmi fac eu, nu ţi-am băut
nechezolul, dai o mătură prin casă sau dau eu, tată, de unde avem noi măslinele
astea, de la Haridwar, oleleu, aia pe geamul ăla ce se mişcă ce e, nu se mişcă,
ba se mişcă, e o gărgăriţă, stai, fă, neroado, pisica-pisica, ai zis că tragi o
mătură, o sole mio, apa curge, ăla are vreo scrisoare de tradus, dacă vine aia
trebuie să spăl şi pe jos, mamă, trebuie să-i duc lui Lenuş cureaua, păi să-i
duci şi discul, ia-ţi paietele de pe masă, îmi trebuie masa, vreau să lucrez
acolo, (amândoua) unde sunt linguriţele, pardon de întrebarea indiscretă, una
aici, una aici, una dincolo, mi-ai adus ceasul, eu cred că nechezolul ăsta
n-are niciun pic de cafea.
Băuse sodă caustică de culoarea
mustului. Ne ţinea minte de-acum 22 de ani, eu cu părul creţ, Nansi fără. Poate
coana Tudoriţa, moartă. Aunty Caty avea musafiri. Fina nu-mi stătuse pe
genunchi, gabarit. Să-mi fi lăsat bagajul în staţie, bagajul adulterului.
Cine-şi mai poate ţine nervii, cine Dumnezeu. Ţi-a spus Mări că s-a întâlnit la
Muzeul Satului cu taică-său, a vorbit şi maică-sa cu el, i-a spus, asta e,
atât, iar Mări, că mai demult era frumos şi ce urât era acum. Şi ce mai lăudase
Dumbrava spre Mogoşoaia. Nu s-a ţinut biroul senatului, small matter. Aveam
scrisori, vreo patruzeci, de la soldaţi, am ajuns pe Metalurgiei, să fie al
dracului, că nu era gagica-n spate şi-n sacoşă n-avea coniac, hârtia e hârtie,
oricâtă sinucidere scrisă, salutăm adulterii adulterelor.
Îi lăsasem lui Virgil N.
Constantinescu The adventures, to intention of the half-gipsy, când, Marcel
Roşculeţ, ce-a zis Cioculescu de el, dacă nu-s gelos, dacism ingineresc,
inginerism dacist, una din două Thais, Pompei abia la 70 de ani profesor a
cause de David Emanuel (de trei mii de ani evreii conduc Europa). Albul
caietului nu-mi cere inspiraţie, voci neauzite căutându-şi primul rostitor, nu
şi le vor fi citit cu voce tare moştenitorii, scrisuri în căutare de rostire,
călătorie spre gest, strigăte tăcute, pe-o regie în paranteză, jumătatea de
ţigan (jumătatea cealaltă, agent diplomatic?)
Ce bestial eşti! Mama unei fetiţe îi
spune să dea cu aspiratorul. Aia mică nu ştia cum se dă cu aspiratorul. Mama
i-a spus, cât păr ai luat de pe mochetă, atâta să-ţi crească acolo. Şi peste
vroe zece ani fetiţa a văzut că începe să-i crească acolo păr aşa că s-a dus la
doctor şi i-a spus că ea a fost blestemată şi că, în fine, ce să facă. Şi
doctorul a zis că e ceva normal, că şi el are, ce dracu', nu pricepe? Nu
pricepea, aşa că doctorul i-a arătat că şi el are şi fata a zis, vai, domnule
doctor, d-voastră a ţi fost şi mai blestemat, v-a crescut cu furtunul de la
aspirator.
Auzi, mă! i-ai fumat ţigara („spiţul”)
lui Rodica (sau Rodicăi mai literar). Acum vedeţi care era „ambition on his
life”. Mai bine aţi citi Gabriel Liiceanu (eventual C. Noica). „Poponarii ăia,
nu? Mamă, ce bestial eşti când citeşti! Îţi tot mângâi părul (doar, doar oi mai
muta păduchii de pe unde stau* /* scuzaţi!** / **... dar ăsta-i adevărul*** /
***... neadevărat). Las-o, mă pe Platagica să plece la treburi să spele, să
naiba ştie ce mai face. Îl chema Draci. Ce nume bestial! Să treci şi tu pe
bulevardul Peace Day să-ţi iei reviste de-alea bestiale să vezi şi tu ce mai
fac sportivele noastre pe la Rotterdam. Opreşte!
For ever and a day sau cam aşa ceva.
N-aş putea să ascult pe cineva care vorbeşte în prostie ceva ce nu înţeleg (pe
dracu! Te ascult de o oră şi mă simt „oandăful”). Ai îmbătrânit! Nu mai poţi să
dai sfaturi. Deşi bătrânii dau sfaturi. Nu, n-ai îmbătrânit. Cică când oi
ajunge eu ministră... Vai de capul tău (ăla cu fără păduchi). Auzi la
Platagica: că-ţi stric caietul. Da, am profesoară bună de română. Să vezi ce
bestial vorbeşte: de la fiecare cuvânt zice numai primele litere. Şi zi aşa! De
un copil care trebuie să pice. Pa! Am zburat! Somn uşor! O pup pe Nana, şi
spune-i că o iau la bal şi goală dacă vrea să vie, ciao, Nana!
Liliana Popa
Ultimul interviu cu
actrița Ilinica Tomroveanu va apărea în cartea mea CONTEMPORANI ÎN MILENIUL III
(volumul II)
Stimată
Doamnă Liliana Popa,
În primul
rând vă cer scuze pentru întârzierea inadmisibil de lungă la întrebările dvs.
Dar trei luni a trebuit să stau în spital, deci... Sper că înțelegeți. Oricum
îmi face mare plăcere să apar într-o carte alături de contemporani pe care îi
stimez sau chiar îi iubesc.
Să trecem la
treabă...
Mulțumesc
pentru complimente. Da, rolurile pe care le-am jucat au fost multe și dificile.
Majoritatea foarte frumoase. Complexe – am trecut de la „juna primă” la „juna
dramatică”, la „mamă”, la „bunică” („Avalanșa”). Pentru asta am jucat sub
direcția de scenă a unor mari regizori, artiști minunați, care m-au ajutat
mult. Mai mult – dezvoltarea mea biologică, și-a spus cuvântul. Doar nu puteam
să joc până la adâncă bătrânețe „Apus de soare” sau „Heidelbergul de
altădată”........
Spuneți
mereu de frumusețea mea „nepământeană”. E mult spus. Eu cred că în teatru, ca
și în viață, frumusețea vine dinăuntru. Sigur ai niște date pe care ți le-a dat
Dumnezeu, pe care le-ai moștenit de la părinți, de la bunici. Lumina frumuseții
de pe scenă, sunt sigură însă, vine cum spuneam, dinăuntru, din trăirea pe care
ți-o oferă rolul, din bucuria de a juca cum îți place în fața unor oameni care
au aceleași gânduri și trăiri cu tine. Și nu vă puteți da seama ce înseamnă
această comunicare.
Nu știu dacă
am jucat roluri de compoziție. Am jucat roluri adevărate (cu unele excepții
neplăcute). Și când rolurile nu sunt ca tine, nu seamănă cu tine se spune că
sunt de compoziție. Ei bine, rolurile decompoziție sunt mai complicate, mai
greu de construit, dar mult mai interesante. Și ca să ajungi la adevărul lor,
lupți mult mai mult cu tine însuți.
Da, am jucat
mult la televiziune. Și piese bune și piese proaste. Le – ați amintit pe cele
mai bune. La care aș putea adăuga serialul Tv. „Ochii care nu se vad” în regia
lui Dan Necșulea.Diferența între teatrul Tv și teatrul „de scândură” este mare
și de aceea pentru un actor de teatru este greu să fac comparații. Este
„altfel”. N-aș putea spune neplăcut. Dar complicat. Mai aproape de film. Ce
mi-a plăcut la televiziune au fost recitalurile de poezie. Poezie adevărată.
Care sefăcea pe vremea lui Tudor Vornicu și al Ilenei Pop. Am făcut multe
asemenea recitaluri de care recunosc, fără modestie, sunt mândră și acum.
În ceea ce
privește filmul, soarta n-a fost prea darnică cu mine. A făcut, într-o viață 12
filme dintre care, cred eu, trei sau patru care reprezintă ceva în viața mea
artistică: „Mândrie” (poate pentru că era debutul) în regia lui Marius
Teodorescu, „Dragoste lungă de o seară” în regia lui Horea Popescu, „La porțile
pământului” regia Geo Saizescu și „Pentru că se iubesc” regia Mihai Iacob, cu a
cărui interzicere s-a cam terminat cariera mea de actriță de film. Nu- mi pare
rău, pentru că am făcut atât de mult teatru alături de actori atât de mari și
de regizori atât de importanți. Am iubit teatrul, iubesc teatrul, l-am
considerat a doua mea viață. Iar față de Teatrul Național consider că am o
imensă datorie. O datorie de suflet. Dacă încerc să fac o listă cu marii actori
cu care am jucat: Maestrul Gheorghe Calboreanu, Gheorghe Cozorici, Florin
Piersic, Constantin Rauțchi, Matei Alexandru, Mircea Albulescu, Ștefan Radof,
DamianCrâșmaru, minunatele doamne (în adevăratul sens al cuvântului) Tantzi
Cocea, Elvira Godeanu, Eugenia Popovici, Irina Rădișteanu-Șirianu, Silvia
Popovici, Olga Tudorache, Ileana Stana Ionescu, Carmen Stănescu, precum și mai
tinerii: Tamara Crețulescu, Ovidiu Bleonț, Ana Ciontea, Mircea Rusu, Mihai
Călin, toți cei care s-au lansat la „Trilogia antică” a lui Andrei Șerban sau
la spectacolele lui Radu Afrim. O bucurie care sper să continue și să se
împlinească. Vorbeam de datoria față de Teatrul Național. O consider ca o
datorie față de părinți. O datorie față de cei care și-au dat viața în sensul
artistic, cultural, al cuvântului.
Este
adevărat că am crescut într-o casă plină de cărți. De toate felurile. De la
cele clasice până la cele mai moderne. Este un mare avantaj față de cei care nu
se pot bucura de așa ceva. Este adevărat că am avut o copilărie și o tinerețe
într-o familie magică, familia lui Octavian Goga, este adevărat că am fost
îndrumată de bunica mea Claudia Bucșan (născută Goga, sora poetului), într-o
perioadă grea pentru cultura română, pe drumurile cele mai frumoase, că am avut
bucuria să cunosc mari oameni, majoritatea abia ieșiți din închisorile
comuniste, care erau prieteni cu familia mea. A fost un mare noroc. L-am
cunoscut pe G. Călinescu, a cărui piesă trebuia să-o jucăm la Național,
împreună cu Ion Caramitru în regia lui Ion Cojar. Dar G. Călinescu a murit și
piesa nu s-a mai jucat. Din păcate, pentru că era aproape gata iar
„conversațiile” G. Călinescu fermecătoare.
Da, există
niște memorii nepublicate și incomplete ale Aureliei Goga. Sunt să zicem „două
volume”- unul dintre ele cuprinzând povestea familiei Bratu (familia Aureliei)
și altul povestea familiei Goga, după căsătoria părinților. Copilăria, școala,
Eminescu, Viena, Asociațiunea, prima căsătorie. Poate vom reuși să le publicăm.
Este și asta o datorie.
Am
cunoscut-o, bine, pe prima soție a poetului,Tani (Hortensia), un înger de
femeie. Nu am cunoscut în viață pe cineva atât de modest, de iubitor, de dulce.
A suferit mult la despărțirea de Goga, până la moarte. În ceea ce privește
Venturia Goga, să-mi dați voie să nu comentez.
Din
întâmplare. Voiam să fac muzică. M-am și pregătit pentru Conservator. Am luat
note bune, dar din pricina originii sociale am fost respinsă. Spre mândria mea,
împreună cu celebra Marina Krilovici. Ca să nu stau acasă, părinții mei au
hotărât, împreună cu un prieten „fost” și el să mă duc să fac figurație la
Buftea. și-am făcut în „Darclée”- un film minunat în care s-a adunat o
distribuție strălucită în frunte cu Silvia Popovici. De acolo am fost aleasă
pentru rolul principal din „Mândrie”. Deși voiam în continuare să dau la
Conservator „consiliul de familie” a hotărât că am mai multe șanse la IATC. Și
așa a fost.
Mă bucur că
apreciați, ca și alții, generația noastră. Da, cred că am fost o generație de
excelență. Cu profesori extraordinari și cu studenți care s-au dovedit a fi
străluciți și care au îmbogățit scena românească. Cu mulți am fost colegă la
Național. Cu câțiva am fost foarte bună prietenă. Într-adevăr, mulți, din
păcate sunt umbre. Dar, „umbre vii”. Ei trăiesc încă împreună cu noi. Cum era
acea generație? Sublimă! Plină de speranță! Plină de greutăți! (părinți
arestați, urmăriți de securitate... greu). Dar iubeam atât de tare meseria că
nu conta nimic altceva. Ne adunam câte 3 – 4 la unul dintre noi. Părinții care
erau acasă (în meserii care nu aveau nimic în comun cu calificarea lor) făceau
câte o oală de mâncare și învățam, unii ne mai și iubeam, adică „flirtam”.
Oricum perioada de studenție ne-a legat chiar dacă teatrele ne-au despărțit.
Oh, era să uit. Sufeream îngrozitor când nu primeam un rol pe care-l doream.
Plângeam ca niște copii. Îmi aduc aminte că Ion Cojar pregătea „Hamlet” cu
clasa doamnei Berta Fredanov și clasa noastră – Costache Antoniu, Hamlet – Ion
Caramitru și Sergiu Cioiu, Ofelia – Cătălina Pintilie și cu mine. Nu vă dați
seama câtă suferință era în noi. Au jucat firește Caramitru și Cătălina, Ștefan
Radof – groparul, George Stilu – regele, Marilena Negru și Violeta Popa - regina
și au fost atât de buni că și-au dat producția cu el. Și câte și câte
întâmplări minunate. Chiuleam de la marxism, în Cișmigiu, în schimb făceam
roluri în limbi străine. Eu am făcut cu mare bucurie „L’Aillon” – în franceză.
Ce frumos era primăvara în Cișmigiu.
Prin
educație ascult mai mult muzică clasică care mă încarcă, la fel cum mă încarcă
literatura clasică. Dar citesc cu mareplăcere literatura nouă. E o marebucurie
să descoperi pe de o parte scriitori uitați, pe de altă parte scriitori noi -
și sunt mulți. Și români și cei străini. Din păcate nu am destul timp. și
atunci îmi cam pierd nopțile cu cititul. Merită.
Teatrul
înseamnă pentru mine TEATRUL.
Sunt multe
roluri care nu au apărut în calea mea. Dar nu plâng după ele. Sunt destule și
importante cele pe care le-am jucat. Eu cred că în teatru nu trebuie să fii
lacom. Două sau maxim trei roluri pe stagiune sunt suficiente. Dacă nu chiar
prea multe. Mă uit și văd tineri actori disperați să joace, oricum, oriunde,
oricât și orice. Nu cred că e bine. Nu-mi place să dau lecții, dar cred că
totul trebuie făcut cu măsură. Măsură care până la urmă înseamnă și calitate. E
mai bine, cred eu, ca publicului să-i fie dor de un actor decât să spună „Iar
X...” oricât de bun ar fi. Dar v-am mai spus, „nu dau lecții”.
Proiecte
noi, în ceea ce mă privește deocamdată nu. În ceea ce privește Teatrul se
repetă acum un mare succes al lui Ion Băieșu – „Preșul” într-o adaptare modernă
în regia lui Mircea Cornișteanu, „1984” de Orwell în regia lui Bobi Pricop și
„Class” în regia lui Felix Alexa.
Nu vreau să
explic. Cred că va fi înțeleasă - ”SĂ-MI RĂMÂNĂ BUCURIA”. E titlul unei cărți
minunate a lui Jean Giona.
Da! SĂ-MI
RĂMÂNĂ BUCURIA.
Traian Băsescu
Ce frumos suna
Declaraţia de la Sibiu!
Macron şi
Merkel, folosindu-l ca paravan pe Donald Tusk, au reuşit să scoată Estul
Uniunii Europene în afara Uniunii Europene.
După ce în
penultima legislatură funcţia de Preşedinte al Parlamentului European a fost
deţinută timp de doi ani şi jumătate de polonezul Buzek, iar Donald Tusk, alt
polonez, deţine funcţia de Preşedinte al Consiliului European, azi, când se
discută noua listă de funcţii cheie în UE pentru următorii 5 ani, niciun Est
European nu se mai află în cărţi.
După ce
Vechea Europă s-a izolat de estici în Zona Euro, stabilindu-şi buget separat de
estici, azi, Franţa şi Germania izolează estul Uniunii Europene şi prin
respingerea oricărei nominalizări de est european pentru funcţiile de conducere
a Uniunii Europene.
Mai mult,
printre nou nominalizaţi se află mediocrităţi politice precum premierul belgian
Charles Michel sau tăcutul ministru al apărării german Ursula von der Leyen,
greu de imaginat că ar putea fi aleşi într-o ţară estică măcar şi ca primari
într-o comună micuţă.
Într-un
moment în care UE avea nevoie mai mult ca oricând de solidaritate şi
politicieni care să accelereze procesele de integrare, Merkel şi Macron trag o
linie groasă între Vechea Europă şi Estul Uniunii Europene. Din păcate,
ideologul acestei izolări a Estului, tânărul Macron, îşi exersează viziunea
catastrofală pe seama viitorului Uniunii Europene, în condiţiile în care el nu
este capabil să-şi reformeze propria ţară, iar în alegerile din Franţa l-a
bătut de l-a snopit extremista Marie le Pen.
Dincolo de
ce se vede, vom avea şi o soluţie ascunsă, extrem de toxică în interiorul
Comisiei Europene. Este vorba despre Frans Timmermans, un adversar neîmpăcat al
ţărilor din Estul UE, susţinut de Macron şi de Mark Rutte – premierul Olandez –
pentru funcţia de Preşedinte al Comisiei Europene. Doar opoziţia fermă a
grupului PPE a făcut imposibilă această nominalizare. Va fi numită insipida
Ursula von der Leyen ca preşedintă iar Timmermans va fi prim vice preşedinte al
Comisiei Europene care prin atribuţiunile delegate va fi de fapt adevăratul
Preşedinte al Comisiei Europene .
Oare se mai
poate face ceva pentru relansarea construcţiei europene lărgite şi egale?
Să sperăm că
da, cu condiţia reacţiei solidare a Estului Uniunii Europene. Nu noi ne-am
separat, ci ei cei vechi ne-au izolat.
Şi când mă
gândesc ce frumos suna Declaraţia de la Sibiu!
PS - În
Consiliul European sunt suficienţi premieri şi preşedinţi ai ţărilor din Est,
foarte buni, care ar fi putut prelua funcţia de Preşedinte al Consiliului
European sau pe cea de Preşedinte al Comisiei Europene.
*
Licheaua în politică
sau vorba lui Iohannis: ghinion!
Rar se
întâmplă ca o lichea politică să plătească ceva. Licheaua din politică pleacă
din partid la alt partid, unde, de regulă, este primită cu o funcţie dar şi cu
obligaţia de a fi harnic în spaţiul public în a murdări cât mai consistent
posibil partidul, dar şi pe cei din conducerea partidului din care a plecat.
Licheaua nu
are limite, nu are scrupule, nu are decenţă. Îl mână doar interesul de a se
dovedi util noilor stăpâni politici, dar şi presei care degrabă îl ridică la
rangul de stea a partidului din care a plecat, desi el este doar un “neica
nimeni” politic. Desigur, imediat ce începe să-şi debiteze mizeriile este
etichetat de unii jurnalişti ca fiind un “fost apropiat” al foştilor şefi
politici.
Şi ce
credeţi că păţeşte licheaua într-o zi. Fostul lui şef, cel care îl pusese pe
listă la Senat imediat după el, pleacă din Senatul României la Parlamentul
European. Licheaua pur şi simplu înnebuneşte, se agită, îşi revendică locul de
Senator al partidului pe care l-a părăsit şi l-a denigrat, încearcă, fără
succes, să găsească o organizaţie care să falsifice acte şi să confirme că el,
licheaua, a muncit neştiut de nimeni într-o micuţă organizaţie teritorială pentru
partid, în timp ce la televizor umilea liderii şi partidul pe listele căruia a
candidat pe locul 2 la Senat la Bucureşti.
Nimic nu
merge.
Licheaua
face o ultimă încercare. Fără nominalizare de la partid, obligatorie după lege,
depune o contestaţie la Parlament şi încearcă să convingă Comisia Juridică din
Senat că el este următorul după demisionarul bruxellizat, mizând pe ura sinceră
a pesediştilor faţă de proaspătul transferat în Capitala Uniunii Europene. Nici
aşa n-a mers. Cazanciuc dă cu contestaţia Numărului 2 de pământ şi-şi convinge
colegii că legea nu poate fi încălcată.
Ce
nenorocire, Cristescule! Din om fără serviciu erai să ajungi senator. Uneori,
chiar şi lichelele îşi primesc răsplata..
Asta-i
viaţa, Cristescule!
*
Mă aştept ca SUA să
reacţioneze la tentativa de mituire dirijată de Plahotniuc.
Guvernul
interimar de la Chişinău, condus de Pavel Filip şi controlat de oligarhul
Plahotniuc, trebuia să părăsească de multe zile clădirile guvernamentale şi să
lase locul guvernului legitim, rezultat din alegeri, condus de premierul
pro-european Maia Sandu.
Apărat de
toate instituţiile statului moldovean, controlate în totalitate de oligarhul
Plahotniuc, guvernul lui Pavel Filip refuză să predea puterea pe care a
pierdut-o în alegeri.
Dacă în fază
iniţială comunitatea internaţională a reacţionat rezervat, în ultimele 48 de
ore presiunile asupra guvernului lui Plahotniuc legat de respectarea
rezultatului alegerilor au început să crească. Şi atunci ce credeţi că i-a dat
prin cap oligarhului Plahotniuc ? Să facă ce ştie el mai bine, să cumpere.
De data
aceasta, nu parlamentari şi nu voturi de la o populaţie adusă în sărăcie ci
bunăvoinţă de la cei bogaţi.
Aşa se face
că, azi, guvernul oligarhului Plahotniuc a decis să mute ambasada Republicii
Moldova de la Tel Aviv la Ierusalim şi să aloce SUA un teren de fotbal pentru
construcţia unei ambasade.
Este
incredibil cum oligarhul Plahotniuc obişnuit să cumpere tot, crede că poate
cumpăra bunăvoinţa SUA pentru a rămâne la putere desi a pierdut alegerile .
Mă aştept ca
SUA să reacţioneze la tentativa de mituire dirijată de Plahotniuc.
Şerban Foarţă
Jean Cocteau (*5 iulie
1889)
HOŢII DE COPII
Jean Cocteau
HOŢII DE COPII*
Dând buzna (goală, poţi să zici)
Din ascunzişu-i de urzici,
Pentru la circ, de la părinţi,
Gitana fur’ un fiu de prinţi.
Cât, numai ţipete şi-ocări,
Pe-alee-i mama, – are,
La circ, în vârful unei scări,
Să-nveţe să furzboare
Odrasla ei... Poţi să furzbori
La orice vârstă. Circul
E-un zmeu de pânză şi cu sfori,
Pe care hoţii circul’.
Zborfaşi şi furzburaţi, ei toţi,
La noapte, or să aibe
Arìpi, – că nici n-ai să mai poţi
S-auzi pe mama: „Haide,
Copile drag, ’napoi! Cumplit
Mi-i dor de tine,-aibi milă!”
Ci el mănâncă dintr-un blid
Cu hoţii, – nu în silă.
Iar somnu-i taie gâtul cu
Trei guri de vin, amare;
A patra, lângă blid, făcu
Să-i cadă capu-n mare.
Să furvolezi înveţi în vis;
Copilul, ce-mi visează-n vis?
O stàtuă (hidoasă e!)
Sfurând la drum cu mâinile.
––––––––––
„Cocteau a
înţeles poate mai bine decât toţi modernii [...] suprapunerea planurilor din
vis. Copilul se teme să nu fie furat, copiii mici putând fi furaţi de către
ţigani, şi voieşte să zboare ca zmeul. Verbul francez voler ajută această
confuzie de noţiuni , frecventă în vis [...]. Iată de pildă ce visează: « A voler
le songe habitue/ L’enfant rêve d’une statue/ Effrayante, au bord du chemin,/
Et qui vole avec les mains. » Coerenţa interioară, în planul absurdităţii e
perfectă. În marginea drumului stau de obicei hoţii, les voleurs. Acolo stau şi
statuile. Hoţii volent, fură şi zboară. Ei fură cu mîinile şi deci zboară dând
din mâini. Sentimentul de groază coagulează visul, dând un sens.” (G.
Călinescu, Principii de estetică)
Corina Dașoveanu
despre deja
poemul ăsta
e la fel cum își iubesc bărbații
femeile pe care nu le mai iubesc,
scris cu mâna
care îl trădează deja cu alt poem,
mereu acel poem
cu care ar fi/e de 4 ori mai înaltă.
de fapt e un mut semiotic,
un fel de text aisberg,
cea mai mare parte din dragoste
nu se vede,
e într-un frig
sau într-un mâine de adâncime.
mă nepotrivesc acestui poem,
urmează punctul -
ca un espresso scurt, tare,
e nevoie de anxietate în manuscris
și de un înainte punct.
scriu în nou,
din nou,
dezarticulez poetica imanentă,
văd
înalt
cum mâna mea
iubește
acest alt deja.
Mihaela Borzea
MAME CU PĂPUȘI LA SÂNI
Am înțeles că suntem goi, de când
curgea planeta-n apă,
Că lumea nu-i decât o groapă în care
ne-așteptăm pe noi,
Și te iubesc de-atunci, îmi pare,
de-o veșnicie și un sfert,
Cu tot Pământul dat în fiert și
răsturnat pe-un ochi de Soare.
Smulg Paradisul din țâțâni și dau cu
pumnii albi în ziduri,
Eliberând copii cu riduri și mame cu
păpuși la sâni,
Păianjeni mov îți prind lumina cu fir
de lacrimă și jar,
De cordul trist și solitar ce-și
bate-n cuie rădăcina.
Pe buze-ți cad în comă crini cu tibii
arse de căldură,
Parfumul lor îți stă pe gură și nu
mai poți nici să suspini,
"Tu lasă-ți părul să îți
crească, iar eu o să învăț să scriu"
Durerea că nu pot să-ți fiu decât
splendoare femeiască.
Viorel Birtu Piraia
to
nu
Masca
în țara în care stâncile plâng
și străzile au început să miroase
m-am născut eu
odată, demult
au trecut secole printre alte secole
inutil, în zadar
pe nisip s-au prăvălit dinții
istoriei
murdari, urâți, stricați
și am întrebat
mai suntem oare oameni
în țara care nu mai este caut un
suflet
un singur suflet, un suflet curat
în jur lupii flămânzi
poartă discuții filozofice cu
mioarele
în astă țară
oamenii au chipuri de animale
ochii cruzi
scânteiază în noapte
în țipătul disperat
al celui ucis
pe jos, o mască aruncată
mânjită cu sânge
Paul Spirescu
Ultimul cântec de
adormirea fluturilor
E vremea să plecăm: latră ceasul din
turn.
Paznicii spânzurați sunt de poalele
nopții. Priviți
prin porturi bântuite de galben,
nebunii
inventează stele pentru rătăciți.
Am îmbătat copacii. Gratiile. Zidul.
Copoii joacă zaruri pe podea.
Călcați cu grijă: în câmpia albă
un fluture - complice ne va aștepta.
Știu, drumu-i lung ca un cântec de
iarnă.
Casele dorm peste noi și visează
urât.
Așteptăm ninsoarea care să ne cearnă.
Un copil se răstește la stele.
Atât...
George Nina ELIAN
DESPRE PĂSĂRI ŞI CÂNTEC
seară de seară păsările pleacă în
țările
reci s-a stins până şi cântecul
lebedei
dimineața însă vin înapoi şi au alura
timpului golit de materie vezi tu
oare
clipele astea? nici eu dar aduc
întrucâtva
a linişte cel puțin aparentă unii o
numesc
paradis alții nemurire lumina respiră
egal
timpul trece fără cusur în aceeaşi
cadență
şi-n aproape toate direcțiile
spune-mi ceva
despre ploile de apoi prevestitoare
de zei
născociți după chipul şi asemănarea
tuturor vietăților în ciuda faptului
că uneori (iluzie optică?) zilele sunt mai lungi chiar
şi decât veşnica plictiseală -
neîntreruptă
poveste despre atunci şi acum
Florin Vasilescu
to
Femeia
Te-ai dus tocmai în vârf de deal,
Femeie,
Ca să pozezi pe-o stâncǎ
Lui Dedal,
Care,
Uimit de forma ce-o să-ţi deie,
Te va iubi
Monumental.
Eşti condamnată să trăieşti
În frică,
Deși nu uiți,
Ca ziua-ntreagă,
Să-ți finisezi
O formă de furnică
Ce în bărbat
Furie bagă.
Arzi repede precum scânteia,
Şi nu ai timp să te gândeşti
Deloc,
Că ai în tine
Tot ce trebuie să aibă ea,
Femeia,
Freamăt de trup, plăcere și ghioc.
Nu poţi din tine să evadezi,
C-ai fost așa fǎcutǎ,
Suflet bărbat să invadezi
Făcȃndu-l sclav,
Mie în sută.
Lora Levițchi
MANTAUA
M-am uitat adânc la tine, când cu
calm, îmi aşezai,
Ale mele gânduri, multe, tot pe
lespezi din cele verzi,
Raiul ce mă vede, în sfârşit, prin
tine, s-a-ndurat să spele, noroios moloz,
Gloanţe zboară-n aer, scorojiţi
pereţi, cad în zgomot, de detunături,
În genunchi orbecăiesc, în
întunecime, prin cenuşa ochilor albaştrii,
Care ne-au trădat ca neam, c-au fost
cumpăraţi.
Înzestrate, avem, complexe destine,
ca să facem bine,
Pentru a-l meu suflet, mi-am pierdut,
lemnele de foc,
Spre a-l încălzi, la, ale tale
picioare, când s-o face frig,
Căci, în braţele tale, alţii, cu
tupeu în vine, şi-au găsit bun loc,
Mulţi dintru aceştia-au uneltit în
neştire,
Să te-nnobileze cu cazne amare,
Şi mi te-au ţinut, tot pe drum
plecat,
Nici să poţi mânca, ori dormi ori tu
liber a cugeta.
Impărţit-ai din dreptate şi din
codrul tău de pâine,
Printre gloanţele haine, cum s-a
nimerit,
La cei goi, la cei desculţi, ce-au
văzut suport în tine;
Vieţii eu am dat, la capat de lume,
ce-am avut mai scump,
Cu nemernicie, ea, vrut-a, din mult
şi mai mult,
Ale sale anotimpuri ce-au trecut,
le-ai privit din curiozitate,
Nu ştiai cum răsăritul contopit
într-un apus,
A grăit de dimineaţă, lucruri ce nu
s-au mai spus.
Destine de oameni, ce-s legaţi, în
chingi de dosare,
Au strigat dup-ajutor, cât de tare au
putut,
Studiind a lor păcate, cercetare tu
le-ai dat,
Calm şi rece şi tăcut, de la masa cea
de nuc,
Nimeni nu a rezistat, ca să stea în
preajma lor,
Ca să răsfoiască pagini, cu aşa multă
durere,
A rămas cu tine, numai mantia-ţi
albastră,
Ce-altii, cu ceva mulţi ani, în urmă,
pe-ale lor şi le-au strivit,
Jos întinşi pe duşumea, spre a se
salva, de la ciuruit.
Insă, tu, ai păstrat-o în curăţie,
este tot ce ai avut,
Când la fel ca mine-n viaţă, de-unul
singur ai pornit.
Au venit furtuni de iarnă, soarele
întunecat mi-a fost,
După tot ce- am întrecut, chiar în
neguri, am înţeles,
Când binele-i luat de prost, raul are
interes.
Mă uit iar adânc la tine, îmbrăcat,
în mantaua cea albastră,
Ce-ai păstrat fără de pată, căci,
ţi-a fost, camaradul cel mai bun.
Aş fi vrut, să te fi ştiut, când
toată puterea - n mine,
Dintru al meu trup şi vene-n, valuri
tulburi mi s-a scurs,
De porniri viclene, haine, cu mantaua
ta albastră, să mă fi acoperit,
Tragedia vieţii acesteia, de la mine,
s-o fi rapus,
Să o-ntorci la aceia care-ntr-ale
tale brate- ascunşi,
Au curmat destine multe, lăsând
plânsete de prunci, pe la uşi.
Scufundaţi în colb de stele, navigăm
cum ne e sortit,
Ale vieţii lungi cortine, larg
deschise-n nemurire,
Mi-ai propus să le ridic, în timp ce
tu, răul îl culci,
Cu o ultimă privire, aruncată peste
lunci,
Fiecare am purces lungul drum al
veşniciei, cum mai bine am crezut,
De în noapte tu te-ai pierde, voi şti
bine unde ajungi,
A ta mantie lăsat-a argintate, dâre
albastre, printre cei la cap cu cruci.
Ştiu... mai devreme sau mai târziu,
Bolta se va lumina, aştrii mulţi
aprinşi deasupra,
Coborând în jos din ceruri, îmi vor
spune să mă-ntorc,
Viaţa din nou s-o refac, şi să uit,
de tot răul omenesc,
Însă ce rost ar avea, când nu pot să
te iubesc?
În galop de multe stele, ai trecut
rapid prin mine,
Dându-mi din puterea ta;
Şi-ai deschis spre nemurire,
Drum bătătorit şi neted, doar.. cu
mantaua ta.
De Lora Levitchi, 6 Iulie, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu