duminică, 3 noiembrie 2019

ILM - Ninsoare de frunze şi-o floare mare sângerie + Până la suflet şi dincolo de el + Un cântec a trecut prin zidul de piatră




Ninsoare de frunze şi-o floare mare sângerie


~*~

Grăbită, păşea frumos, duios,
ca timpul trecea prin aer,
un vaier nedesluşit în urma ei se auzea,
poate era Ea, iubirea ta,
indiferent de realităţile apărute,
iar tu, necunoscutul care
o citeşti ca pe-o nouă pagină.
Scriem spre aduceri aminte,
în urma lăsăm toate astea,
scrisul nu pleacă şi nici nu rămâne,
frunzele nu pleacă niciunde,
nici noi nu avem altă destinaţie,
doar suntem, aşa cum ţi-am spus.

Durerea poate să nască atâta frumuseţe
sau nu e vorba de ea, ci de noi aici?
– Cum poţi fi aşa, iubito?
Trăieşti în lumi pe care doar îngerii
le cunosc, tu, înger sublim!
Cu adierea prezenţei tale
mă uimeşti mereu.
Ai ceva din frumuseţea cerului
ce sclipeşte doar în inima ta,
iubesc toate părţile din tine,
eu sunt aşa cum sunt, însă la tine
izvoarele sunt vii şi tot mai curate.
……………………………………………….
Mă-ntrebi ce caut, nu ştiu de caut ceva anume,
tot ceea ce caut este în mine, în locul acela fără timp.
Cântecul tău risipeşte flori în formă de stea,
o respiraţie, o privire, un cuvânt te pot răni.
Încăpăţânat ca o pală de vânt
ai plâns atunci când nu-nţelegeai,
dar, mai ales, ai plâns
atunci când
cel drag nu a mai fost lângă tine.
Plutea în suferinţele tale
din temeri, îndoieli, răni, intense emoţii,
roua izvorâtă din noi,
apa care ne spală reflexia cerului
– ce este sus este şi jos -. De multe ori ai plâns.
Tăinuind pacea universului mă aştepţi,
binecuvântând lumina unei noi zilei
ce trece prin ramurile copacilor
asemeni unui cântec şoptit.
Liniile din palma ta mă urmăresc,
credinţa e-un drum pe ape sau prin furtună.
Eliberează-te şi lasă să curgă
toate lacrimile în mâinile divine!
În tine văd copilul – joie de vivre –,
lumină, zâmbet, frumuseţe.
Clipe fugare scaldă ţărmul amintirilor,
de la un capăt la altul suntem tot noi,
tu şi cel care te conduce.
Până la urmă ce alegem, este ceva de ales?
E doar trăire pură, nimic altceva!
Strat după strat se strânge,
se extinde armonic
şi-apoi revine pliată-n acelaşi punct.
Eşti fericit mereu şi mereu,
eşti trist mereu şi mereu,
şi tot tu eşti mereu şi mereu,
un om după chipul
şi asemănarea celui veşnic
prin izvorul ce curge din tine.
Limitele nu sunt făcute
pentru a te descrie,
ziua şi noaptea sunt ale tale,
la fel şi dimineţile, şi serile,
sclipirea ta e mai vie ca ziua la amiază.
Cu cine voi putea
să te compar
când din tine se desfac lumile?





Până la suflet şi dincolo de el

~*~

– Regăsirea este fantastică,
dorinţa ameţitoare, te iubesc adânc,
până la suflet şi dincolo de el!
Prin geometria luminii – un dar al vieţii –
ceremonia inocenţei codificată alchimic!

– Sufocaţi de durere, de plăcere,
amestec de doi, năucitoare contopire.
Închid ochii şi-mi este bine,
o nebunie, atingi perfecţiunea!
Să te zidesc în mine vreau,
nemărginită-mi e dorinţa!
Un vis înflorit, aici, pe tărâmul iubirii!
– O emoţie îmi este trupul,
atingerea cu tine, o vindecare.
Un fulg eşti, cu cerul în priviri,
pierdută eşti în mâinile mele!
Simt să-ţi spun că te iubesc adânc,
dincolo de sufletul tău,
dincolo de punctele lui cardinale.
Prin lumina privirii, omul
străbate eteruri – întoarcerea-n noi!
– E-atât de mult drum
şi-atât de mult mi-am dorit să te caut,
lasă-mă să te înving, fortăreaţo,
am nevoie de tine!
Adânc intră în mine cântecul tău
– izvor şi însetare!
– Cu fluxul şi refluxul te voi aştepta,
până la stele te voi ridica,
la ţărm te voi  întâmpina,
la pieptul meu vreau să te pierzi,
să te iubesc adânc,
dincolo de tine, până la topire.
În focul inimii ne vom topi, activându-ne!
– Promit să te navighez prin toate strâmtorile,
până la suflet şi nu numai…
Dincolo de timp rezonează
chintesenţa matricei, unică şi totuşi diferită,
cu prima respiraţie, cu prima bătaie a inimii,
un jurământ sacru, o punte spre viaţă ne este dată!






Un cântec a trecut prin zidul de piatră


~*~

Singur, aşteptând toamna,
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii! – îţi spune.
Printre potecile luminate de lună,
Neîntrupându-se, frunzele zboară spre alte gări,
Ca un tren fumuriu în care urci fără să ştii.
Spune-mi, e mult prea târziu în timpul nostru?
Mereu lumină şi umbră, mereu noi, plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţărmul.

Iată, vezi copacii ce te-au îmbrăţișat odată cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul?
Vei înţelege mai târziu, poate, mult mai târziu…
Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul, şi izvoarele!
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu, arc peste timp şi loc.
Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră, baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă,
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.
Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi.
Spune-mi, e mult prea târziu în timpul nostru?
Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului,
Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.
Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi răsună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna.
Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp!
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte – spune-mi?
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută – spune-mi?
Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului!
El este cel care cheamă, el este cel care plânge – ascultă!
Te iubesc, te iubesc! – îţi spune. Să nu întârzii! – doar atât îţi mai spune.


~*~

Irina Lucia MIHALCA










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu