TUDOR VLADIMIRESCU – DOMN
CREŞTIN MARTIR -
VOIEVODUL DREPTĂŢII SOCIALE
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Du-te şi mântuie Ţara!”
(Ilarion al Argeşului)
„La acel ceas al istoriei, Tudor
Vladimirescu
a întrupat, a dat glas, a luptat înfruntând
toate
ororile luptei şi s-a jertfit, tocmai pentru
<<drepturile>> celor năpăstuiţi
şi fără glas.”
(Pr.
prof. dr. Constantin N. Galeriu)
În Glia noastră binecuvântată de Dumnezeu, de Fecioara Maria, de Eroii,
Martirii şi Sfinţii neamului dacoromân a odrăslit un VLĂSTAR Valah în Vatra sfântă
a Vladimirului Gorjean,probabil în anul 1780, într-o familie de moşneni, orfan
de tatăl Constantin, supranumit Ursu
din Mehedinţi, poate din Prejna.
Mama, Ioana Bondoc, ruda preotului Grigore Bondoc din Vladimirii
Gorjului, s-a prăpădit de inimă rea după ce frumoasa ei fiică, în toiul pregătirii
logodnei cu Iancu Jianu, a fost răpită de o ceată de greci ticăloşi. În
încleştarea care a urmat dintre Tudor-Jianu şi greci, sora Pandurului a căzut
de pe cal şi şi-a rupt coloana vertebrală. Iancu Jianu va deveni un ascet al
durerii timpului şi unul dintre cei mai mari Haiduci ai ţării.
Cei doi prieteni, aproape
cumnaţi s-au jurat de fraţi. De durere Iancu Jianu a strigat: „Eu mă fac hoţ, unde oi prinde grecii îi omor!”, iar Tudor a plecat să lupte în
Rusia.
Zestrea ereditară venea pe
ramură eclesială. Întâiul dascăl i-a fost preotul Pîrvu Ciuhoiu din Vladimir,
apoi Lupu de la Craiova, iar ca logofăt al boierului Ion Glogoveanu învaţă
alături de fiul acestuia carte şi limba greacă. Urcă repede treptele ierarhiei
sociale, comis, sluger, vătaf de plai la Cloşani, co-ispravnic-judecător de
Mehedinţi, dar şi temător de Dumnezeu şi drept, după canonul Pravilei româneşti.
Slujba l-a ajutat să cunoască bine pravila, să se instruiască şi să-i cunoască
pe cei oropsiţi – ţăranii care erau permanent târâţi prin judecăţi grele, strâmbe,
nedrepte.
Izbucnirea războiului
ruso-turc în anul 1806, îl înrolează pe Tudor care devine Comandant de Batalion
de Panduri-Mehedinţi, pe toată durata războiului 1806-1812, iar alături de
trupele ruseşti alungă turcii din Oltenia. În anul 1811, avea în marşul spre
Calafat 6000 de panduri, iar la scurt timp ajunge Comandantul tuturor
pandurilor pe care-i poartă biruitori la Rahova, Negotin, Fetislam – Cladova.
Ion Ghica ni-l arată aşa cum era, un „om
de arme îndrăzneţ şi patriot... de o mare vitejie. Comandînd pandurii în toate
bătăliile contra turcilor de la anul 1806 pînă în 1812, dobândise grad de
ofiţer în armata rusească şi fusese decorat cu <<Crucea Sfîntului Vladimir>>”. (Ion Ghica, Din timpul zaverei, în: Pagini alese din
scriitori români, Închinare lui Tudor
Vladimirescu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 7-8)
În anul 1808, a ctitorit
biserica din Prejna cu hramul
Adormirea Maicii Domnului, pe care a înzestrat-o cu cărţi liturgice de cult. A
pus apoi şi temelia unei biserici la Cloşani, dar revoluţia pe care a
declanşat-o l-a împiedicat s-o ridice.
Tudor va deveni un falnic BRAD
al norodului care „se îndoaie dar nu se
frânge.” Gorjeanul devine un adevărat bărbat, cum de altfel se va mândri
această Ţară a Frumosului cu fiecare
Generaţiei de Aur de-a lungul timpului milenar.
Aşadar, Neica
Tudor, cum îl numea alt Gorjean de Aur, Iancu Jianu, era un bărbat cu
frunte lată, încreţită de grijile ţării, ochi căprui, faţă luminată, de talie
mijlocie, energic, robust, drept, sincer, autoritar, cumpătat, curajos şi
creştin până la jertfă.
La vârsta bărbăţiei valahul
Tudor a îmbrăcat pentru norodul său „Cămaşa
lui Hristos”, asumându-şi astfel, conştiinţa şi destinul ca pe o „predestinare” martirică.
Când şi-a încins sabia sub
drapelul de luptă al Patriei, Pandurul valah era la vârsta marilor răspunderi
arzătoare sub Rugul aprins al împlinirilor. Atunci s-a ridicat, cum consemna teologul
scriitor Gala Galaction, „în cerul ţării,
aidoma cometelor, ... freamătul şi fiorul marilor întîmplări ce vor să fie.”
(apud. G. D. Iscru, Revoluţia din 1821
condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. Albatros Bucureşti, 1982, p. 33)
Logofătul Dumitraşcu a fost
martorul Semnului ceresc apărut pe cerul Olteniei, însemnând minunea pe Mineiul
lunii August. „În luna iunie, ziua 7,
seara într-o miercuri, anul 1819, în părţile Olteniei, s-a văzut o stea cu
coadă, fapt despre care rămîne să vedem pentru ce s-au rădicat, pentru bine au
pentru rău.” (Fila 34, cartea aparţinând parohiei Livezi, astăzi se află la
Arhiepiscopia Craiovei)
Apariţia semnului ceresc
prevestea fenomenul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.
Semnul s-a mai repetat încă de
două ori, odată pe 29 Ianuarie 1821, Vineri spre Sâmbătă. „Cerul au arătat o stea cu coadă prea subţire şi căutarea stelei
aceleia era de la Olt cătră Bucureşti.” (N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, p.
328)
A treia oară a fost consemnată
de două ori de marele profesor Gheorghe Lazăr, întâi pe o carte în limba
germană, „La 22 februarie 1821 s-a văzut
o cometă cam din Bucureşti spre Craiova.” (M. Erdmann Uhsen, Der Romisch-Orientalisch-Deutschen Kaiser,
Lipsca, 1716)
Pe cartea latină explicaţia Pedagogului
este mai amplă. „În ziua de 22 februarie
1821 s-a văzut o cometă foarte mare spre Craiova, cînd eram la Bucureşti, cînd
era revoluţia todoriană, înainte de sosirea principelui Calimachi.” (Ioan
Nepomuc Pehemm, Prelectionem in jus
ecclesiaticum universum)
Cu siguranţă că însuşi Tudor
Vladimirescu a văzut şi privit cu încredere semnul ceresc care se pogora asupra
pământului poporului valah, ca nădejde a izbânzii sale.
Îmbăcămintea lui Tudor în
vremea revoluţiei ne-o descrie C. D. Aricescu: „Pe cap purta căciulă dreaptă şi înaltă, de hărşie neagră, în formă de
stup, numită „gilepeasă” sau „cazaclie”, cu fundul de postav alb. Peste
cămaşă purta pieptar cu şireturi negre, iar pe deasupra pieptarului dulamă
încopciată de culoare negru-verde şi lungă pînă sub genunchi. Peste dulamă –
cepchen (scurteică) pînă la brîu;
gambele – acoperite cu poturi strîmţi, cu copci şi găitane. În picioare purta
cisme lungi, la drum, iar în oraş iminei. Iarna pe deasupra veşmintelor, purta
o „tătarcă” (bundă), lungă şi îmblănită, strînsă la spate, cu
guler scurt şi ridicat, cu puţină blană la capătul mînecilor şi prin prejur,
cusută cu găitan de mătase – roşu, negru şi albastru – împletit cu fir, cu
mîneci lungi şi strâmte şi cu un găitan gros atîrnînd la spate, în formă de
unghi, avînd în vîrf doi ciucuri de mătase.
Ca armament, avea o sabie turcească după gît
şi două pistoale.” (C. D.
Aricescu, Istoria revoluţiunii..., p.
14-42; Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu,
1945, p. 71-91)
Cu rădăcinile puternice,
înfipte adânc în dragostea strămoşească de Glie şi de Neam, zelos luptător
pentru libertatea şi dreptatea Norodului său,
călit şi oţelit în războiul dintre anii 1806 -1812, sub flamura de Comandant al
Batalionului de Panduri – Mehedinţi, Tudor Vladimirescu îşi pregătea chemarea –
alegerea de a-şi salva poporul de sub tirania jugului străin şi cel
ciocoiesc-arendăşesc naţional.
Ambasadorul Franţei la
Bucureşti, consemna în 1816 în Raportul său,
momentul Aşteptării, Descătuşării Norodului românesc. „Poporul român aşteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluţie pe care o crede apropiată şi
pe care o imploră.”
Întregul norod aştepta o PRIMĂVARĂ
a lor binecuvântată de marele PANDUR.
„Mugur, mugur, mugurel.../ Ia
fă-te mai măricel!.../ Că ne-am săturat de iarnă/ Şi de greutăţi în ţară!/
Bate-i, Doamne, pe ciocoi,/ Cum ne bat şi ei pe noi!/ Vino, scumpă Primăvară/
Şi ne adă bine-n ţară!...” (autor P.S. Ilarion, Pr. Nae Popescu, Slavoslovia lui Ilarion al Argeşului, în
Muzică şi Poezie, I (1935), 1, p. 7-8; Gh. Ciobanu, Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, Bucureşti, 1974, p. 139)
Accentuarea exploatării într-o
continuă creştere asupra ţărănimii este atent observată de marele patriot,
luptător, erou, scriitor, istoric Nicolae
Bălcescu. „În Ţara Românească starea
ţăranilor merse din zi în zi mai rău pînă în 1821, cînd desperarea lor
izbucni.” (N. Bălcescu, Despre starea
socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, în:
N. Bălcescu, Opere, I, ed. G. şi El.
Zane, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974, p. 160)
Într-o scrisoare de protest
faţă de jafurile adalîilor asupra
Moşiei şi norodului Patriei dragi, din anul 1815, adresată lui Glogoveanu, Marele
Pandur sublinia şi ameninţarea sa. „Eu numai cu pandurii ţării, făr’ de nici un
ostaş striin, voi face de nu să va mişca o iarbă din pămîntul ţării.” ( D.I.R.,
1821, I, nr. 49, p. 91)
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din anul 1821 a fost generată de cele
două crunte exploatări la întrecere ca ticăloşie, cea externă, turco-fanariotă
care, secătuia Ţara prin bir, abuzuri, crime şi jafuri şi cea internă a
domeniilor boiereşti şi mănăstireşti, prin poftele nesăţioase, prin jecmăniri
şi prin generalizarea arendăşiei neromâne.
Domnitorii şi mitropoliţii
erau instauraţi de Poarta Otomană, pe post de „guvernatori civili”, de „paşi”
sau „viziri”, un paradox între
paradoxuri, care nu poate fi explicat în niciun fel, precum că Voievozii şi
Vlădicii creştini ortodocşi trebuiau să primească sceptrul autorităţii
domnitoare, slujitoare de la PĂGÂNI?!..., aşa cum tradiţia neortodoxă reclamă
cuscria dintre iudei şi creştini a
Bisericii lui Hristos.
Demnitarii ortodocşi
sprijiniţi de Sultanul vrăjmaş şi păgân puteau fi uşor schimbaţi după poftă,
după plac, după uneltiri, după intrigi, după pungile cu aur, consecinţe
însângerate, juguri înroşite care îngenuncheau poporul valah ca pe vita de
povară.
Rana cea mai adâncă şi
nevindecabilă a poporului, respectiv a ţăranilor venea din partea boierilor români
care au îmbrăcat urâţenia tiranilor, ciocoilor din lăuntru. Marele Pandur Tudor
Vladimirescu îi reproşea în acest sens, neîntrerupta exploatare, la 28 Ianuarie
1821, ispravnicului de Mehedinţi: „Au pre
semne nu vă ajunge că i-aţi prădat şi i-aţi despuiat, pînă cînd au rămas
ticăloşii ţărani mai goi decît morţii cei din mormânturi?” (D.I.R., 1821, I, nr. 111, p. 209)
Proclamaţia de la Padeş şi Cererile
Norodului românesc au îmbrăţişat programul revoluţionar al lui Tudor
Vladimirescu, aprins în iarna anului 1821, sub flamura trinitară Roşu, Galben, Albastru, stindard care
strălucea prin Aura Sfintei Treimi, a
sfinţilor militari, generali Gheorghe şi Teodor Tiron şi simbolul Corbului cu Crucea în cioc, cu aripile
în zbor, element tradiţional în heraldica dacoromână având chenarul circular și un ornament sobru în
formă de cunună de laur, lucrat la Mănăstirea Antim de monahul David, sub
indicaţiile lui Tudor,ale episcopul Ilarion
al Argeşului şi ale marelui dascăl Gheorghe
Lazăr.
Alături de sfetnicul-ierarh
Ilarion Argeşeanul, Tudor a invocat deseori imnul sfânt – apoteoza Sfintei
Treimi: „Nădejdea mea este Tatăl,/
Scăparea mea este Fiul,/ Acoperământul meu este Duhul Sfânt!”, din care a
purces invocaţia către Troiţa Sfântă – ca
un unanim răspuns la apel al întregului norod românesc în pragul unei bătălii
salvatoare, hotărâtoare, sub sintagma – Tot norodul românesc.
„Tot norodul românesc pre Tine Te
proslăvesc/ Troiţă de o fiinţă trimite-mi ajutorinţă/ Cu puterea Ta cea mare şi
în braţul Tău cel tare/ Nădejde de dreptate acum să am şi eu parte.” Ianuarie,
1821. (Col. P. V. Năsturel, Steagul,
Stema română. Însemnele domneşti, trofee. Bucureşti, 1903, p. 45; N. Iorga,
Un apărător al săracilor, <<Domnul Tudor>> din
Vladimir, Bucureşti 1921, p. 46; I. Bianu/ N. Hodoş, Bibliografie românească veche, I, Bucureşti, 1903,, p. 23-24, fig.
24)
Întreaga compoziţie
emblematică a Drapelului constituie simbolistica naţională. Deasupra stemei
Ţării Româneşti, este reprezentată Sfânta Treime – Dumnezeu-Tatăl şi
Dumnezeu-Fiul odihnind pe norii cerului şi Sfântul Duh în chip de porumbel.
Drapelul reprezintă simbolul fundamental al unităţii „norodului
românesc.”
Sfântul Gheorghe ţine platoşa cu dreapta, iar în stânga are ramura de
finic. Sfântul Teodor Tiron era ales ca patron sacru al lui Tudor. Ambii Sfinţi
gata de luptă au coiful pe cap, sunt îmbrăcaţi în armură şi platoşe de apărare,
„fiindcă în chip real şi nedesminţit
lupta de acum a românilor, în 1821, ca
şi în întreaga lor istorie, este numai una şi aceeaşi luptă de apărare a
drepturilor uzurpate şi a însăşi fiinţei neamului; finicul-simbolul
bucuriei Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este aici semnul dorinţei
neamului românesc de pace, spre a se dezvolta şi prospera aici, între hotarele
străbune.” (Nestor Vornicescu – Mitropolitul Olteniei, Descătuşarea 1821, Ed. Mitropolitul Olteniei – Craiova 1981, p. 130)
Drapelul oltean - simbolul
unităţii româneşti era anticiparea Micii şi a Marii Uniri.
După ce a fost expus la Muzeul
Militar din Craiova, a ajuns în Capitală la Muzeul Militar Central. (Steagul lui Tudor Vladimirescu, în <<Oltenia. Documente. Cercetări.
Culgeri>>, Cartea II, Craiova, 1941, p. 134-138)
Ardelenii români doreau şi
ei să facă Paştele sub domnia „Domnului Tudoruţ”. (Istoria României, III, Bucureşti, 1964,
p. 880-883)
Un ajutor preţios, un
îndrumător de seamă privind politica autohtonă a Pandurului a venit prin
colaborarea cu marele Pedagog ardelean Gheorghe
Lazăr, „binecunoscut sprijinitor al
Revoluţiei de la 1821, prieten apropiat şi colaborator de seamă.” (Onisifor
Ghibu, Contribuţii la istoria Revoluţiei
din 1821. Legăturile dintre Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladimirescu, în vol. Repere sibiene, studii şi referate, Sibiu,
1980, p. 35)
„Nu vedeţi, îi spunea profetic Dascălul nemului – Lazăr, Pandurului
neamului - Tudor, de un secol, domn,
mitropoliţi, episcopi, egumeni sînt toţi venetici greci şi nu putem a ne scăpa.
Acum este timpul a scăpa ţara de inchiziţia grecească şi dumneata vei fi mare!”
(Mircea T. Radu, 1821 – Tudor
Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească, ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 1978)
Sfaturile, rugile şi
îndemnurile de taină ale sfetnicului – ierarh Ilarion al Argeşului au fost
inserate şi de colonelul rus I.P. Liprandi, „Ilarion,
episcopul de Argeş, care întreţinea mai mult decât toţi legăturile cu Tudor,
convingîndu-se că acesta este gata de acţiune, i-a creat prilejul a vorbi
amănunţit despre toate aceste probleme cu trei mari boieri ai ţării şi
principalii membri ai Divanului, banul Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu
Văcărescu.” (Doc. Revoluţiei din 1821,
V, p. 268; Naum Rîmniceanu, Istoria
zaverei în Valahia, în <<BOR>>, XXIII, 1899, p. 424-425)
Programul revoluţionar al lui
Tudor Vladimirescu a fost străbătut de la un capăt la altul de dragostea de
Dumnezeu şi iubirea de Neam, de principiul dreptăţii sociale, al conştiinţei
morale, urmărind doar „dreptăţile norodului”, decât „dreptate
şi slobozenie”, recunoscându-şi chemarea – alegerea întru slujirea
binelui obştesc cum se exprima în arzătoarea Proclamaţie de la Padeş din 23 Ianuarie 1821. „Că bun este Dumnezeu şi ca să ne
asemănăm Lui, trebuie să facem bine”.
Toţi pandurii care au luptat contra jugului otoman în
războiul ruso-turc s-au alăturat lui Tudor. Toată OLTENIA era sub stindardul
lui. Au fost şi câţiva boieri oarecum patrioţi, Grigore Brîncoveanu, Grigore
Ghica, viitorul domn şi Barbu Văcărescu, dar Căimăcănia Ţării după moartea lui
Şuţu, ca şi Divanul îi erau ostili. Chiar boierul patriot, marele vornic Văcărescu îl îndeamnă să liniştească Revoluţia. Tudor îi răspunde
ca un adevărat şi mare iubitor de Ţară, reproşându-i că toate vrăjmăşiile,
silniciile, asupririle boierilor asupra Ţării, îl fac răspunzător pe el. „Ci pă semne dumneata, pă norod, cu al cărui
sînge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeşti patrie... Dar,
cum nu socotiţi dumneavoastră că Patria
se chiamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor. Că eu alta nu sînt numai un
om luat de către tot norodul ţării, cel amărît şi dosădit, din pricina
jefuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii drepturilor.” (Doc. Privind Istoria României..., p.
258)
Ciocoiul Samurcaş şi Al. Pini
l-au plătit pe grecul Hagi Prodan să-l ucidă pe Tudor. Complotul a fost
descoperit, dar stigmatul a rămas pe chipul ciocoiului trădător. „Ah, boierule! boierule! Ce netemere de
Dumnezeu! Pe de o parte m-ai încredinţat prin jurământ să viu la Craiova, şi pe
de altă parte, împotrivă ai făcut dumneata de ai trimis pe Hagiu ca să mă
omoare. Apoi, de acum înainte, cine din lumea aceasta vă mai crede pe
dumneavoastră, pe nişte oameni care nu
aveţi lucru de nimic a pierde o ţară întreagă şi mai vîrtos pe un norod
nevinovat şi care v-au hrănit şi vă hrănesc? Ci drept este Dumnezeu şi
drept va judeca!” (ibid., p. 313)
Timpul de astăzi este izbitor
de asemănător cu cel din vremea lui Tudor, părând ca o copie fidelă privind
jecmănirea Patriei sacre, ortodoxe eroico-martirice de către neociocoii parveniţi prin stupiditate, neoliberalii farisei puşi pe căpătuială,
neomarxiştii doctrinari ai
demonologiei, neoneoamenii atei din
România şi din afară, stârpiciunile şi spurcăciunile profanatoare ale
spiritualităţii tradiţiei strămoşeşti, înregimentate forţelor oculte,
anticreştine şi antiromâneşti, precum G. Soros.
Proclamaţia de la
Tismana-Padeş, Arzul către Înalta Poartă şi Cererile norodului sunt acte şi
documente fundamentale elaborate în ianuarie 1821 de către Tudor şi episcopul
Ilarion în casa ierarhului-sfetnic.
Marţi spre Miercuri 18/ 19
Ianuarie Tudor însoţit de o ceată de panduri a plecat din Capitală spre
Oltenia. Vineri 21, seara a ajuns la Tîrgu Jiu, poruncind arestarea
ispravnicului de Gorj. Sâmbătă 22 şi-a stabilit cartierul general în Mănăstirea
Tismana. Duminică 23 a coborât în satul Padeş
– plaiul Cloşanilor, rostind în
faţa mulţimilor adunate documentul declanşării Revoluţiei, împotriva
asupritorilor fanarioţi, domn şi boieri fanarioţi în cârdăşie cu boieri
pământeni-ciocoi – Proclamaţia de la
Padeş.
„Veniţi, dar, fraţilor, cu toţii,
cu rău să pierdem pe cei răi!”
Tot în 23 ianuarie 1821, a
trimis de la Tismana întâiul Arz către
Poartă în care se arată că „boierii, sau
mai bine a zice tiranii noştri cei
cumpliţi care unindu-se cu domnii ţării, dimpreună cu boiarii greci... au întocmit prădarea şi stingerea ţării...
Cu toţii ne-au prădat şi ne-au despuiat, încît am rămas numai cu sufletele...” (cf. Elena Moisuc, În legătură cu cel dintîi Arz înaintat Porţii de către Tudor
Vladimirescu, în Revista Arhivelor,
an.XLIX, vol. XXXIV, nr. 1/ 1972, p. 87)
Cererile norodului –
reprezentau un proiect de constituţie, legislaţie creştină, eclesiastică, politică,
socială, administrativă prin care urma să fie guvernată Ţara.
„Scaunele arhiereşti, mănăstirile, să nu stea la îndemâna ierarhilor
sau călugărilor greci, ci să rămînă pe seama ţării; mănăstirile să întreţină
şcoli pentru copiii românilor fără deosebire de starea socială; dregătoriile să
nu fie cumpărate atît cele politiceşti cît şi cele bisericeşti; să scadă dările
preoţeşti, să fie hirotoniţi numai cei destoinici.”
(D.I.R., Revoluţia din 1821, vol.I, p. 274)
Sfetnicul Ilarion i-a înlesnit
legăturile lui Tudor cu o parte din membrii Divanului, pe care îi avertiza în
scrisoarea din 4 Februarie: „Să vă faceţi
patrioţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei precum aţi fost pînă acum... Să
vă învoiţi cu norodul la cererile ce fac.” ( Doc. Răscoala 1821, I, p. 230)
Tradiţia afirmă că episcopul
Ilarion i-a dăruit Domnului Tudor simbolic, dar şi în realitate „o sabie şi cam patru mii de galbeni,
zicîndu-i: <<Du-te şi mîntuie
Ţara!>>”.
(Pr. V. Gh. Durak, cf. Nestor
Vornicescu, op. cit., p. 145)
În plină iarnă, doar în şase
săptămâni, slugerul Tudor şi-a mobilizat exemplar, ca un mare comandant, pandurii-armata,
a ridicat întregul plai al Cloşanilor, a fortificat mănăstirile-cetăţi şi toate
cele cinci judeţe ale Olteniei. Paralel cu el, episcopul Ilarion rezolva
diplomatic problema armoniei în Divan. Un ajutor însemnat îl avea în secretarul
de cancelarie Petrache Poenaru şi în diplomatul Pavel Macedonschi.
Asupra boierilor – ciocoi
pendula întreita spaimă, groază, turcii, ruşii ori Tudor?
Proclamaţia de la Padeş şi-a
dus ecoul şi în Ţara Moldovei, unde membrii partidei naţionale şi norodul îl
aşteptau ca pe Mihai Vitezul cu
braţele deschise. Tudor iniţiase legături apropiate cu guvernul modav, frate,
ca „unii ce sîntem de un neam, de o lege (credinţă), ... fiind la un gînd şi într-un glas cu
Moldova, să putem cîştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi,
ajutorîndu-ne unii pe alţii.” (Istoria
României III, p. 893)
Nerulos (român neaoş, n.a.),
ministrul domnitorului Şuţu îl punea în gardă în Februarie 1821, pe marele
mason Alexandru Ipsilanti, ucigaşul lui Tudor, că: „Un anume Tudor... a răsculat pînă alalteieri toate judeţele de peste
Olt, proclamând libertate, egalitate şi desfiiţarea privilegiilor boierilor...;
el cheamă prin proclamaţii întreg norodul dac sub arme.” (D.I.R., Doc. 1821, IV, p. 123-124)
Spionul austriac pentru
Moldova, Raab Iosif (tot neaoş
austriac...), îi raporta cancelarului Metternich, spaima domnitorului fanariot Şuţu,
în 18 Februarie 1821. „Principiile
trîmbiţate de Vladimirescu, şi anume: înlăturarea domnilor fanarioţi,
răsturnarea vechilor capitulaţii cu Poarta, înfrînarea samavolniciilor şi
stoarcerilor boiereşti şi înlăturarea justiţiei de clasă, sînt primite cu mare
bucurie şi proslăvite în mod public de tîrgoveţii moldoveni, de mica boierime (răzeşii)
şi de ţărănime, care gem sub apăsarea
domnilor fanarioţi şi a marii boierimi solidară cu ei.” (Doc.Hurmuzaki, serie nouă, II, p. 619)
A urmat Marşul cel mare al lui Tudor,
al norodului şi al celor peste 16 mii de panduri de la Slatina spre Capitală între
4-16 Martie, rapid şi triumfător, asemănător trupelor lui Napoleon Bonaparte,
dovedind disciplina şi respectul pe care il aduceau marelui Pandur. La 16
Martie 1821, Tudor Vladimirescu cu grosul pandurilor săi, Adunarea cea mare a ajuns la Bolintin, de unde un detaşament a mers
spre Cotroceni, altul spre Ciorogîrla-Domneşti. (D. Berindei/ Tr. Mutaşcu, Aspecte militare ale mişcării revoluţionare
din 1821, Ed. Militară, Bucureşti-1973)
Între 17-18 Martie 1821, prin
episcopul-sfetnic Ilarion de Argeş şi vistierul Alexandru Filipescu-Vulpe,
Tudor a negociat cu Divanul la Mănăstirea Ciorogîrla.
Trupele eteriste ale grecului
mason-trădător Al. Ipsilanti au ajuns la Buzău în 16 Martie, apoi la Mizil şi
Ploieşti cu două zile mai târziu, în 18 Martie, fapt care l-a îngrijorat pe
Tudor, punând în dificultate şi Divanul care trebuia să aleagă între Tudor –
Fiul valah iubitor de Patrie şi grecul trădător din stirpea fanarioţilor
asupritorii tirani ai Principatelor Române.
Vistierul Filipescu-Vulpe l-a
susţinut pe Pandurul oltean. „Una e
pornirea lui Ipsilanti şi altele sînt strigătele neamului românesc” (Mircea
T. Radu, 1821 – Tudor Vladimirescu şi
Revoluţia din Ţara Românească, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1978, p.
326), înclinând balanţa Divanului spre Tudor, prin cei 77 de boieri care l-au
susţinut pe marele Revoluţionar, Voievodul Dreptăţii Sociale. (ibid., p. 322)
După negocierile favorabile,
Tudor şi-a aşezat tabăra pe câmpul Cotrocenilor. La 20 Martie, împuternicitul
Divanului, Domnul Tudor a lansat două noi Proclamaţii: Către lăcuitorii din Bucureşti şi Către lăcuitorii judeţelor, prin care îşi evidenţia spiritul
revoluţionar prin apelul său fierbinte, rugător, cutremurător la unirea
românilor. „Fraţilor! cîţi n-aţi lăsat să
se stingă în inimile dumneavoastră sfînta
dragoste cea către patrie... să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca
nişte fraţi, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după
destoinicia sa, cîştigarea şi naşterea a doua a drepturilor noastre.” (Documente privind Istoria României...,
p. 385-386)
Negocierile şi cele două Proclamaţii i-au
netezit Calea intrării în Bucureşti a lui Tudor, în 21 Martie 1821, la
ceasurile 2 d.m. F. G. Laurecon, descrie ca martor ocular marea Zi. „În sfîrşit, ziua cea mare sosi şi Teodor
intră în fruntea pandurilor săi. La dreapta lui era un preot, care purta
crucea, iar la stînga D. Macedonschi. Un pandur ţinea steagul. Timpul era
splendid şi Dealul Mitropoliei se acoperise de curioşi, mai ales de străini,
care veniseră să vadă intrarea îndrăzneţului răzvrătit... Către orele 3 d.m.,
căpitanii lui Tudor, urmaţi de preoţi parcurseră întregul oraş. Ei se opreau la
fiecare răspîntie, şi după ce da citire unei Proclamaţii a Comandantului lor,
care avea drept scop să liniştească spiretele, preoţii înălţau rugăciuni.”
(Em. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu,
Glose..., Bucureşti-1927, p. 18)
Tradiţia spune că Tudor
Vladimirescu aflat în fruntea pandurilor săi, purta în mâini în loc de sabie „ o
pîine mare, simbol al belşugului şi al păcii, idealuri în numele cărora
venea el şi pe care le dorea ţării.” ( Pr. prof. Constantin N. Galeriu, Tudor Vladimirescu şi Lupta pentru Echitate
şi Dreptate Socială, în Glasul
Bisericii – Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, Anul XL,
Nr. 3-5 Martie-Mai 1981)
Când slugerul Tudor intra
triumfător ca un Sol al păcii în Bucureşti, patriarhul Constantinopolului îi
trimetea o carte de afurisenie prin mitropolitul ostil Pandurului, Dionisie
Lupu. (Doc. Hurmuzaki, X, p. 563-564)
Boierii îi cer preasfinţitului
Ilarion taine despre planurile Valahului Tudor, care le cerea imperios să
depună jurământ de fidelitate faţă de el şi norod, „cum că înţeleg şi recunosc
dreptatea norodului şi vor lucra cu toţii pentru dobîndirea ei.” (E.
Vîrtosu, Tudor Vladimirescu. Pagini de
revoltă, 1936, p. 49)
În 22 Martie, pandurii se
retrag la Cotroceni, iar Tudor, episcopul Ilarion Gheorghiade şi medicul
Christaris rămân la palatul Brâncoveanu, primind vizita viceconsulului Austriei
la Bucureşti, Karl Udriski, care-i sperie cu spaima Sfintei Alianţe (tridemonica înţelegere - trei imperii duşmane
n.a.). Tudor îi răspunde autoritar: „Eu nu voi înceta de a cere, cu glas tare,
restaurarea drepturilor şi pronomiilor Ţării Româneşti.” (Doc. Hurmuzaki, Serie nouă, II, 649, 655)
Diversiunea şi dezordinele
provocate de eteriştii lui Ipsilanti, în 22 Martie, prin ocuparea mănăstirii
Antim, revendicată de călugării greci îl determină pe mitropolitul Dionisie,
preşedintele Divanului, în coasta căruia stătea Ilarion, să obţină jurământul
de credinţă al boierilor faţă de Tudor, numit Cartea de adeverire ce s-au dat slugerului Theodor. (D.I.R., 1821, I, p. 396)
Slugerul Tudor devine astfel, Domnul TUDOR. Nedizolvând Divanul, „acesta
a fost silit să recunoască îndreptăţirea mişcării pandurilor şi autoritatea conducătorului
ei.” (Mircea T. Radu..., op. cit., p.158)
Noul Domn a jurat creştineşte:
„Mă
leg şi eu din parte-mi cu glasul obştii norodului, printr-acest înscris al
meu...” (E. Vîrtosu, Tudor
Vladimirescu. Glose...)
În 28 Martie 1821, Ipsilanti
se afla în Colentina, fiind vizitat de mitropolitul Dionisie, episcopul Ilarion
şi câţiva boieri, iar spre sfârşitul lunii s-a întâlnit cu Domnul Tudor, care
şi-a precizat lupta sa antifanariotă, delimitându-se de scopul Eteriei,
susţinând că „eliberarea naţională a
Greciei trebuie să aibă loc pe teritoriul acelei ţări... Prinţe! scopul
dumneavoastră este cu totul opus scopului meu. Locul dumneavoastră nu este
aici. Duceţi-vă, treceţi Dunărea şi luptaţi cu turcii.” (D.I.R., 1821, V, p. 288)
Eşecurile lui Ipsilanti de a-l
angaja pe Domnul Tudor de partea lui, l-au determinat să plece la Târgovişte
spre a împlini planul trădării, vânzării şi uciderii Voievodului.
Turcii din Silistra i-au
trimis vorbă lui Tudor Vladimirescu să-şi arate fidelitatea faţă de sultan
trimiţându-i capul lui Ipsilanti. „Domnul
norodului din Ţara Românească nu a dat răspuns de încuvinţare.” (I.P.
Liprandi, op. cit., p. 279)
Nu la fel gândea şi prinţul
mason grec, fanariotul Alexandru Ipsilanti.
Alexandr Konstantinovici Ipsilante
(12.08.1792, născut la Constantinopol, mort la Viena 19.01.1828), era fiul
domnului Ţării Româneşti Constantin Ipsilante (1774 sept. – 1782; 1796 aug. –
1797 şi în Moldova 1786 aug. – 1788). Principele
Alexandr Ipsilante s-a distins în armata rusă în războaiele napoleoniene,
ajungând general, pierzându-şi o mână în bătălia de la Dresda. A fost iniţiat în loja francmasonică La
Palestine (St. Petersburg) în anul 1811. În anul 1820 ajunge şeful
Eteriei, organizaţie ocultă privind eliberarea Greciei şi reinstaurarea
imperiului Bizantin. Teoretic a fost sprijinit de ruşi, dar nu şi practic. După
uciderea Domnului Tudor, Ipsilanti a fost învins de turci în lupta de la
Drăgăşani, în 7 Iunie 1821. A fugit la Viena, unde a fost arestat şi închis
între 1821-1827. A supravieţuit puţin timp după eliberare. (Horia
Nestorescu-Bălceşti, Enciclopedia
Ilustrată a Francmasoneriei din România, Centrul Naţional de Studii
Francmasonice Bucureşti – 2005)
Masoneria a apărut în Evul Mediu şi s-a dorit a fi o organizaţie filantropică,
culturală, artistică, universală, prin participarea elitelor tuturor claselor
sociale.
Francmasoneria albastră s-a născut în 24 Iunie 1717, la Londra din Teofil Desaguliers, predicatorul reformat al curţii regale, James Anderson, predicator şi George
Payne, arheolog, iniţiind zidarii liberi în altă menire: „zidirea unui templu spiritual în inima
omului, cu un altar ateu, doar al raţiunii... Răspândindu-se repede şi cu
elemente chiar din capetele încoronate, a devenit element de dominaţie a iudaismului,
prin principiile dizolvante din Talmud, din Cabală şi din magie.”(Mitropolit
Irineu Mihălcescu, Teologia Luptătoare, Ediţia a II-a, Ed. Episcopiei Romanului
şi Huşilor-1994, p. 165-166)
Francmasoneria universală este
controlată în unanimitate de rabinitatea iudaică.
„Uniunea masonică este o comunitate nevăzută, mai presus de graniţe, de
rasă, de culoare, de naţionalitate, de clase, de stări, de toate deosebirile
dinafară dintre oameni, care trece anume chiar peste deosebirile dinăuntru de
credinţă religioasă, de confesiune şi concepţie despre lume – a tuturor
personalităţilor din trecut, prezent şi viitor care s-au străduit pentru
înnobilarea lor şi desăvârşirea omenirii.”
Definiţia de mai sus este de fapt o copie fidelă ad-literam a definiţiei
Bisericii creştine. (Pr. I. Mihălcescu, Francmasonii
şi Biserica, p. 757)
Francmasoneria – înjugată la
carul Ocultei mondiale – AntiHristos, nu are Dumnezeu, nu are Patrie, nu are
Cer, nu are veşnicie, nu are eroism, nu are martiriu, nu are sfinţenie, ci doar
ambiţia laşă şi trădătoare inspirată de cultul uciderii Elitelor naţiunilor
creştin-ortodoxe pentru a stăpâni pământul.
Francmasoneria – carul
talmudic al Ocultei iudaismului în cârdăşie cu elemente creştine vânzătoare
precum Iuda Iscariotenul, a pătruns prin conspiraţie ca un cancer în sânul
Ortodoxiei, pentru a o roade lăuntric, amputându-i forţa spiritului, stingându-i
Candela luminii spre a o anihila, spre a-i grăbii sfârşitul istoric.
Tudor a reuşit fără vărsare de sânge, să angajeze pentru mişcarea
sa toate categoriile sociale, devenind astfel, exponentul întregii naţiuni
valahe, guvernând ţara două luni, până în 14 Mai 1821, când turcii pătrund în
ţară, trimiţând Divanul în Transilvania. În 15 Mai 1821, a început retragerea de
la Cotroceni înspre Goleşti, intenţionând fortificarea mănăstirilor din
Oltenia. În 18 Mai a sosit la Goleşti intersectându-se cu trupele eteriste care
prin viclenie şi trădare l-au făcut prizonier prin Iuda Iordache Olimpiotul.
Prin Piteşti şi Cîmpulung a ajuns la Târgovişte, unde din ordinul masonului
Ipsilanti a fost asasinat mişeleşte în noaptea de 26/ 27 Mai.
Viaţa Domnului creştin ortodox Tudor Vladimirescu – Voievodul Dreptăţii
Sociale a fost curmată crud, fariseic, imfam, laş, tâlhăreşte, mişeleşte,
dar ideile, idealurile, credinţa,
dreptatea şi adevărul pentru care a luptat au biruit, înfrângând definitiv
regimul fanariot.
Sfântul Apostol Pavel, în
cuvântul său profetic către ucenicul Timotei, consemna pătimirea sa pentru
ADEVĂRUL VIEŢII. „Sufăr pînă şi lanţuri
ca un făcător de rele, dar cuvîntul lui Dumnezeu nu se leagă.” (II Timotei,
III, 9).
„Ideile nu pot fi legate,
înlănţuite. Idealurile pentru care a luptat Tudor, ca nişte seminţe semănate în
sufletul neamului însetat de dreptate, au rodit. Odată cu revoluţia lui Tudor,
domniile fanariote au încetat.” (Pr. prof. Constantin N. Galeriu, Tudor Vladimirescu şi Lupta pentru Echitate
şi Dreptate Socială..., p.441)
<<Avu norocirea, spunea Nicolae
Bălcescu, de a-şi da viaţa pentru
credinţa sa şi de a fi ucis de fanarioţi pe care şi după moarte-i umbra lui
urmează a-i mătura din ţară>>. (G. Zane, N. Bălcescu, opera, omul, epoca. Ed. Eminescu, Buc., 1977, p.38)
„Tudor Vladimirescu a sfârşit ca
un martir, ca şi Mihai Viteazul sau Horea. Era
plămădit din acelaşi aluat de
eroi neînfricaţi în faţa jertfei supreme, atunci când ai pentru ce te jertfi.
Mihai Cioranu, aghiotantul lui şi cronicar înregistrează cuvintele
eroului-martir adesate lui Iordache Olimpiotul, la Piteşti, pe drumul supliciului:
<<Vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă
tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a
ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa
morţii>>.
Dar,
taină şi putere a jertfei: cămaşa morţii lui s-a transformat în veşmânt al
nemuririi, în apoteoză.” (Pr.
prof. C. Galeriu, op. cit., p.442)
În 1812, când voia să meargă
din nou în Rusia, ca voluntar-comandant, pentru a-şi scăpa ţara de păgâni, în
Diata, sa, roagă nişte prieteni epitropi ca din banii strânşi din agoniseala sa
să plătească două candele de aur, care să ardă la icoana Maicii Preacurate în Sfântul Munte, iar alta la icoana Mântuitorului Hristos din Biserica
Învierii-Ierusalim.
„Lupta lui şi jertfa lui au
devenit de atunci Candele ce ard de-a pururi, luminând departe, pe altarul
patriei lui.” (Pr. prof. C. Galeriu..., p. 442)
Tudor Vladimirescu a fost şi a rămas pe
Cerul Valahiei şi Cerul serafic, un iscusit Dac, un mare Oltean-gorjean, un
Creştin cu suflet ortodox, un eminent Comandant strategic, un Diplomat rafinat,
un zelos Patriot, un Luptător neînfricat, un Erou între Legendari, un Martir în
ceata Mucenicilor, despre care s-a scris frumos şi emoţionant, s-a/se va vorbi
doar la superlativ, rămânând astfel, pururea ca o Icoană vie a Constelaţiei
eterne dacoromâne!
Tudor Vladimirescu – Domnul pământean putea să înfăptuiască Marea Unire
a tuturor românilor cu un secol mai devreme.
Pe faţada monumentului ridicat
cu mândrie de creştinii evlavioşi din Cerneţi sunt săpate versurile nemuritoare
închinate Eroului-Martir Tudor Vladimirescu:
„Cine trece Oltul mare?/ Ce
viteaz răzbunător.../ Este Tudor, e Olteanul/ Ce alungă pe duşmanul/ Deşteptând
al său popor.”
+ Schimbarea la Faţă a Domnului Hristos.
6 August 2021,
Brusturi-Neamţ-Dacoromânia
George Constantin
Nistoroiu – Cavaler de Clio
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu