Ce limbă
vorbea Ștefan cel Mare?
Jurnalistul George Damian a publicat un articol în care explică ce limbă
vorbea Ștefan cel Mare. „dacă i-am fi spus că e român, n-ar fi înţeles ce
spunem”. Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?
Sunt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe
motive.
Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris
integral în limba populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare. Cancelaria
domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii.
Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu
voievodul Moldovei limba oficială era latina, deşi la sfârşitul veacului al
XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă limbile popoarelor europene. Primul
document în limba română păstrat până în zilele noastre este scrisoarea lui
Neacşu de la Câmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui
Ştefan cel Mare.
Eliminarea
confuziilor
Problema ridicată de afirmaţia istoricului Lucian Boia este complicată
suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii
român-moldovean. De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu):
termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval
Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Românie, cetăţean al
Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia
sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică
începând din anul 1924. Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu
intenţii politice sau ignorarea surselor istorice.
Când vorbim de identitatea etnică medievală a românilor ne izbim de alte
complicaţii şi confuzii. Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de
români, iar documentele scrise de români mai apoi sunt redactate sute de ani în
limba slavonă sau limba latină. Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o
făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hârtia era scumpă şi
ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în
general atestarea proprietăţilor). Nu putem decât să tragem cu ochiul printre
perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gândeau strămoşii noştri
acum 500 de ani.
Un document
polonez şi poreclele moldovenilor
În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat
între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă
menţiunea „ex valahico in latinum versa est” - „a fost tradus din valahă în
latină”. De ce au ales diecii polonezi să denumească „valahă” limba în care a
fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare? Dacă voievodul Moldovei ar fi
fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită
denominarea de „limbă moldovenească”. Polonezii contemporani cu Ştefan cel
Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea
politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era „valahă” - sau mai bine
zis românească, „valah” fiind numele dat românilor de străini.
Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan
cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală? Ce cuvinte foloseau şi
conform căror reguli? Este greu de răspuns la această întrebare câtă vreme nu
va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită
de popor. Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sunt
redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară,
transcrise cu alfabet chirilic. Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri
precum: Găureni, Poiana de la Pârâu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi,
Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca
Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc. Tot în documentele slavone apar numeroase
nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive
folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare: Lână Rugină, Petru
Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul,
Mândrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea pârcălab, Fătu,
Marcu Bălaur, Vâlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cârlig,
Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu
Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.
Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici
un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie
de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce mă
îndreptăţeşte să spun că în cazul inventării unei maşini a timpului un
moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s-ar înţelege fără probleme cu un
oltean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază. Ştefan
cel Mare vorbea româneşte – sau cel puţin s-ar fi înţeles cu un român – dar ce
limbă credea el că vorbea?
Tătarul
şi legea românească
La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem
de interesant, din care redau în rândurile următoare un fragment relevant
pentru discuţia de faţă:
(...) am dat această carte a noastră tătarului şi
robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească,
anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine
înapoi (...) iar de robie să fie iertat (...) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră
toţi românii după legea românească (...) şi să nu dea şi să nu plătească
niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să
nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va
pârî pentru orice faptă (...) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci
numai să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai
mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea românească.
Fragmentul necesită câteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa
eliberării unui rob tătar. În original, „legea românească” este redată prin
„voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi „legea valahă”. Expresia
nu este o confuzie sau o greşeală, este repetată în document de patru ori. Este
un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european
căruia, pentru a nu-l zăpăci într-o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit
să-i vrobească de „Valahia Minor”. Fiind vorba de un document intern, Ştefan
cel Mare (care se intitulează la început „domn al Moldovei”) ar fi putut folosi
netulburat expresia „legea moldovenească” - însă a preferat „legea vlahă” sau
„legea românească”. În cazul de faţă, când discutăm despre „legea
românească” în opoziţie cu „legea robilor” şi „legea tătarilor” este vorba de
setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite
categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări
etnice – legea românilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu
statut de robi).
„Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de
„zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica românilor de la sudul
Dunării în anii 1334-1346, dar şi de „jus valahicum” din Transilvania, aflat în
viogoare până târziu în secolul al XVIII – răspândirea şi comunitatea
lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme jurdice
îndreptăţindu-ne să folosim termenul de „legea românilor”.
Germanii
supăraţi pe unguri înainte de apariţia naţiunilor
În prezent domină concepţia că naţiunile au apărut în secolul al
XIX-lea, şi că naţiunea este o construcţie artificială, fără nici un fel de
suport în perioadele anterioare. Conform acestei teorii, etnia nu avea aproape
nici o importanţă în evul mediu, în această epocă diferenţele erau sociale:
nobili, clerici, orăşeni şi ţărani – nu conta originea etnică. Doar că teoria
asta nu se potriveşte de loc cu jurnalul sasului braşovean Andreas Hegyes care
îi înjura cu sârg pe unguri pe la 1613. Hegyes manifesta o conştiinţă naţională
bine definită cu vreo 200 de ani înainte să fie inventate naţiunile. Iar
criteriul etnic funcţiona la Braşov de pe la 1500.
Statutul breslei blănarilor din Braşov de la 1424 (cel mai vechi
document de acest tip păstrat) punea o singură condiţie pentru intrarea în
breaslă: candidatul să fie născut legitim. Statutele breslelor din anii
următori păstrează această condiţie pentru candidaţi, iar în listele de meşteri
şi calfe din Braşov, pe lângă numele majoritar germane apar şi nume maghiare.
Situaţia se schimbă brusc în 1505 în statutul breslei arcarilor, unde se
spune aşa: „Ungurii care sunt acum în breaslă să rămână şi în continuare cu fii
lor în breaslă, dar pe viitor să nu fie luat la meşteşug cineva de altă limbă,
ci numai germani”. Urmează o serie de înnoiri de statute sau statute noi care
îi exclud pe maghiari din breslele braşovene. Statutul breslei aurarilor de la
1510 spune: „Să nu primească pe nimeni în sus-numita breaslă a aurarilor, dacă nu
este născut legitim şi creştin din părinţi evlavioşi şi cinstiţi, care să fie
de limbă germană, deoarece nu se primeşte nici un maghiar în breaslă”. Înnoirea
statutului breslei blănarilor din 1528 (care la 1424 îi primea pe maghiari):
„De asemeni, nici un străin să nu fie primit în breaslă, dacă nu aduce scrisori
suficiente, că este apt, că este născut legitim şi că este de neam german”.
O explicaţie fundamentată a excluderii maghiarilor din breslele
braşovene de la începutul veacului al XVI-lea ar necesita mai multe cercetări,
extinse la nivelul întregii Transilvanii. Totuşi am găsit o motivaţie în
statutul breslei tâmplarilor, pictorilor şi sculptorilor în lemn braşoveni din
anul 1523: „De asemeni, să nu fie primit în viitor la meşteşug vreun ucenic maghiar.
De asemeni, pe viitor să nu fie primit nici un meşter maghiar în vreo breaslă a
meşteşugului nostru din cauză că maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic
unii cu alţii”.
Moldovean
vorbitor de limbă română
În lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii
lor" cronicarul Miron Costin lămureşte cât se poate de clar diferenţele
între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică. În
termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale
erau români care vorbeau limba română.
În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului
său: "Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu,
şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de
unde şuntşi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de
pămîntu..." Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera având aceeaşi
origine etnică şi vorbind aceeaşi limbăr cu românii din Transilvania şi Ţara
Românească.
"Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora
(Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal), numele vechiu şi mai
direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin
pînă astădzi..", subliniază cronicarul. "Măcară dară că şi la istorii
şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi
dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi
înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu
întrebăm: "ştii moldoveneşte?", ce "ştii româneşte?" pre
limba latinească... Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi
Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi
acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi
răspundu în graiul: Ţara Românească" – acesta fiind fragmentul definitoriu
pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, fragment ignorat cu
bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste.
Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie
cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de
mai bine de 150 de ani. Însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai
multe întrebări şi mai ales nu se poate afirma cu siguranţă că Ştefan cel Mare
se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.
Citeste mai mult: adev.ro/nnlszu
Autor: George Damian
Sursa: RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu