Despre
Soră lume de Ana Blandiana...
Stimate domnule
Profesor,
Citesc cu mare plăcere ”Soră lume” de
Ana Blandiana. Bucuria lecturii este cu atât mai mare cu cât evenimentele la
care se referă le-am trăit și eu și au fost, evident, bine-cunoscute părinților noștri. În acest mic capitol, „Cum am intrat în Europa”, pasiunea autoarei pentru limba franceză și
împrejurările în care citea ziare franțuzești au fost foarte asemănătoare cu
pasiunea mea pentru italiană. În
copilărie am dat în podul casei peste un manual de limba italiană (Enzo
Loretti) care mi-a fost carte de căpătâi. Am procurat apoi și alte cursuri fără
profesor și literatură italiană de la anticariat (peste 20 de cărți). La radio
ascultam Radio Svizzera Italiano, postul elvețian pentru italienii din toată
lumea. Vă scriu, pentru divertisment, o
știre dată de RSI. Președintele Confederației elvețiene este ales pentru un an
din toți cei 7 (șapte) miniștrii. Într-o vară, Președintele cu soția au mers la
un restaurant-grădină. După ce au așteptat aproape o oră, au plecat, nefiind
băgați în seamă de chelneri. Asemenea lucruri nu se pot petrece decât într-o
țară cu oameni modești și bine educați.
Revin la „Soră lume”. În acea
vreme, în România se găseau de vânzare
(uneori) ziare italiene: cel al
Partidului Comunist - L΄Unità – și cel al Partidului Socialist – Avanti
! În 1971, la împlinirea vârstei de 80
de ani, l-am felicitat pe Pietro Nenni, secretarul general al PSI, fost
prim-ministru, la Faenza, unde locuia. Mi-au răspuns 5 italieni, iar unul
dintre ei m-a abonat timp de un an la L΄Europeo, un hebdomadar de
prestigiu. Ana Blandiana scrie că cele
două reviste L΄Express și Le Nouvel Observateur …”au avut un aport în formarea
gândirii mele critice și în deschiderea tuturor orizonturilor mele…”. Eu nu am simțit așa, aveam gândirea deja
formată. Știam de unde vin eu (ca
individ) și încotro merge țara. Tatăl
meu îmi vorbea despre timpurile dintre cele două războaie mondiale ca de
„timpuri normale”. Știam că nu se poate
face nimic contra dictaturii. M-am adaptat.
Lui taică-meu primul primar comunist al Piteștiului – un anume Bachide-,
care locuia la câteva sute de metri de noi, pe strada Trivale – i-a spus în
1946: „Înscrie-te în partid, Iulică ! Altfel ți se va naționaliza casa”.
Taică-meu s-a înscris, iar noi n-am avut casa naționalizată. La rândul meu, la
25 de ani, m-am înscris în partid. Cu referințe bune de la colegii-șefi am
putut pleca în 1981 în Somalia; un coleg care a refuzat să intre în partid, nu
a primit viză pentru a lucra „afară”.
Revin la Ana Blandiana. Poeta noastră, pe care într-o zi mi-ar plăcea să
o văd laureată a premiului Nobel pentru literatură, continuă: în revistele franțuzești ….„ceea ce nu mai
exista era capacitatea de a fermeca prin transmiterea ideilor … Ce se schimbase
? Evident, întreg universul și, mai ales mă schimbasem eu … ”. A.B. vorbește critic despre faptul că
lumea …„nu trebuia decât să accepte să se supună controlului corectitudinii
politice. Iar acel ceva, misterios prin priceperea de a camufla răul în bine,
se întinde încet-încet ca o pată de petrol pe suprafața unei ape pe care o
împiedică astfel nu numai să strălucească, ci și să respire”. Ana Blandiana
afirmă că a avut noroc că s-a născut „destul de devreme pentru a prinde … un
eșantion de libertate nevoalată”. Și
încheie – va fi fost sinceră ? – „Ce bine că nu mai sunt tânără !”
Stimate domnule Profesor, La regretul Anei Blandiana „Ce bine că nu
mai sunt tânără !” eu constat că nu am
regrete în legătură cu trecerea vremii. În mulții ani pe care i-am trăit am
putut să constat – afirm fără falsă modestie – că permanent am evoluat, am
„devenit”. Acum știu bine pe ce lume trăiesc și în ce lume trăiesc.
Cu afecțiune, Gh. Ștefănescu
Sursa:
RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu