RUGACIUNILE
DE IMPARTASIRE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Unii considera ca daca vor zice toate
rugaciunile rânduite înainte de împartasire vor capata de la Dumnezeu buna
sporire si iertare de pacate, socotind ca nu mai este nevoie sa se pregateasca
într-alt chip, îndreptându-si inima spre Dumnezeu, pentru îmbunatatirea celor
dinlauntrul lor; asa interpreteaza ei rânduiala de dinainte de împartasire.
Cine vine la Sfânta Cuminecatura trebuie
sa aiba în vedere înainte de toate îndreptarea inimii, pregatirea ei pentru
primirea sfintelor Taine. Cauta sa vezi, îti este oare inima statornicita în
adevar, din mila lui Dumnezeu; este ea gata sa primeasca Mirele? Atunci da
slava Domnului, chiar daca n-ai dus pâna la capat rugaciunile de dinainte de
împartasire. „Caci Împaratia lui Dumnezeu nu sta în cuvânt, ci în putere” (1
Corinteni 4, 20). Bine este sa dai ascultare în toate Maicii Biserici, dar cu
întelepciune, si, de este cu putinta, nu cu multe rugaciuni, ci punând mult în
ele. „Nu toti pricep cuvântul acesta, ci aceia carora le este dat” (Matei 19,
11).
Daca îti dai seama ca, zicând o rugaciune
lunga, nu esti în stare sa o sustii cu duh fierbinte, mai bine fa una scurta,
dar cu ardoare. Adu-ti aminte ca un singur cuvânt al vamesului, pornit dintr-o
inima fierbinte, l-a facut sa fie drept înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu
cauta la multimea cuvintelor, ci la starea inimii. Principalul este sa ai
credinta vie în inima si sa te caiesti de pacate cu ardoare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 492.
SARUTUL
FLORILOR
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cine da culorile cele mai delicate si care
se potrivesc cel mai bine, cine da forma perfecta si chip ales celor fara de
chip, materiei amorfe a pamântului, cine da florilor forme fara seaman?
Atoatefacatorule, da-ne noua sa putem saruta în florile pamântului
întelepciunea, bunatatea si atotputernicia Ta!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 36.
PATIMILE
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Toate patimile sunt ca niste pietre grele
care nu-l lasa pe om sa se ridice, sa se înalte, sa se apropie de Dumnezeu,
sa-L iubeasca pe Iisus Hristos… Toate pacatele noastre sunt cuie ascutite ce
strapung mâinile si picioarele lui Hristos.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
90-91.
Cei
care pleacă înainte de a se sfârși Dumnezeiasca Liturghie
Sfântul
Ioan Gură de Aur
Ai venit, deci, la biserică și te-ai
învrednicit să-L întâlnești pe Hristos? Nu pleca dacă nu s-a sfârșit slujba.
Dacă pleci înainte de apolis, ești vinovat ca un dezertor. Mergi la teatru și
dacă nu se sfârșește reprezentația, nu pleci. Intri în biserică, în casa
Domnului, și întorci spatele Preacuratelor Taine? Teme-te cel puțin de cel care
a spus: „Cel care Îl disprețuiește pe Dumnezeu, disprețuit va fi și el de
Dumnezeu” (Cf. Pilde 13, 13).
Ce faci, omule? În timp ce Hristos este
prezent, Îngerii stau împrejurul Său, frații tăi încă se împărtășesc, iar tu îi
părăsești și pleci? Hristos îți oferă Sfântul Său Trup, iar tu nu aștepți
puțin, ca să-I mulțumești, fie și cu cuvintele?
Când stai la o cină nu îndrăznești să
pleci, chiar dacă te-ai săturat, în timp ce prietenii tăi stau încă la masă.
Iar aici unde se săvârșesc înfricoșătoarele Taine ale lui Hristos, le lași pe
toate și pleci?
Vreți să vă spun a cui lucrare fac toți
cei care pleacă înainte de a se sfârși Dumnezeiasca Liturghie și nu participă
la ultimele rugăciuni de mulțumire? Poate este greu ceea ce vrea să vă spun,
însă trebuie s-o spun. Atunci când Iuda a luat parte la Cina cea de Taină a lui
Hristos, în timp ce ceilalți erau așezați la masă, el s-a ridicat înaintea
celorlalți și a plecat. Deci, acela pe Iuda îl imită…
Dacă acela nu ar fi plecat atunci, nu ar
ajuns trădător, nu s-ar fi pierdut. Dacă nu s-ar fi separat de turmă, lupul nu
l-ar fi găsit singur ca să-l mănânce.
ȘCOALA
LUI DUMNEZEU
Sfântului
Ioan de Kronstadt
,,Așa cum mama își învață copilul să meargă,
ne învață și Domnul să credem în El cu credință vie. Mama își pune copilul pe
picioare, îl lasă să stea așa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la
ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se
ducă la ea, dar nu încearcă, de frică, să facă primii pași, până când se
hotărăște să pășească și cade. Întocmai ca o mamă, Domnul îl învață pe creștin
să creadă în El, credința fiind ca și mersul (credința – cale duhovnicească).
Credința noastră este firavă, lipsită de experiență, întocmai ca un copil care
învață să meargă. Domnul ne lipsește de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama
diavolului sau a feluritelor necazuri și supărări. Ceva mai târziu însă, când
avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simțim nevoia mântuirii
nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El
(și trebuie, într-adevăr, să o facem) după ajutor. Creștinul își dă silința să
facă aceasta, „dă drumul” ochilor minții (așa cum copilul își dă drumul la
picioare), încearcă să-l vadă cu el pe Domnul, dar inima care nu este obișnuită
să-l „vadă” pe Dumnezeu se teme să-și facă curaj, se împiedică și cade.
Vrăjmașul și stricăciunea păcatului pe care o avem de la naștere închid ochii
inimii care încercă să vadă, ținându-l pe om departe de Dumnezeu, făcându-l să
nu poată înainta. Domnul îi este totuși aproape, gata să-l aducă la Sine, să-l
cuprindă chiar și în brațe, numai să vină la El cu credință; și atunci când,
străduindu-te, reușești să-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El îți întinde o
mână de ajutor, ca și cum te-ar lua în brațe și ți-ar alunga vrăjmașii. Atunci
simte creștinul îmbrățișarea Mântuitorului Însuși. Slavă bunătății și înțelepciunii
Tale, Doamne! Așa cum, atunci când ești strâmtorat de diavolul și de toate
necazurile trebuie să vezi îndată că înaintea ta stă Sânul iubitor de oameni al
Mântuitorului tău, caută cu îndrăznire la acest Sân părintesc, ca la o nesecată
comoară de bunătate și dărnicie și roagă-te Domnului, din toata inima, ca să ne
facă și pe noi părtași acestui nesecat izvor de bunătate și ajutorare
duhovnicească și îndată ți se va da ceea ce ceri. Principalul este să ai
credință sau vedere a inimii către Domnul și speranță că vei primi de la El
ceea ce Îi ceri, ca de la un Atotbun. Așa este! Experiența ne-o arată. Așa ne
învață și Dumnezeu, adică să recunoaștem că
fără El suntem de o neputință morală fără seamăn și, cu zdrobire de
inimă, să menținem duhul nostru într-o necontenită dispoziție rugătoare”.
AURUL
SI ARGINTUL MEU!
Sfantul
Ioan din Kronstadt
O minunata demonstratie a
omniprezentei(atotprezenței – n.n.) lui Dumnezeu! De pilda, te-ai îmbolnavit de
iubirea de arginti; inima ti s-a lipit de aceasta patima, fie si numai pentru o
clipa; suferi. Ajunge sa strigi catre Domnul din toata inima: „Tu esti singura
mea comoara, esti aurul si argintul meu, mâncarea si îmbracamintea mea”, si
îndata te vei simti usurat.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 410;
ASFINTITUL
SOARELUI
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca, atunci când apune soarele, se
face întuneric si bezna în lume si nimic nu se vede, albul de negru nu se
osebeste si cu neputinta este a cunoaste unde se afla prapastia sau drumul cel
neted si unde se gaseste pierzania sau locul ferit de primejdie. Cugeta dar ce
întuneric se poate salaslui într-un suflet si ce negura îl învaluie atunci când
nu are harul lui Hristos înlauntrul sau. Un asemenea suflet nu poate sa
osebeasca raul de bine si paguba de folosul sau si umbla bâjbâind ca un orb.
Aceasta întâmplare te învata sa te rogi lui Hristos, Luminii celei Adevarate,
pentru ca si în sufletul tau sa straluceasca lumina harului Sau.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 65
URMELE
PASILOR
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi urme de oameni ori ale altor vietati
si recunosti dupa ele atât mersul acestora, cât si pe ele însele, asa cum, de
pilda, dupa urmele omenesti poti cunoaste umbletul omului. Dintr-o asemenea
întâmplare sa-ti amintesti cântarea Prorocului: „Vazutu-s-au umbletele Tale,
Dumnezeule, umbletele Dumnezeului si Împaratului meu” (Psalmul 67, 25).
Lucrarile Domnului nostru sunt asemenea unor urme lasate de El, dupa care putem
cunoaste dumnezeiescul Sau umblet si pe Însusi Dumnezeu. Când privim cerul si
frumusetea lui, soarele, luna, stelele si lumina lor, pamântul si belsugul sau,
atunci aflam întru acestea pasul Domnului nostru si Îl cunoastem pe Însusi
Dumnezeu, Care si-a aratat umbletul Sau prin ele. Si astfel ne încredintam ca
ni se cuvine a proslavi puterea Sa atottiitoare, caci pe toate acestea le-a
zidit din nimic numai cu cuvântul; întelepciunea Lui, de vreme ce atât de
minunate le-a întocmit si întru rânduiala Sa le-a asezat; bunatatea Lui,
întrucât pentru noi le-a facut pe toate. Caci El nu are trebuinta de nimic din
acestea pentru Sine Însusi, ci precum înca mai înainte de veci era îndestulat
si fericit în Sine Însusi, întocmai este si acum. Fapturile sunt asemenea unor
urme ale Domnului nostru, prin care suntem îndemnati sa-L cunoastem pe Însusi
Dumnezeu: „Cerurile marturisesc slava lui Dumnezeu” (Psalmul 18, 1).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 164.
MULTIME
DE CARTI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Am o multime de carti, pe tot felul de
subiecte, le citesc si le recitesc, dar nu ma satur cu ele. Mai jinduiesc cu
duhul dupa cunoastere, inima mea nu-si afla înca multumire, nu înceteaza sa
flamânzeasca, toate cunostintele agonisite cu mintea nu i-au adus înca deplina,
fericita, multumire de sine. Satura-se-va, oare, vreodata? Satura-se-va, „când
se va arata slava Ta” (Psalmul 16, 15); pâna atunci însa, nu ma voi satura.
Cuvântat-a Mântuitorul: „Oricine bea din apa aceasta (cea a cunoasterii
lumesti) va înseta iarasi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu
va înseta în veac, caci apa pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de apa
curgatoare spre viata vesnica” (Ioan 4, 13-14).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 5.
ZAVISTIA
OTRAVITOARE
Cuviosul
Bonifatie de la Teofania
Dintre toate patimile, cea mai
primejdioasa pentru adevar si pentru virtute este zavistia. „Prin zavistia
diavolului moartea a intrat în lume” (Întelepciunea lui Solomon 2, 24); tot
prin zavistie se si înmulteste pacatul pe pamânt. Aceasta patima da nastere
multor altora, si este deosebit de primejdioasa fiindca cei stapâniti de ea o
ascund chiar si de ei însisi. Acest vrajmas neîmpacat al virtutii si al
meritelor este întarâtat de tot ce stârneste admiratia oamenilor, si nu iarta
nimanui nimic, decât celor stricati si nebagati în seama stricaciunea si lipsa
lor de slava. Trebuie sa devenim nevrednici ca cineva sa se uite la noi pentru
a atrage privirile si crutarea zavistnicului. Nu este rau cu care sa nu fie
înrudita zavistia; îndata ce pune stapânire pe suflet, îl face din vas întocmit
spre cinste vas de necinste si de mare urâciune.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 73-74
VĂ
POFTIM LA TEATRU!
-
LUCEAFĂRUL DE LA IPOTEȘTI -
https://youtu.be/Oloy7Ewb1Sk
ZORII
ZILEI
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi un rasarit de soare si începutul unei
zile. Aici ai din belsug prilejuri pentru a cugeta la bunatatea Domnului si
pentru a te minuna de ea.
1) Când trece soarele de cealalta parte a
pamântului si se lasa noaptea, atunci ni se pare deja ca el oarecum nici nu mai
este; însa îndata ce rasare iarasi, ca si cum din nou l-ar face Ziditorul,
marele luminator îti aminteste ca atât el, cât si tu ati dobândit fiinta de la
Facatorul.
2) Îti aduce aminte despre Soarele
Dreptatii, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care a murit si a înviat din morti. Asa
precum coboara si se ridica soarele cel materialnic, asemenea si Hristos,
venind pe pamânt si savârsind lucrarea cea mare a mântuirii noastre, S-a
pogorât în mormânt si iarasi S-a înaltat. Si asa precum soarele, rasarind, le
lumineaza pe toate de sub cer, bucurându-i si încalzindu-i pe toti, asemenea si
Hristos, înviind din morti, a luminat întreaga lume si a revarsat lumina Sa
prin Apostolii Sai ca prin niste raze duhovnicesti, încalzind si veselind
inimile tuturor.
3) Îti arata învierea mortilor ce va sa
fie. Dupa cum soarele, coborând sub pamânt, se ridica iarasi, asa se vor înalta
si trupurile îngropate în tarâna ale celor ce-au murit si „cei drepti vor
straluci ca soarele în Împaratia Tatalui lor” (Matei 13, 43).
4) Rasare soarele si din nou se face
dimineata. Asemenea si binefacerile Domnului se înnoiesc si se revarsa peste
noi; iar prin faptul ca n-am pierit ni se vadeste bunatatea si mila lui
Dumnezeu.
5) Rasare soarele si pe toate le lumineaza
si le încalzeste. Asa ni se arata si bunatatea Domnului, care pe cel drept îl
bucura, îl veseleste, îl lumineaza, îl desfata si îl încalzeste, iar pe cel
pacatos îl atinge cu razele iubirii Sale si îl „duce la pocainta” (Romani 2,
4); si „lumineaza pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), „deschide mâna Sa
si satura pe tot cel viu de bunavoire” (Psalmul 144, 16).
Din aceasta întâmplare ne învatam, iubite
crestine, sa-I multumim din inima lui Dumnezeu pentru cele trei mari binefaceri
pe care le savârseste cu noi: pentru zidirea noastra, pentru rascumparare si
pentru minunata Sa Pronie ce-o are pentru noi. Sa-i zicem dar Lui cu duh plin
de bucurie: „Slava Tie, Dumnezeule, Celui Ce ne-ai facut pe noi! Slava Tie,
Celui Ce ne-ai rascumparat pe noi! Slava Tie, Celui Ce Te îngrijesti de noi,
nevrednicii! Binecuvântat esti în veci! Amin”.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 129
Pronia
divină
Dr. Mark este un oncolog celebru. Într-o
zi a zburat la o conferință importantă într-un alt oraș, unde urma să primească
un premiu în medicină.
Cu toate acestea, la o oră după decolare, a avut loc o aterizare de
urgență pe un aeroport din apropiere.
Doctorul a închiriat o mașină și a mers cu
mașina la conferință.
La scurt timp după plecarea lor însă,
vremea s-a înrăutățit și a început o furtună violentă. Din cauza ploii
abundente, internetul a dispărut în browser, s-a întors în direcția greșită și
s-a pierdut.
După două ore de condus, și-a dat seama că
a dispărut. I s-a făcut foame și îngrozitor de obosit, așa că a decis să-și
găsească un loc unde să stea.
În cele din urmă, a dat peste o casă mică.
Disperat, a coborât din mașină și a bătut la ușă.
O femeie a deschis ușa.
I-a explicat și a rugat-o să-l lase să
folosească telefonul.
Femeia i-a spus, însă, că nu are telefon,
dar că poate intra înăuntru și așteaptă să se îmbunătățească vremea.
Flămând, ud și obosit, doctorul i-a
acceptat oferta și a intrat înăuntru. Femeia i-a oferit ceai fierbinte și i-a
spus că va merge să se roage.
Dr. Mark a zâmbit și a spus că el pentru
orice realizare crede doar în munca grea și sacrificiu.
Stând la masă, sorbind ceaiul, doctorul o
privea pe femeie rugându-se lângă pat la lumina slabă a lumânărilor.
Doctorul și-a dat seama că femeia are nevoie
de ajutor, așa că, când ea a terminat de rugat, a întrebat-o:
- Ce anume vrei de la Dumnezeu? Crezi că
Dumnezeu îți va auzi vreodată rugăciunile?
Femeia a zâmbit trist și a spus:
- Bebelușul din pătuț este fiul meu, care
are un tip rar de cancer, și există un singur medic, se numește Mark, care îl
poate vindeca, dar nu am bani, iar doctorul Mark locuiește în alt oras.
Dumnezeu nu mi-a răspuns încă rugăciunii, dar știu că mă va ajuta... și
nimic nu-mi va zdrobi credința.
Uimit și fără cuvinte, Dr. Mark a izbucnit
pur și simplu în plâns. Șoaptea:
- Dumnezeu este minunat...
Și-a amintit tot ce i s-a întâmplat
astăzi: prăbușirea avionului, ploaia torenţială care l-a făcut să se piardă; și
toate acestea s-au întâmplat pentru că Dumnezeu nu numai că i-a răspuns
rugăciunii, ci i-a și dat posibilitatea de a ieși din lumea materială și i-a
dat ocazia să-i ajute pe bieții nefericiți care nu au decât rugăciune.
( text preluat)
CHIPUL
OMULUI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Tot omul trebuie sa respecte chipul
oamenilor vii, pentru a respecta dupa cuviinta si chipul lui Dumnezeu. Caci
chipul Domnului nostru Iisus Hristos este chip omenesc. Cine nu respecta chipul
omenesc nu respecta nici chipul lui Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 392.
VĂ
POFTIM LA TEATRU!
MIORIȚA
DE VALERIU ANANIA
AUDIȚIE PLĂCUTĂ!
Radio
eTeatru - Romania
https://www.radioexpert.net/radio-romania-live-radio-station/360/radio-eteatru/bucurești/romania/
Ascultă
stații radio din România pe telefonul mobil sau calculator.
Experiența
de după moarte a unui tânăr din Rusia
In acele zile s-a întâmplat să întâlnesc
în biserică un tânăr minunat. La sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii s-a apropiat
de fratele meu și i-a descoperit neobișnuita istorisire a întoarcerii lui la
Hristos.
Se mâhnea mult din pricina nesfârșitelor
mișcării și discuții care se făceau în vremea ce preoții se împărtășeau în
Sfântul Altar și se pregăteau să iasă în Sfintele Uși cu Sfântul Potir pentru a
se împărtășii credincioșii.
– De ce toți încep să se miște încolo și
încoace în acest moment deosebit, plin de dorire sfântă, când Domnul se află pe
Sfânta Masă?, l-a întrebat pe fratele meu. Vreau să vă povestesc istoria mea.
„Trăiam așa cum trăia cea mai mare
majoritate a oamenilor tineri ai vremii noastre, departe de Dumnezeu, afundați
în destrăbălare, ducând o viață depravată cu consum exagerat de alcool și cu
alte păcate. Oricât mă sfătuia și mă implora mama, o femeie credincioasă, să
las viața păcătoasă, eu o ignoram și râdeam. Istorisirile ei, cum că există
Dumnezeu și viață veșnică, mi se păreau niște prostii. Râdeam la mustrările ei,
cerându-i să mă lase în pace.
Odată, într-o noapte târziu, mă întorceam
acasă cu motocicleta, după plimbarea ce o făceam regulat. Atunci am avut un
accident și am murit. Pe neașteptate am simțit că mă aflu în aer. Priveam cu
uimire la trupul meu însângerat, neputând înțelege de ce sunt dublu, și stând
în picioare și întins la pământ. Apoi am văzut mai mulți oameni alergând lângă
mine și încercând să mă readucă la viață. Eu însă nu voiam să mă întorc în
trupul meu mort. M-au luat cu o targă și m-au pus într-o ambulanță, care m-a
dus la morgă. În acea clipă mi-am ridicat privirea spre Cer. Deodată L-am văzut
pe Hristos, atât de frumos, atât de smerit și blând, stând într-o strălucire de
foc deasupra mea și privindu-mă.
– De ce trăiești așa?, m-a întrebat
Domnul.
Din pricina nemăsuratei frici care a pus
stăpânire pe sufletul meu, m-am gârbovit și am spus:
– Doamne, iartă-mă!!!
Și îndată am auzit răspunsul:
– Pentru păcatele tale și pentru viața ta
necurată ești vrednic de iad, însă rugăciunile și lacrimile maicii tale au
ajuns până la Mine. Te iert și te trimit înapoi pe pământ. Du-te și învață că
mântuirea se află numai în Biserică, prin mijlocirea pocăinței și a Sfintei
Împărtășanii.
În acea clipă, deodată, am simțit că intru
iarăși în trup și din pricina înfricoșătoarelor dureri, am început să gem și mă
răsucesc. Medici au rămas uimiți și în loc să mă ducă la morgă, m-au dus la
spital pentru operație. Dumnezeu m-a întors la viață.
Și iată-mă acum, vindecat, cu o deosebită
evlavie vin la Dumnezeiasca Liturghie, ce se săvârșește la această mănăstire.
Aștept cu frică momentul când trebuie să iasă preotul cu Sfântul Potir, ca să
mă închin Dumnezeului Celui viu, Care mi-a descoperit că prin împărtășirea cu
Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, ne putem mântui și moșteni viața
veșnică. Iată de ce cu nedumerire și uimire îi privesc pe oamenii care umblă
într-o parte și în alta înaintea marii Taine, tulburând binecuvântata
atmosferă, când cu adevărat Însuși Domnul vine în Sfintele Uși, oferindu-Se pe
Sine ca hrană”.
Apoi a luat mâna fratelui meu și,
strângând-o, a pus-o în uriașa adâncitură care se făcuse în craniul său, după
lovitura cu motocicleta. Prin aceasta a voit să dovedească autenticitatea
tuturor acelora pe care le-a trăit și istorisit.
Această istorisire adevărată ne-a
cutremurat sufletește. Adeseori o menționez în predicile mele, ca o mărturie
adevărată a nespusei Dragoste, pe care a adus-o Domnul din Cer, chemându-i pe
toți păcătoșii la pocăință, astfel încât să renască prin Sfânta Împărtășanie și
să vină la Adevăr.
(Extras din Cartea „Din robie la Lumină”,
a Arhim. Ioan Kogan) | vladherman.blogspot.ro
Cine
L-a făcut pe Dumnezeu?
Un tânăr a mers la un bătrân înțelept și
l-a rugat cu căldură:
– Cum este Dumnezeu? Există Dumnezeu? Spune-mi te rog! Tu crezi că
există Dumnezeu?
–
Desigur că cred, a răspuns bătrânul.
–
Crezi și aceasta cum că Dumnezeu a creat lumea?
–
Desigur că cred.
–
Dar pe Dumnezeu cine L-a făcut?
–
Tu, i-a răspuns cu seriozitate și scurt bătrânul.
Tânărul a fost șocat de răspunsul
bătrânului și după puțin i-a spus:
–
Eu te întreb serios, iar tu îmi spui că eu L-am făcut pe Dumnezeu.
–
Dar și eu îți vorbesc serios, i-a răspuns bătrânul. Chiar foarte serios îți
vorbesc, și ia aminte de ce. Tu, prin toate cele care mă întrebi, arăți că nu
cauți să-L afli pe Dumnezeu așa cum este El, ci tu cauți să afli un dumnezeu
așa cum îl vrei tu, cum ți-l închipui tu, făcut după măsurile tale. Deci acest
dumnezeu pe care ți-l vei face tu, nu va fi Dumnezeul cel adevărat.
Apoi a adăugat acel sfânt bătrân:
–
Fiule, caută să-L afli pe adevăratul Dumnezeu și să-L primești așa cum este. Să
nu-L vrei așa cum ți-L închipui. Străduiește-te să devii tu așa cum te vrea
Dumnezeu. Străduiește-te să-L înțelegi așa cum este și să iubești voia Lui, așa
cum este.
RUGACIUNEA
MINTII
Sfantul
Sofronie Saharov
Sub forma împrejurarilor potrivnice, a
bolilor, a mortii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe
oameni sa se roage. Dar atunci când situatia se amelioreaza, nu numai ca
pornirea lor spre rugaciune slabeste, dar rugaciunea însasi pare a fi lipsita
de sens. Exista însa o forma diferita de rugaciune, rugaciunea mintii, fixata
pe vesnicie, si aici nici o bunastare exterioara nu poate tamadui suferintele
sufletului care se vede esuând în cautarea sa dupa Cel Vesnic.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea –
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 62.
Modestia
nu înseamnă nicidecum slăbiciune
Sfântul
Ioan Maximovici
În lumea aceasta, mulţi sunt cei care nu
cunosc legile duhovniceşti – însă aceste legi există şi dovedesc netemeinicia
necredinţei în lumea duhovnicească. Omul care, mândrindu-se, se laudă, produce
o impresie penibilă, respingătoare, asupra tuturor, chiar şi asupra oamenilor
lipsiţi de religiozitate – şi, cu cât mai mult se laudă şi se îngâmfă, cu atât
le pare mai penibil celor din jur. Aceasta e acţiunea legii duhovniceşti. Şi cu
cât este mai modest omul, cu atât le este mai plăcut tuturor. Cei modeşti sunt
iubiţi de toţi, cei mândri le sunt respingători tuturor. Vedem limpede că până
şi în oamenii necredincioşi acţionează o lege nestrămutată – şi, dacă cei
necredincioşi nu preţuiesc modestia în ei înşişi, o preţuiesc întotdeauna în
ceilalţi oameni.
Nu vom greşi dacă vom recunoaşte modestia
drept una dintre trăsăturile cele mai dătătoare de mângâiere ale personalităţii
umane. Modestia este, fără discuţie, egala milostivirii, fiindcă omul modest
este deja milostiv faţă de ceilalţi oameni – nu-i agasează cu pretenţiile sale,
nu-i chinuie dându-şi importanţă. Vrând sau nevrând, cel lipsit de mândrie
întotdeauna Îl cinsteşte, în primul rând, pe Dumnezeu, iar apoi şi pe oameni,
care de la Dumnezeu îşi au toate darurile.
Ca
atare, cel modest nu pierde niciodată în viaţă; talentele şi calităţile lui nu
sunt diminuate de modestia lui, ci, dimpotrivă, cresc şi mai mult.
De asemenea, modestia nu înseamnă
nicidecum slăbiciune, aşa cum cred unii, care se tem de ea. Ea şi numai ea este
putere şi vitejie a duhului. Şi în viaţa societăţilor şi a popoarelor, „mândria
merge înaintea pieirii”. Nivelul de cultură autentică este direct proporţional
cu modestia socială şi internaţională – şi de aceea Cuvântul, Care a zidit
lumile, a luat asupra Sa o viaţă de Om modest şi a străbătut o cale de viaţă
pătimitoare, arătând duhul modestiei ca pe o lumină care călăuzeşte la slava
nesfârşită a Împărăţiei cereşti. Smerenia lui Iisus Hristos a devenit pecete a
adevărului în om.
Vol. Cum să biruim mândria. Lecții de
vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, traducere din limba rusă
de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, p. 123-124
Cum
te prosteşte Facebook, fără să-ţi dai seama
Conform unui studiu efectuat de curând,
Facebook ar avea o influenţă negativă asupra capacităţilor noastre
intelectuale.
Deşi puţini s-ar fi aşteptat la acest
lucru, un nou studiu scoate la iveală faptul că Facebook ar putea avea un
impact negativ asupra intelectului unei persoane. Mai exact, reţeaua socială
satisface dorinţa oamenilor de a căuta din ce în ce mai multe informaţii care
se potrivesc cu propriile opinii şi de a le ignora pe cele care le contrazic.
În această situaţie, cunoscută drept
„information bias” (o traducere ar putea fi „prejudecăţi în privinţa
informaţiilor”), oamenii ajung să fie implicaţi în comunităţi în care
majoritatea membrilor au păreri similare, ceea ce înseamnă că rareori va fi
expus unor opinii diferite pe teme importante. Studiul se pare că ar fi fost
efectuat în Italia, între anii 2010 şi 2014.
Astfel, cei care au luat parte la studiu
au analizat modul în care se răspândesc teoriile conspiraţiei şi ştirile din
domeniul ştiinţei, dar şi modul în care acţionează trolii pe internet. Au
descoperit că pe Facebook, cele mai ciudate teorii, chiar dacă nu se bazează pe
vreo informaţie de încredere, se pot răspândi extrem de rapid. Asta deoarece
oamenii au tendinţa de a acorda mai mare atenţie informaţiilor care îi
interesează şi de a le distribui.
Unul dintre efectele cele mai neplăcute
este radicalizarea. Aceasta presupune întărirea convingerilor unei persoane în
condiţiile în care observă că sunt mulţi oameni cu aceleaşi opinii. Soluţiile,
pentru moment, nu sunt în număr foarte mare. Una dintre ele, de exemplu, fi
crearea mai multor grupuri în care diverse teme pot fi dezbătute din orice
perspectivă.
Sursa: jurnal.md
ROADELE
DATATOARE-DE-VIATA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
„Dupa roadele lor îi veti cunoaste” (Matei
7, 16). Dupa roadele dulci, datatoare-de-viata si fericire ale Sfintei
Liturghii, ale Preacuratelor Taine ale Trupului si Sângelui Domnului vei
cunoaste ca Liturghia este de la Domnul si ca ea ne umple de Duh dumnezeiesc si
ca acest Duh Preasfânt, datator-de-viata respira în toate rugaciunile si în
toate rânduielile sfintelor acte liturgice. Liturghia mi se pare asemenea unui
pom minunat, plin de viata. Cu frunze viguroase! Cu roade bogate! Si frunzele
sunt spre vindecare, nu numai roadele! Oare cine nu s-a ales cu bogat folos
duhovnicesc, cu pace si cu dulceata în suflet, fie si numai de la o singura
participare evlavioasa la dumnezeiasca Liturghie? Roade bune nu da decât pomul
sanatos. Asa e legea firii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 181.
METALE
PRETIOASE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Fara a fi puse la încercare, fierul
ordinar ar putea trece drept otel, alama sau tinicheaua, sau vreun aliaj de
argint drept argint curat, bronzul drept aur, aurul impur drept aur curat, o
sticla ordinara drept diamant. Numai puse la încercare, aceste materiale îsi
descopera adevarata lor valoare. Asa se întâmpla si cu oamenii. În aparenta,
multi se arata blânzi, smeriti, milostivi, buni, simpli, chibzuiti, credinciosi
etc. Daca sunt pusi la încercare, se descopera nu arareori ca sunt rai, mândri,
împietriti la inima, necinstiti, zgârciti, lacomi, invidiosi, ranchiunosi,
lenesi etc. Oamenii sunt pusi la încercare prin lipsuri, pierderi materiale,
necazuri, boli, umilinte. Cei ce trec cu bine printr-o încercare sunt vrednici
de Împaratia lui Dumnezeu, cei care nu-i fac fata nu sunt vrednici de ea,
fiindca mai tin în ei o mare doza de rau.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 281
Credința
neclintită a soției și puterea pocăinței
Șoferul a urcat cu agerime pe scaunul său și a pornit motorul. Ultimii
călători s-au urcat în grabă, căutându-și locuri unde să stea. Era Ajunul
Crăciunului și circulația era la apogeu.
S-a plecat să-și ridice valijoara ei, dar soțul a apucat-o înainte. A
așezat-o la bagaje și s-a întors voios lângă ea.
– Să ai drum bun! i-a urat el, zâmbindu-i. Peste puțin ne întâlnim din
nou aici.
A zâmbit și ea cu silă, au schimbat o sărutare rece între ei și s-a
așezat la locul ei. Pleca spre Atena urgent, pentru cel puțin două zile. Să dea
o mână de ajutor fiicei lor, care intra în spital pentru o mică intervenție.
Nimic neliniștitor, căci avea să iasă în aceeași zi din spital, dar cineva
trebuia să stea cu cei mici, până avea să se întoarcă mama lor.
Autocarul a pornit. Înainte de a intra pe șoseaua principală, și-a
privit din nou cu coada ochiului soțul. El i-a făcut semn cu mâna. Și-a mișcat
și ea capul ușor, dar fără niciun chef. O dispoziție melancolică i-a umplut sufletul.
De îndată ce autocarul s-a depărtat, soțul și-a scos telefonul mobil. A căutat
în lista de contacte, după care a apelat:
– Sunt liber! a spus el plin de bucurie. Ce-ai spune pentru diseară la
8?
– OK. În locul știut diseară la 8, a răspuns laconic o femeie, care a
închis grăbită convorbirea.
La auzul acestui răspuns, el și-a frecat mâinile, plin de satisfacție.
Toate îi mergeau așa cum își dorea. Vreo două zile avea să fie liber cu ultima
sa prietenă; nu era chiar puțin lucru. Vor avea tot timpul la dispoziția lor…
De necrezut!
A aruncat o privire peste ceasul său. Era abia ora 5. Avea timp să
meargă acasă să se împrospăteze puțin. Simțindu-se de parcă plutea și cu inima
plină de bucurie și vioiciune, de parcă ar fi fost un tânăr de 20 de ani, a
intrat în mașină și a apăsat pe accelerație, fluierând… Cât de bine le aranjase
pe toate!
Griul decembrie a adus primele picături pe parbrizul cel mare. Șoferul a
pornit ștergătoarele. Discuțiile încete ale pasagerilor zumzăiau în urechile
ei, dar femeia privea în gol pe geam. Autobuzul era plin și sufocant. Lumina se
împuțina repede, iar priveliștea devenea din ce în ce mai încețoșată. Șoferul a
aprins farurile mici. A simțit că se sufocă și mai tare. Întunericul nu o
cuprindea numai pe dinafară, ci năvălea și în interiorul ei.
De multă vreme observase mișcările ciudate ale soțului și de aceea
șerpii o înlănțuiau de pretutindeni. S-a străduit să rămână cu cât mai mult
sânge rece posibil. Nu i-a făcut însă nici cea mai mică aluzie. Nu se putea
plânge că nu avea grijă de ea, dar și-a dat seama că ceva se întâmpla și în
paralel. S-a silit să nu se prăbușească din cauza șocului, dar a pierdut orice
încredere în soțul ei. Toate în lăuntru i s-au năruit. Simțea că este trădată
și amărăciunea îi ajungea până în străfundurile sufletului ei.
Iar acum intuia cu exactitate ce avea să se petreacă în lipsa ei. Nu s-a
gândit niciodată să pună poliția pe urma lui și nici nu voia acest lucru. Cu
toate acestea, ghicea limpede toate acțiunile lui. Și-a dat seama că prin
plecarea ei îi dădea libertate în mișcări. Și ce dacă venea peste două zile
Crăciunul? Pentru ce să se întoarcă înapoi și pentru cine?
Gândurile insistente aduceau durere în capul ei și strângere de inimă.
Deodată ochii ei s-au umplut de lacrimi. S-a temut ca nu cumva să fie observată
de pasagerul de lângă ea și de aceea și-a întors fața către geam. Aproape în
mod mecanic și-a deschis geanta, căutându-și mobilul. S-a prefăcut că apelează
un număr, ca să-și ascundă tulburarea. A căutat numerele cu degetele
tremurânde… ecranul s-a luminat… dar pe cine să sune și ce să vorbească?
Dintr-odată, în privirea ei tulburată a apărut neinvitat chipul
duhovnicului ei, care adormise în urmă cu trei ani. În timpul vieții sale,
alerga la ajutorul lui în fiecare problemă a ei. Dar acum?…
Ca și cum ar fi fost împinsă de un îndemn inexplicabil, a format spontan
– așa cum făcea de demult – numărul lui și a pus telefonul la ureche. Un suspin
adânc și încet, mai degrabă decât voce, a ieșit din gâtlejul ei.
– Preabunule Gheronda, ajută-mă! Mă pierd… Arată-mi calea! Mă cuprinde
noaptea…
– De ce plângi, draga mea? Pe cine cauți? a răsunat de îndată o voce
catifelată în urechea ei, dar și mai profund o auzea în inimă.
A înghețat cu totul… Cine îi vorbea? Duhovnicul ei? Dar acela nu mai
trăia… Cum de a răspuns la apelul ei? Nu cumva aiurea? Privea telefonul cu
ochii holbați. Pe ecranul lui luminos strălucea cu culori minunate nu numărul
apelat, ci chipul blând al starețului, așa cum îl știa dintotdeauna. Dar cum se
putea întâmpla așa ceva? Se uita cu privirea lui cea dulce și îi zâmbea. În
priveliștea cea mângâietoare a vântului puternic, un val plin de desfătare a
răsturnat apăsarea cea grea de pe sufletul ei, împrăștiind-o ca pe un nor rău.
O ușurare dulce s-a întins până în ultima celulă a ființei ei. Buna-dispoziție
i s-a revărsat în inimă. S-a lăsat
cuprinsă de vraja acelei clipe de taină, chiar dacă nu înțelegea nimic.
– Ce ți se întâmplă, fiica mea? a întrebat încet starețul.
– Părintele meu, le știi deja, nu e nevoie să ți le mai spun, a răspuns
ea parcă răpită, dar tot cu o voce înceată, ca să nu fie observată. Vezi
alunecarea soțului meu. Întuneric adânc s-a lăsat peste viața mea. Cu ce curaj
să mai trăiesc? Înlăuntrul meu sunt numai ruine.
– Dar și tu ai alunecat, fiica mea. Nu numai soțul tău.
– Eu?! Dar cum am alunecat și când? a întrebat ea și mai mirată.
– Întotdeauna ai fost în alunecare de pe calea lui Dumnezeu, a răspuns
starețul cu voce blândă. Trăiai și tu visul tău singură. Spune-mi adevărul,
când l-ai iubit pe soțul tău? Întotdeauna, îmi vei spune. Dar nu te grăbi! Ai
iubit ceea ce ți-a dăruit, iar nu pe el. Era pentru tine o bucată ce lipsea din
planul tău. Completarea cea mai potrivită într-un model pe care tu l-ai făurit.
Aceasta ai iubit, folosul tău provenit din prezența lui. Și acum plângi pentru
vitrina care ți s-a stricat. Iei în socoteală numai paguba ta. Dar pe el nu
l-ai iubit niciodată cu adevărat. Uite că acum ți-a devenit nesuferit, când a
refuzat să completeze acel puzzle al imaginației tale.
Femeia nu vorbea. Nu avea putere să mai articuleze niciun cuvânt. Simțea
că se prăbușește. Starețul însă a continuat:
– Nu te uita la cele prin care treci tu, ci la ce se va întâmpla cu el.
Este timpul să-l vezi pe bărbatul tău. Uită de tine! Și orice ceri de la
Dumnezeu, urmărește să fie pentru el, nu pentru mulțumirea ta. Scopul tău este
acum să nu se piardă el, creatură unică, de o neprețuită valoare, creat cu
multă măiestrie de Dumnezeu! Este omul tău, ai uitat? Nu ți l-a dat Dumnezeu?
Nu te va întreba cândva ce ai făcut pentru el? Dacă pe tine nu te doare pentru
el, cine îl va privi cu bunătate? Luptă-te acum să nu se piardă în abis! Lasă
sentimentele tale deoparte. Este timpul să-ți iubești soțul!
Chipul acela luminos și sfânt a dispărut de pe ecran, dar în inima ei
strălucea foarte viu. Pentru câtva timp a rămas nemișcată, prinsă între acele
legături nevăzute ale vrăjii mai presus de lume. Se temea să se miște ca nu
cumva să alunge acea fericită simțire ce o înfășura ca o cămașă prea luminoasă.
Ca o rază de lumină lină peste întristarea ei au fost acele cuvinte ale
Starețului; i-au descoperit ceea ce nici măcar nu bănuia. Pentru prima dată își
vedea sufletul limpede, ca pe o carte deschisă. Era foarte impresionată.
Mâna ei tremurândă a alunecat în geantă. Și-a căutat metanierul, pe care
îl avea ca pe un dar neprețuit de la duhovnicul ei. L-a trecut peste degetele
ei cu mișcare de parcă l-ar fi mângâiat. La prima boabă s-a oprit… Destul de
încet, a reușit totuși să șoptească: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe
robul Tău!”.
A rostit, a repetat… la fiecare boabă… încet-încet… Rugăciunea ei se
străduia încet să deschidă drum, precum pârâiașul prin buruieni și pietre. Dar
încet, încet s-a „oțelit”. Precum toiagul lui Moisi, a lovit cu putere stânca
sufletului ei cea fără de apă. Și pârâiașul s-a umflat, râul a devenit torent
năvălitor ce a țâșnit în pustia dinlăuntrul ei. A fermecat-o cu totul. Cugetul
ei s-a înălțat cu iuțeală. A străbătut munți și drumuri pe care întunericul le
înghițise precum iadul. Se răsucea neîmblânzită, căutându-și soțul. Cu aripi
puternice de vultur, rugăciunea ei a zburat până la acela și l-a îmbrățișat în
chip tainic. O nostalgie dulce și nemaiîntâlnită a străpuns ca o durere surdă
inima ei. Își dorea să fie lângă el. Pentru prima dată a simțit că are puterea
de a-l iubi pe soțul ei.
Întunericul nopții se întețea, dar sufletul ei se umplea de lumină.
Învăluită în acea lumină dulce, continua neîncetat: „…miluiește pe robul Tău…”.
Exact la ora 8, plin de chef, îmbrăcat elegant, atent aranjat pentru
acea ocazie, bărbatul ridica mâna pentru a apăsa pe soneria casei unde avea
întâlnire. Voia să sune, dar șovăia… O nesiguranță imperceptibilă îi străbătea
pe neașteptate sufletul. Ce să fi fost oare aceasta? Nu-și dorise atât de mult să
vină aici? De ce atunci șovăia acum el, cel atât de nerăbdător? Mâna i-a rămas
suspendată în aer și apoi a coborât. Ce i se întâmpla? Deodată nu a mai simțit
siguranță pentru ceea ce voia să facă.
Stătea pe gânduri și nu putea să se mai înțeleagă pe el însuși. O
pornire lăuntrică îl îndemna să sune, dar mâna rămânea din nou nesigură. Chipul
trist al soției sale a străbătut ca fulgerul pe dinaintea ochilor săi. Cu
adevărat, de ce să-i facă una ca asta? Un sentiment neplăcut l-a cuprins.
Pentru prima oară se simțea vinovat. Niște învinuiri ridicaseră capul
înlăuntrul său. Dar de ce i se întâmplau lui acum toate acestea? Fără a putea
explica, a înțeles că nu era în stare să-și înfăptuiască planul. Ceva
misterios, inexplicabil înlăuntrul său îl îndepărta de la scopul inițial.
S-a întors încet, încet și a început să se îndepărteze cu capul plecat.
A sunat apoi mobilul său. Îl căuta cea cu care avea întâlnire. Nu a răspuns.
Fără să vrea, fără să se străduiască, tot mai insistent, tot mai viu se
zugrăvea înlăuntrul său chipul soției. Acum își dorea să fie lângă ea. Nu mai
simțise de mult așa ceva. Îl atinsese ceva dumnezeiesc. Harul rugăciunii ei
nevăzute îi adusese la o întâlnire tainică.
Seara târziu, la o oră foarte târzie, a venit ultima cursă de autobuz.
Aplecată, cu multă atenție, soția lui a coborât treptele, dar înainte ca
piciorul ei să atingă pământul, o mână o prindea cu gingășie pe a ei. A ridicat
bucuroasă capul și a simțit ca și cum îl vedea pe soțul ei pentru prima dată.
Cu un zâmbet luminos, s-au strâns cu putere în brațe, s-au sărutat, de parcă ar
fi fost prima lor întâlnire.
În adierea de vânt de iarnă, sub cupola autogării, răsunau armonios
colindele de Crăciun. Din copacii împodobiți, strălucirile se răspândeau cu
miile. Sărbătoarea însă o aveau acum ei, în inimile lor, care se umpluseră de
bucuria Nașterii Domnului. Se revărsa de pe chipurile lor vesele și din ochii
luminoși.
Nu și-au spus multe, ci cu ochii înlăcrimați, au rostit:
– Crăciun fericit, draga mea!
– Cu siguranță va fi fericit, scumpul meu! a șoptit ea, în timp ce
mergeau îmbrățișați.
Iar toți cei care îi vedeau în acele clipe mergând împreună în lumină
dumnezeiască a nopții de Crăciun, pentru ani de zile aveau să vorbească despre
o poveste tăcută, dar adevărată de iubire fierbinte…
Poveste
de iarnă
Azi intr-un magazin de paine. In fata mea
o batranica imbracata tare ponosit scoate cu maini tremurande, cu degete
inghetate, un portmoneu invechit in care se zaresc cateva bancnote de 10 lei –
putine! si cateva de 1 leu- ceva mai multe. Scoate dintr-un buzunaras ascuns
cateva monede. Le numara, cu grija, de cateva ori. Cu aceleasi degete
tremurande- imbatranite de atatia ani de munca, de jertfe, de chinuri, de
suferinta, de lacrimi, de boli… De prea putine bucurii.
Cere doua paini. Da sa le plateasca, insa
vanzatoarea ii spune ca a trecut Mos Nicolae pe acolo, lasand in dar paini
pentru toti batranii, pentru o perioada. Batranica face ochii mari, insa adauga
repede, indreptandu-si spatele si rostind raspicat: ” iti multumesc, mama, dar
am bani de o paine!” Vorbeste cu demnitatea unui Brancoveanu. Vanzatoarea
insista spunandu-i ca un tanar a trecut si a lasat bani pt toti batranii ce vin
sa cumpere paine, pentru pomenirea bunicii lui. ” Bogdaproste atunci, Maica!”
“Sa fie primit!” zambeste vanzatoarea. Batranica isi sterge pe furis o lacrima,
isi face o cruce si iese in frig cu inima incalzita de ” painea cea de toate
zilele” primita in dar intru pomenirea celor ce s-au dus…dar nu au plecat.
Chiar in timp ce imi cumpar painea, apare
un tanar grabit, coborat parca de pe catwalk. Inalt, frumos, imbracat impecabil,
cu un zambet ce ar putea topi toata Antarctica, se arunca peste tejghea
imprastiind in jur un parfum irezistibil si ii intinde vanzatoarei o bancnota:”
Pentru maine. Va pup, va iubesc, Doamne ajuta!”
Vanzatoarea il priveste plecand in graba, urcandu-se
in masina lui de fitze…nici nu ma mai vede, nici nu mai aude, ramane pierduta,
topita, cu un zambet larg… se inchina in graba si spune soptit, cu ochii in
lacrimi “Sa-i dea Dumnezeu sanatate!”
Magazinul cel mic de paine s-a umplut
deodata de lumina si de caldura. In ciuda iernii de afara.
Asta e Romania mea!
Va pup, va iubesc, Doamne ajuta!
TIMPUL
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Traieste clipa! Pentru ca trecutul e tot
trecut orice am face, viitorul e tot viitor orice am face, prezentul este numai
în posesia noastra. Bucura-te de prezent, de ceea ce Dumnezeu ti-a rânduit, nu
sta mereu cu fata înspre trecut sau cu fata înspre viitor, caci pierzi
prezentul. Ce valoare vor avea faptele noastre, gândurile noastre, lucrurile pe
care le facem noi azi, pentru cei de mâine?… Ma impresioneaza foarte mult când
vad cum înghite timpul totul si numai ceea ce este drept, cinstit, curat ramâne
si este mai puternic decât timpul.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
129
Despre
Botez
„lipsa
Botezului complet este un handicap spiritual”
Lumea fierbe. La propriu. Focare de război
și interesele celor mari în anumite zone geografice, dorința de a deține cât
mai mult controlul și de a administra cât mai multe bogății, ne-a adus în
pragul crizei majore pe care omenirea o traversează astăzi. Atacurile la adresa
Bisericii Ortodoxe s-au înmulțit, iar schimbarea normelor, legiferarea
anormalului, permiterea în numele corectitudinii politice a unor manifestări
considerate de la apariția Fiului lui Dumnezeu pe Pământ ca fiind păcate, duc
la răsturnarea, la negarea legilor divine.
Se glumește astăzi înclusiv despre Botez,
cea mai veche Taină. Este un atac chiar la temelia creștinătății. Căci, cum
spunea Părintele Sofian, „prin taina Botezului, cel care se botează devine fiu
al lui Dumnezeu prin har, este frate cu Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt: Iată,
voi sunteți frații Mei și prietenii Mei, spune Apostolul Ioan. Prin botez
fiecare credincios devine mădular al Bisericii și este unit cu Trupul lui
Hristos, formând întreaga mulțime a credincioșilor. Capul acestui trup
duhovnicesc este Iisus Hristos, iar cel botezat este fiu al lui Dumnezeu și
face parte din acest Trup tainic al Mantuitorului Hristos. Ușa de intrare în
creștinism este Botezul. Cine nu se botează, nu are parte de veșnicia creștină,
veșnicia în lumină și bucurie, asa cum ne descrie Mantuitorul viața de dincolo.
Este o viață de mare fericire pentru toți care ajung să moștenească Împărăția
cea de sus.”
Astfel, o discuție foarte interesantă cu
părinții de la Muntele Athos, a fost cea legată de Taina Sfântul Botez, cel
prin care trec toți creștinii ortodocși, și care reprezintă dedicarea completă
și necondiționată voii lui Dumnezeu, reprezentat prin Sfânta Treime.
Verbul a boteza provine din grecescul
baptizo, care înseamnă scufundare, afundare. Când Sfântul Ioan boteza în apele
Iordanului, cei care primeau botezul erau scufundați imediat după ce își
mărturiseau păcatele. Adică erau scufundați în apă, nu stropiți cu apă, ceea ce
ne trimite cu gândul la faptul că un botez corect este cel prin afundare totală
și nu prin stropire, care este o acțiune parțială, o adaptarea lumească la o
practică lăsată de Dumnezeu pe Pământ. De-a lungul timpului însă, unele fracțiuni
creștine, plecate din Adevăr cu secole în urmă, au început schimbarea Sfintelor
Taine, care reprezintă, în fapt, AND-ul credinței noastre, printre care și
Taina Botezului. Noul „botez” aproape că a fost redus la stadiul de tradiție
din cea de Sfântă Taină. Aceste practici se regăsesc, din păcate și în
Ortodoxie, fiind cauzate de preluarea obiceiurilor unor credințe convergente,
mai ales în anumite zone din Ardeal. Mai mult, ca nu cumva să răcească copilul,
la insistențele mamei ori a bunicilor, părintele cedează presiunilor, iar
pruncul abia dacă este stropit cu apă sfințită.
Mă frământa de ceva vreme o chestiune
legată de botezul meu, realizat în apartamentul în care am crescut, fără
afundare, doar prin stropire. Am fost un caz special, s-a ales această variantă
a săvârșirii Botezului pentru că nașul meu era pilot pe avioane supersonice,
iar intrarea în Biserică, cu toată escadrila după el, l-ar fi trimis, negreşit,
la retestarea psihologică pentru că a înfăptuit „acțiuni mistice”. Cu alte
cuvinte, la acea vreme, s-a făcut tot ceea ce se putea face.
– Botezul tău, zise părintele, chiar dacă
s-a făcut în apartament și prin stropire, este unul cât se poate de valid. Dar,
atâta timp cât nu ai fost scufundat integral, întreaga ta existență este
vulnerabilă și expusă atacurilor demonilor. Platoșa Botezului nu te apără
suficient. Ai avut de-a lungul timpului diferite tentații?
– Diferite? Am fost încercat de toate
tentațiile și fobiile posibile. Însă nu prea le-am rezistat.
– Așa se manifestă Botezul făcut pe
jumătate. Deși este recunoscut și valid, acesta nu se manifestă cum ar trebui.
Pentru un om care merge la Biserică de Paști și de Craciun, este suficient, dar
este exclus să faci performanță duhovnicească. Este ca și cum ai pune un olog
să facă performanță în atletism. Nu poți excela în rugăciune, în virtuți, în
nimic, doar supraviețuiești. Lipsa Botezului complet este, practic, un handicap
spiritual, invizibil la prima vedere, dar cu grave efecte de ordin duhovnicesc.
– Parinte, din ce știu, Botezul se
realizează o singură dată în viață.
– Așa este și așa trebuie să rămână! Dacă
vrei însă mai mult decât o cursă șchiopătând, de te cheamă Biserica mai mult de
două ori pe an, trebuie să faci ce a rămas nefăcut sau ce nu a fost făcut cum
trebuie.
– Ce ați face, părinte, în locul meu?
– Aș repeta urgent și fără semne de
întrebare ceea ce nu s-a făcut cum trebuie din Taina Sfântului Botez. Am văzut
destui oameni botezați necorespunzător și stiu ce vorbesc.
– Dar preoții ortodocși care încă practică
Botezul prin stropire, ce ar trebui să facă?
– Aceștia ar trebui să conștientizeze
efectele de ordin duhovnicesc rezultate din Botezul incomplet de care vor da
socoteală cândva și să revină urgent la autentica practică ortodoxă.
– Multumesc, părinte, pentru toate!
Ce a urmat este lesne de înțeles, Botezul
petrecându-se în spatele mânăstirii Vatoped, în mare, ca în primele veacuri
creștine. Duhovniceşte vorbind, mărturisesc cu toată ființa că nu se compară
starea de botezat parțial cu cea de botezat pe de-a-ntregul. În primul rând o
serie de vechi ispite și-au pierdut forța. Totodată, claritatea înțelegerii
unor lucruri a crescut exponențial. Păcatul este mult mai ușor de identificat
și ai deja forța necesară evitării lui într-o măsură sporită. Gândurile sunt privite
cu mai mult discernământ, ocazie cu care ispitele venite prin gânduri sunt mai
ușor identificate și, în consecință, înlăturate sau evitate.
În discuțiile purtate cu alte persoane,
minciunile și exagerările din spatele vorbelor devin perceptibile, aproape
vizibile. Starea de stabilitate a întregii ființe este incomparabilă cu starea
precedentă Botezului, în sensul că aspectele negative, vorbele altora,
acțiunile celorlalţi îndreptate asupra mea, nu mă mai afectează în așa mare
măsură. Dar cel mai mare câștig cred că este acela al clarității vizualizării
propriilor păcate, la un nivel de înțelegere pe care nu bănuiam că îl voi avea.
Dacă recomand refacerea Botezului acolo unde nu a fost făcut corespunzător,
complet? Cu siguranță da, dar cazurile trebuie cercetate cu foarte multă
atenție, discutate cu preotul duhovnic, ca nu cumva această acțiune să provoace
rău, repetându-se nejustificat, cunoscându-se faptul că botezul se face doar o
dată în viață.
Fragment din cartea Cu picioarele pe
pământ, ediție extinsă, autor Ionuț RITEȘ, care va fi lansată în curând cu
binecuvântarea părinților de la Chilia Buna Vestire din Sfântul Munte Athos.
MUZICA
OMENEASCA
Compozitorul
Arvo Part
Muzica noastra va ajunge într-o zi la
sfârsit. Trebuie sa traim cu constiinta acestui fapt. Poate ca va veni o clipa
în care nici chiar cel mai mare artist nu va mai voi sau nu va mai avea ce sa
creeze. Si poate ca în acea clipa îsi va pretui si mai mult creatia, caci va fi
trecut dincolo de munca lui.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 71.
NEGURA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Grija fata de cele ale vietii materiale
acopera asemenea unei neguri orizontul sufletului, întuneca ochii inimii, leaga
sufletul. Tu nu te îngriji de nimic, lasa toata grija si toata preocuparea pe
seama Domnului, asa cum ne învata Apostolul purtator de duh. Sa nu-ti para rau
de ceea ce dai altuia. Acestea sunt o arvuna ale noilor si marilor îndurari ale
Domnului fata de tine.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 233
Regret
sau pocăință?
Arhimandrit
Pavel Papadopoulos
Citim în Sfânta Scriptură că Iuda s-a căit:
„Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus
înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 de arginţi, zicând:Am greşit vânzând
sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el,
aruncând arginţii în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27,
3-5). Nu s-a pocăit. Și exact pentru acest motiv a ajuns la sinucidere.
Ce este regretul și care este diferența
dintre regret și pocăință? Regretul este atunci când omul înțelege greșeala
lui, când înțelege că a greșit, că a păcătuit, îi pare rău pentru faptele sau
gândurile sale, în general pentru modul de viață pe care l-a avut în trecut.
Acesta este regretul. Însă aceasta nu este pocăință.
De ce?
Pocăința nu înseamnă doar să înțelegi
greșeala din trecut, ci și să începi procesul de schimbare. Iuda a înțeles că a
greșit, dar nu a completat pocăința sa, nu s-a schimbat, a rămas în tristețea
pe care i-a provocat-o simțământul păcatului lui, având ca rezultat împingerea
sa în deznădejde. Pocăința are, așadar, două direcții. Una către trecut, și
alta către viitor. Te pocăiești pentru greșelile trecutului și, în același
timp, crezi și încerci să devii al lui Hristos. Pocăința este o mișcare
dinamică, nu e ceva static. Am făcut o greșeală și o accept. Nu! Am făcut o
greșeală, o accept și, mai mult, o depășesc. Nu rămân acolo, nu cochetez cu
păcatul meu, ci-l spovedesc, și mai mult, privesc înainte, spre viitor.
Pocăința înseamnă nu doar evitarea răului,
ci și facerea binelui. Vedeți în spitale, când merge doctorul la un pacient, îl
examinează și constată boala. Pacientul nu spune nimic, nu are nici un rost să
zică. Știu că am o problemă cu stomacul meu. Știu aceasta, însă de acum va
trebui să încep procedura de vindecare. Cunoașterea problemei nu rezolvă
problema însăși. Este primul pas, însă nu ajunge. Va trebui să încercăm să
rezolvăm problema, până va exista un câștig. Așa și aici, faptul că admit că
sunt iubitor de arginți este un început. Însă acest lucru nu înseamnă pocăință.
Pocăința va fi întregită atunci când voi începe să cultiv milostenia. Biserica
noastră, vedem, ne scoate în evidență atât de mult pe Sfânta Maria Egipteanca,
încât unii părinți o numesc „pocăința întruchipată”. Cu alte cuvinte, ea este
persoana care a demonstrat într-adevăr ce înseamnă să te pocăiești. Și-a
recunoscut păcatul și a luat hotărârea de a se schimba. Nu a rămas neclintită,
ci a început un proces de descoperire a lui Hristos. Din păcatul desfrânării,
trece în viață feciorelnică, din asediul clienților ei, trece în asediul
iubitului sufletului ei, Hristos. S-a apropiat de Hristos, L-a dorit, și-a
întors dragostea ce o avea înainte pentru desfrânare, către Hristos, către
feciorie. Observăm, așadar, că pocăința nu a fost doar pentru un moment, ci a
reprezentat o încercare continuă de descoperire a harului, a lui Hristos.
Noi însă se vede de multe ori că facem
invers. Facem un păcat, îl spovedim, iar după puțin timp iarăși cădem în el.
Iar acest proces durează ani întregi. De ce?Pentru că nu avem pocăință, ci
regret. Recunoaștem că am greșit, dar de la acel punct nu începem procesul de
vindecare a greșelii.
Sfintele Paști înseamnă trecere. Iudeii
serbau trecerea din robia egipteană, prin Marea Roșie, în libertate, în
pământul făgăduinței. Acum și noi serbăm Paștile. Noi însă sărbătorim ceva mai
profund și esențial, ceva ce s-a petrecut prin harul Domnului nostru Iisus
Hristos. Sărbătorim trecerea de la păcat – din întuneric, la Lumina lui
Hristos.
Învierea Domnului, așadar, am putea spune
că înseamnă pocăință. Învierea noastră personală este pocăința noastră.
Sfinte Paști cu bucurie! Cu alte cuvinte,
pocăință bună! Și când Paștile înseamnă pocăință pentru noi, trecere de la
întuneric la lumină!
CONSTIINTA
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Constiinta este cea mai intima facultate
afectiva sau capacitate sufleteasca prin mijlocirea careia are loc orice
activitate spirituala; adica fara ea nu poate avea loc nici macar actul de a
percepe prin intermediul organelor de simt, nici compararea notiunilor în
vederea formarii de concepte, nici judecata, nici amintirea, deoarece impresia
resimtita sub imboldul firii prin intermediul unui simt sau altul ramâne pentru
om ca inexistenta daca sufletul nu va permite ca atentia sa sa fie îndreptata
catre impresia respectiva si daca el nu si-o asuma în constiinta sa.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 127.
DISTRACTIA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Ce înseamna sa umbli dupa distractii?
Înseamna ca vrei sa-ti umpli, cu indiferent ce, un gol sufletesc, ceea ce
vadeste o stare de boala, fiindca sufletul a fost facut sa lucreze, nu sa
trândaveasca.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 195
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu