Colonel
r. Dr. Constantin MOŞINCAT – CAZEMATA
„Cazemata
fixează identitatea poporului român.”
(Nicolae
Iorga)
„Ne
legasem cu jurământ pe cazematele noastre
să nu cedăm o palmă din sectorul ce-l aveam
de apărat.” (Col.
Constantin Vissarion)
Lucrarea Colonelului r. Dr.
Constantin Moşincat – CAZEMATA
este una din marile fortificaţii ale
ştiinţei militare românești – prima
lucrare ce abordează aprofundat acest subiect al istoriografiei româneşti care,
în egală măsură, onorează şi înnobilează atât istoria naţională, cât şi pe cea
universală.
CAZEMATA istoricului
militar Col. r. Dr. Constantin Moşincat, prefaţată de Col. r. prof. univ. Dr.
Ion G. Giurcă şi postfaţată de General de brigadă r. Grigore Bartoş, se
sprijină pe cei şase stâlpi megalitici, ca Hexapla
marelui scriitor bisericesc Origen, armaţi cu betonul şi oţelul
cercetărilor riguroase, sistematice, filtrate rafinat în care a turnat cu multă
risipă informaţiile inedite într-un amestec cu elemente de analiză politică şi
militară, împrejmuită şi împodobită cu o reţea felurită de anexe, ca o pădure
alpină carpatină surprinsă în geana dimineţii de răsăritul soarelui.
Pentru a-şi aşeza CAZEMATA în cel mai strategic loc, învăluită de conştiinţa sa
naţional-creştin-ortodoxă, camuflată misterios şi sprijinită pe o stâncă din
dinastia Kogaionului, ocrotitoare
milenară de Neam şi Biserică, Constantin
Moşincat a surprins Zorii ce
s-au aprins pe crestele primelor fortificaţii ale primilor oameni ai omenirii pelasgo-arienii, care atestă cultura şi
civilizaţia lor protopatriarhală.
„Pe la mijlocul mileniului IV
î.Hr., pelasgii sunt nevoiţi să-şi construiască ziduri, valuri de pământ şi şanţuri de apărare în jurul aşezărilor
lor, pentru a face faţă năvălirilor triburilor nomade. În câteva bătălii
decisive, îi înfrâng şi-i alungă. Civilizaţia lor continuă să se dezvolte
paşnic, să înflorească şi ceea ce este mai semnificativ o reprezintă migraţia populaţiei excedentare:
<<În mileniul al III-lea î.Hr.,
poporul pelasg se va angrena în mari mişcări şi deplasări de populaţie:
-
spre sud,
ocupând Asia Mică şi insulele Marii Egee (aşa se poate explica cum a ajuns
alfabetul carpatic pelasg în Creta);
-
spre
sud-est, în Sumer (ducând cu ei scrierea care va fi etichetată ca <<sumeriană>>);
-
spre
Nordul Africii (cârja încârligată a păstorilor carpatici este prezentă în
mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor);
-
spre
India, în jurul anilor 1500 î.Hr., pomeniţi de cronicile Văii Indusului ca
Arieni – Arya „străin” (multe
legături spirituale s-au descoperit între civilizaţiile europene şi cea
indiană)>>”. (Apud Teodor Filip, Imperiul pelasc – popularea pământului din România, în Clipa.com,
nr. 1124, din 26 aprilie 2014)
„Rasa pelasgilor părea atât de arhaică, atât
de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă
în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor
pelasgilor epitetul de „divini”, dioi, adică oameni cu calităţi
supranaturale, asemenea zeilor.” (Homer, Ilias, X.v.429; Odys. XIX. v. 177)
Constantin Moşincat se adaugă şirului de cercetători filodacici D.
Cantemir, N. Densuşianu, Eminescu, Haşdeu, Daniel Constantin, I. P. Culianu, C.
C. Giurescu, Marija Gimbutas, Daicoviciu, Cornel Bârsan, Tudor Diaconu, Tudor Filip, G.D. Iscru, Mihail
Diaconescu, Artur Silvestri, pr. Dumitru Bălaşa, Iosif Constantin Drăgan,
Mircea Eliade, Andrei Vartic, Al. Busuioceanu, Antonie Plămădeală, Nestor
Vornicescu, Ioan Coja, pr. Ioan Vlăducă, Virgil Ciuca ş.a.
Pelasgii sunt Naţiunea Matcă,
iar Geţii sunt casta sacerdotală a
pelasgilor, cei care vor inventa scrisul, în care v-a odrăsli tainele
spirituale ale lumii şi v-a înflori Creaţia.
„Virgil Ciuca, continuă
istoricul Moşincat, situează scrierea
primordială cu cifre şi litere de origine pelască (corect pelasgă n.a.), traco-dacică, inventată de civilizaţia
formată pe meleaguri româneşti, întărite de scrierile de la 1575, a lui Nicolo Zeno în Cărţile
geţilor, confirmate independent trei veacuri mai târziu de Carlos Troia...
Printre <<misterele>>
ştiute se află şi temerara primă călătorie a lui Aethicus Dacicus, din anul 461
d.Hr.,
alături de echipajul său, în drumul
spirală planetar. Textul e scris în lucrarea „Cosmographia”, păstrată în Biblioteca Publică a Universităţii din
Leipzig, din care Teodor Filip citează:
„Echipajul daco-histrian de 101 Cavaleri ai Zamolxianismului a plecat din Marea Neagră pe 21 Martie
461, străbătând, analizând cu atenţie Marea Mediterană şi coastele european-atlantice
de la Strâmtoarea Gibraltar până în Marea Nordului şi dincolo de insulele
Britanice, a traversat Oceanul Atlantic,
descoperind America (Greenland) în orizontul datei de 21 Iunie 462 d-Hr.,, aşadar cu 1.030 ani înaintea
redescoperitorului Columb (12 Octombrie 1492.” Atunci, dragi oameni de ştiinţă cine a
descoperit America?! (Apud Teodor Filip, 101 cavaleri Zamolxieni în primul ocol al pământului (461-465 d.Ch.), în
Clipa.com, nr. 1038, din 9 iunie
2012.
* Aethicus Donares a fost un
strălucit filosof, explorator, geograf, om de ştiinţă, Cavaler Zamolxian,
diplomat de cea mai înaltă morală, autorul operei monumentale Cosmographia,
în care a prezentat spiritualitatea celui mai mare popor din Europa vremurilor
antice, poporul pelasgo-daco-thrac. Trebuie
amintit că, în perioada vieţii sale, hoardele hunilor lui Attila au rămas în
istorie ca cei mai sălbatici năvălitori în imperiul Roman. Timp de două decenii
(433-453) au trecut prin foc şi sabie Eurasia, snopind în bătaie legiunile
romane. Cel care le-a venit de hac acestor hoarde barbare a fost generalul
pelasgo-dac/ valah Aethicus, născut
şi format ca „războinic nemuritor” în Dacia, la Durostor-Scythia Minor. În
bătălia pe Câmpiile Catalaunice, din 451, îi
zdrobeşte definitiv pe huni.
Generalul-filosof fusese modelat după prototipul creat de marele general
chinez Sun tzî (544-496 î.Hr.), care
impunea nobleţe, onoare, jertfă şi pregătire aleasă: „generalul era filosof, literat, strateg, psiholog, mărinimos, prudent,
îndrăzneţ, mândru fără vanitate, ferm fără încăpăţânare, scrupulos, fără a fi
meschin, superior prin demnitate, spirit şi ştiinţă, conduită şi curajul
virtuţiilor sale, drept şi imparţial.” (Pagini
din gândirea militară universală, vol. I, ediţie îngrijită de col. dr.
Simion Pitea, col. dr. Gheorghe Tudor, Ed. Militară, Bucureşti, 1984, p. 20)
Marele apologet geto-dac Mihail Diaconescu în capodopera sa Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Buc., 1999, ni-l
prezintă pe Aethicus Hristicus,
născut în Cetatea Histria, fondată
de geţi în anul 657 î.Hr., în a doua
jumătate a veacului IV, într-o veche familie de nobili. A fost un mare erudit,
un strălucit filosof, un brav general,
un renumit neguţător de aur, argint, pietre scumpe şi un faimos diplomat,
călătorind de la Marea Neagră la Marea Mediterană, Dalmaţia, Tracia, Thesalia,
Peninsula Scandinavigă, Spania, Armenia, Mesopotamia, Mongolia, India,
Izvoarele Gangelui, Insula Ceylon, Greenland, Arabia, Canaan, Egipt, Libia. Pe
lângă toate comorile spirituale ne-a lăsat şi propriu alfabet Aethicus
cu 22 de litere, fiecare literă având o denumire proprie: A – Alamon; B – Becah;
C – Cathu; D – Delfoy; E – Efothu; F – Fomethu;
G – Garfon; H – Hetmu; I – Iositu etc., op.
cit., p. 398-399)
Fortificaţiile străbunilor noştri încă din antichitate arătau gradul lor
de civilizaţie, de cultură, de râvnă, de pricepere şi de ingenizitate, astfel
încât precum Marele Zid Chinezesc care, şi-a atras faima întregii lumi şi
geto-dacii ridicau cetăţile lor pe crestele cele mai abrupte, sau pe platouri
înalte, ca de pildă Costeşti, Sarmisegetusa, Corneşti, Sântana, Stânceşti,
Bâtca Doamnei ş.a., înconjurând lanţurile de munţi cu ziduri-fortăreţe. „Construcţiile din pământ, lemn şi piatră
sunt mărturii ale ingeniozităţii locale făurite în scop de apărare.” (Col.
r. Dr. Constantin Moşincat, Cazemata, Ed.
TIPO MC, Oradea, 2021, p. 119)
Ancorată în Tradiţia străveche, Cazemata
a devenit verigă de legătură pentru toate timpurile încercărilor şi
provocărilor istorice ce s-au revărsat peste Ţara noastră şi în mod expres
pentru perioada contemporană când Naţiunea română a trebuit să dea marea şi
suprema Jertfă de sânge, de Eroi, Martiri, Mărturisitori în Războiul de Întregire între 1916-1919 şi apoi în
cel de Re-reîntregire 1941-1945.
Trebuie să amintim tuturor generaţiilor, ca să se ştie pururea, că
dincolo de geniul strategic al marilor Comandanţi, precum Dragalina,
Grigorescu, Prezan, Culcer, Averescu, Praporgescu, Scărişoreanu ş.a., cu
întreaga armată română de eroi şi martiri care au înălţat România Mare pe soclul Unităţii
sale fireşti, naţionale – de totdeauna, a urmat momentul la fel
de monumental al dezrobirii Ardealului,
al ocupării şi eliberării Budapestei din
vara anului 1919, cu farmecul lui inedit care îl încununează şi îl înalţă veşniciei
şi universalităţii.
Sub impecabila coordonare startegică a generalului Gheorghe Mărdărescu – Comandantul Comandamentului trupelor din
Ardeal, grupurile General Demetrescu,
General Holban, General Moşoiu, General Mihăescu, restul comandanţilor de Divizii, Batalioane, Regimente,
Companii, Plutoane, cu întreaga lor oştire s-au încununat de eroism, mândrie,
bravură, onoare, demnitate şi apoteoză.
„După 6 zile de la trecerea Tisei,
trupele noastre şi-au îndeplinit misiunea: urmărirea forţelor inamice la vest
de Tisa, până la completa lor distrugere
şi ocuparea capitalei Ungariei,
centrul de rezistenţă politică al comuniştilor şi focarul anarhiei şi tiraniei
bolşevice. În urma luptelor aprige din zilele de 24-26 iulie, care au dus la năruirea completă a ofensivei ungureşti şi
transformarea ei într-o retragere precipitată şi dezordonată, armata roşie nu
s-a mai putut menţine şi a fost obligată să capituleze. S-au predat trupelor
noastre 6 divizii (I-VI-a),
cuprinzând: 1.235 ofiţeri, peste 40.000 sodaţi, 348 tunuri de diferite calibre, 2 guri de foc de 305 mm, 332
mitraliere, 52.000 arme, 4.316 carabine, 579 revolvere, 109
puşti-mitraliere, mii de săbii şi pumnale, precum şi o enormă cantitate de
muniţii şi material de război de toate categoriile, între care şi 87 aeroplane.” (Gen. Gh.
Mărdărescu, Dezrobirea Ardealului şi
Ocuparea Budapestei (1918-1920), Paul
Editions, 2019, p. 203-204)
Faima Cazematelor dincolo de meritul arhitecţilor, inginerilor,
constructorilor, a avut pentru soldaţi, ofiţeri, comandanţi un rol moral, de
protecţie, de încurajare, de aruncarea cu mai mult avânt în lupta de apărare şi
de sacrificiu pentru Patria Sfântă.
„Cazemata reprezintă o expresie
Paşnică a românilor, care surprinde plăcut prin mesajul încărcat de Entuziasm,
Patriotism, Curaj, Credinţă, Fidelitate, Onoare, încadrate de Vocaţia, Iubirea
şi Devotamentul proiectanţilor şi constructorilor militari, legaţi de Cazemate
prin jurământul de Credinţă pentru Patrie. Cazemata poate fi o pildă de
ingeniozitate, de Mândrie pentru generaţiile de Patrioţi cu ţel comun
menţinerea unităţii naţionale.” (Colonel r.
Dr. Constantin Moşincat, Cazemata,
p. 18)
La ridicarea unor astfel de obiective strategice privind Războiul de Întregire naţională toată ţara a
răspuns cu buciumul înflăcărat din suflet, PREZENT!
S-au făcut donaţii diverse de la soldat la general, de la ţăran la rege,
de la casnică la regină, de la meseriaş la magistru artist, de la preoţi la
monahi, de la plugar la savant, de la celib la căsătoriţi. Ierarhii B.O.R., au
dat doar binecuvântări şi pastorale.
Natura donaţiilor a fost diversă, de la contribuţia onorantă a
Cavalerilor ordinului Mihai Viteazul, la
verighetele unor familii, la tablouri, cărţi, concerte sau covoraşul persan al
elevei străjere din clasa a IV-a Ionica
Georgescu, fiica generalului Georgescu P. Ion, care îmbărbăta cu zel soldaţii în Poarta Someşului,
omagiindu-l pe nemuritorul şi divinul EMINESCU.
La celălalt război de reîntregire, Ţara a strigat din nou cu
inima însângerată şi cu sufletul aprins: PREZENT!,
iar Carol al II-lea a rânjit: ABSENT!
Deviza bravei Armate Române a fost: LUPTA
FĂRĂ RETRAGERE!, dar s-a frânt
de laşitatea regalo – politică prin: CEDARE
FĂRĂ LUPTĂ!
Decizia Consiliului de Coroană influenţată de camarila condusă de
metresa sa, Lupeasca, a fost de RETRAGERE! De CEDARE! De CIOPÂRŢIRE a NAŢIUNII!
În vremea retragerii paşnice, dar îndurerate cu lacrimi de sânge din
Bucovina de Nord, din Basarabia, s-au comis o serie de atrocităţi asupra
populaţiei civile, credincioase, omenoase, ospitaliere, ca cel asupra
convoiului de căruţe de la Soroca.
„Populaţia evreiască organizată în
bande a deshămat caii de la căruţele Cercului de Recrutare şi au sechestrat
tezaurul administraţiei financiare cu circa 15-18 milioane lei. Pentru că s-au
opus administratorul financiar Ion Gheorghiu, av. Stănescu, cpt. Georgescu, de
la Cercul de Recrutare, precum şi subofiţerii Enea, Murafa şi Eustafie Gabriel
au fost împuşcaţi de evrei, alţi subofiţeri au fost degradaţi, iar preotul
oprit să se evacueze. Batalionul 2/ R.39 I., a fost dezarmat în gara Bălţi de evrei şi soldaţii ruşi. Din efectivul de 1.060, doar 100 de soldaţi
au mai plecat, fugind din Bălţi, ceilalţi fiind arestaţi... La Chişinău, evreii
au deschis închisoarea şi au asasinat pe comisarii Pascal, Mateescu, Severin şi
Stol. ” (A.M.R., fond 5418, dos. 1833, f. 1-26, p. 401-402)
„Ordinul de retragere a fost unul
dezonorat pentru Armată şi inadmisibil pentru Regele Carol al II-lea. La români
marii conducători, în toate
timpurile, şi-a găsit sfârşitul pe câmpul de luptă, în fruntea oştirii. Carol
al II-lea a luat calea exilului, de unde îşi pregătea revenirea după război, ca
în 1930! (Nu calea, ci caleaşca, adică trenul cu vagoanele sale de aur şi
de comori n.a.) <<Conducătorii>>
fugari sunt numiţi la alte popoare: trădători!
Carol al II-lea <<reevaluat>> politic, a fost repatriat şi
înmormântat cu onoruri militare.” (Cazemata...,
p. 18)
Prin vrerea regelui Carol al II-lea, care a girat rapturile teritoriale
din Iunie-Septembrie 1940, sub bagheta jocului de interese al Masoneriei,
Regatul Român a rămas fără o suprafaţă de 100.000 kmp şi o populaţie de 7.000.000
de locuitori.
În vreme ce trădătorul-călău al naţiunii române ortodoxe, Carol al
II-lea a fost reînfiat şi înmormântat cu cinstiri regale, osemintele zecilor de mii
de Eroi-Martiri zac, cine ştie pe unde împrăştiate prin munţii, văile, câmpiile
Ţării sau pe străine meleaguri, unde şi-au dat viaţa cu bucurie, iubire, mândrie
naţională şi ostăşească.
„Osemintele eroilor, căzuţi pentru
cucerirea Odessei, sunt răspândite pe toate câmpurile de luptă. Din păcate unii
nu au, nici măcar, creştinescul semn al crucii la căpătâi.” (Col. r. Dr.
Constantin Moşincat, Cazemata..., p.
155)
Acum, sub semnul declaratei democrații, osemintele românilor ce au
dăruit Nației viața lor pe câmpul de luptă, au fost ”onorate” de politicienii
actuali prin reîngropare în cutii de carton deoarece, se pare, că lemnul
pădurilor noastre nu a mai ajuns până la evenimentul dedicat lor !
Sub celălalt călău, laş şi trădător Mihai
I, căci, ce se naşte din pisică, tot...,
aflaţi fiind în plin război cu sovieticii, a predat Armata și pe Mareşalul ei,
Ion Antonescu-Șeful statului, duşmanilor de moarte ai neamului, hoardelor
bolșevice. Instalarea regimului comunist în România s-a făcut prin decrete
regale și tot prin decrete regale a fost
azvârlită Elita spirituală a poporului în temniţele regalo-comuniste la cererea
politrucilor sovietici.
Tânărul iubitor de bolșevici,pentru ajutorul dat de trecere sigură și
lină de la monarhie la republică, a primit de la Stalin Ordinul Victoria,
pentru mârşava OSTENEALĂ, pentru VÂNZAREA
şi ÎNFRÂNGEREA Patriei jertfite.dar
și rentă viageră și dreptul de a pleca cu două trenuri de ” nimicuri ” inclusiv
colecția de tablouri a regelui Carol I, bun lăsat testamentar patrimoniului
național !
„Cotropirea pentru a doua oară a
Basarabiei şi Bucovinei de către sovietici s-a făcut, cu largul concurs al
Regelui, Mihai I. Consecinţele doar poporul le-a suportat, el, Regele a fost <<reevaluat>>, de cine, cum
şi pentru care fapte? Tăcere în jurul subiectului! Beneficiari?: custodele
coroanei, şi tot ce a creat un ONG-regal!...”(p.20)
Ce folos că Armata Română încă mai aveau rezerve materiale şi morale
pentru a învinge inamicul bolşevic, în august 1944, iar temutele cazemate încă
nădăjduiau să-şi sprijine ostaşii, când regele a dat lovitura de stat.
„Lovitura de la Palat a Regelui Mihai I, de
la 23 august 1944, a dus la căderea frontului fortificat, şi deschiderea unui
culoar de 700 km prin care sovieticii au defilat şi înfipt steagurile de eliberatori, (prădători, invadatori de fapt n.a.), aliaţi ai regelui Mihai, decorat ca semn de
recunoştinţă.” (Cazemata..., p.
39)
„Carol
al II-lea, ţinea un jurnal cu principalele evenimente plasat, ca el, În zodia Satanei, în care a manifestat
intransigenţă faţă de toate personalităţile la care se referă, el situându-se,
însă, în afara scenei politice, carte încheiată la 15 decembrie 1945, în Rio de
Janeiro ... Interesant de remarcat este faptul că el îi laudă pe sovietici ...
şi nădăjduia, chiar să revină pe tronul ţării, cu sprijinul lor. ” (Cazemata..., p. 25)
Moştenirea ereditară transmisă din Stămoşii şi Străbunii legendari, dacoromânii
milenari până azi a păstrat caracterul Nemuritorilor
de cinste, de eroism şi de jertfă.
Paradoxal, în afară de maghiari şi altă etnie fariseică, în afară de
otrepele politice de azi, mulţi străini de-a lungul timpului ne-au adus cuvenita
cinstire, precum istoricii Dio Cassius, Iordanes, Nicolo Zeno care a scris Cărţile geţilor, publicată în 1557 în 10
cărţi, 7 dintre ele fiind rezervate geţilor, Carlos Troya (1784-1858), a scris
o istorie de 3.500 de pagini, admirând pe geţi, iar mai târziu francezul A. Arand,
mărturisea cu veneraţie în anul 1936, că,
„Poporul român este cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului;
într-adevăr, acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa. Însă, fie
că e vorba de traci, sciţi, de geţi sau de daci, locuitorii pământului românesc
au rămas aceeaşi, din epoca neolitică, era pietrei şlefuite, până în zilele
noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu, poate că unic în istoria lumii, continuitatea unui neam.” (Apud Constantin
Moşincat...,op. cit., p.60)
Continuitatea neamului geto-daco-român a dăinuit prin adevăr, bunătate, cinste,
credinţă, curaj, demnitate, datini, dreptate, educaţie, elită, fermitate, folclor,
geniu, hărnicie, iubire, jertfă, înţelepciune, libertate, luptă, monoteism,
neaplecare, obiceiuri, omenie, onoare, rugă, răbdare, statornicie, suferinţă, tradiţie, umor, unitate, vitejie.
Teza statorniciei a susţinut-o cu zel şi Iosif Constantin Drăgan. „Atunci
când soldaţii lui Caesar pătrundeau pe uliţele Romei cu gloriosul lor general
în cap strigând <<Urbani, servate
uxores, maechium calvum adducimus!>> - „Cetăţeni, păziţi-vă
nevestele, căci aducem pe bărbatul cel pleşuv!”, (puteau însă să strige şi,
bărbaţi păziţi-vă femeile, femei
păziţi-vă bărbaţii... n.a.), aici la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră exista un stat puternic cu o
populaţie de aprox.2.000.000 de locuitori.” (Iosif Constantin Drăgan, Statele traco-geto-dace şi istoria lor, în
File din istoria militară a poporului
român, vol. 12, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, p. 1-32)
Evident, autorul nu-l uită nici pe marele general, marele erou Traian Moşoiu, care ne presară cuvinte
nemuritoare din Proclamaţia către ardeleni, după ocuparea oraşului Reghin la 7
Noiembrie 1918, subliniind prin grai dulce
marele său caracter.
„Români!
Nu vin ca un cuceritor, căci voi v-aţi
cucerit deja Ardealul..., vin numai ca să cimentez ceea ce voi înşivă aţi
cucerit... Cu noi aducem libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurile
noastre.” (Col.
r. dr. Constantin Moşincat, op. cit., p. 79)
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ajustat catastrofal pentru
Neam de vânzătorul Iuda - Mihai I de
Hohenzollern cu concursul unor
generali trădători, al liderilor comunişti şi cei ai partidelor botezate istorice, a frânt Armata, a rupt Ţara, a
sfărâmat şi granitul Cazematelor. „Prin
tratatul de pace de la Paris, din 1947, iscălit de România, cazematele trebuiau
dezafectate, sub supraveghere sovietică. A scăpat o singură cazemată, din
întâmplare, deasupra ei şi-a construit, paznicul de pădure, o mică colibă din
crengi şi paie la Zăbrăuţi-Doaga.” (Cazemata, op. cit., p.157)
Victoria sovieticilor s-a datorat
diferenţei forţelor oponenţilor încă de la începutul conflictului, Armata Roşie
avea Divizii-190, soldaţi-3.289.851, artilerie-59.787, tancuri/ tunuri de asalt-15.687, avioane-10.743, iar Germania +
aliaţi, Divizii-166, soldaţi-4.306.800, artilerie-42.601, tancuri/ tunuri-4.171, avioane-4.846; a imixtiunii politice germane asupra marilor lor comandanţi,
a întârzierii prea mult în unele teatre de operaţii, de plidă punga de la
Kursk, ori Cotul Donului, neieşirea din încercuire a armatei a VI-a mareşalului
von Paulus, prin ordin expres al lui Hitler, ş.m.a.
Lângă acestea s-a adăugat ajutorul colosal material primit de sovietici
din partea fraţilor americani: 427.000
camioane, 5.000 blindate uşoare, 7.000 tancuri grele, 5.000 tractoare de artilerie, 2.000 ateliere autopropulsate, 14.000 avioane, 2.000 locomotive, 11.000 vagoane,
500.000 telefoane de campanie, 2.670.000 tone de produse petroliere, 4.478.000 tone produse alimentare, 6 rafinării de petrol complete, o
fabrică de pneuri, mari cantităţi de arme portabile, uşoare, materiale
medicale, ateliere mecanice. Partea engleză s-a alăturat cu 5.031 tancuri, 6.800 avioane, 4.600 tunuri
antitanc, 150.000.000 proiectile
diverse, plus aportul decisiv al mareşalului Gheorghi Jukov, caracterizat de belgianul S. Fressanges:
„Om cu o voinţă de nezdruncinat şi
extrem de energic, Gheorghi Jukov a condus armata sovietică în toate momentele
de cotitură ale celui de-al Doilea Război Mondial. El este cel care a
împiedicat armata germană să cucerească Leningradul în septembrie 1941, cel
care a dirijat apărarea Moscovei în octombrie 1941, cel care a condus Armata
Roşie în marşul ei spre Berlin şi a acceptat în mod oficial capitularea
necondiţionată a Germaniei în primăvara anului 1945.” (... în Hitler contra Iuda)
După război, Jukov ajunge ministrul apărării sub Hrusciov şi arhitectul
strategiei militare în vremea războiul rece. A intrat în conflict cu regimul
puterii atee care a uitat repede faptele sale covârşitoare, fiind exilat de
două ori şi numele şters din istorie.
Faptele de legendă ale mareşalului Gheorghi
Jukov sunt asemănătoare cu cele ale mareşalului nostru Ion Antonescu, cu unele mici excepţii. Primul a fost învingător,
celălalt învins, dar nu din vina lui, ci din vina exclusivă a regelui trădător.
Primul a fost trimis în exil şi şters din istoria ţării, nu universală,
o perioadă de timp.
Al doilea a fost arestat de rege, condamnat
şi împuşcat prin vrerea lui, aliat
cu duşmanul naţiei pe care o subjuga, dar cu mâna şi arma comunistă. După
moarte comuniştii l-au scos din istorie. Neocomuniştii de azi, urmaşii sovieticilor,
l-au recondamnat şi l-au ucis spiritual interzicând MEMORIEI
naţiei să-l cinstească.
În mandatul monarhului german al României, Carol I, s-a început din anul
1882, construcția de fortificaţii, începând cu Cetatea Bucureşti şi frontul
cuirasat unic în Europa, Focşani,
Nămoloasa, Galaţi. Fortificaţiile
au avut cel mai mare susţinător în mareşalul Petain, în vreme ce generalul Normand, considera că războiul nimicitor „restabilise eficacitatea” fortificaţiilor şi dacă „fortificaţia nu câştiga bătălia, ea permite
Armatelor a o câştiga”, iar mareşalul Debeney, amintea în prefaţa lucrării „Essai sur la fortification moderne”,
semnată de generalul Leveque, că fortificaţiile de la Froideterre, Souville,
Vaax, Thiaumont şi Bois Bourrus au fost stâlpii celei mai sângeroase bătălii
din istorie de la Verdun din 21 Februarie
– 18 Decembrie 1916.
Toţi comandanţii români
din ordinele lor de operaţii au scos cuvântul RETRAGERE!
Între sfârşitul lunii Mai şi jumătatea lui Iunie 1944 Divizia 11
Infanterie s-a remarcat prin eroismul ieşit din comun al unor Eroi între eroi,
precum soldatul Voicu Constantin din
Romanaţi, maiorul Iancu Huidovici
din Barcaj-Tutova, căpitanii Aurel
Buiculescu, Ioan Popescu, Stan C. Stan care au primit „Crucea de Fier”, clasa a II-a,
Locotenent – colonel Constantin
Pişculescu din Perieţi-Olt a primit „Steaua
României” clasa a IV-a cu spade şi panglică de „virtute militară”, sublocotenentul Constantin Stoicănescu a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, sergentul Gheorghe Nicolae din Grojdibod-Romanaţi
a primit „Crucea de Fier” clasa a
II-a, Locotenent-colonelul Titulescu
Romulus, ordinul „Mihai Viteazul”,
iar monahul Iustin Pârvu acoperit cu
pământ de explozia unui obuz la Mosca,
lângă Târgu Neamţ, a fost salvat de Maica Domnului, dăruindu-i harul prisositor
al harismei de Mare Duhovnic, Mare ctitor de lăcaşuri, luminător al Ortodoxiei
Vlaho-Moldave.
Ofensiva armatei sovietice ce se prefigura în partea a treia a lunii
August 1944, a găsit în cazematele româneşti un adevărat bastion, peste care Armata Roşie nu a trecut! A fost însă de ajuns trădarea regelui Mihai I
ca să sfărâme rezistenţa, să lase fără grai cazematele şi să predăm ţara şi
armata inamicului barbar. „Orgoliul regal
a biruit. Regele Mihai I, fără nici o înţelegere cu poporul, cum fals a
declarat în Apelul către ţară, fără
nici o analiză militară şi fără de garanţii, cu toată avertizarea mareşalului Antonescu că <<ţara pe mâna ruşilor nu o dau>>, a scos din luptă
armata română, a dezonorat-o şi a predat-o în bună parte lui Stalin. Până pe 12
Septembrie 1944, când s-a iscălit Convenţia
de armistiţiu, dictată de Molotov, dar şi după, România a capitulat în faţa
sovieticilor, făr ripostă!” (Cazemata...,
p. 204)
Armata română aliată cu cea germană mai dispuneau în luna August 1944,
de încă două alternative favorabile. Primul, putea continua lupta cu sorţi de
izbândă imediat sau dacă nu, se puteau retrage strategic în Munţii Carpaţi –
Cetatea inespugnabilă, în Cazematele naturale ale Vetrei străbune, aducând apoi
cu sine şi victoria.
Dar VICTORIA a obţinut-o Mihai I regele trădător, care a acţionat
criminal aducând genocidul asupra poporului creştin ortodox, care în marea lui
smerenie îl venera.
Istoricul militar Col. r. dr. Constantin Moşincat în grandioasa sa
lucrare, abundentă prin natura informaţiilor inedite, a schiţat şi medalioanele
câtorva mari generali: Gh. Mosiu, C-tin Ştefănescu Amza, N. Samsonovici, Florea
Ţenescu, D. Vasiliu, inginer proiectatnt al sistemului fortificat al României
Mari, Gh. Florescu, N. Stoenescu, I. Gheorghe sau colonelul Constantin
Vissarion, marele erou, un apropiat al cazematelor, care regreta ordinul regal transmis
cu mârşava, odioasa cedare.
„Iubiţi Camarazi,
Când am venit în Noiembrie 1939 la comanda
Regimentului, la prima adunare în Oradea
v-am spus: Înţeleg să comand regimentul cu suflet, cu căldură, cu dragoste şi
omenie, pentru că, numai la cald se sudează, se cimentează şi se desăvârşeşte
cea mai perfectă legătură sufletească şi forţa morală, necesară nouă în special
în timpuri grele.
V-am recomandat, insistând:
- să fiţi buni camarazi,
- să aveţi toată încrederea în
mine,
- să ridicăm la rang de virtute spiritul
ostăşesc, demnitatea şi spiritul de jertfă...
Am plâns cu toţii că lăsăm în urmă
o parte din pământul Patriei şi pe fraţii noştri care rămâneau în teritoriul
cedat, - lăsam în urmă suflet din
sufletul nostru, lacrimi din lacrimile noastre, dureri din durerea de veacuri a
neamului, cu credinţă că pânza ungurului nu va fâlfâi acolo decât
vremelnic.” (ibid., p. 491-493)
Pământul Patriei este Trupul
fiinţial al Vetrei străbune în care ard necontenit Ţăranii, Mamele, Preoţii,
Călugării, Monahiile, Geniile, Eroii, Mărturisitorii şi Martirii neamului ca
Altar al tuturor generaţiilor trecute, prezente şi viitoare!
Pământul Patriei sfinţit prin sângele sacru
al înaintaşilor este întinat uneori de profanatori ierarhi ca
mitropolitului Vasile Mangra, prin pastorala sa abjectă:
„...Siliţi-vă a dovedi mai mult cu
faptele, decât cu vorbele, împlinirea datoriilor voastre cătră sfânta noastră biserică
şi cătră stat..., rugându-vă neîncetat: ca Domnul Dumnezeu să încununeze, să
umbrească capul Maiestăţii Sale, împăratului şi regelui nostru Francisc Iosif
I. În ziua războiului, să-i întărească braţul, să-i înalţe dreapta, să-i
susţină stăpânirea, să-i supună toate neamurile, cari s-au ridicat cu război
asupra noastră...” (Oradea Mare – Nagyvărad, 16 Oct. 1916, Vasile
Arhiepiscop şi Mitropolit). Slujindu-l pe răufăcătorul de jos l-a trădat pe
Binefăcătorul de Sus
Brâul de piatră, de fier a fost
întărit de brâul spiritual al vetrelor mănăstireşti.
Cea mai remarcabilă fortificaţie i-a aparţinut generalului Georgescu P. Ion, din Zănoaga-Romanaţi,
tatăl năstrujnicei eleve străjere, care a sădit în anul 1939, la 50 de ani de
la înălţarea la ceruri a Luceafărului geto-dac, CODRUL EMINESCU cu 10.000 de brazi pe platoul culmii Gutinului.
CAZEMATA
colonelului
r. Dr. Constantin Moşincat îmbrăţişează
simbolic legiunile tuturor cazematelor româneşti, dar şi pe cele străine, prin
exegeza abordării, prin acrivia ştiinţifică, prin influenţa strategică, prin
intensitatea diversităţii lor, prin interesul surprinzător al argumentării ce
aruncă o privire admirativă din multiple unghiuri, pornind de la retrospecţia
antică până în zilele de ieri ale istoriei contemporane, justificând astfel rolul
de osmoză, de înfrăţire al ei cu
natura noastră minunată şi brava armată română binecuvântată, din care au
ţâşnit spre cer Oştirea de aure ale Eroilor, Mărturisitorilor şi Martirilor
Neamului geto-daco-român.
Remarcabila caracterizare a Cazematelor făcută de mareşalul de Xaxa
rămâne definitorie peste timp: „Ca şi soldaţii, cazematele îşi recapătă
simpatia numai în apropierea pericolului imediat, atunci când inamicul trece
frontiera. Ca şi soldaţii, cazematele sunt obiectul privirii şi speranţei
tuturor. Le vrem atunci stânci de granit înfrăţite, care să înfrunte furtuna,
vestitoare de rezistenţă şi de izbândă. Aşa ne spune trecutul lor glorios şi
milenar.” (Apud Lt. col. D. Vasiliu, Fortificaţia permanentă, p. 4)
Bunul Dumnezeu a dăruit neamului românesc CAZEMATA credinței strămoșești
care ne-a apărat milenii la rând de dușmanii cei mai perfizi ai tuturor timpurilor !
Onoare și putere de creație urăm domnului colonel r. Dr. Constantin Moşincat pentru ca împreună cu
toți cei care ne plecăm în fața jertfei bravilor români să păstrăm CAZEMATA
SFÂNTĂ A NEAMULUI DACO- ROMÂN ÎN DĂINUIRE !
17 Ianuarie 2022
+ Sf. Cuv. Antonie cel Mare
Gheorghe Constantin Nistoroiu
Cavaler de Clio
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu