Lansare de carte - 23 noiembrie 2012 - biblioteca din Puiești, Vaslui

***

Ben Todică – “Pi-un picior di plai, pi-o gurâ di rai” – rădăcinile moldave

Emilia Țuțuianu

23 noiembrie 2012…O zi frumoasă  de toamnă. Cu emoție și nerăbdare intrăm în satul Ezer, locul copilăriei scriitorului Ben Todică. Suntem întâmpinați de zâmbetul cald și deschis al lui nea Grigore, administratorul  bisericii din sat. Bucuros ne dă  multe  informații  despre biserică, despre invazia turcilor  ..cine cu ce a contribuit la refacerea picturii interioare…schimbarea calendarului de pe stil vechi pe stil nou…și pentru noi, timpul parcă s-a oprit în loc, în neguri de istorie..

Cu smerenie ne închinăm și părăsim biserica cu regret în suflet. Coborâm în tăcere pe ulița satului și ne oprim la nr.191, la o căsuță mica, cu cerdac.. O privim fascinați, în tăcere…În fața ei măsurăm măruntețea omului, măruntețea pământului….și în străfundul sufletului, curat și pios aducem un gând de recunoștință pentru cei plecați… ,,Aveți mare noroc, la anul căsuța va fi dărâmată, noul proprietar și-a construit alta alături,” ne șoptește nea Grigore.

Părăsim cu regret căsuța și rătăcim cu privirea la stolurile de pescărușii care zburau peste oglinda iazurilor de la marginea satului… Cu sufletul încărcat de poveștile ascultate  poposim  în comuna Puiești. Suntem întâmpinați cu pâine și sare de primarul  Costel Moraru. La biblioteca ,,Felix Aderca” începe lansarea cărților ,,În două lumii,” În două lumi de Ben Todică.

Vădit emoționat, domnul primar Costel Moraru ne înmânează ,,Diploma de excelență” pentru scriitorul Ben Todică și ne mărturisește: ,,Numele lui Ben Todică a ajuns cu bine, aici în satul în care s-a născut. S-a întors Acasă!…Mulțumim doamnei Emilia Țuțuianu și scriitorului Petruș Andrei pentru că ne-a dăruit această sărbătoare a satului. Avem în comună o frumoasă grădiniță, cu copii ca niște raze de soare…Ar fi o mare onoare pentru noi ca acastă grădiniță să poarte numele lui BEN TODICĂ.”

Mulțumim lui Ben Todică pentru ocazia de a întîlni oamenii cu suflet cald și primitori ai Puieștii Vasluiului…am rămas impresionați de ospitalitatea generozitatea și căldura oamenilor satului Puiești  - Vă mulțumim!

***

Trecând prin acest labirint al existenţei noastre, nu de puţine ori ne întrebăm: cine suntem?…cum suntem?

Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne întoarcem în interiorul fiinţei noastre, la rădăcinile existentului nostru…numai aşa ne-am putea răspunde la întrebările care ne macină viaţa.

Când am primit cele două manuscrise a scriitorului Ben Todică, mi-am spus, din prima clipă că trebuie să merg la originile copacului unde a prins viaţă, acest emigrant român din îndepărtata Australie, care nu oboseşte în sufletul său să se reîntoarcă acasă, acolo unde visele şi inima au prins aripi de cunoaştere.

Departe de ţară Ben Todică şi-a redescoperit ŢARA, trecând prin experienţe culturale generate de culturi diferite – Acolo a învăţat o altă istorie, o altă dimensiune a valorii, strecurându-se precum „licuriciul prin întuneric” cum a ştiut mai bine, pentru aşi împlini visele.

S-a născut la 23 noiembrie 1952, în satul Ezer, comuna Puieşti, judeţul Vaslui, România, fiul lui Aurica şi Gheorghe Todică.

După anii 1955 părinţii pleacă din Puieştii Vasluiului şi se stabilesc în Banat, unde tatăl, Gheorghe Todică, a început să lucreze la exploatările de fier de la Ocna de Fier, apoi la minele de uraniu din Ciudanoviţa (Banat). 

Pe pământ australian (Melbourne), a poposit  în 1979, deşi îşi dorea să ajungă în Suedia. Ajuns în Australia, viaţa lui Ben Todică, s-a desfăşurat, fără încetare pe două planuri paralele.

Alături de Ming, soţia sa şi de cei trei copii, şi-a creat în Australia, dar nu numai, un univers al armoniei, al păcii interioare după care tânjesc mulţi.

Personalitatea scriitorului Ben Todică se încadrează în acea orientare a românilor aflaţi dincolo de hotarele ţării, de a contribui la dezvoltarea culturii româneşti, pentru a promova valorile spirituale ale poporului nostru.

Carte  Între două lumi,  defineşte prin titlul său, dubla trăire a autorului, determinată de liniile destinului său. O felie de viaţă din ţara în care s-a născut, a cunoscut bucuriile copilăriei, dragostea şi mângâierea părinţilor, succesul începuturilor artistice şi a doua parte consemnată de scriitor este cea în care trăieşte şi în care şi-a concretizat visurile.

Nota dominantă a volumului este patriotismul. Un patriotism ce exclude declarativismul, el izvorăşte din întreaga lui fiinţă, din dorul şi dragostea pentru ţara sa şi din mândria de a fi român.

De altfel, la prima ediţie a volumului Între două lumi, editat de poeta Mariana Gurza, scriitorul Ben Todică a ales un citat din Petre Ţuţea, drept motto este semnificativă pentru evidenţierea sentimentului naţional al scriitorului:

„sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că, dacă n-aş fi român n-aş fi nimic…Sunt român prin vocaţie, că altfel nu pot să ies. Tot ceea ce gândesc devine românesc.”

   La volumul editat de Editura Muşatinia, în 2012, scriitorul Ben Todică şi-a ales ca motto un  citat din  Viaţa pe un peron de Octavian Paler :

   „Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren…eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi”

În suita de reflecţii, meditaţii şi povestiri care alcătuiesc această carte, Ben Todică punctează valorile inestimabile ale poporului său: Brâncuşi, Eminescu, Creangă etc. demonstrând contribuţia lor la viaţa spirituală a românilor.

   În concepţia autorului nimic nu se face fără credinţa în Dumnezeu şi ne arată că românii sunt credincioşi (Icoana Mariei, p.128).

   Condeiul său ne lasă ca moştenire, păstrarea fiinţei naţionale – în orice condiţie te-ai afla, aprecierea valorilor, păstrarea patrimoniului naţional – şi obligaţia de-a  o  lăsa urmaşilor drept testament – demnitatea şi verticalitatea unui popor ce şi-a apărat ţara, credinţa şi tradiţia de-a lungul timpului.

   *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

Ben Todică

Singura mea dorinţă este de a vedea biserica din Ezer, daca mai există, pentru că nu am vazut-o niciodată.

Îmi aduc aminte frânturi din sătucul Ezer, com. Puieşti, jud. Vaslui, în care am deschis ochii şi l-am cunoscut pe Dumnezeu prin clopotele bisericii care îmi stârneau curiozitatea de câte ori le auzeam bătând  şi mă căţăram pe coşarul cu porumb ca să văd de unde vine sunetul misterios, şi-i zăream doar turla.

Nu îmi aduc aminte cum arăta complet. Dar imi aduc aminte ca ma jucam toata ziulica in colbul din fata portii si saream de bucurie cind treceau lautarii cantand. Ii furam mamei clestele de asmutit carbunii de la cuptor si-l foloseam ca torogoata imitand muzica, duruind de dimineata pana seara prin curte cu porcii si gainile dupa mine.

……………………………………………………….

Mi-o aduc aminte pe sora tatei, ţaţa Pachiţa, despre care se vorbea ca avea în grajd un cuptor de copt pâine improvizat cu faţa la strada principală a satului nostru. Într-o zi, cum cocea, ne-am trezit cu ea în mijlocul drumului stând cu mâinile în şolduri şi ţipând în gura mare pentru ca s-o audă toţi oamenii din sat, să vină  martori la blestemul pe care îl punea pe urmele unui soldat rus care tocmai trecuse călare şi îşi înfipse ţăruşul (dinainte pregătit) în ceaunul cu mamaliga şi dus a fost peste deal. Descântecul ţaţei l-a urmat, am aflat că a doua zi a fost găsit la marginea pădurii, trântit într-un copac cu gâtul rupt. Era ultimul rus că toţi ceilalţi fugiseră  (nu pentru mult) pentru că intraseră nemţii în sat. Nemtii erau foarte respectoşi. Îţi băteau în poartă şi îţi ofereau ciocolată, ulei sau zahar în schimbul găinilor, ouălelor sau a fructelor. Nu ca ruşii, care intrau pe uşa din faţă iar mama şi surorile ei săreau prin geamul din spatele casei, ca să nu fie violate, şi-ţi furau tot ce găseau de-ale gurii prin casă.

 ………………………………………………………………………….

Sigur, în anii cincizeci toate construcţiile erau din pământ şi lemn. Singura imagine pe care mi-o amintesc este apa, trestia şi satul. În vis îmi apare terenul  secat şi oamenii strângând trestia în  grămezi. E cald şi linişte. Nici o adiere. Simt că ceva urmează. O năvală, o hoardă mongolă să treacă peste noi şi pe urmă mă trezesc.

Eu am imagini în memorie pe care aştept să le suprapun pe imaginile generale ca şi cea a apei, (că nu-i pot spune lac pentru că nu e). Eu îmi amintesc seceta, foametea (motivul pentru care am plecat în Banat la minele de fier şi uraniu). Uite şi satului îi spune IEZER nu EZĂR (‘A’ cu căciuliţă), cum îl pronunţau în graiul moldovenesc regretaţii şi mult iubiţii mei părinţi : Satul Ezăr, Comuna Puiesti.

 Din amintirea mamei, oamenii erau frumoși și calzi. Gospodari, iubitori de tradiție, inimoși.

Uneori mă intreb care ar fi fost destinul familiei dacă rămâneam pe meleagurile moșilor mei…

Ma gandesc uneori cu nostalgie și teamă. Oare pentru cei din Puiești sunt ,,un fiu al satului”? Fiul ratacitor ce simte nevoia de a simti mirosul panatului, al vremurilor de alta data…Doamne, dor imi este de leaganul copilariei!

M-as apleca sa sarut pamantul si apa si trestia si-n euforia unei posibile regasiri  as strange in bratele mele, sateanul nobil ce a ramas legat de glie.

Va multumesc si va imbratisez, al vostru fiu al locului,

Ben Todică

***

***

 ***

***

***

imagini © Melidonium