Mi-am permis acum aproape trei
ani, după îndelungă citire, să cataloghez poezia lui George Anca drept poezie
academică, termenul fiind nefolosit în încadrarea literară. Mă tot îndoiam de
formularea mea, îmi tot spuneam că unde e poezie nu e academie, că au cuvintele
înţelesuri aproape incompatibile. Partea zburătorului din mine se ferea de
limite stricte, partea cititorului realist de poezie, căci există şi un astfel
de cititor, nu voia să scurteze sau să decoloreze din aripi, să creeze nişe
prin care să se piardă esenţe, miresme sau gânduri fantomă de zâne bune sau
rele. Şi din real mi-am fabricat un bumerang, dar interiorul acestuia era plin
de vise. Mi-am spus: dacă-l arunc, acesta nu poate decât în cel mai rău caz să
facă drumul înapoi înspre mine, dar visul şi gândul rămân întregi. Îmi
reconsider mai ferm termenul de poezie academică, citind Provensale. M-am
aşteptat să vină spre mine aroma bucatelor provensale, ierburile acelea ce
umplu locul şi farfuria călătorului, să vină unda de lavandă şi violete şi maci
înfloriţi lângă piperul ierbii crude, să vină un vânticel rece dinspre Alpi şi
un foşnet de mare. M-am aşteptat la cascada râsului meridional, fără grija
zilei de mâine, la o placă de surf, sau la o bătălie roşind ţinutul şi
schimbând de secole învingătorii. M-am gândit-aşteptat la celţi detronaţi, la
romanii cu armura gladiatorului învingând teutonii, la sarazini în distrugere,
la francezi şi la limbi-voci reunite spre odihnă sau contemplaţie. De undeva ar
fi răzbătut aromă de peşte sărat şi de fructe de mare, dar şi foşnet de carte
într-un muzeu fără alt titlu decât stăpânul foşnetului, adică Cité du Livre,
pânze de Cezanne, pagini de Zola peste suspine-n batiste parfumate, domnişoare
cu umbreluţe de soare plimbându-se-n Avignon. Şi nu m-am aşteptat degeaba! Numai
că şi aici, ca şi-n traiectoria bumerangului, întoarcerea acestuia se face-n
coconul de baştină „gârlă deturnată târlă colocată alternanţă beată/
respingerea de tot ce pe româneşte ne-o fi fost viaţă/ care stai în calea mării
neîntrebare…./ ( coupo santo )… Din ţinutul sud-estic al Provensului autorul
sare cu tine de-o aripă în meridionalii carpatici, cimitir albit de decembrie,
„mă adunai clasic pe după oi ca lup sub luna răguşită….” , „…şi ţiganilor sacii
bucureşteni/ distrug ce-au ridicat pătrat în romb alchimişti aburiţi de
schimbare/ plătitori de aruncători de zar…/” ( sud midi ). Deziluzia privind
degringolada, apoi toboganul alunecării neamului şi individului superinstruit,
deznădejdea din sufletele hrănite-n iluzii, „dropia” făurită-n aromă de trandafir
„ rosa răsură Ronsard”, măcieşul, devine suflet ars „ce-am nins ars pars de
ieri dar de azi capete netăiate/ cu unghia mestecenilor sanscriţi pe tuşul
cărţii de vizită/ ( mi s-a promis că voi fi statuie ).
Ceea ce pentru alţii poate să
pară la prima vedere un simplu joc de cuvinte, este de fapt o trimitere –spre,
o asociere în urma unui salt. Nimic nu e ce pare a fi, nimic nu este scris la
întâmplare. Un loc, un nume, un timp undeva devine un simţământ, o iluzie sau o
deziluzie în altă parte, ca intr-un joc cu piesele bine conturate, care-şi
urmează mersul. Un fir devine urzeală, o părere devine nu un compendiu, ci un
tratat. O simplă stare devine întâi predispoziţie, apoi naturalul poetului
simţitor, de elită şi mare cognoscibilitate. Dintr-un picur se naşte-un ocean.
Un Dietrich Manel duce prin Laba trista Dacia la o ţară „nebizonată”,
neînsemnată, neluată în seamă de alţii. Suferinţa ţării e şi suferinţa
poetului, deziluzia devine a ambilor, cununa de laur a învingătorului „laur
aurelian” devine spinul învinsului în stare de a se ascunde, a părăsi scrisul
şi înălţarea, dezvăluirea, supunându-se „Aix ţine-mă ex să mă potolesc
târgoviştesc a mormânt basarabesc/ transă pe dicţie Dunăre supunere cheaguri
praguri raag asparag/” (laur aurelian). Accentele devin tragice în „Troia
troiţei”, „pe podul dracului am un picior rupt stai cu pumnul în stomacul meu”.
Şi revii, precum bumerangul
ajuns, nu neajuns la ţintă, spunându-ţi că da, există o poezie academică,
George Anca scrie de mult o asemenea poezie, numai recunoaşterea să existe din
partea cititorilor mai noi sau mai vechi, ca şi dintr-a celor de-o mamă cu el,
ziditorii de litere. Trebuie să admitem că azi prea puţini pun preţ pe
expertizarea altora, limitându-se să-şi fie doar propriul expert, supraviserul,
dabsterul lui.
Adina Dumitrescu
13 nov. 2013
Lovitura de clasa, doamna Adina Dumitrescu!
In sfarsit, sunt in al noualea cer! Cineva are curajul sa explice calibrul lui George Anca. Si il explica frumos, aproape academic si nu mai putin dar ii boteaza stilul si-i da si un nume, un nume la care nimeni nu are curajul sa se ridice. Nici macar.... nimeni, adica nu e nimeni la nivelul sau si e si normal pentru ca este un original si atat de multi il urasc din lumea literelor incat nu mai are nicio sansa "acum" la un mare premiu si singurii care il pot aprecia sunt "nemtii" insa ei sunt prea preocupati de Europa.
“Provensale” e FENOMENALA!
Aceste panze, sigur, se vor citi la intalniri restranse ale marilor bancheri (ma refer la bancherii elevati care controleaza lumea nu cei ieftini). Numai minti mari se pot hrani cu astfel de versuri. Versurile sale demonstreaza ca timpul este o inventie - nu exista ieri si maine ci doar momentul, momentul trairii. Suntem in "E".
VERSURILE LUI GEORGE ANCA SUNT GLOANTE ascunse IN PLATOSE DE OTEL.
Ben Todica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu