joi, 30 aprilie 2026
Gheorghe Brătianu - Torța Libertății
Torța
Libertății
Gheorghe Brătianu:
„Torța din mâna statuii Libertății este menită să
lumineze sau să incendieze planeta?”
16 aprilie 2026
Gheorghe Brătianu față cu Statele
Unite: torța din mâna statuii Libertății este menită să lumineze sau să
incendieze planeta?
6 ianuarie 2015|Doctrină
naţionalistă, Texte uitate, texte cenzurate
Srisoare deschisa adresata d-lui
W.G. Leland,
https://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/8462/
Publicat de Ion Coja in Doctrină
naţionalistă, Textele altora pe 06.04.2014 | 2 comentarii
Scrisoare deschisa adresata d-lui
W.G. Leland,
Presedintele comitetului
international al stiintelor istorice,Washington
de catre Prof.Gheorghe Bratianu,
după bombardamentul din 4 aprilie 1944.
Publicat in ziarul Curentul,
patronat de Pamfil Seicaru, precum și în Revista Fundațiilor Regale.
.
.
.
Domnule presedinte,
Ma cunoasteti putin, desi numele
noastre se afla de optsprezece ani pe aceeasi lista a Comitetului intemeiat la
Geneva in 1926, care isi datoreste intr-o larga masura activitatea si
publicatiile sprijinului D-voastre. Dar va amintiti desigur mai bine de alt
reprezentant al Romaniei in acelasi Comitet, neuitatul Nicolae Iorga, pe care
l-ati desemnat vice-Presedinte, in momentul in care ati urmat in scaunul de
Presedinte, regretatului H.W.Temperley.
Ati fost astfel, pana in clipa in
care razboiul a pus capat legaturilor internationale, in fruntea celei mai
inalte instante de coordonare si organizare a studiilor istorice a acelor
carora le revine sarcina sa expuna, dar sa si judece faptele si intamplarile
din viata omenirii. Si razboiul acesta, cu toate grozaviile lui, va lua odata
sfarsit. Nu stiu cati dintre noi vor mai fi in viata, dar cat va fi o omenire
se va scrie si istoria, care ramane peste veacuri constiinta ei. In numele
acestei constiinte, care se va rosti maine prin glasul istoricilor lumei, a
caror munca ati fost chemat sa o indrumati, vin astazi sa va intreb ce
judecata se cuvine distrugerilor care au lovit in zilele din urma tara mea, nu
in obiectivele ei militare, nici in instalatiile ei industriale, nici in caile
ferate, dar in institutiile ei de stiinta si de cultura. (s.n)
Desigur, ati fost printre acei
care s-au cutremurat la vestea sfarsitului tragic al lui Nicolae Iorga si ecoul
acestui sentiment a fost puternic, cu deosebire in Universitatile Statelor
Unite. Un om nu moare niciodata cu totul, daca opera sa ramane si poate fi
continuata. Nu va cutremurati oare deopotriva, afland ca dupa ce Iorga a fost
rapus in persoana sa, astazi in Universitatea, cu truda lui cladita, i se
nimicesc si urmele operei sale?
Imi veti spune poate, la fel cu
altii care ne vorbesc prin vazduh de peste mari, ca asa sunt acum legile
razboiului si ca Romania este lovita ca o urmare a imprejurarilor politice in
care se afla. Dar de veti judeca aceste imprejurari, nu dupa oportunitati de
moment, ci in lumina adevarului istoric care este unul si acelasi pentru
vremuri si popoare, veti putea oare tagadui ca la temeiul imprejurarilor de
care suntem invinuiti astazi, se afla motiunea senatorilor americani care au
rasturnat in 1920 principiile lui Wilson, au revenit in anii hotaratori de dupa
razboi la doctrina de izolare a lui Monroe si au determinat, astfel lipsind
pacea de garantiile Statelor Unite, toata evolutia politicii europene pe care o
osanditi acum cu atata asprime?
Raspunderea acestor greseli se
cuvine sa o poarte populatia nevoiasa a oraselor Romaniei si asezamintele ei de
cultura,ridicate cu jertfa si munca generatiilor unui secol? O asemenea logica
nu este si nu poate fi a D-voastra.
Stiu, Domnule Presedinte, ca nu
putem vorbi la fel in arena politica a lumii de astazi. Romania n-a fost si nu
este o Mare Putere, interesele ca si posibilitatile ei sunt marginite. Nu putem
raspunde cu aceleasi arme si trebuie sa induram loviturile ce ni se dau de
pretutindeni, cu resemnarea ce ti-o impun catastrofele naturii. Asa este legea
de fier a relatiilor dintre cei slabi si cei puternici.
Dar este deasupra noastra si
dincolo de aceasta lume a nedreptatii si a nelegiuirii, o Judecata suprema, in
fata Careia vom fi cantăriti, nu dupa numarul si greutatea avioanelor si
carelor de lupta, ci dupa aceea a cugetarii si a faptelor noastre. Caile acestei
judecati n-au fost niciodata patrunse, dar nu există pildă ca in lungul
timpului istoriei, faptele bune sau rele, sa nu-si afle rasplata, prea adesea
cu insutita dobanda. Fie numai teama ca intr-o zi istoricii sa talmaceasca
intelesul facliei pe care Libertatea o inalta in pragul Noului Continent, nu
spre raspandirea luminii, asa cum socotise Woodrow Wilson, ci ca o torta de
incendiu a civilizatiei in secolul ce a urmat.
Domnule Presedinte, cuvintele
mele pot sa va para indrasnete si, scriindu-le, imi dau seama ca pot starni mai
mult mania si resentimentul D-voastra. Dar acei care scriu istoria trebuie sa
marturiseasca adevarul, asa cum este, – fie el placut sau neplacut – asa cum il
rosteau odinioara profetii in fata regilor si puternicilor zilei. Si in fata
Senatului Romei, ne spune povestea, s-a infatisat odata un taran de la Dunare,
care si-a spus pasurile si necazul, cu vorba ce i-o lasase Dumnezeu. Senatul
insa nu l-a osandit pentru cuvantul sau cel greoi si necioplit, dar a retinut
din talcul sau miezul curat al adevarului, ce il aducea in cumpana judecatii
sale.
…Sunteti istoric, Domnule
Presedinte :noblesse oblige.
GHEORGHE I.BRATIANU
Referitor la scrisoarea
prof.Gheorghe Bratianu, iata ce scria marele ziarist Pamfil Seicaru:
.
„Facem loc acestei
emotionante scrisori pe care dl.Gheorghe Bratianu o adreseaza profesorului
american W.G.Leland. Este o nobila expresie a revoltei constiintei omenesti in
fata pustiirilor aviatiei anglo-americane. Fiecare cuvant vibreaza de o durere
intensa, continuta, fiecare fraza scandeaza raspunderile morale ale celor care
socotesc forta mai presus de legile morale ale omenirii. A pastra tacerea in
fata urgiei, tacerea ar egala un act de lasitate. Suferinta poporului roman
trebuie sa-si afle o expresie, actele de teroare, de dementa devastatoare,
sportul vanatoarei de oameni trebuie denuntat judecatii severe de maine.
Dl.profesor Gheorghe
Bratianu s-a facut interpretul constiintei umane ultragiate, gasind tonul,
expresia, accentul necesar. Prea des fac apel marile puteri la comandamentele
morale ale vietii umane, ca sa se poata socoti libere de constrangerea
respectului datorit acestor principii. Cand se urmaresc femeile si copiii pana
in bietele adaposturi improvizate unde cauta disperati un refugiu, si asupra
acestor adaposturi de pamant, se svarle cu o satanica precizie bombele ucigase,
cand peste aceste nevinovate victime se flutura idealurile umanitatii, trebuie
sa se ridice strigatul de protest a constiintei umane. Dl.Gheorghe Bratianu
raspunde acestei chemari a omului de cultura in mijlocul salbaticei renegari a
umanitatii.”
https://ioncoja.ro/textele-altora/pamfil-seicaru-despre-dementa-devastatoare-de-la-4-aprilie-1944/
http://foaienationala.ro/4-aprilie-1944-bombardamentul-pe-care-romania-nu-il-uita.html
Vezi și atasat de
Aurel Pentelescu și Narcis Gherghina
NOTA REDACȚIEI
Mulțumim dlui IONUȚ DOBRINESCU pentru aflarea textului căutat. Totodată
îi spunem și un LA MULȚI ANI FRUMOȘI!, în numele tuturor celor care vor citi
impresionantul text allui Gheorghe Brătianu
Trimis de ELENA ARMENESCU
Ion Coja - Laudatio
Laudatio
27 aprilie 2026
Mă laud cu multe, dar mai presus
de toate mă laud că m-am născut! Că m-am născut într-o anumită zi: 22
octombrie! Este ziua în care Doamne-Doamne s-a apucat de lucru la marea Sa
operă: Facerea Lumii! Era în ziua de 22 octombrie a acelui an de grație! Un
călugăr irlandez din plin Ev Mediu, bun matematician, a făcut acest calcul și
ne-a lăsat acest reper fundamental: 22 octombrie!
Această informație o am de la
Sergiu Radu Ruba, omul care, dintre prietenii mei, știe cele mai multe, are
cele mai vaste și variate cunoștințe, exacte toate! Cel mai erudit dintre cei
cu care pot sta de vorbă la telefon… Mă laud și cu Radu Ruba, că mi-e prieten! Mă
mai laud și cu anul nașterii, 1942! M-am născut la marele fix!
Tata era mobilizat, aflat într-un
tren militar cu direcția Cotul Donului! Cum nașterea mea era a patra în familia
tatălui meu, taică-meu a trecut automat în altă categorie de români, cei
scutiți de front, așa că guvernul mareșalului l-a întors din drum pe Zaharia
Coja, lăsându-l la vatră unde îl aștepta subsemnatul! Născut, cum vă spuneam,
pe 22 octombrie 1941, în zorii unei zile de Joi, zi dedicată lui Jupiter, Jovis
dies!
La câteva ore de la producerea
evenimentului, afară s-a făcut lumină, așa că în casă au stins becul electric,
ceea ce mi-a oferit ocazia să mă fac remarcat în fața moașei! Nu prea i-a venit
să creadă și a deschis din nou lumina becului,
apoi a stins becul, și asta de mai multe ori până când s-a convins că
ne-zdravănul din scutece ținea ochii deschiși și îi muta după jocul luminii:
când la bec, când la fereastra de unde se revărsa lumina soarelui, invincibila!
Minunată priveliște, ușor de reconstituit. De mirare, mă oprisem și din orăcăit.
Și starea asta de mirare m-a însoțit cel mai des de-a lungul celor aproape opt
decenii de holbat ochii în jurul meu la spectacolul vieții!
După zeci de ani doctorul Tiberiu
Turculeț avea să-mi spună în față, fără ocolișuri, că sunt, citez, omul
luminii! Acesta era motivul pentru care îmi încredința darul cel mai de preț pe
care-l putea oferi, manuscrisul lucrării sale de suflet despre Persoana umană
Cunoașterea supranaturală și poezia mistică. O capodoperă a filosofării libere.
Abia aștept s-o pot tipări vreodată, în beneficiul total al cititorilor! Mai
contează și locul nașterii, unde mi-am petrecut și copilăria, și anii de liceu:
Constanța, pe strada Talazului… Sunt așadar constănțean, din neamul nostru de
mocani sunt prima generație născut și crescut pe malul mării. Dincolo de orașul
natal începe marea, marea din care în fiecare dimineață răsare soarele, soarele
pe care noi, constănțenii, îl vedem așadar primii din toată Țara, pe noi soarele
ne deșteaptă primii din somnul năuc al nopții! Mă laud și cu povestea asta! A
fi constănțean este, pentru un român, un soi de nec plus ultra! Mă laud și cu
Liceul Mircea cel Bătrân, ca și cu mahalaua Cuza Vodă, creatoare ale unui stil
de comportament, al unei forma mentis fără pereche! Mi-am propus să dau
expresie literară acestui noroc, am încercat, dar până acum rezultatele sunt
mediocre. Nu mă laud decât cu intenția, onorabilă, trebuie să recunoașteți! Dar
insuficientă. Nesatisfăcătoare! Am avut profesori, colegi și vecini de mare
ispravă.
Mă doare sufletul că amintirea lor nu am reușit s-o salvez, s-o „eternizez” ‒
doar asta e menirea scrisului! ‒, decât pe ici, colo, mai nimic de fapt!
Mă întorc la lauda de sine, exercițiu somptuos! Și am să mă laud mai departe cu
isprava mea cea mai importantă din liceu, ispravă care m-a umplut de respect
pentru propria mea persoană! Respectul de sine! Ce mare valoare!
…Eram în preajma examenului de
maturitate, de bacalaureat. Trebuia să ne decidem ce limbă străină vom da la
examen, având de ales între franceză, rusă și latină. Majoritatea am ales
franceza, câțiva rusa, iar la limba latină nu s-a înscris niciunul dintre noi!
Ceea ce era oarecum inadmisibil! Dureros de inadmisibil! Limba latină ne fusese
predată, patru ani, de profesoul pe care îl iubeam toți mai presus de toți
ceilalți dascăli: Traian Lazarovici! Pâinea lui Dumnezeu! I-am citit în ochi ce
se putea citi în situația în care era pus: o mare dezamăgire, tristețe etc. și
mi s-a părut că așa ceva era de netolerat, așa că m-am înscris să dau
bacalaureatul la latină. După mine a prins curaj și alt coleg, Mihai Cazacincu,
așa că ne-am spălat de bine, de rău obrazul, și l-am putut privi mai departe în
ochi pe Latinu. La franceză puteam da examenul fără nicio pregătire în plus,
dar pentru a mă prezenta la latină a trebuit să mă pun cu burta pe carte în
ultima lună de liceu! N-am știut că voi avea mereu de câștigat după aceea din
acest efort asumat dintr-un fel de donquijotism! Și, cum spuneam, principalul
câștig a fost să descopăr că există respectul de sine, dădusem atunci prima
probă! Nu a rămas ultima!
A urmat facultatea, facultatea de
re-cetire, cum îi zicea Nichita Stănescu. M-a atras partea de studii lingvistice,
dezamăgit de lumea literară bântuită de invidii și coterii penibile. Am reușit
să-mi fac un mic renume de lingvist când un eseu de câteva pagini a atras
atenția asupra mea a marelui Alexandru Graur, bucuros să mă publice într-un
volum colectiv, alături de profesorii cu care îmi dădeam examenele
universitare. A avut haz că volumul respectiv a figurat în bibliografia
obligatorie a examenului de licență pe care l-au dat colegii mei!… Am fost
propus de Alexandru Graur să rămân la facultate, asistent la catedra de
lingvistică generală. N-a fost ușor, nu aveam dosar politic prea bun. După ani de
zile, adică după moartea marelui profesor, am aflat că acesta a mers până la
amenințarea că-și dă demisia de la Universitate dacă numitul Ion Coja nu este
acceptat de serviciul de cadre ca asistent universitar! Regret că n-am știut
asta cât a trăit Graur, să-i arăt recunoștința cuvenită!
L-am dezamăgit, cred, când am început să public literatură, mai întâi un volum
de piese de teatru, mai apoi un roman și așa mai departe… Am fost, în tradiția
lingvisticii românești, deopotrivă grămătic și literat, împăcând cele două
direcții de studii în facultate: limba și literatura. Vorba lui Boris Cazacu:
Ion Coja este cel mai bun lingvist dintre scriitorii români și cel mai talentat
scriitor dintre
lingviștii români… Academicianul Grigore Brâncuș a mers mult mai departe și m-a
comparat cu Hasdeu, după ce a citit manu scrisul volumului Transilvania
Invincibile Argumentum. Alexandru Graur și Grigore Brâncuș, în facultate, mi-au
făcut cel mai mult bine, mi-au arătat o prețuire de care nu sunt convins că o
meritam. Eu nu pot spune că am avut vreo vină dacă cumva dînșii au exgerat, dar
mă laud și cu acești mari savanți, mari profesori, că m-am bucurat de sprijinul
lor mai mult decât colegial. În lumea scriitorilor nu am avut parte de ceva asemănător
cât de cât!
Închei această laudă de sine,
oferind lista celor mai importante cărți. Mai întâi în lingvistică, pe lângă câteva
articole și capitole în lucrări colective, eu mi-s autorul Gramaticii raționale
a articolului, în care mi am publicat teza de doctorat. Ca să fac față unor
posibile acuzații de plagiat, mi-am numerotat ideile cu care am apreciat că
sunt original: câteva zeci de ipoteze inedite, inovatoare. Inclusiv propunerea
de a înregistra un articol nou în limba română, fără echivalent în alte limbi:
vreun, vreo… Am identificat în limba română un întreg domeniu, al părelnicului,
strâns legat de individualitatea distinctă a limbii române printre limbile
romanice. Am mai scris un Îndreptar al Îndreptarului ortografic, o carte
simpatică, plăcută la lectură, ușor și cordial polemică.
Cel mai mult mă laud cu cartea
UNU în limba română! O carte fără egal în literatura lingvistică de pretutindeni.
Am scris câteva sute de pagini despre un singur cuvînt, cuvîntul unu în limba
română! Nu că aș fi eu mare deșteptăciune, dar numai în limba română și în
lumea românească cuvîntul și conceptul respectiv au o poziție privilegiată,
fără pereche în altă limbă a lumii! După ce am publicat-o m-a încercat un
sentiment straniu: regretul că Alexandru Graur nu mai trăiește să se bucure că
a făcut, la vremea respectivă, o alegere potrivită! O carte scrisă pe vremea
când Alexandru Graur trăia, dar publicată mai târziu, este Transilvania Invincibile
Argumentum. Prezint argumentele lingvistice ce pot fi invocate în sprijinul
ideii de continuitte daco română în Nordul Dunării, în Ardeal! Prilej de a mă… risca
în considerații de etno-psihologie românească, de a defini însuși „fenomenul
românesc”! Acest subiect l-am urmărit și în piesa de teatru Credința, cu care
de asemenea aș putea să mă laud, printre altele și pentru că am îndrăznit să
fac personaj literar pozitiv din regele Carol I, după ce ani de zile, după
1947, fusese un subiect interzis. A fost un adevărat eveniment, un semn de normalizare
a percepției istoriei, onorat de Academia Română cu premiul pentru dramaturgie.
Mă laud că alte distincții publice nu am mai primit! În schimb m-am bucurat de
atenția organelor de securitate a statului socialist atunci când am scris piesa
Requiem pentru Jan Palach, piesă literar vorbind riscantă, care aduce pe scenă
ultimele ore din viața eroului ceh, cu aluzii politice la situația din lagărul
sovietic. M-am ales cu un dosar de umărire „operativă”, interesant de citit la
CNSAS după 1990…
Tot după 1990 nu am acceptat
punerea în scenă a acestei piese. Pasămite, Marian Munteanu, organizatorul mitingului
maraton de la Universitate, îmi povestise despre un grup de elevi care veniseră
la el să-i împărtășească planul lor de a se auto-incendia dacă Ion Iliescu va
fi ales la alegerile din mai 1990. M-am temut că piesa mea, pusă în scenă, ar
putea da asemenea idei vreunui tînăr mai dedicat, mai delicat, mai… Desigur, mă
laud și cu Marian Munteanu că mi-a fost student și l-am susținut cât am putut!
La începutul anilor 1970 am
publicat volumul de teatru Jucătorul de table, bine primit de publicul
interesat. Câțiva ani mai târziu am publicat romanul Carnaval
la Constanța, cu care aș avea mai multe motive să mă laud, un EXPeriment
literar reușit, o carte dedicată geografiei care-mi este cea mai cunoscută și
mai dragă, a litoralului. În 1985 eram în planul editurii Cartea Românească cu
romanul Salonul de reanimare. Unul dintre personajele principale era „diafanul”
Petre Țuțea, prezent și în alte texte de-ale mele. A avut un mare rol în viața
mea. Mă laud că am avut doi mentori, de calibru apropiat: comunistul ilegalist
Alexandru Graur și legionarul Petre Țuțea. Nu degeaba ziua de 22 octombrie face
parte din zodia balanței, a dreptei cumpene!
Salonul de reanimare nu a fost
acceptată de cerberii editurii pe motiv că face apologia Mișcării legionare. În
compensație s-au oferit să-mi publice orice altă carte. Așa a apărut, cu
amputările de rigoare, volumașul Pagini pestrițe, în care am băgat și câteva
poezii de-ale mele, singurele. M-am bucurat când una dintre ele a atras atenția
câtorva cititori, care au învățat-o pe dinafară. E singura poezie pe care o
știut și eu pe de rost: Tată, de ce nu m-ai așteptat să îmbătrânim împreună… Chiar
are ceva emoționant… Salonul de reanimare a fost publicat după 1990 și a fost
declarat de editură un best seller. Mă pregătesc să-l retipăresc… Este, literar
vorbind, o noutate, ca scriitură. Tot după 1990, în 2015, la îndemnul domnului
academician Dumitru Radu Popescu am acris piesa Pariul valah, despre martirii
brâncoveni. Mă laud și cu această piesă, în care am reușit ceva ce părea
imposibil: să aduci pe scenă momentul uciderii, rând pe rând, a celor șase brâncoveni.
Al descăpățânării!… Soluția dramatică la care am recurs m-a umplut și pe mine
de admirație pentru autor. Piesa a fost publicată la Editura Academiei. Cum să
nu mă
laud și cu această ispravă?! Începută înainte de 1990 și încheiată după, e de
laudă
și trilogia Șeitanii, peste o mie de pagini, în care apare din nou și
PetreȚuțea. De data asta în tandem cu un evreu, de talia sa, unul din cei șapte
înțelepți ai Sionului, care a trăit peste 40 de ani în România neștiut decât de
inițiați ce hram poartă. Am imaginat o întîlnire între marele legionar Țuțea și
marele evreu, o discuție purtată în incinta cimitirului Filantropia, unde
ovreiul nostru și-a dus traiul ca modest și inofensiv administrator, ca
cimitirgiu, cum i-am zis eu, inventând acest cuvînt. Nu știu dacă am reușit să
fiu la înălțimea întâlnirii imaginate, dar m-am străduit, și, în orice caz, mă
laud că am imaginat-o. Mă laud și cu vorbele lui Marcel Petrișor, rostite după
lectura celor trei volume: „Măi, Kogaioane, ai scris Război și Pace al
literaturii noastre”. S-a grăbit marele meu prieten. La o recitire a trilogiei
va fi obligat să recunoască că e mult mai mult! Cărțile bune se recitesc…
După 1990 am mai scos și câteva
cărți polemice, pe teme de actualitate politică. Cel mai de laudă mi se pare volumul
Protocoalele Kogaionului. Dar nu mă lepăd nici de celelalte. Însă isprava mea
post-decembristă cu care mă recomand în fața oricui este site-ul meu, www.ioncoja.ro, deschis în anul 2007, dacă nu mă înșel, pe care s-au publicat până azi,
citez, „12.271 de articole”, care au stârnit 90.500 de comentarii. Mai mult de
2000 de articole sunt scrise de mânuța subsemnatului, pe teme „naționaliste”
îndeosebi! M-am lăudat totdeauna cât mi-s de naționalist. Unii, precum Mihăiță
Voicu, au catalogat naționalismul meu ca fiind unul „cuviincios”! Accept acest
calificativ. În 1989 am publicat ultimul meu text sub cenzura vremii, intitulat
Sunt naționalist, iar după 1990, primul meu text publicat în presa liberă, a purtat
același titlu! Să nu mă laud și cu această consecvență?! Am avut parte și de
lăudători, care au scris despre mine elogii colegiale: Ioan Alexandru, Paul
Anghel, Nicolae Manolescu, Mihai Ungheanu, Damian Necula și alți fraieri. Unul
dintre ei, coleg de facultate, Florin Șindrilaru, a scris chiar o carte cu
laude nestăpânite la adresa romanelor mele: La frontierele Adevărului. Alegorie
și simbol în proza lui Ion Coja. L-am citit cu atenție și am rămas mirat să văd
câte subtilități de-ale autorului au fost corect decriptate de bunul meu coleg!
Da! Am avut și colegi cu care mă laud: Puși Dinulescu, Vasile Răvescu, Dumitru
Eftimie, Lucian Pavel, Puiu Rujan, Cornel Câlțea, Alexandru Saucă, Cornel Țânțu
și restul, o droaie de colegi și prieteni, cu care mă laud la orice ocazie. M-aș
mai lăuda și cu membrii familiei mele, dar las asta pentru o ocazie viitoare.
Suntem încă tineri, mai putem
aștepta!
Ion Coja
*
NR – Textul de mai sus a apărut
în volumul Teatru românesc contemporan, publicat la Editura
Academiei în anul 2021. Tirajul confidențial al cărții mi-a dat ideea de a
publica separat această Lăudăciune. Într-un tiraj mulțumitor..
Dorina Măgărin - „Un personaj de poveste: bibliotecarul”
„Un
personaj de poveste: bibliotecarul”
Dorina
Măgărin
30
aprilie 2026
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din
România Cărțile au un mod unic de a ne purta într-o călătorie fără bilet, fără
bagaje, doar cu imaginația noastră. Sunt companie în momentele de liniște, o
sursă de cunoaștere, dar și un motiv de reflecție, dialog și inspirație. Fie că
este vorba de literatură, poezie sau eseu, fiecare carte deschide o lume nouă
și ne apropie puțin unii de alții.
Magia se acumulează în cărți, sunt pline
de inspirație, vise, au presiuni, eroii lor vor adesea să evadeze. Din acest
motiv, lumea are nevoie…
O zi tipică. Bibliotecarii de la
Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara merg la
serviciu, „cărți mici, idei mari”.
Expoziția „Un personaj de poveste:
bibliotecarul”, realizată de dir. gen. adj. dr. Manuela Zănescu în Atriumul
Bibliotecii Centrale Univeristare „Eugen Todoran” din Timișoara, de pe
Bulevardul Vasile Pârvan, nr. 4A, în data de 23 aprilie 2026, începând cu ora
12:00, pentru a evidenția rolul crucial al bibliotecarilor în era digitală, a
reunit bibliotecari și utilizatori.
Ziua Mondială a Cărții, a Drepturilor de
Autor și a Bibliotecarului este sărbătorită pe 23 aprilie, o dată adesea
asociată cu acțiuni de evidențiere a rolului bibliotecarilor.
Revenind la acea zi, la acea oră,
expoziția „Un personaj de poveste: bibliotecarul” a adus în atenția publicului
felul în care acesta este reprezentat în literatură română și universală,
invitând vizitatorii să descopere cum „vorbesc” documentele despre „bibliotecar”,
precum și despre călătoria lor prin timp.
Expoziția cărților în format fizic așa cum
au fost tipărite, dar și origami – lucrări realizate de bibliotecara Alina
Iancu, buchetele de lăcrimioare oferite în dar fiecărui vizitator, flori ce
„simbolizează speranța, fericirea, puritatea, delicatețea și tăria, fiind
adesea oferite ca semn de apreciere, noroc sau pentru a încuraja”, împletite cu
intervențiile invitaților: conf. univ. dr. Dana Crăciun și lect. dr. Radu Pavel
Gheo au venit să întregească evenimentul, schițând diversele ipostaze ale
bibliotecarului în operele literare, de la figura discretă care veghează asupra
cărților până la personajul cheie care declanșează intriga.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din
România Vorbind despre biblioteci, o prezentare pertinentă, a făcut-o prof.
univ. dr. Vasile Docea, director general al Bibliotecii Centrale Universitare
„Eugen Todoran” din Timișoara: „Statisticile arată o diminuare drastică, cu
aproximativ 50%, a numărului bibliotecilor din România, în intervalul
1990-2023. Singura categorie care încă rezistă este cea a bibliotecilor
universitare, în timp ce numărul bibliotecilor școlare și al celor publice
(sătești, comunale, orășenești) se reduce pe zi ce trece… În urmă cu doi ani, o știre publicată pe
«Răsfoiala», un site dedicat lecturii și bibliotecilor, ne informa că, din 2016
până în 2022, adică în șapte ani, în România au fost închise 1.500 de
biblioteci. Știrea se întemeia pe informațiile oferite atunci de Institutul
Național de Statistică”.
Expunerea a fost publicată cu titlul
„Amurgul bibliotecilor”, în editorialul revistei „Lecturn”, anul XIII, numărul
3 (51), iulie-septembrie 2025.
Dar… să fim optimiști și să ne gândim la
vorbele profesorului de filosofie de la Universitatea Washington, din St.
Louis, Richard Watson: „Bibliotecile sunt mai mult decât numere, informații sau
colecții. Bibliotecile sunt mai mult decât locuri care aduc împreună oameni și
idei în comunități locale. Sunt puncte de referință unde oamenii fac schimb de
cunoștințe, înțelepciune, gânduri și, mai presus de toate, demnitate umană și
solidaritate” și la cele ale lui Walter Cronkite: „Indiferent de costul bibliotecilor
noastre, prețul este mic în comparație cu cel al unei națiuni ignorante”.
ALIANTA FAMILIILOR - CRESTINISMUL RASTOARNA ANTICHITATEA (Recenzie I)
CRESTINISMUL RASTOARNA ANTICHITATEA
(Recenzie I)
Aprilie 30, 2026
Anul trecut a fost
publicata o carte fascinanta care, printre altele, evoca si contributia enorma
a crestinismului la civilizatia europeana si mondiala. Ea discuta, pe alocuri
cu lux (si, poate, exces) de amanunte, influenta pozitiva a crestinismului asupra
sistemului carceral al antichitatii. Este pentru prima data in lunga noastra
cariera de promovare a valorilor crestine si a relevantei crestinismului pentru
civilizatia europeana, cind dam peste o astfel de carte.
Cruzimea
sistemului penitenciar al antichitatii
Cartea ne-a fost
pusa la dispozitie anul trecut de doi istorici de valoare de la University of
California (Berkley). Doi istorici, Matthew DC Larsen si Mark Letteney au
intocmit cartea pe care au intitulat-o Ancient Mediterranean Incarceration /
Sistemul penitenciar din Mediterana antica (California University Press). [In
linkul acesta gasiti un capitol al cartii disponibil online: https://www.researchgate.net/publication/394612799_Ancient_Mediterranean_Prison_Societies]
Cartea acopera o
perioada de timp vasta, de peste un mileniu, o perioada a carei culturi scrise,
literatura, pictura, imagini, arhive, scrieri istorice si date arheologice
abunda in informatii privind sistemul de detentie al intemnitatilor
antichitatii. In mare, cartea acopere perioada timpurie a civlizatiei romane
pina pe la mijlocul primului mileniu al erei crestine cind crestinismul a
devenit ferm inradacinat in institutiile europene.
O alta mare
valoare a cartii este ca ea coroboreaza si unele informatii aflate in Noul
Testament privind sistemul penitenciar al acelor vremuri.
Cartea e,
simultan, dificil dar si lejer de lecturat. Aproape fiecare fraza din carte da
informatii captivante privind sistemul cerceral al antichitatii. Constienti de
cantitatea vasta de informatii, insa, autorii incep fiecare paragraf al cartii
cu o tema specifica care apoi e sprijinta de informatiile date. Cartea e
interesanta si pentru noi, romanii, deoarece ea da informatii interesante si
privind sistemul de incarcerare si inchisorile romane din Dacia parintilor
nostri.
Motivele
intemnitarii
Motivele pentru
care oamenii erau intemnitati in antichitate sunt cele cunoscute si in zilele
noastre. Motive in plus, care astazi sunt interzise, erau datoriile pecuniare
pe care din diferite motive oamenii nu le puteau plati. Uneori, barbatul si
sotia erau intemnitati in serie, pentru a permite barbatului sa munceasca sa
plateasca datoriile familiei, in timp ce sotia era tinuta in inchisoare ca si
gaj. Pedeapsa cu inchisoarea pentru neplata datoriilor se aplica atit
datoriilor private cit si celor publice (neplata taxelor). Au supravietuit si
texte antice in care tatii erau eliberati temporar sa semene si sa culeaga
roadele cimpului, timp in care copiii le erau tinuti in inchisoare.
Sistemul carceral
era crunt. Cei condamnati la ani multi de inchisoare mureau in detentie si doar
putini isi implineau anii iar apoi apucau libertatea. Intemnitatii munceau in
mine, pe vase militare, trageau la visle. Conditiile erau oribile, condamnarea
la citiva ani de inchisoare fiind, in realitate, condamnare la moarte. In
Spania, de exemplu, textele antice mentioneaza o mina de cupru in care munceau
40 000 de intemnitati. Intemnitatii
mureau, zilnic, in numar mare, in timp ce profiturile pentru statul roman erau
enorme. Au ramas texte
pina in zilele noastre in care inchisorile solicitau de la autoritati hrana
pentru intemnitati pentru a-si putea continua munca.
Exploatarea
economica a intemnitatilor: Dobrogea
Nu toate minele,
insa, erau profitabile. Rationamentul pentru munca fortata era ca intemnitatii
sa plateasca, prin munca lor, intretinerea inchisorilor si a autoritatilor care
le supravegheau. O problema majora era virsta inaintata a unor intemnitati a caror
hrana si intretinere erau o povara pentru autoritati. Autoritatile
penitenciarelor recomandau uneori amnistierea celor in virsta ori cu boli
terminale tocmai pentru a nu fi o povara pentru stat. Imparatul Traian a adopat
o politica de compromis desemnind ca bolnavii sau virstnicii sa munceasca nu in
mine ci in baile romane, ori sa curete apeductele si conductele de scurgerile
menajere.
Un text a
supravietuit privind o temnita romana din Dobrogea unde intemnitatii munceau
intr-o mina. Textul mentioneaza ca unii din soldatii care pazeau mina au trecut
Dunarea sa confrunte o actiune militara ostila, altii erau plecati in Galia
dupa grine, iar alti soldati au fost trimisi sa apere granitele imperiului.
Autoritatile complexului minier erau ingrijorate ca intemnitatii vor muri ori
se vor rascula. (Paginile 126-127)
Cartea da detalii
interesante si privind intemnitatii care erau folositi ca sapatori de gropi si
morminte din Egipt. Ei amenintau cu oprirea muncii daca anumite considerente
economice nu le erau implinite.
Aparitia si
impactul crestinismului
In acest context
al sistemului carceral inuman al antichitatii a aparut crestinismul. Impactul a
fost radical si de durata. Crestinii au fost prima comunitate mentionata in
textele antice care duceau hrana si imbracaminte intemnitatilor. Inchisorile
erau de obicei amplasate in centrul localitatilor. Actiunile lor erau
influentate de cuvintele lui Hristos privind vizitarea celor intemnitati.
Crestinii nu diferentiau intre crestini si necrestini privind ajutorul
umanitar. Multi dintre ei erau intemnitati din cauza credintei ori asteptau sa
fie executati. Autoritatile nu investeau resurse in crestinii intemnitati
(precum hrana ori imbracaminte), stiind ca in curind vor fi ucisi.
Conform unui text
din antichitate care a supravietuit pina la noi, crestinii mituiau gardienii
pentru a li se permite acces la cei intemnitati. Unele fragmente mentionau ca
pe linga hrana si haine, crestinii se rugau si cintau impreuna cu cei
intemnitati. Iar un alt text mentioneaza o mita de 363 de sterti de
argint dati unui gardian pentru a permite crestinilor acces la Apostolul Toma.
(Autorii nu exprima nicio opinie daca factual vorbind acest text reflecta
realitatea ori e un text apocrif) (Pagina 128)
Fragmente de text
mentioneaza si grupuri de evrei din Secolul II care isi vizitau co-religionarii
in inchisorile din Alexandria.
NOTA: A doua parte
a recenziei o vom transmite saptamina viitoare.
ARTICOLUL 16
DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI
Articolul
16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu
incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o
restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se
casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul
natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea
societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste
drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le
pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi.
Pretuiti-le!
ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4,
Bucuresti
Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
miercuri, 29 aprilie 2026
Ioan Vasiu - Adrian Munteanu: „Am intrat în presă cu respect și cu o teamă frumoasă – teama de a nu trăda cuvântul”
Adrian
Munteanu: „Am intrat
în
presă cu respect și cu o teamă frumoasă – teama de a
nu
trăda cuvântul”
interviu
de Ioan Vasiu
29
aprilie 2026
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din
România IOAN VASIU: Societatea Română de
Radiodifuziune ocupă un loc central în biografia dumneavoastră. Cum ați
descrie, în termenii propriei sensibilități, relația cu această instituție și
rolul ei în formarea dumneavoastră artistică și profesională?
ADRIAN
MUNTEANU: Pentru mine, este mai
mult decât o instituție: este locul în care s-a împlinit o vocație. Drumul meu
spre radio a început devreme, într-o formă aproape inițiatică. În romanul –
jurnal „Fereastra Orbului”, cea de a 16-a carte pe care am scris-o, există o
secvență distinctă despre debutul meu în calitate de crainic voluntar la
Centrul de Radioficare Brașov. O povestesc aici ca să retrăiesc emoția unui
început de drum și de formare.
Toată copilăria mea, prin anii 1950-1960,
am trăit-o și am însuflețit-o cu prezența difuzorului prăfuit, compus dintr-o
cutie metalică astupată în față cu o pânză cenușie, ca de sac prin care
răzbăteau sunetele singurului post de radio pe care oamenii aveau voie să-l
asculte pe atunci. Dacă nu aveau un radio de-adevăratelea, cu lămpi, unde se
putea prinde, dacă aveai noroc și te bucurai de singurătate, chiar și Europa
Liberă. Nu aveam radio, trăiam extrem de modest. Tata era la închisoare,
condamnat la 15 ani de pușcărie politică. Difuzorul era un aparat de mare preț.
Animația lumii, soliștii pe care-i puteam numi la primele acorduri ale unei
melodii, emisiunea „Noapte bună copii”, vocile de aur ale marilor actori la
teatrul radiofonic au fost tezaurul meu de frumos și substanță artistică.
Centrul de radioficare din Brașov, de pe lângă poștă, avea misiunea de a
asigura audiția pentru mii de oameni, cei mai mulți nevoiași, care fără radioul
public n-ar fi avut nicio șansă să păstreze contact cu viața adevărată. Exista
și o emisiune de radio locală, o jumătate de oră zilnic, la orele înserării
pentru care lucra un colectiv de redacție compus din trei femei a căror voce o
auzeam frecvent. În mai multe seri la rând, în cadrul emisiunii de radio locale
am auzit un anunț. Se instituise un concurs de crainici voluntari și erau
invitați la redacție toți amatorii. Condiția era să ai cel puțin 18 ani. Mai
aveam trei ani până atunci, dar jinduiam să fiu și eu acolo, să-mi ascult și
să-mi fie ascultată vocea, să pătrund pe fire nevăzute, ca într-o poveste, în
casele oamenilor. Era o ipostază nouă care concura cu activitatea mea de
recitator și actor amator. Nu mult mi-a trebuit ca să ajung la destinație și să
bat la ușa postului. Redacția era la cinci minute de casă, în piața centrală a
orașului. Dorința era mai mare decât șovăiala. Cel mult puteam să nu fiu
acceptat, pentru că nu îndeplineam cerințele din regulament. În prima încăpere
după cea de la intrare, am dat de cele trei doamne ale căror voci le cunoșteam
deja. S-au prezentat, se numeau Vereș, Georgescu, Murgu. Mi-a trecut prin cap
imediat că aproape întotdeauna este o mare diferență între voce și prezența
fizică a omului. Nu prea se potrivesc, ca și cum vocea este un organ
independent care acționează după propriile lui interese și capricii. Erau
zâmbitoare, în orice caz. Începutul era încurajator. Mă priveau ca pe un
personaj pe care știau neapărat că trebuie să-l cunoască și mă așteptau. O
clipă doar, cât un gând care trebuia analizat efemer, s-a făcut tăcere atunci când
le-am spus că n-am decât 15 ani. Ca la un semn, după o fugară privire de la una
la cealaltă, au zâmbit din nou. Era un aspect care nu merita discutat, e simplu
să treci peste el ca și cum n-ar fi fost. Pe o latură a sălii tronau două mari
magnetofoane de studio, iar pe ele montate câte o rolă mare magnetică, banda pe
care urma să se imprime emisiunea și tot ceea ce se înregistra în studio.
Cealaltă parte a sălii era ocupată de niște dulapuri mari, metalice, dotate cu
guri de aerisire prin care se vedeau clipind neîntrerupt lămpile stației. Era
acolo toată puterea care distribuia sunetul în fiecare casă în care oamenii,
tineri sau bătrâni, ascultau sunetele venite din eter ca și cum era cel mai
obișnuit lucru din lume. Pentru mine totul începea să aibă alte dimensiuni.
Aflat în punctul zero, acolo unde începea și se construia totul, liniile de
forță ale aparatelor trasau unde nevăzute care mi se păreau că încep să vibreze
în mine. Am intrat în camera de înregistrare. Spațiul nu era prea mare și-l
puteam cuprinde din câteva priviri. Cineva a apăsat pe un întrerupător, iar în
fața uriașelor magnetofoane a apărut un geam, la fel de uriaș, care făcea
legătura cu cabina de înregistrare. Deasupra unui birou simplu și cam ponosit,
agățat de tavan, trona microfonul. Pe banda de magnetofon cât o roată de car se
așeza cuminte toată emisiunea. Am fost invitat să mă așez la birou. Am privit
încă o dată camera, să văd din ce se compune, care este aerul ei specific,
auster, să încep acomodarea cu atmosfera unică a unui studio de radio. Nimic
altceva decât biroul și scaunul crainicului, în fața microfonului. Ceea ce mi-a
creat o adevărată emoție, unică, a fost tapetarea pereților. Mi s-a spus că
totul este antifonat și pregătit ca să rețină orice zgomot exterior. Părea o
imensă tablă de șah, cu chenare de lemn, iar în fiecare pătrat se aflau șipci,
așezate oblic, care susțineau stratul de vată minerală acoperit cu pânză de
sac, ca la difuzorul meu de acasă. O sală fără ecou care oprea sunetul, îl
făcea numai al tău, cel ce urma să-l distribuie, după voință, către cei din
exterior, în volute maiestuoase, în
acorduri largi cu desfășurare amplă și
adresă precisă. Mi s-a dat o
foaie de hârtie de pe care urma să citesc, pentru probă. Trebuia să fie atent
la un bec aflat deasupra geamului ce despărțea cabina de înregistrare de
magnetofoane. Când se aprindea, însemna că magnetofoanele și-au început rotația
iar eu trebuie să vorbesc. Ce fel de emoție e aceasta, singur într-o sală fără
ecou? Nu semăna cu aceea de pe scenă. Acolo auzeai murmurul sălii, viața
palpita în apropiere, privirile erau ațintite spre tine și totul te încărca,
vibra în tâmple, era un ritual, iar tu prim-solistul unei procesiuni urmărită
de ochi relaxați sau pătrunzători și critici. Singur în cabină, cu cei ce mă
vor asculta mult prea departe și prea tăcuți. Realizam că, în aceste condiții
particulare, vioara întâi devenea vocea și articularea corectă și rotundă a
fiecărui cuvânt. Trebuia să fiu foarte atent la voce și la pronunție, la
dicție, pentru ca fiecare cuvânt să ajungă întreg la destinație, să aibă un
sens și o culoare, să te prezinte pe tine, cel nevăzut, dar atât de aproape de
simțurile fiecărui ascultător. Dar în
aceste condiții vocea nu mi se mai părea să fie a mea. Era ceva controlat,
studiat ca organ prioritar. Vocea mea de actor se putea ajuta de corp, de gest,
de încordarea feței, de volutele mâinilor, de mers, de atitudine. La microfon
nu aveam la îndemână decât atenția îndreptată spre articularea fiecărui sunet,
grija la conturul acestuia. Începusem să citesc, dar vocea nu, nu era a mea.
Brusc, o necunoscută foame de cuvinte simțeam că mă domină, așa cum niciodată
nu se întâmpla pe scenă. Trebuia să parcurg, să înghit tot textul, să-i mestec
silabele, să încalec vocalele peste scrâșnetul consoanelor năvălind în fugă și
tropotind cu furie. Totul trebuia să aibă un sfârșit, dar nu putea să dureze
prea mult, nu aveam aer destul, nu mai puteam înghiți. Mai repede, mai repede,
o goană sălbatecă printre cuvinte și rosturi! Cine sunt, mă întrebam în câteva
fracțiuni de secundă, ce caut în patria cuvântului care stăpânește și devoră?
Cum să-i țin piept și să-l înduplec? Atât de departe de om și atât de aproape
de vibrații, scâncete și vaier de consoane însuflețite! Mai erau și
inevitabilele greșeli. Te opreai și așteptai ca operatorul să taie cu foarfeca
o bucățică de bandă, unde se afla greșeala, să lipească cu scotch banda la loc
și să-ți facă semn când poți să reiei totul de unde s-a întrerupt. Fiecare
bandă, mai devreme sau mai târziu, se compunea din zeci de lipituri. O muncă
manuală anevoioasă și cronofagă care ar face să zâmbească pe radiofonistul de
azi, obișnuit cu manevrele online. Munca aceea de pionierat avea și atunci
farmecul ei, așa cum azi are istoria ei. La terminare m-am ascultat. Un glas
străin, parcă mult mai subțire și mai nesigur, rostea ceva care avea un sens
doar pe jumătate. Restul era o goană fără contur și fără finalitate. Nu mă
știam fără dicție, dar aici rosturile se schimbau, defectele ținute pe scenă în frâu, se eliberau din strânsoare
și galopau învingătoare. Era ceva care trebuia învățat, ca la școală, ca în
fața abecedarului. Au trecut luni de lecturi pasionante. De obicei îmi dădeau
de citit texte literare și totul prindea contur și avea o finalitate
armonioasă. Am învățat, a fost o școală care mi-a fost de nesperat ajutor, nu
peste mult timp. Veneam cu drag la centru, printre oameni de bine și mereu
amabili și zâmbitori. Le-am rămas recunoscător toată viața. Acesta a fost
începutul de radiofonist. A urmat un pas neașteptat. Unul dintre șefii
Comitetului de cultură, Petre Istrate, un om care mă aprecia, mi-a făcut
cunoștință cu domnul Petre Fontu, redactor la unul dintre studiourile regionale
ale radioului public, Radio Târgu Mureș. Acesta căuta un corespondent pentru
județul Brașov, deocamdată voluntar. Amabil, prietenos, aproape familiar,
simplu, mi-a propus să fac munca de redactor de radio. Cinci ani am trimis
materiale zi de zi, telefonic, ca orice salariat cu acte în regulă. A fost o
școală pe viu, cu experiențe în fiecare zi, cu fiecare nouă relatare trimisă.
Rosteam și mai apoi ascultam pe viu vocea mea la radio. Până când, într-o
noapte, în 1987, la ordinele savantei de renume mondial, toate studiourile
regionale ale radioului public au fost desființate și salariații răspândiți în
tot felul de instituții și cu tot felul de atribuții anodine.
Peste ani am dat printre hârtiile mele, de
o adresă ușor îngălbenită care atesta rezultatul muncii mele de crainic
voluntar la 15 ani. Dincolo de formula
șablonardă a vremii, textul avea culoare:
Centrul de radioficare,
Către tov. Adrian Munteanu,
Stimate tovarășe, vă facem cunoscut
că în cadrul concursului de crainici voluntari, organizat în colaborare cu CLDC
în perioada 15 iulie-23 august 1963, ați obținut PREMIUL II, pentru rezultate
deosebite și pentru talentul cu care ați citit la microfon texte literare. Vă
exprimăm pe această cale mulțumirile colectivului de muncă al Centrului de
radioficare și vă rugăm să ne acordați și în viitor sprijinul Dvs. prețios la
realizarea emisiunilor locale.
2 septembrie 1963,
Redactor responsabil A. Vereș,
Redactor A. Lugojanu.
Un început pe care l-am continuat câțiva
ani, până când am părăsit Brașovul și am devenit student la litere. La
revenire, pe lângă slujba mea la Casa de Cultură, unde coordonam sectorul
teatru, avea să mi se dea ca sarcină – ce legătură incredibilă! – realizarea
emisiunilor locale de radio. Posturile de crainici dispăruseră. Devenisem
singurul realizator.
Concluzionând, acolo, la radio, am învățat disciplina rostirii, respectul
pentru cuvânt și responsabilitatea față de ascultătorul nevăzut. Ani mai
târziu, după o perioadă de trei ani ca director al Clubului Cultural al uzinei
Steagul Roșu Brașov, am simțit că destinul mă cheamă înapoi spre microfon. La
invitația directorului de la Radio Târgu Mureș, am renunțat la funcție și am
intrat în Radio ca angajat permanent. Misiunea mea era de corespondent pentru
județul Brașov. A fost o trecere firească, dar și un act de curaj: părăseam o
poziție sigură pentru a mă întoarce la ceea ce simțeam că este mai aproape de
rostul meu pământesc. Radioul m-a învățat rigoarea, m-a obligat la o permanentă
claritate a gândului și m-a pus în contact cu oameni, idei și lumi pe care
altfel nu le-aș fi întâlnit. Numărând anii, de la începuturile adolescentine,
iată că s-au adunat vreo 28 de ani petrecuți la radio. Cu radioul am început și
cu el am sfârșit activitatea productivă.
I.V.: Debutul jurnalistic este,
pentru mulți creatori, un moment de trecere. Cum s-a petrecut pentru
dumneavoastră această intrare în presă și ce context biografic sau istoric a
însoțit-o?
A.M: Debutul meu jurnalistic s‑a produs
atunci, în adolescență, la Centrul de Radioficare Brașov, unde am fost mai
întâi crainic, dar în scurtă vreme redactam eu însumi materiale pentru
diferitele rubrici ale emisiunii. Acolo am învățat disciplina textului rostit,
lucrul cu vocea, dar și responsabilitatea editorială. Cu totul independent ca
jurnalist am fost începând cu anul 1975, odată cu angajarea la Casa de Cultură,
când am primit – cum am amintit – misiunea de a realiza emisiunile de radio
locale. Tot ceea ce se difuza timp de o jumătate de oră era munca mea de
redactor, realizator de rubrici radiofonice, realizator de interviuri cu
diferite personalități locale și redactarea de comentarii pe diferite teme de
interes social. Un moment important a venit în 1990, imediat după eliberarea de
comunism, când am înființat și am condus timp de șase luni primul post de
televiziune din Brașov și unul dintre primele din țară. Acolo am realizat
emisiuni și rubrici de televiziune într‑un context în care libertatea de expresie
se redeschidea. În aceeași perioadă am colaborat la primele ziare independente
apărute în Brașov, continuând astfel un parcurs jurnalistic început devreme și
diversificat în radio, presă scrisă, critică de teatru și televiziune. Cam în
aceeași perioadă, scriam articole în fiecare număr al revistei de cultură
“Atheneum” din Vancouver, Canada. Din 1990, timp de 22 de ani, am fost redactor la Radio Târgu Mureș,
filială a Societății Române de Radiodifuziune. Aveam calitatea de corespondent
pentru județul Brașov. Venisem din
mediul muncitoresc, al uzinei de
camioane. Înțelesesem ce înseamnă să lucrezi cu oamenii, să le cunoști nevoile,
să le asculți poveștile. Când am trecut la radio, am adus cu mine această
experiență umană, care mi-a fost de mare folos. Perioada de angajat permanent
la radioul național a însemnat consolidarea maturității mele jurnalistice, prin
munca de teren, prin contactul direct cu comunitatea și prin responsabilitatea
informării corecte într-un spațiu public aflat în continuă transformare. Aveam
și o intervenție săptămânală la Radio România Culturală, comentând tot ceea ce
se întâmpla notabil pe linie culturală la nivelul Brașovului.
Debutul în presa scrisă s-a produs în
1970, pe când eram student la Litere în Constanța. Revista facultății, Ex
Ponto, coordonată de asistentul meu, celebrul critic, eseist, poet, romancier,
italienist, conducător de cenacluri și mișcări culturale de mai târziu, Marin Mincu, mi‑a oferit spațiul în care am
publicat primele eseuri de istorie literară. Printre ele “Meșterul Manole sau
despre sacrificiul prin construcție” și “Luceafărul – entități antinomice”. Tot
atunci și acolo, în revistă, am publicat cronici ale spectacolelor Teatrului de
Stat din Constanța, intrând astfel în zona jurnalismului cultural și a criticii
de teatru.
Dacă ar fi să trag o concluzie,
jurnalismul pentru mine, nu a fost doar o profesie, ci o formă de a pune în
ordine lumea prin cuvânt. Am intrat în presă cu respect și cu o teamă frumoasă
— teama de a nu trăda cuvântul. A fost un debut firesc, dar și o confirmare că
drumul meu se așezase acolo unde trebuia.
I.V.: Sunteți cunoscut publicului și
ca poet. Care au fost circumstanțele debutului literar și cum s-a conturat, în
timp, vocea dumneavoastră poetică?
A.M.: Aș îndepărta acel „și” din
întrebare, pentru că mă consider mai întâi scriitor. Celelalte preocupări,
inclusiv aceea de jurnalist, fiind de plan secund ca apropiere de fenomenul
cultural. În volum am debutat în 1999 cu prima carte de basme în versuri, „Seri
cu Licurici”, volumul 1 „Semințele” urmat de volumul 2, „Darurile” și volumul
3, „Bunătatea”, cuprinzând 365 de povești originale. Aducându-mi aminte de
preocupările mele de interpret, care adunase deja peste 20 de premii naționale
ca actor, regizor sau scenarist, în 2003 am realizat din basmele mele un
scenariul intitulat „Povești fără sfârșit”. I-am făcut regia, scenografia și
ilustrația muzicală și, cu un adevărat curaj tineresc, am plecat cu acest
spectacol, timp de două luni, într-un turneu în cele mai importante comunități
românești de pe teritoriul Canadei, de la Atlantic la Pacific, de la Vancouver
la Montreal. Era un spectacol de poezie performativă, în care textul și
interpretarea se împleteau organic. Jucam spectacole pentru copiii românilor
din Canada, unii dintre ei născuți acolo. Aveau mare nevoie de o rostire în
limba de acasă. A fost o experiență extraordinară, formatoare. În
romanul-jurnal de care am amintit, „Fereastra Orbului”, se află jurnalul turneului meu de peste
ocean. Timp de două luni, am notat zilnic tot ce s-a întâmplat, românii cu care
m-am întâlnit, realizările și eșecurile lor, înțelegerile și disputele între ei
și între organizații, am descris viața românilor trăitori într-o țară cât un
continent, cu bunele și relele viețuirii lor de eterni imigranți. Cartea are
ambiția de a fi o radiografie – pe viu, nu din lecturi – a vieții românilor din
străinătate. Primele trei volume, de basme în versuri, au reprezentat, într-un
fel, fundamentul identității mele literare.
La întoarcerea din turneu, m-am întrebat
“acum pentru cine mai scriu?” Mi-am
dorit să trec și la o literatură pentru adulți. Cu fundamentul meu teoretic de
filolog, am simțit nevoia unei forme mai cerebrale, concentrate, riguroase, mai
aproape de esență și de trăirea dintru adânc de noi, dar care să păstreze și
muzicalitatea și știința ritmului cu care se obișnuise actorul din mine. Așa am
ajuns la sonet. De atunci, din 2005, am publicat, an de an, opt volume de sonete și o antologie a
sonetelor mele, „Fluturele din fântână”. Am încercat să duc mai departe această
formă clasică, dar mereu vie, spre un teritoriu personal. Sonetul meu vine din
prerenaștere, dar are ambiția de a prospecta teritorii lingvistice și tematice
contemporane. El poate sta la braț cu noi, cei de azi. Dar nu m-am oprit aici.
Am adăugat încă câteva cărți, într-o perioadă de energii parcă renăscute. Sunt
două romane-jurnal, unul preluând ceea ce s-a întâmplat înainte, în timpul și
după primirea Premiului European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte
de la Milano, apoi un volum de soneforisme, termen inventat de mine, și un
pliant de sonete traduse în italiană. Nici după toate acestea nu m-am oprit. De
câțiva ani, sonetele mele stau la baza unui spectacol – de această dată dedicat
adulților – în care poetul și interpretul se întâlnesc din nou, într-o formulă
matură, rotundă, dinamică, complexă. Am început suținând o intensă activitate
de recitaluri de sonete, în țară și în străinătate, conturând formula de
performance poetry. Am fost prezent cu recitalurile mele la Milano, Torino,
Roma, Munchen, Edinburgh, Seattle și Maryhil (SUA), Vancouver, Toronto,
Hamilton, Ottawa, Montreal și Quebec (Canada).Pe parcurs, simplul recital de
sonete s-a asociat cu formule mai rar prezente până acum alături de textul
rostit. Și, în orice caz, nu realizate de un singur interpret care să facă
totul într-un spectacol, de la text la materialul vizual. Așa a apărut
„Șoaptele tăcerii”.
I.V.:
Spectacolul „Șoaptele tăcerii” a fost perceput ca un manifest pentru
performativitatea poeziei. Cum s-a născut acest proiect și ce loc ocupă el în
arhitectura creației dumneavoastră?
A.M.: „Șoaptele tăcerii” este, poate, cea
mai limpede expresie a crezului meu artistic: Poezia nu se citește, Poezia se
trăiește! Spectacolul este un manifest pentru performativitatea poeziei, pentru
forța ei de a crea realitate, de a transforma interiorul celui care ascultă.
Teoretic, am sintetizat totul într-un articol apărut recent în revista
“Alternanțe” din Germania. Subliniez în acel articol că Poezia nu este doar o
înșiruire de cuvinte între coperțile unei cărți. Nu este un obiect inert, ci o
energie vie, un flux de sensuri care traversează ființa și lumea. Din
perspectiva mea, poezia nu se reduce la lectură liniară, ci solicită autonomie,
mișcare, respirație. Nu ne mai putem mulțumi să stăm doar inert pe un scaun, să
deschidem o carte și să citim inexpresiv o poezie în fața publicului. E o
formulă banală prin exasperanta repetiție scenografică, prin imobilism și lipsă
de participare afectivă. Poezia este un spațiu unde oamenii se recunosc unii pe
alții prin vibrația cuvântului ziditor.
Am numit felul în care cred că trebuie să
se prezinte poezia Transdisciplinaritate poetică. Nu este doar un concept, ci o
viziune: imaginarea poeziei ca hotar de trecere între lumi, între limbaje,
între discipline. Ea nu dialoghează timid cu alte domenii, ci le
metamorfozează, le reunește într-un câmp comun de sens.
Am construit spectacolul Șoaptele tăcerii
ca pe o călătorie: de la vibrația cuvântului rostit până la tăcerea care îl
însoțește și îl amplifică. Ca formulă de prezentare, spectacolul este o
premieră națională și internațională, fiind un mixaj între interpretarea pe viu
a poeziei mele și proiecția de videoclipuri în care textul sonetului se
împletește cu interpretarea proprie, cu selectarea imaginilor în mișcare, a
muzicii și cu montajul clipurilor realizate în totalitate de autor. Este un
spectacol în care vocea, gestul, respirația și ritmul devin instrumente
poetice. Nu este doar o lectură, ci o experiență.
Pentru mine, poezia performativă,
spectacolul construit în acest fel, este
o formă de a readuce în actualitate ritualul rostirii, de a reînnoda legătura
dintre poet și comunitate. Șoaptele tăcerii este, în acest sens, o punte
între tradiție și modernitate, între text și trup, între sens și vibrație. Este
ridicarea poeziei la rang de spectacol.
I.V.: De-a lungul anilor, ați fost
implicat în numeroase asociații și structuri culturale. Care sunt cele mai
importante dintre ele și ce v-au oferit — profesional, dar și uman?
A.M.: Ca să răspund, cred că ar trebui să
organizez totul pe două paliere. Aceasta pentru că sunt asociații pe care le-am
inițiat și altele din care fac parte și care îmi definesc identitatea
profesională și morală. Să povestesc despre prima categorie.
Lucram la Casa Municipală de Cultură din
Brașov, mă ocupam de sectorul teatru. Mi-am propus să inițiez și un cenaclu
literar. Este construcția prin cuvânt și aceasta, de fapt, stă la baza
celeilalte zidiri pe care o cultivam, a suirii pe scândura scenei, în lumina
reflectoarelor, dar, mai ales, a limpezirilor interioare. !n Brașov, exista
cenaclul scriitorilor consacrați, adunați în jurul revistei ,,Astra.” Mi-am dat
seama că în primul rând trebuiau sprijiniți tinerii, profesorii și elevii care
începeau, firav, să se afirme și care nu aveau un cadru instituționalizat unde
să-și desfășoare întâlnirile literare, și nici posibilitatea de a intra în
contact direct cu personalități culturale de la nivel național.
L-am contactat și m-am întâlnit la Casa de
Cultură cu profesorul Alexandru Mușina. Știam că e un lider de generație. I-am
expus intențiile și am subliniat că inițierea unui asemenea cenaclu ar aduce un
suflu nou în activitatea literară a orașului, funcționând ca o alternativă la
cenaclul literar al revistei consacrate și ca o posibilitate oferită tinerilor
condeieri, aflați în perioada formării lor, de a se afla în preajma
profesorilor de specialitate, a unor personalități care se remarcă printr-o
nouă manieră de a construi și înțelege fenomenul literar contemporan. În plus,
bugetul Casei de Cultură permitea invitarea unor scriitori importanți, modele
pentru cei aflați la început de drum, iar confruntarea nu putea fi decât în
avantajul tinerilor.
Alexandru Mușina a înțeles și i-a convocat
pe cei cu care era în contact, atât colegi de la diferite școli ale județului,
cât și elevi de liceu care începuseră să se afirme ca având disponibilități în
latura umanistă a studiului. Am organizat prima întâlnire, în foaierul Casei de
Cultură. Au început să vină pe rând. Oameni diferiți ca vârstă, dar predominau
cei tineri. La ora stabilită, Mușina a deschis întâlnirea. Un zâmbet complice,
histrionic, o libertate de mișcare instaurată de la început. Vorbea frumos, cu
prietenie, fără morga profesorului care trebuie musai să fie ascultat și urmat
fără reținere, ridicat pe un piedestal, privind clasa cu suficiență. Asta mi-a
plăcut în primul rând. Era semn de statornicie, de acceptare sigură din partea
tuturor. Spunea lucruri interesante despre începutul de drum al unora, despre
valoarea unor întâlniri formatoare, despre deschiderea unor ferestre spre
acumulare, informare și schițare a unui profil personal.
Mușina i-a prezentat pe toți cei aflați în
sală. O parte erau profesori, cu toții tineri, la început de carieră. Altă
parte dintre cei prezenți, grupați aproape instinctiv într-un loc distinct al
sălii, erau elevi de liceu.
I-a întrebat pe toți dacă acceptă
inițiativa și vor să se constituie într-un grup cu întâlniri săptămânale.
Murmur aprobator, chiar entuziast. Acel entuziasm al începutului care nu are
nevoie de cuvinte, e o evidență. Trebuie să pună și un nume grupului nou
constituit. Cineva din sală a zis că ar trebui să se numere participanții. Pe
scaunele ocupate aproape în totalitate se aflau 19 persoane. Mușina a pus
punctul final, sugerând numele. Să se numească ,,Cercul Literar 19.’’
Simplu, poate prea simplu, dar și
simplitatea are locul ei într-un angrenaj care nu-și impune să elaboreze construcții neapărat sofisticate.
Din sală, a venit și continuarea. Trebuia
să se hotărască cine va fi președintele. Alt murmur și un răspuns nevăzut, dar
distinct, care s-a insinuat între toți. Un cuvânt rostit sau pur și simplu
încuviințat firesc, printr-o simplă aplecare a capului. Președintele aproape că
se cunoaște deja. Îl știam și eu încă de la pornire, de când l-am contactat, de
când ne-am cunoscut la prima întâlnire, de când nu era nimic, doar ideea.
Președinte a fost, de la început până la sfârsit, Alexandru Mușina. Printre participant,
s-au numărat Gheorghe Crăciun, Angela Nache, Paul Grigore, Ioan Pop Barassovia,
Vasile Gogea, Petru M. Haș, Leonard Oprea. Dintre liceenii cooptați la cenaclu,
s-au remarcat, în scurt timp, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu și
Marius Oprea, care vor fi
instruiți îndeaproape de
Mușina, atât în cadrul ședințelor cenacliere, cât și în
întâlniri informale acasă la acesta din urmă, prilejuri de mici petreceri
animate de discuții literare. Alexandru Mușina le direcționa tinerilor lecturile,
lucra îndeaproape pe textele acestora, iar liceenii admiteau necondiționat
rolul de maestru jucat de Mușina, în formarea lor ca scriitori. În această
alcătuire, tot ce trăiam mai intens erau bucuriile de a asista la întâlniri
memorabile și de mare folos intelectual. Aveam 33 de ani, dar mă așezam cuminte
pe un scaun din spatele sălii, pentru a asista, ca la școală, la tot ce se
întâmpla. alături de invitați, rezolvând cu fiecare problemele administrative,
cazarea la hotel, plata transportului. I-am însoțit, dacă era cazul și nu o
făcea altcineva, până la plecare. Cu unii dintre oaspeții întâlnirilor
,,Cercului Literar 19’’ am stat mai mult de vorbă sau i-am invitat la o bere în
timpul rămas liber. Ca să nu se simtă izolați în orașul de munte. Cu scriitorul
și editorul clujean Vasile Igna, am vorbit despre munca de editor, fără să
știu, pe vremea aceea, că voi conduce și eu o editură. Cu romancierul și
redactorul revistei „Vatra’’, Mihai Sin, am povestit mai mult despre viața
literară mureșeană, despre cunoștințele comune de acolo. Un tip agreabil, cu
accentuată deschidere spre prietenie, cu modestie. După plecare, Ion Bogdan
Lefter, mi-a scris că trebuie să realizez ce importanță mare are cineva care
știe să vegheze la buna desfășurare a vieții scriitorilor, să-i încurajeze cu
reținere, fără aere de conducător, să dea libertate de exprimare celor care
aveau ceva de spus și de creat.
I-am întâmpinat la cenaclu pe Mircea
Cărtărescu, pe Dan Culcer, pe Mircea Iorgulescu. Și a venit urmarea, aproape
firească. După ’89, Gheorghe Crăciun, alături de Ovidiu Moceanu și Andrei
Bodiu, au pus bazele Facultății de Litere din Brașov, la care a devenit
profesor și Caius Dobrescu, transferat ulterior la Facultatea de Litere din
București, acolo unde predă și Simona Popescu. Alți membri ai cenaclului au
devenit scriitori consacrați, prezenți în viața literară românească sau
manifestându-se în străinătate. Au fost trei ani fructuoși, trei ani de
acumulări pentru toți cei ce au viețuit în mijlocul sau în preajma cercului.
Deschiderea a fost de netăgăduit, a avut
ecouri naționale.
În fine, în a doua categorie de asociații,
acelea în care am fost primit, se numără Uniunea Scriitorilor din România, în
1988, după ce scrisesem deja cele trei volume de basme în versuri și apăruseră
trei dintre volumele mele de sonete. Firesc a fost să se adauge Uniunea
Ziariștilor Profesioniști din România, în calitate mea de jurnalist în radio și
în presa scrisă, dar și Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec
(Canada) – o legătură afectivă și culturală cu spațiul în care am trăit una
dintre cele mai intense experiențe artistice. Totul se completează cu Asociația
Foștilor Deținuți Politici din România, ca urmaș al tatălui meu, Mihail
Munteanu, condamnat la 15 ani de închisoare politică pentru „uneltire contra
ordinii sociale”.
Această ultimă apartenență nu este doar o
formalitate, ci o datorie morală. Port în mine, ca fiu, memoria unei suferințe
care a modelat destinul familiei mele și, în mare parte, și pe al meu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)