Ben Todică - Oameni care au făcut posibil ca eu să devin eu

 

AMINTIRI

Oameni care au făcut posibil ca eu să devin eu

Ben Todică

26/08/2026

 

Să încep cu ultimul om de care m-am despărțit atunci când am fugit din România comunistă.

Viorel Sperlea

Viorel Sperlea a fost profesor și director al Liceului „General Dragalina” din Oravița. În memoria unui fost elev, a rămas „trup și suflet pentru liceu și pentru elevii săi”. Chiar și după trecerea anilor, continua să se identifice cu viața liceului.

Din amintirea altui elev, Sperlea era omul care putea lăcrima de emoție în fața succesului unui tânăr.

Tânărul eram eu, Ben Todică.

Am păstrat legătura cu Oravița, iar mai târziu l-am intervievat pe Sperlea în calitatea sa de director al Casei Pionierilor din Oravița. Pentru această instituție am realizat un film care a fost distins cu Marele Premiu pe țară. Trofeul i-a fost înmânat lui Sperlea, care, înlăcrimat de bucurie, mi-a mulțumit pentru succesul care făcuse cunoscută Oravița la nivel național.

Directorul nu era preocupat numai de funcție și de instituție. Aprecia foarte mult izbânzile tinerilor. Rezultatele lor erau, pentru el, reușitele întregii comunități. Reacția lui la primirea trofeului dovedea o mare sensibilitate, mândrie și o implicare afectivă reală în destinul tinerilor orăvițeni.

„Regizorul” din mine își amintește că, de mic, eram ucenic în cabina de proiecție a cinematografului cu domnul Wattz Iosif. Acolo am descoperit magia imaginii și mi-am spus: de aici vine magia care aduce fericirea. Din acel moment am dorit să fac parte din această lume.

Am fost un mare admirator al lui Sergiu Nicolaescu. Într-o vară, la mare, am avut ocazia să realizez împreună cu el un filmuleț de un minut și jumătate.

L-am instruit bine:

„Coborâți în nisip, apoi urcați pe faleză. Vă uitați în dreapta, apoi în stânga. Alegeți stânga și vă îndepărtați spre oraș.”

La final, a venit la mine, mi-a urat succes și ne-am despărțit.

Cu nostalgie îmi aduc aminte de anul evadării mele, 1979, și de clipa în care soarele „mi-a mângâiat sufletul” pe vârful stâncos rămas în urma gardului de sârmă ghimpată. Un soare care îmi surâdea și dezvelea, de ceața dimineții, ca de o pătură de nori albi, orașul Oravița, șerpuind la poalele Marilei.

Parcă o priveam din ceruri!

 

Primii mei învățători

Viața din afara familiei a început, pentru mine, în clasa întâi, cu învățătorul nostru, Ion Mustață, care, pe lângă lecțiile de scris și citit, ne-a învățat și grădinăritul.

De două ori pe săptămână eram urcați pe dealul din spatele Școlii Generale, dincolo de pârâul Jitin, în dreptul blocurilor 20 și 21. Sus, pe o parcelă mare de pământ, noi, în frunte cu învățătorul nostru, înarmați cu sape, hârlețe și greble, învățam să lucrăm pământul și să-l pregătim pentru însămânțările de toamnă.

Apoi semănam, udam răsadurile, iar anul următor culegeam rodul muncii noastre.

Acolo, în primii ani de școală, am învățat liniile și caligrafia, primele palme după cap, apoi primele adunări și scăderi, folosind bețișoare pregătite din nuielușe de alun culese de pe deal.

În fiecare dintre cei patru ani ai ciclului primar am avut câte o doamnă învățătoare. Prima s-a mutat la Galați după un trimestru. A doua a fost doamna Tulbure, al cărei soț era inginer la minele de uraniu. A treia a fost doamna Misura.

În paralel cu studiul din clase, eram duși pe dealurile din împrejurimi la cules de afine, porumbele, mălaie, semințe de măceșe sau flori de tei, pentru contribuții și ajutor voluntar în folosul societății — cel puțin așa bănuiesc astăzi că ni se spunea.

Desigur, nu putem uita colecția de fier vechi sau, toamna, culesul porumbului și al cartofilor pe tarlalele colectivelor din zonele vecine șantierului minier.

E adevărat că, la sfârșit de an, totul se termina cu serbări și premii oferite de școală și de Moș Gerilă, sub marele brad adus și plantat în fiecare an în fața clubului de către sindicatul muncitoresc.

Școala a fost, de la început, mai mult decât un loc unde învățam. A fost un mijloc prin care învățam să ne cunoaștem comunitar, să ne măsurăm intelectul și să ne descoperim capacitățile artistice.

În ciclul gimnazial am început să ne dezvoltăm și îndeletnicirile sportive, participând intens în echipele de fotbal, handbal și atletism ale școlii.

Pentru fiecare materie aveam câte un profesor specialist.

La limba română, doamna Ștefănescu m-a inspirat, prin lecturile sale, să compun versuri în stil eminescian, sperând astfel să fiu admirat de colegi. Știu că am scris vreo patru pagini care au plăcut atât de mult doamnei Cadar, încât le-a luat la serviciu și mi le-a bătut la mașină.

La fizică și chimie o aveam pe doamna Manda Anica.

La desen, pe domnul Ion Călin, care, pe lângă faptul că ne-a înscris în întrecerile județene de pictură, a adus și teatrul în mijlocul nostru. Așa am ajuns să joc în piesele „Amintiri din copilărie” și „Ion Horia”, regizate de dânsul.

Prin dânsul am ajuns să joc chiar și pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Oravița.

Matematica o făceam cu domnul Popescu Dorel, care ne era și diriginte — și care, trebuie să recunosc, ne „tortura” cu matematica.

La sport îl aveam pe domnul Dogaru.

Istoria o făceam cu domnul director al școlii, Doru Sperlea, sportiv de lupte greco-romane.

Apoi am avut muzică cu domnul Topală, iar botanica și lucrările practice cu doamnele Dogaru și Popescu.

Fiecare dintre ei a lăsat ceva în mine.

Uneori o lecție. Alteori o teamă. Alteori o ambiție. O imagine. O pasiune. O direcție.

 

Școala profesională

A urmat Școala Profesională de pe lângă Uzinele UCMMA Bocșa, unde s-au remarcat profesorii Gagea, soții Martinovici, educatorii Sirotenco și alți ingineri specialiști aduși din fabrică pentru a ne preda.

O școală profesională este interesant de parcurs atunci când dorești să descoperi secretele viitoarei tale meserii.

Acolo începi să înțelegi că mâinile pot învăța la fel de mult ca mintea.

 

Liceul și profesorii de după muncă

După intrarea în câmpul muncii, pofta de a cunoaște și de a te întrece crește.

La sfatul doamnei Cârje — iar pe toți acești sfătuitori ai vieții mele îi așez în aceeași categorie a „învățătorilor” — am urmat liceul real de matematică, la cursuri serale.

Din nou am întâlnit profesori admirabili și, curios, extrem de înțelepți în meseria lor. Domnul Ion Țăranu la istorie. Stoiadinovici. Soții Epure — istorie și română. Soții Stilojan și Ambruster — sport și rusă. Crăciun, Mătăsăreanu, Crețu și Abid la matematică. Abid mi-a dat primele note de 10 din viața mea de elev.

De obicei aveam note de 10 la desen, muzică, fizică și lucrări practice. Soții Raia — fizică și franceză. Căhnița — limba română. Perian, Iana, Sperlea, directorul liceului, și doamna Doran, care m-a lăsat corigent la botanică, astfel încât a trebuit să vin în toamnă să-mi dau corigența din „frunză”.

Astăzi îmi vine să zâmbesc. Atunci nu-mi venea deloc.

 

Copacul devenirii

Dacă aș sta să-i socotesc pe toți profesorii mei de-a lungul vieții, împreună cu cei întâlniți în diaspora, cu siguranță aș depăși suta. Și asta fără să mai pun la socoteală oamenii întâlniți prin pasiuni, prin muncă, prin artă, prin radio, prin film și prin toate celelalte drumuri pe care viața m-a purtat.

Privind în urmă, înțeleg că viața unui om nu este niciodată numai povestea lui.

În fiecare dintre noi trăiesc, fără să ne dăm seama, oamenii pe care i-am întâlnit. Un învățător ne-a învățat să scriem. Un profesor ne-a deschis o carte. Un altul ne-a descoperit un talent. Cineva ne-a certat. Cineva ne-a încurajat. Cineva ne-a dat o șansă. Cineva a crezut în noi într-un moment în care noi încă nu știam să credem în noi. Unii au trecut prin viața noastră pentru câteva luni. Alții au rămas ani întregi. Dar fiecare a lăsat ceva.

Voi ați trecut prin viața mea și ceva din voi a rămas în mine.

Astăzi, când privesc în urmă, nu vreau să număr anii. Vreau să număr oamenii. Pentru că viața mea nu este făcută numai din ceea ce am făcut eu, ci și din tot ceea ce am primit de la ceilalți. Poate că acesta este unul dintre marile noastre păcate: ne grăbim să spunem „eu am făcut”, uitând câți oameni au pus câte o cărămidă nevăzută la temelia acelui „eu”.

Nimeni nu crește singur.

Fiecare om este o construcție la care au lucrat, de-a lungul timpului, alți oameni. De aceea, această colecție de amintiri nu este o colecție despre mine. Este despre noi. Despre oamenii care ne-au format. Despre cei cărora poate că nu le-am mulțumit niciodată. Despre cei al căror nume poate s-a pierdut undeva în memoria noastră, dar al căror gest a rămas.

A mulțumi înseamnă a recunoaște că n-am crescut singuri. Iar recunoștința nu micșorează omul. Dimpotrivă, îl înalță. Îl face să vadă cât de bogată a fost viața lui. De aceea îmi adun amintirile nu pentru a mă întoarce în trecut, ci pentru a aprinde o lumină asupra lui.

Poate că, citind aceste rânduri, fiecare dintre noi își va aminti un nume. Un profesor. Un învățător. Un prieten. Un coleg. Un părinte. Un vecin. Un om care, poate fără să știe, a schimbat ceva în noi. Atunci să-i mulțumim. Chiar și numai în gând. Pentru că poate că și noi, fără să știm, am trecut cândva prin viața cuiva și am lăsat ceva din noi acolo.

Și poate că acesta este adevăratul sens al devenirii:

să înțelegem, într-o zi, că în spatele omului care am devenit se află o mulțime de oameni.

Iată de ce, privind astăzi spre trecut, nu spun:

„Uite ce am făcut eu.”

Spun:

„Uite câți oameni au făcut posibil ca eu să devin eu.”

Lor le datorez o parte din ceea ce sunt.

Și, pentru toate acestea, le spun acum, cu întârziere, dar cu toată inima:

Vă mulțumesc!

Acesta este omagiul meu adus lor.

Și, poate, cel mai frumos dar pe care îl pot face vieții care mi i-a scos în cale. Pentru că, dacă viața este un copac, noi nu suntem decât una dintre frunzele lui. Iar în rădăcinile noastre trăiesc toți cei care ne-au ajutat să creștem.

Aceasta este coroana marelui Copac al devenirii OM.

Ben Todică

 

DV Marin - Ziarul Meridianul ne 34r de joi 27 august 2026

 

Biblioteca Metropolitană - Ziua Limbii Române

 

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 24-25 august 2026

 

VIOREL ROMAN - Fragmente / 848 - 853 / Ne îndreptăm spre dezastru

 

Ben Todica - Un ultim cuvânt pentru Petre Gheorghiu-Dolj

 

Un ultim cuvânt pentru Petre Gheorghiu-Dolj

6 iulie 1938 – 20 august 2026

 

Astăzi, la microfonul radioului nostru, rostim cu greu un nume pe care ne-am fi dorit să-l mai auzim multă vreme printre noi:

Petre Gheorghiu-Dolj.

La 20 august 2026, Petre a plecat dintre noi și a trecut la cele veșnice.

Pentru lumea teatrului și a filmului, Petre Gheorghiu-Dolj a fost un actor cu o carieră impresionantă, construită între două lumi. A cunoscut scena Teatrului Național din Craiova și cinematografia românească, iar după stabilirea sa în Australia, în 1988, a continuat să joace cu aceeași pasiune, lăsându-și amprenta în numeroase producții australiene, cu peste 80 de roluri în filme și seriale.

Pentru noi, cei de la 3ZZZ – programul în limba română din Melbourne, Petre a fost însă mai mult decât un actor.

A fost coleg, susținător, prieten și unul dintre oamenii care au înțeles că un radio comunitar nu înseamnă doar microfoane, emisiuni și cuvinte rostite în eter.

Înseamnă oameni. Înseamnă memorie. Înseamnă legătura dintre cei plecați de acasă și locul pe care îl poartă în suflet.

Petre a fost parte din această poveste.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de a rămâne: să fi trecut prin viața oamenilor lăsând în urmă nu numai roluri și imagini, ci și amintiri.

Noi, cei care l-am cunoscut și am stat alături de el în această mare familie a radioului românesc din Melbourne, nu vom uita vocea lui, prezența lui și dragostea lui pentru lumea artistică și pentru comunitatea românească.

Pentru că radioul este, înainte de toate, o memorie vie.

Iar oamenii care au trecut prin el nu rămân doar în arhivele emisiunilor. Rămân în noi.

De astăzi, când microfonul se va deschide, va exista și un loc gol.

Un loc pe care nu-l va putea ocupa nimeni.

Dar în radio, ca și în memorie, oamenii nu dispar cu adevărat.

Uneori pleacă doar din fața noastră și rămân în vocea pe care o păstrăm, în poveștile pe care le spunem despre ei și în tăcerea dintre două cuvinte.

Poate că aceasta este adevărata putere a radioului: aceea de a păstra, dincolo de timp și de distanță, o voce omenească.

Petre, vocea ta nu se va pierde.

Va rămâne în amintirea noastră, în poveștile pe care le vom spune despre tine și, poate, în acea clipă de tăcere care se așterne peste studio atunci când ne vom aminti că ai fost aici.

Îți mulțumim pentru anii în care ai fost alături de noi.

Îți mulțumim pentru artistul care ai fost, pentru colegul care ai fost și, mai ales, pentru omul care ai fost.

Ai venit în Australia purtând cu tine o parte din România și ai lăsat aici o parte din tine.

Noi o vom păstra.

Iar când, într-o zi, vom vorbi din nou despre oamenii care au construit, cu discreție și cu suflet, comunitatea românească din Melbourne, numele tău va fi printre ele.

Pentru că există oameni care trec printr-un loc și oameni care lasă un loc schimbat prin trecerea lor.

Tu ai fost unul dintre aceștia.

Drum lin spre lumină, Petre.

Din partea colegilor de la 3ZZZ – programul în limba română din Melbourne, transmitem familiei, prietenilor și tuturor celor care l-au iubit și prețuit cele mai sincere condoleanțe.

Și poate că, atunci când vom porni din nou microfonul și vom rosti primele cuvinte ale unei noi emisiuni, undeva, în spatele vocilor noastre, se va afla și memoria lui Petre.

Pentru că un om nu pleacă niciodată cu totul atât timp cât există cineva care își amintește de el.

Petre, nu te vom uita.

Dumnezeu să te odihnească în pace și lumină.

Ben Todica

ION COJA - Decalogul junelui naționalist. (3)

 

Decalogul junelui naționalist. (3)

Suntem poporul cel mai numeros din Europa de sud-est

ION COJA

16 octombrie 2021 / 24/08/2026

 

Spuneam deunăzi că noi, românii, trebuie să conștientizăm existența anti-românismului ca factor în istoria noastră modernă și mai ales în ziua de azi. E cazul să luăm exemplul evreilor, al liderilor evrei din Israel și din comunitatea internațională iudaică, în a căror strategie este obligatoriu cuprinsă și preocuparea de a face față activităților anti-semite. O preocupare oficial recunoscută și activă prin nenumărate instituții și strategii. Nu cunosc exact în ce constau aceste activități anti-semite, dar nu mă îndoiesc că ele există și au o tradiție milenară, multi-milenară. Se poate spune că anti-semitismul apare odată cu primele manifestări în istorie ale iudaismului. Evreii au avut un talent aparte de a stârni reacții de respingere, de distanțare din partea comunităților etnice cu care au venit în contact. Nu mă încumet să intru în detaliile acestui subiect deja analizat de persoane și autori mult mai bine informați decât mine. Bibliografia este imensă, incluzând o sumedenie de autori „anti-semiți” dintre cei mai prestigioși! Firește, replica evreilor nu lipsește. O replică deseori punitivă, chiar disproporționată! Face parte din strategia evreiască de combatere și descurajare a adversității sistematice față de valorile și interesele lumii iudaice.

Ne poate fi de folos modelul iudaic?

Este prima întrebare pe care ne-o punem și la care ne grăbim să dăm un răspuns: Nu! Nu prea ne folosește la ceva replica dată de evrei celor care le-au pus în primejdie interesele, însăși existența. Experiența și tradițiile evreice nu ne pot fi de folos atunci când ne organizăm și noi pentru a face față activităților anti-românești. Aceste activități nu sunt o reacție cât de cât justificată la un comportament românesc provocator, agresiv cât de cât! În vreme ce anti-semitismul este deseori provocat de un motiv simplu și binecuvîntat: vinovăția iudeilor! Copios invocată de promotorii anti-semitismului! Comportamentul evreilor, al unor evrei, desigur!, a justificat cât de cât reacția celorlalți, a „goimilor”, o reacție deseori exagerată sau chiar nejustificată de fapt, iscată de felurite tehnici de dezinformare și manipulare, la care nu se pricep numai evreii! Anti-semitismul se manifestă vizibil, în public și deseori cu multă publicitate, invocând cauze reale sau inventate. Pretexte deseori, dar nu totdeauna!

Asta în vreme ce activitățile anti-românești se desfășoară într-o deplină clandestinitate, fără a fi percepute de marele public, nici chiar de serviciile gândite să apere societatea românească de orice fel de agresiune, inclusiv de agresiunile discrete, bine conspirate. Aceste servicii „inteligente” își fac și nu-și prea fac datoria în fața agresiunilor anti-românești mascate în fel și chip. De-a lungul istoriei aceste servicii și-au făcut datoria cu sincope care pun la îndoială onorabilitatea celor care le-au condus. Bunăoară dacă ne referim la serviciile secrete de azi, la SRI, SIE etc, va trebui să consemnăm o „sincopă” care nu ne și nu le onorează deloc! Nu e de mirare, aceste servicii se trag din Securitatea comunistă, aripa trădătoare, cea care a organizat lovitura anti-națională din decembrie 1989. A existat și o aripă patriotică, naționalistă în Securitate, ca și-n armată, înainte de1990, dar aceasta a fost scoasă din joc de Iulian Vlad și acoliții săi, care au organizat „revoluția” din decembrie 1989! După 1990 acțiunile anti-românești s-au desfășurat în toată voia. Cu „voie de la poliție”! Și de la guvern, ba chiar și de la Parlament, interesele elementare ale românilor, ca etnie majoritară în România, fiind neglijate sau sabotate chiar, fără nici o rezistență din partea clasei politice.

Cine a promovat sau a tolerat activități anti-românești după 1990? Toți președinții României de care am avut parte, toți prim-miniștrii și așa mai departe în jos, în ierarhia guvernării. O unanimitate înfricoșătoare. Pe cât de înfricoșătoare, pe atât de dezgustătoare!

Ca să dăm și exemple și ca să nu fiu acuzat de partizanat politic mă pot referi la situația românilor care trăiesc ca minoritate etnică în țările din jurul României. Acești români sunt dintotdeauna ținta unei politici de des-naționalizare, de asimilare etnică forțată, fără ca guvernanții de la București să reacționeze cât de cât la de-românizarea românilor minoritari în statele învecinate! Indiferent de partidul aflat la putere, guvernul României a fost mereu nepăsător cu privire la soarta acestor frați români!

În România în schimb legislația și practica în materie de minoritâți etnice este extrem de generoasă, românii oferind minorităților etnice chiar un regim de descriminare pozitivă, cu avantaje care fac ca condiția de minoritar etnic să fie în multe cazuri de preferat condiției de etnic român majoritar. Bunăoara în „secuime”, în județele Harghita și Covasna. Nu este rău că s-a ajuns la această situație, cu condiția ca guvernanții români să discute cu guvernanții omologi din statele vecine de pe poziția acestei situații, reclamând ca românii minoritari etnici din țările învecinate să se bucure de un regim de reciprocitate, să li se aplice măsurile pe care statul român le practică în raport cu minoritățile etnice din România.

După semnarea păcii la Trianon în 1920, în România rămâneau să trăiască peste un milion de minoritari maghiari, iar în Ungaria un număr de circa 400.000 de români rămâneau să trăiască ca cetățeni maghiari de etnie română, în vecinătatea imediată a graniței noastre de Vest.

Nota bene: dacă puterile aliate și-ar fi respectat promisiunile făcute României în 1916 înainte de intrarea noastră în război împotriva puterilor centrale, granița noastră de vest ar fi trebuit să fie pe Tisa și i-ar fi cuprins pe majoritatea românilor care au rămas să trăiască în Ungaria de după Trianon. Azi, după 100 de ani de la Trianon, numărul maghiarilor din România este mai mare ca în 1920, iar numărul românilor din Ungaria s-a redus la circa 40.000 de suflete. În suta de ani scursă, nu a existat nicio preocupare a guvernanților de la București pentru protejarea românilor din Ungaria, pentru contracararea politicii maghiare de des-naționalizare a românilor. Guvernanții s-au arătat a fi preocupați, timorați chiar, de propaganda internațională făcută de Budapesta pe tema regimului de des-naționalizare la care ar fi fost supuși maghiarii din România, temă prezentă și azi în textele de propagandă revizionistă maghiară, o propagandă pe cât de mincinoasă, pe atât de insistentă și de penetrantă, de convingătoare pentru persoanele și entitățile neinformate.

Românii din Ungaria nu au dispărut, dar sunt timorați de atitudinea guvernanților maghiari și preferă să se declare maghiari pentru a nu-și complica existența. Dar sunt gata să-și afirme adevărata identitate națională dacă ar simți un sprijin energic de la București! Acest sprijin încă mai este așteptat de zeci de mii de români din Ungaria!

De ce nu și-au respectat marile puteri promisiunile făcute României pentru a o convinge să iasă din neutralitate și să intre în război de partea Antantei? După părera mea a contat mult și un fapt care nu fusese luat în calcul în 1916: după 1 Decembrie 1918 România s-a prezentat la Conferința de pace revendicând un teritoriu mult sporit prin desprinderea Basarabiei de imperiul țarist, de imperiul sovietic. România Mare era mai mare decât o visaseră politicienii români la intrarea în război în 1916! O Românie cu granița de Vest pe Tisa ar fi fost o Românie îndreptățită să aibă această frontieră. Așa cum era îndreptățită să aibă pe Nistru granița de Est. Iar îndreptățirea o dădea principiul naționalității, al populației majoritare. Între cele două rîuri emblematice, de la Nistru pân la Tisa, românii erau net majoritari în 1918. În virtutea numărului lor mai mare, a faptului că românii sunt poporul cel mai numeros din Europa de Est.

Am enunțat în felul acesta unul din motivele care explică apariția anti-românismului. Faptul că suntem neamul cel mai numeros din această parte a lumii ne acordă, cel puțin teoretic, un statut de care dacă noi nu prea suntem conștienți, dacă nu știm să facem caz de acest statut, ceilalți însă, vecinii noștri, își dau seama mai bine decât noi ce valoare are acest statut și mulți reacționează omenește, adică lăsându-se pradă păcatului omenesc numit invidie, pizmă! Nu trezim simpatia nimănui prin faptul că suntem țara cea mai mare din Europa răsăriteană, cu atât mai mult nu devenim mai ușor de suportat pentru dreptul nostru de a lărgi teritoriul național românesc chiar dincolo de Nistru! În momentul de față suntem singura țară din Europa, poate chiar din lume, care, prin aplicarea pricipiilor de drept internațional, avem perspectiva de a ne lărgi hotarele prin unirea cu Basarabia, cu Republica Moldova. Această perspectivă, atât de îndreptățită, nu găsește prea mulți susținători nici printre puterile decidente ale momentului istoric. Multe din aceste puteri sunt confruntate la ele acasă cu tendințe centrifuge, cu perspectiva secesiunii revendicată de forțe politice separatiste, care se pronunță răspicat în acest sens. Bunăoară Marea Britanie, Spania, Franța, Italia, Rusia în Europa.

Cu ceva ani în urmă numărul mare de români din Balcani făcea ca limba română să fie lingva franca în acest colț de lume, locuit de un mozaic de popoare, dintre care noi valahii, noi românii, am fost și suntem poporul cel mai numeros, cel mai important. Nu avem dreptul să ne sfiim de a recunoaște acest lucru și de a ne purta în consecință! N-am făcut-o până acum! Și rău am făcut! O greșeală care ar putea să ne coste mult dacă nu o îndreptăm cât mai curând!

Primul pas reclamat de situația de fapt este să purcedem la o campanie susținută și permanentă de salvare a românității fraților noștri trăitori ca minoritari la sud, la vest, la nord și la est de frontierele politice ale statului numit România. Aceste frontiere nu coincid cu fruntariile neamului românesc!

Suntem și vechi pe teritoriul ocupat de comunitățile de români. Acolo unde sunt consemnați de istorie românii sunt populație autohtonă. Sunt primii ocupanți! Ai sentimentul că în virtutea acestui fapt românii și-au ales țara, au ales ținuturile care să le fie vatră, baștină străbună. Drept care țara lor, terra nostra, este deosebit de frumoasă și de îndestulătoare ca resurse naturale necesare unui trai îmbelșugat! Strămoșii noștri au știut să aleagă! Pământul românesc ne oferă această posibilitate, a belșugului dobândit ușor prin muncă, motiv foarte serios ca să fim pizmuiți pentru țara noastră, să trezim elanul cotropitor sau acaparator al străinilor, al vecinilor.

Am fost în permanență asediați de neprieteni care au râvnit la ce este al nostru în mod definitoriu, în primul rând teritoriul, pământul! În momentul de față, adică după 1990, agresiunea la care suntem supuși se desfășoară în forme inedite, practicate pentru prima oară în istorie. Fără declarații de război, fără trupe militare masate la graniță sau deja intrate în țară, nici nu ne dăm seama că suntem o țară pe cale de a fi ocupată. Unii analiști consideră că deja suntem ocupați și că ni s-a impus condiția de colonie. Nu e clar a cui colonie suntem, avem mai mulți stăpâni, iar cei care ne-au impus acest regim colonial nu sunt un stat, nu au statut politic, ci sunt companiile multinaționale care s-au instalat în România în condițiile perfect legale ale economiei de piață, așa cum ni s-a spus că trebuie să fie regimul post-comunist de care am vrut să avem parte după „revoluția” din decembrie 1989, fără să ne fie clar care este reversul economiei de piață!

Așadar trebuie să concluzionăm, să conștientizăm că suntem o țară agresată, deja ocupată, cu o suveranitate națională mult redusă față de 1990, și că este imperios necesar să avem o reacție de apărare întru totul legitimă. Este sarcina fiecărui partid, a fiecărui om politic, a fiecărui formator de opinie publică, să mediteze la acest subiect și să pună umărul la găsirea și implementarea soluțiilor. Este timpul colaborării frățești. Nu mai avem voie să ținem seama de antipatii și ideosincrazii. Corabia noastră este în plină furtună și toți pasagerii, strâns uniți în jurul mateloților, trebuie să se facă utili cu ceva pentru cauza comună care se cheamă salvarea Patriei.

Salus Patriae suprema lex!

Ion Coja

15 octombrie 2021

 

Elena Armenescu - PANTERA ALBASTRĂ ( Cuvânt înainte )

 

 PANTERA ALBASTRĂ

 

 

Cuvânt înainte

 

   Există călătorii care încep într-un loc și se sfârșesc într-altul.

Și există călătorii care, după ce străbat lumea, ne întorc în locul din care am plecat - dar nu ne mai regăsim aceiași.

 În cazul meu, călătoria a început dintr-un loc miraculos. La marginea pădurii, în desișul dintre văzut și nevăzut, acolo unde înțelepciunea nu se oferă celui care o caută cu zgomot, ci celui care știe să tacă - a;a cum este este casa mea, care dacă nu ar fi fost, nu aș fi scris, pe lângă multe alte poezii, vastul  poem „Iubirea împărătească” și actuala apariție: Pantera albastră.

   Această carte s-a născut dintr-o asemenea călătorie în timp..

Am pornit în căutarea unor răspunsuri pe care nu le puteam găsi într-un singur timp, într-o singură cultură sau într-o singură formă de cunoaștere. Am căutat în memorie, în iubire, în mituri, în înțelepciunea vechilor civilizații și în tăcerile care se așază între om și Univers.

Pe acest drum mi-au fost alături două prezențe simbolice: Pantera albastră și un prieten mai de demult: Orfeu (vezi și volumul „De mână cu Orfeu” - apărut la Ed. Mirabilis 2014) .

Pantera albastră este forța instinctului devenit conștiință, inteligența profundă a naturii, misterul care nu se lasă domesticit și care ne conduce prin întuneric către o altă formă de vedere.

Orfeu este vocea care poate coborî în adâncuri și se poate întoarce cu un cântec. El este puterea artei de a trece dincolo de hotarele vizibilului și de a lega lumea oamenilor de lumea tainelor.

Între ei, omul caută.

Caută iubirea și sensul. Caută înțelepciunea și memoria. Caută originea și destinul. Caută, poate fără să știe, drumul către propria sa unitate interioară.

Dar, pe măsură ce călătoria înaintează, devine tot mai limpede că ceea ce căutăm în afara noastră nu este cu adevărat separat de noi.

Suntem făcuți din materia stelelor, din memoria Pământului, din apa care a străbătut milenii, din aerul pe care îl respirăm și din lumina care ne-a precedat.

Poate că omul nu este un străin al Universului.

Poate că este una dintre formele prin care Universul încearcă să se recunoască pe sine.

Pantera albastră nu este doar înțelepciunea care apare la maturitate; ea este și iubirea care, în adolescență, ne trezește pentru prima dată la propria noastră profunzime. Iar mușcătura ei este dureroasă tocmai pentru că, prin ea, descoperim că inima nu este doar un organ al vieții, ci și un loc vulnerabil al ființei.

Există un proverb românesc care se potrivește extraordinar de bine cu drumul pe care l-am construit pentru Pantera albastră: „Dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă!”

La prima vedere, este o expresie ironică: omul înțelege lucrurile după ce a trecut prin experiență, când poate că ar fi fost mai bine să fi avut acea înțelegere de la început.

În cazul nostru însă, personajul are o particularitate frumoasă: nu a primit doar „mintea cea de pe urmă”. El a avut încă din tinerețe ceva ce l-a însoțit permanent - iubirea.

De aceea, Pantera albastră poate fi chiar opusul proverbului printr-o condiționare:

Dă, Doamne, omului mintea cea de pe urmă -
dar păstrează-i iubirea primită la început!

Într-adevăr,  privit mai profund, proverbul ascunde o idee aproape inițiatică: înțelepciunea este adesea rezultatul drumului parcurs. Omul nu primește întotdeauna de la început instrumentele pentru a înțelege ceea ce i se întâmplă. Trebuie să iubească, să piardă, să greșească, să caute, să sufere, să se bucure și să reflecteze.

De aceea, această carte nu dorește să ofere răspunsuri definitive. Ea propune o călătorie. O invitație la căutare, la mirare și la întoarcerea către acele întrebări care, deși vechi cât omenirea, continuă să ne lumineze.

Iar dacă, la sfârșitul drumului, cititorul va simți că iubirea nu se oprește la granița ființei umane, ci se extinde către natură, către toate formele de viață și către vastitatea Universului, atunci călătoria își va fi găsit sensul.

Pentru că poate cea mai profundă revelație nu este aceea că am descoperit Universul în toată frumusețea și măreția lui, acestea le vedem, le simțim..

Ci revelația esențială este că nu am fost niciodată în afara Lui.

 

                                                                           Autoarea

                                                                  

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 23 august 2026

 

Ben Todică - Ochelarii

 

Ochelarii

Ah, ce zi luminoasă și însorită!

Autostrada curge leneș sub soarele amiezii.

Mașini, clădiri, reclame cu inscripții colorate, copii care râd în mașinile părinților și se întorc de la școală. Prin geamurile lor îi văd citind cărțile copilăriei noastre. Îi recunosc după felul în care țin cartea, după felul în care lumea încă nu le-a intrat cu totul în ochi.

Traficul este greu.

Motoarele mârâie. Claxoanele celor nerăbdători se amestecă unele peste altele. Toți vor să ajungă acasă, la cei dragi.

Șase benzi merg înainte.

Alte șase vin spre noi.

Și noi înaintăm, sacadat, ca și cum am ști cu toții unde trebuie să ajungem.

La un moment dat încerc să citesc numărul de înmatriculare al mașinii din față.

Nu-l văd.

Clipesc.

Mă apropii puțin.

Tot neclar.

Și atunci îmi dau seama:

Nu port ochelari.

Îi caut automat în buzunarul cămășii.

Dar înainte să-i găsesc se întâmplă ceva ciudat.

Parcă lumea întreagă începe să se desprindă de mine.

Contururile se topesc.

Clădirile devin pete.

Mașinile devin forme.

Chipurile dispar.

Și, pentru câteva secunde, am senzația că nu eu am încetat să văd lumea, ci lumea a încetat să mai vrea să fie văzută.

Îmi pun ochelarii.

Într-o clipă, totul revine.

Numerele se limpezesc.

Drumul se limpezește.

Mașinile se limpezesc.

Lumea se întoarce la locul ei.

Totul este normal.

Dar atunci mă lovește întrebarea:

Ce este „normal”?

Nu mi s-a mai întâmplat sau poate că nu-mi mai aduc aminte.

Dar dacă pierderea clarității nu este numai o problemă a ochilor?

Dacă este și un truc al creierului?

Dacă, la un moment dat, creierul spune:

„Lasă. Nu mai trebuie să vezi atât de bine. Există ochelari.”

Și se lenevește.

Se acomodează.

Se condiționează.

Îți predă ție responsabilitatea și își vede liniștit de treabă.

Mă!

Ești tâmpit?

Să fie oare posibil?

Să-ți antrenezi mintea astfel încât să nu mai ai nevoie niciodată de ochelari?

Pare absurd.

Dar și mersul pe Lună părea absurd.

Și acum mă întreb dacă nu cumva multe dintre lucrurile pe care le numim imposibile sunt doar lucruri pentru care încă nu am descoperit tehnica.

Îmi scot ochelarii.

Și atunci mă lovește lumea.

Nu o mai văd.

O simt.

Șase benzi de mașini vin spre mine ca o turmă dezlănțuită.

Alte șase se aruncă înainte, într-o avalanșă de metal.

Claxoane.

Motoare.

Frâne.

Lumini.

Viteze.

O hărmălaie optică și mecanică ce mă strivește.

Dintr-odată nu mai sunt omul care conduce.

Devind un pui de pisică pierdut de grupul care tocmai a traversat strada.

Mă uit în jur și nu mai recunosc civilizația.

Văd o turmă de zimbri alergând dintr-o pădure aprinsă.

Flăcările se ridică peste ei.

Fumul se amestecă fioros cu razele unui apus văratec.

Iar eu sunt acolo, în mijlocul turmei, fără să înțeleg de ce toți aleargă.

Îmi pun repede ochelarii.

Și, în aceeași clipă, lumea revine.

Drumul.

Benzile.

Mașinile.

Regulile.

Semnele.

Totul.

Și merg mai departe.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar ceva s-a întâmplat.

Am văzut pentru o clipă lumea fără program.

Noi suntem condiționați să urmăm acest tunel bine organizat, construit din experiența și evoluția civilizației.

Mergem cu o sută de kilometri pe oră și nici măcar nu ne gândim că, la aceeași viteză, putem dispărea din această experiență numită viață.

Știm asta.

Și totuși mergem.

De ce?

Pentru că suntem programați să mergem.

Vorbind ca „expert” — și ce cuvânt ridicol devine uneori acesta — trăim într-o lume plină de ieșiri din acest ROM.

O înțepătură de păianjen.

Un șarpe.

Un virus.

O lovitură.

Ceva înghițit greșit.

O fracțiune de secundă de neatenție.

Un accident.

Și programul se oprește.

Exit.

Game over.

Și totuși, de când ne naștem, suntem învățați să nu privim acolo.

Să nu vedem ciobul de sticlă.

Să nu vedem glonțul.

Să nu vedem prăpastia.

Să nu vedem moartea.

Suntem educați să funcționăm.

Familia ne instalează primele programe.

Școala le dezvoltă.

Societatea le definitivează.

Religia, știința, legile, banii, frica, iubirea, ambiția — fiecare mai adaugă câte ceva.

Și într-o zi ne trezim adulți.

Perfect adaptați.

Perfect programați.

Perfect convinși că suntem liberi.

Dar dacă libertatea este doar un program mai sofisticat?

Dacă ochelarii pe care îi port nu sunt numai pe nas?

Dacă îi port și în minte?

Atunci cine mi-i poate da jos?

Și, mai ales...

cine mă poate obliga să-i pun la loc?

Pentru că există momente în care ceva pătrunde în ROM-ul nostru.

Ceva ce nu era programat.

Un om.

O întâlnire.

O întâmplare.

O voce.

Un telefon venit exact în clipa în care nu mai vedeai nicio ieșire.

Unii îi spun Dumnezeu.

Alții îi spun destin.

Noroc.

Înger păzitor.

Coincidență.

Eu nu știu cum să-i spun.

Dar știu că se întâmplă.

Și atunci mă întorc la povestea mea.

Cine a trimis-o pe femeia din „SINUCIDERE” să mă sune?

De ce tocmai atunci?

De ce tocmai ea?

De ce tocmai acel telefon?

Poate că a fost întâmplare.

Poate.

Dar dacă nu?

Dacă, din când în când, ceva din afara ROM-ului nostru găsește o fisură și intră?

Dacă acea mână salvatoare nu este o fantezie?

Dacă există o inteligență pe care noi încă nu o putem vedea pentru că purtăm ochelarii pe care ni i-am pus singuri?

Atunci poate că adevărata problemă nu este că nu vedem.

Poate că problema este că ne-am obișnuit să vedem numai ceea ce am fost învățați să vedem.

Îmi scot din nou ochelarii.

Drumul se tulbură.

Mașinile devin umbre.

Claxoanele se transformă în urlete.

Mi se face frică.

Îmi pun ochelarii la loc.

Și totul devine din nou frumos.

Ordonat.

Civilizat.

Sigur.

Dar acum știu ceva ce înainte nu știam.

Ochelarii nu mă ajută numai să văd lumea.

Poate că mă ajută și să o suport.

Și atunci îmi vine ultima întrebare.

Nu pentru mine.

Pentru tine, cel care citești.

Când privești lumea prin ochelarii pe care ți i-a dat civilizația...

vezi cu adevărat?

Sau vezi doar ceea ce ai fost condiționat să vezi?

Suntem cu toții CONDITIONAȚI?

Sau suntem, undeva în adâncul nostru, încă LIBERI?

Ben Todică