O
arhivă vie
În Australia am continuat să filmez. Nu câteva filme. Sute.
Cu timpul, camera a devenit pentru mine mai mult decât
un instrument de lucru. A devenit un fel de carnet de memorie, un jurnal în
imagini în care oamenii, locurile, întâlnirile, sărbătorile, credința, arta,
despărțirile și întoarcerile puteau rămâne mai mult decât o clipă.
Am realizat filme de scurt și lung metraj,
documentare, portrete, interviuri, emisiuni și materiale despre comunitatea
românească din Melbourne, dar și despre oameni și lumi care depășeau granița
comunității.
O mare parte dintre aceste producții — aproximativ 260
de filmulețe documentare — s-au adunat în timp într-o adevărată arhivă video a
vieții românilor din Australia.
Privind astăzi această arhivă, îmi dau seama că nu am
filmat doar evenimente. Am filmat oameni. Iar oamenii, spre deosebire de
evenimente, pleacă. Unii se întorc în România. Unii dispar. Unii îmbătrânesc. Unii
nu mai sunt. Dar vocea lor rămâne. Chipul lor rămâne. Gestul lor rămâne.
Felul în care au râs într-o zi, felul în care au
vorbit despre satul natal, despre părinți, despre Dumnezeu, despre dorul de
țară — toate acestea pot fi încă privite. Aici cred că se află adevărata
valoare a unei arhive. Nu în numărul filmelor, ci în viețile pe care le
salvează de la uitare.
Oamenii pe care i-am întâlnit prin cameră
Filmele mele din Australia formează, privite împreună,
o hartă a unei lumi românești răspândite pe un continent străin. Am filmat
întâlniri, sărbători și ceremonii religioase, artiști și scriitori, oameni
simpli și personalități ale comunității.
Am realizat Timișoara după Revoluție, apoi Nicoleta
Voica și Cangurii, My Bohemian Friends, Mărturisirea Rabinului,
La Dolce Vita Melbourneze, Gavrilă și Celina, Ion Gaf Deac
și multe alte producții.
Au urmat documentare și portrete despre românii din
Australia: Steagul Nostru, Nae Georgescu, Dorina Bugariu, Vasile
Andru, Corin Izvernariu, Petrică Moise și Frații Vincu.
Am filmat Hramul, Ziua Națională, Oravița
— Orașul Tainelor, Botezul, Ordinarea, Botez la Harul,
La revedere George și multe alte întâlniri care, pentru cineva din afara
comunității, poate păreau simple evenimente, dar pentru noi reprezentau bucăți
dintr-o casă îndepărtată.
Am realizat și filme despre artă și artiști, între
care Artholes in Melbourne, despre pictorul A. și Radu Sătcău, dar și Portret
Drawings Exhibition.
În alte filme am urmărit oameni, destine și întâmplări
care nu puteau fi încadrate într-o singură categorie. Pentru că viața nu vine
pe categorii. Viața vine amestecată. Cu bucurie și tristețe. Cu credință și
îndoială. Cu plecare și întoarcere. Cu început și sfârșit.
Filmând dorul
Printre toate aceste filme există unul dintre cele mai
puternice cuvinte ale emigrantului: dorul.
Dor de țară.
Două cuvinte simple, dar care pot cuprinde un
continent întreg.
Am filmat oameni care trăiau departe de România și
care, în ciuda anilor, continuau să o poarte în felul lor. Unii o purtau prin
limbă. Alții prin cântec. Alții prin biserică. Alții prin mâncare, prin
fotografie, prin poezie, printr-o poveste spusă la o masă. Eu am încercat să o
păstrez prin film.
Poate că acesta este motivul pentru care am continuat
să filmez chiar și atunci când nu exista niciun câștig material. Camera mea nu
era doar o unealtă. Era felul meu de a spune: „Am văzut că ați fost aici.”
Și, poate mai important: „Nu vreau să dispară ceea ce ați fost.”
Filmele ca niște ferestre
Unele dintre producțiile mele au fost lungi - o oră,
două ore, chiar mai mult. Altele au durat doar câteva minute. Astăzi, într-o
lume obișnuită cu imagini care dispar după câteva secunde, un film de patru
minute poate părea foarte puțin. Pentru mine, însă, durata nu a fost niciodată
măsura importanței. Uneori patru minute pot păstra o întreagă lume. Alteori
trei ore nu sunt suficiente pentru a spune povestea unui om.
Am realizat Caviar, Vodcă și Bye Bye, Miss
Diaspora, Petru Popovici, Drumul Nostru, Pompiliu din
Italia, Cărți, Păsări și Pământul, X'cursia, My Baby, Lioara,
Lioara, Cristina și Corul Theotokos din Alba Iulia.
Fiecare dintre aceste titluri reprezintă o întâlnire. Iar
fiecare întâlnire a lăsat ceva în mine. De aceea, când cineva mă întreabă câte
filme am făcut, nu știu niciodată dacă răspunsul corect este numărul. Poate că
răspunsul adevărat este: am întâlnit atâția oameni câți oameni am putut
salva în memorie prin camera mea.
De la peliculă la arhiva digitală
Am început cu pelicula. Cu bucățelele găsite în Jitin.
Cu 8 mm. Cu 16 mm. Cu Visul. Cu mâinile mele care tăiau și lipeau cadre.
Am ajuns apoi la Super 8 și, în Australia, la video și la tehnologia digitală. Instrumentele
s-au schimbat. Eu însă am rămas cu aceeași întrebare: Cum poate omul să
oprească timpul?
Nu-l poate opri. Dar îl poate mărturisi. Asta am
încercat să fac. Să mărturisesc.
De aceea filmele mele nu sunt doar o filmografie. Sunt
fragmente dintr-o viață. O arhivă a oamenilor pe care i-am cunoscut. O arhivă a
unei comunități. O arhivă a unui emigrant care a încercat să nu piardă legătura
cu locul de unde a plecat. Și, poate fără să-mi dau seama atunci când am
început, o arhivă a propriei mele treceri prin lume.
Astăzi, multe dintre aceste filme pot fi găsite și pe
YouTube, unde continuă să circule dincolo de timpul și locul în care au fost
realizate. Iar acest lucru mă bucură. Pentru că un film își împlinește cu
adevărat rostul atunci când, după ce creatorul lui a plecat din fața camerei,
mai există încă cineva care apasă pe „play”. Atunci memoria respiră din nou.
Filmografia — o viață în titluri
Lista filmelor care urmează nu trebuie privită ca un
simplu inventar. Ea este, pentru mine, o formă de jurnal.
În spatele fiecărui titlu există o zi de filmare, un
drum, un om, o conversație, o emoție, uneori o dificultate și aproape
întotdeauna o bucată din viața comunității românești din Australia.
1991
Timișoara după Revoluție — 8 min.
1996
Nicoleta Voica și Cangurii — 180 min.
Romanian Mosaic — Timpuri — 1 min.
Înainte — 4 min.
1998
Mormintele cu crucile — Introducere, 8 min.; Mormintele, 28 min.;
Nota de final, 2 min.
My Bohemian Friends — 180 min.
Mărturisirea Rabinului I și II — 180 min.
La Dolce Vita Melbourneze — 60 min.
1999
Portrait Drawings Exhibition — 60 min.
Gavrilă și Celina — 80 min.
Ion Gaf Deac — 20 min.
2000
Români în Australia: Steagul Nostru, Nae Georgescu, Epilog,
Dorina Bugariu, Vasile Andru, Corin Izvernariu, Petrică
Moise și Frații Vincu.
Hramul — 130 min.
Ziua Națională — 30 min.
Ion Călin — 20 min.
Oravița — Orașul Tainelor — 40 min.
2001–2004
Botezul — 170 min.
Valentin și Adela — 360 min.
Ordinarea — 120 min.
Botez la Harul — 25 min.
La revedere George — 150 min.
Artholes in Melbourne — 29 min.
Loredana — 60 min.
Miss Diaspora și seria de materiale dedicate evenimentului.
Dor de Țară — 30 min.
Deca Aniversare — 100 min.
Caviar, Vodcă și Bye Bye — 210 min.
2005–2010
Petru Popovici — 45 min.
Drumul Nostru — 180 min.
Pompiliu din Italia — 60 min.
Referendum 19 Mai — 40 min.
Cărți, Păsări și Pământul — părțile I și II, 40 min.
X'cursia — 133 min.
My Baby — 10 min.
Alegeri pentru Europa — 10 min.
Lioara, Lioara — 60 min.
Cristina — 30 min.
Corul Theotokos din Alba Iulia — 60 min.
Și lista continuă. Pentru că, de fapt, nu am terminat
niciodată de filmat.
Camera încă merge
Poate că acesta este lucrul cel mai important pe care
îl pot spune despre această parte a vieții mele: camera încă merge. S-au
schimbat aparatele. S-a schimbat pelicula. S-a schimbat televiziunea. S-a
schimbat lumea. S-a schimbat chiar și omul din spatele camerei. Dar nevoia de a
păstra memoria a rămas.
Iar acum, când mă uit în urmă, înțeleg că toate aceste
filme au fost pregătirea pentru ceea ce fac astăzi prin scris. Filmul păstrează
chipul. Fotografia păstrează clipa. Radioul păstrează vocea. Scrisul păstrează
gândul. Iar memoria încearcă să le adune pe toate înainte ca timpul să le ia.
Poate că de aceea scriu acum această carte.
Pentru că după o viață întreagă în care am încercat să
opresc timpul cu aparatul de filmat, am înțeles că mai există o cameră în care
timpul poate fi păstrat:
memoria omului.
Oglinda celorlalți
Există un moment în viața unui om când începe să se
întrebe nu doar ce a făcut, ci și ce a rămas din ceea ce a făcut în memoria
celorlalți. Pentru mine, această întrebare a venit târziu.
Ani la rând am filmat fără să mă gândesc prea mult la
mine. Camera era îndreptată spre ceilalți. Spre oameni, spre chipuri, spre
evenimente, spre artiști, spre sărbători, spre comunitate. Eu rămâneam, de cele
mai multe ori, în spatele ei.
În arhiva mea s-au adunat nu numai filme, ci și CD-uri
cu interviuri pe care le-am acordat de-a lungul anilor — Simonei Pele,
Veronicăi Balaj de la Radio Timișoara, precum și realizatorilor de la Radio
România Internațional, Mihaela Dincă și Roxana Iorgulescu.
Am păstrat, de asemenea, interviurile pe care le-am
realizat eu cu personalități românești, emisiunile Radio Melbourne 3ZZZ,
propriile mele emisiuni de radio, precum și materialele care au însoțit filmele
și proiectele mele.
Astăzi, toate acestea alcătuiesc un fel de arhivă
paralelă a vieții mele. Nu numai ceea ce am făcut. Ci și ceea ce am spus. Și
ceea ce au spus alții despre ceea ce am făcut.
Unele dintre aceste lucrări au avut postere și coperți
proprii, însoțite de cronici și impresii ale celor care le-au privit. Le
păstrez nu pentru laudă. Le păstrez pentru memorie. Pentru că un creator nu
poate ști întotdeauna ce anume ajunge la celălalt.
Tu pornești un film cu o intenție. Privitorul îl
termină cu propria lui experiență. Și uneori vede în el lucruri pe care nici tu
nu le-ai știut când l-ai făcut.
Filmele mele și privirea celuilalt
Am avut întotdeauna regizori pe care i-am privit cu
admirație și de la care am învățat, fiecare în felul său, câte ceva despre arta
filmului.
În România i-am admirat pe Mircea Daneliuc, Elisabeta
Bostan, Ion Popescu-Gopo, Sergiu Nicolaescu, Mircea Drăgan și Liviu Ciulei.
Din cinematografia lumii m-au însoțit François
Truffaut, Oliver Stone, Akira Kurosawa, Serghei Eisenstein, Andrzej Wajda,
Serghei Bondarciuk, Masaki Kobayashi, Orson Welles, David Lean, Luchino
Visconti, Michelangelo Antonioni, Federico Fellini, Vittorio De Sica, Grigori
Cuhrai, Mihail Kalatozov, Piotr Todorovski, Damir Salimov, Luis Buñuel, Ingmar
Bergman, Elia Kazan, Miloš Forman, Andrei Tarkovski, Charlie Chaplin, David
Lynch, Krzysztof Kieślowski, Paul Cox, Alfred Hitchcock, Steven Spielberg,
Stanley Kubrick, Martin Scorsese, Anthony Mann, Roman Polanski, Dario Argento,
Sergio Leone și mulți alții.
Nu am încercat să-i imit. Am încercat să înțeleg ce
caută fiecare în imagine. De la unii am învățat să privesc timpul. De la alții,
tăcerea. De la alții, montajul, compoziția, tensiunea, absurdul, frumusețea sau
puterea unui chip. Dar, până la urmă, orice cineast trebuie să-și găsească
propriul ochi.
Poți învăța de la toți. Dar trebuie să filmezi cu
ochiul tău.
The Sound of My Country
Printre filmele care au primit reacții deosebite s-a
aflat The Sound of My Country.
Silvia și Oliviu Racoți au surprins, într-o cronică,
tocmai această întâlnire dintre Australia și România. Pentru ei, filmul trezea
în sufletul imigrantului român o emoție aparte. Au remarcat felul în care
imaginile australiene se împleteau cu cele românești, puritatea copiilor
intervievați, muzica și textul comentariului, precum și vocea care lega toate
aceste elemente. Dar ceea ce m-a atins cel mai mult în mărturia lor a fost
observația că acei adolescenți români încercau, cu emoție și candoare, să
păstreze „graiul nostru”. Pentru mine, aceasta era, de fapt, una dintre temele
ascunse ale filmului. Nu doar limba. Ci identitatea. Nu doar cuvintele. Ci casa
pe care o poate construi limba în sufletul unui om plecat.
Racoții au scris că, pentru românii din Australia, era
un motiv de mândrie faptul că, alături de alte nume românești afirmate în
peisajul cultural al Melbourne-ului, exista și numele meu. Am primit asemenea
cuvinte cu emoție. Pentru că, atunci când ești departe de locul în care te-ai
născut, orice semn că ceea ce faci ajunge acasă capătă o greutate aparte.
Artholes in Melbourne
— când camera începe să vorbească
Poate cea mai frumoasă analiză a unui film al meu este
cea dedicată filmului Artholes in Melbourne, realizată de profesorul
Radu Sătcău și completată de mărturia profesoarei Aurelia Sătcău.
Filmul s-a născut în septembrie 2003, când Radu Sătcău
a organizat o expoziție de pictură în boema din Fitzroy, Melbourne, iar eu am
fost invitat să filmez vernisajul. Până atunci, filmam în special evenimente
ale românilor din diaspora și acele „rituri de trecere” prin care o comunitate
își păstrează identitatea: botezuri, nunți, înmormântări, sărbători, întâlniri.
Dar aici aveam în față altceva. Aveam arta. Și camera trebuia să învețe să o
privească.
Radu Sătcău a numit camera „povestitorul ideal” - un
ochi care vede, aude, simte, mângâie și caută.
În analiza lui, imaginea copilului de doisprezece ani
din Ciudanovița, care își imagina o cameră de filmat construită dintr-o cutie
de conservă, se întâlnea cu cineastul matur, aflat în fața mesei de montaj și a
tehnologiei moderne.
Când am citit această observație, m-am întors pentru o
clipă la acel copil. La Ciudanovița. La mina de uraniu. La Jitin. La pelicula
găsită în apă. La camera imaginară din cutia de conservă. Și am înțeles că,
pentru cineva din afară, drumul meu putea fi citit ca o singură linie. Eu îl
trăisem însă fragmentat.
Pas cu pas. Jucărie. Pelicula. 8 mm. 16 mm. Super 8. Video.
Televiziune. Montaj. Radio. Și, în cele din urmă, scris.
Radu a observat și felul în care Artholes in
Melbourne unea două registre: realitatea unui vernisaj și intimitatea
artistului, intervievat în propriul său studio. Această întâlnire dintre
document și metaforă m-a interesat întotdeauna. Nu vreau doar să arăt ce se
întâmplă. Vreau să caut ceea ce se ascunde în spatele lucrului văzut. De aceea
am folosit în film și scena simbolică a calului, în care Artistul, Ideea și
Muza ajung să se întâlnească într-o mică poveste vizuală.
Nu știu dacă toate sensurile pe care le-au descoperit
ceilalți în filmele mele au fost acolo din prima clipă. Unele au fost. Altele
poate că s-au născut în ochiul celui care privea. Și aceasta este una dintre
minunile artei. Creatorul aprinde o lumină. Privitorul decide cât de departe îi
ajunge lumina.
Mormintele cu crucile
Și apoi a fost filmul Mormintele cu crucile.
Aici privirea celuilalt m-a făcut să mă întorc din nou
asupra propriului meu film.
Profesoara Luminița Tudor observa că se așteptase la o
retrospectivă a mormintelor românilor din Melbourne, dar filmul alesese să
prezinte o singură cruce - cea a lui Isaia. Pentru ea, începutul filmului era
important tocmai prin faptul că nu explica imediat ceea ce se întâmplă. Oamenii
merg undeva. Vorbesc. Se pregătesc. Vorbesc chiar și despre sarmale. Abia mai
târziu înțelegem că merg să-și pomenească morții.
Viața și moartea merg împreună. Ploaia cade peste cei
vii și peste cei morți. Oamenii țin coliva, pâinea și vinul, în timp ce
încearcă să se apere de ploaie. Iar deasupra lor, Dumnezeu pare să răspundă
prin tunet și fulger.
Luminița Tudor a remarcat și jocul dintre flacăra
reală a lumânărilor și imaginile statice ale flăcărilor. Pentru mine, acea
observație a fost importantă deoarece confirma ceva ce simțeam instinctiv încă
de la început: uneori, o imagine nu trebuie explicată. Trebuie lăsată să ardă. Să
rămână. Să spună singură.
Când ceilalți îți întorc filmul
Poate acesta este unul dintre cele mai frumoase
lucruri pe care mi le-a oferit cinematografia. Eu am filmat oameni. Iar, la un
moment dat, oamenii au început să-mi „filmeze” ei mie sufletul, prin cuvintele
lor. Mona Harsan a spus că producția mea dăruiește românului australian clipe
de „delectare spirituală” și că reînvie sentimentul apartenenței la comunitatea
românească, oriunde s-ar afla ea în lume.
Nu știu dacă am reușit întotdeauna să fac ceea ce au
văzut acești oameni în filmele mele. Dar știu că acesta a fost drumul pe care
l-am dorit. Să fac imaginea să apropie. Să nu despartă. Să păstrez o voce. Să
salvez un chip. Să fac dintr-un eveniment trecător o mărturie.
Iar dacă, după ce filmul s-a terminat, cineva a rămas
câteva clipe în tăcere, cu un sentiment pe care nu-l avea înainte, atunci poate
că filmul și-a împlinit rostul.
Dincolo de film
Astăzi, când adun toate aceste CD-uri, filme,
interviuri, postere, cronici și înregistrări, încep să înțeleg că ele formează
ceva mai mare decât o colecție personală. Sunt urmele unui drum. Drumul unui
copil care a descoperit pelicula în apele Jitinului. Drumul unui tânăr care a
visat la Drumul unui emigrant care a venit în Australia cu o cameră în suflet,
chiar și atunci când nu avea una în mână. Drumul unui om care a lucrat pentru
existență, dar a continuat să creeze pentru memorie. Și poate că toate aceste
imagini, toate aceste voci și toate aceste mărturii au fost pregătirea pentru
această carte. Pentru că filmul îmi permite să văd. Radioul îmi permite să
ascult. Fotografia îmi permite să opresc clipa. Dar scrisul îmi permite să mă
întorc. Să mă întorc la copil. La tata. La mama. La Ciudanovița. La România. La
Australia. La oamenii care au trecut prin viața mea. Și să-i așez, încă o dată,
în aceeași memorie.
De aceea scriu acum. Pentru că o viață nu dispare
atunci când se termină.
Dispare atunci când nu mai există nimeni care să o
povestească.
Uneori, după ce termini un film, el nu-ți mai aparține
în întregime. Pleacă din mâinile tale și începe să trăiască în ochii celor care
îl privesc. Fiecare spectator îi descoperă altă lumină, altă rană, altă
amintire.
De-a lungul anilor am păstrat nu numai filmele pe care
le-am realizat, ci și cuvintele celor care le-au văzut. Le-am păstrat în
reviste, pe casete, pe CD-uri, în arhive și în memoria mea. Nu pentru laudă.
Poate că, mai mult decât orice diplomă sau premiu, aceste mărturii îmi spun că
imaginile mele au ajuns undeva unde trebuiau să ajungă: în sufletul unui om.
Un film despre români, făcut departe de România, nu
este niciodată doar un film. El poate deveni o punte.
România văzută de la Canberra
Într-o cronică despre filmul realizat cu ocazia Zilei
Naționale a României, sărbătorită la Canberra la 1 Decembrie 2000, autoarea
vorbește despre „clipe de încântare sufletească”, emoție și mândrie națională.
Filmul este apreciat pentru naturalețea cu care selectează „felii de viață
reală” și pentru felul în care reconstituie atmosfera sărbătorii românești
departe de țară.
Ceea ce m-a atins însă cel mai mult nu a fost
aprecierea profesională, ci observația că, în mijlocul unei ceremonii oficiale,
oamenii ajungeau să simtă că se află la o sărbătoare de familie. Muzica,
veselia, discursurile, versurile lui Coșbuc și Eminescu și chiar micile
stângăcii îi întorceau pentru câteva clipe „acasă” - acel acasă care, după cum
spune autoarea, îl purtăm în noi oriunde am fi.
Atunci am înțeles încă o dată de ce filmam. Nu
încercam doar să înregistrez o ceremonie. Încercam să păstrez un loc. Un loc
care nu mai era geografic, ci sufletesc.
Hramul — când imaginea devine rugăciune
Un alt film, Hramul, a primit o lectură care m-a făcut
să mă gândesc la puterea pe care o poate avea imaginea atunci când este așezată
în slujba unei credințe.
Autoarea vede filmul ca pe un mesaj pentru enoriașii
Bisericii Ortodoxe Române din Melbourne și nu numai. Secvențele liturghiei,
comentariul istoric și imaginile credincioșilor, ale icoanelor și ale corului
sunt privite împreună, ca părți ale aceleiași experiențe spirituale.
Mi-a rămas în minte mai ales ideea că pentru a îmbina
imagini care revelează „duhul ce ne ține” nu este suficientă priceperea
profesională. Ar fi nevoie și de acel „ceva” greu de definit, pe care autoarea
îl numește iubirea de semeni. Poate că aici se află una dintre cheile întregii
mele activități. Am filmat oameni. Dar, în adâncul meu, am încercat să filmez
ceea ce nu se vede. Un gest. O privire. O lumânare. Un copil. O mamă. O icoană.
O tăcere.
În partea finală a filmului, imaginile, muzica și
cuvintele se reunesc într-o succesiune de simboluri: Credință, Alinare,
Iertare, Închinare, Milostivire, Veșnica pomenire, Dragoste. Autoarea spune că
toate acestea duc la un singur efect: „zidesc”. Cuvântul acesta mi-a rămas.
Zidesc. Poate că și filmul poate zidi. Nu ziduri între oameni, ci punți între
ceea ce am fost și ceea ce devenim.
„Benoni din Ciudanovița”
Una dintre cele mai apropiate mărturii de sufletul meu
vine de la Ioan Miclău. El își amintește prietenia noastră și întâlnirea dintre
„talentul peisajului natural, cineastul” și „cel al peisajului literar,
scriitorul”.
Dar, dintre toate cuvintele sale, unul mă urmărește și
astăzi: „Benoni din Ciudanovița.” Așa îi plăcea să-mi spună. În spatele numelui
acesta nu era numai copilul din colonia minieră. Era un om care plecase
departe, dar care nu-și uitase locul de unde pornise.
Ioan Miclău își amintește că nu am uitat biblioteca
„Mihai Eminescu” și revista „Iosif Vulcan”, că trimiteam filmele realizate la
Melbourne și că, pornind de la ele, el alcătuia apoi descrieri și prezentări
literare pentru cititorii revistei.
Poate că acesta este unul dintre cele mai adevărate
sensuri ale arhivei mele. Filmul pleca din Melbourne și se întorcea înapoi, în
România. Nu fizic. Ci prin memorie.
La revedere, George
În 2003, filmul La revedere, George, realizat cu
ocazia înmormântării lui George Pascu, un emigrant român din Australia, a
ajuns, prin donație, în arhiva Bibliotecii „Mihai Eminescu”.
Ioan Miclău amintește că biblioteca primise și alte
casete ale mele, cu nunți, botezuri, activități culturale și religioase -
fragmente din viața românilor trăită „aici lângă Tropice”. El vede în aceste
filme nu numai evenimente, ci tradiții prin care oamenii continuă să se
identifice cu neamul lor. Apoi povestește că a privit filmul timp de două ore
și jumătate. Și că i-au apărut lacrimi în ochi.
Nu știu dacă un cineast poate primi o mărturisire mai
puternică decât aceasta. Imaginea unui om care plânge în fața unui ecran îți
spune că ceea ce ai filmat a trecut dincolo de tehnică. A devenit trăire.
Filmul ca document al unei lumi
În aceeași mărturie sunt apreciate claritatea
imaginilor, lumina, culorile și felul în care sunt surprinse interiorul
bisericii, iconostasul, chipurile sfinților și chipurile credincioșilor. Este
remarcat chiar și modul în care imaginea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul se
apropie ușor, creând impresia că spectatorul însuși se apropie de ea.
Poate că aici se întâlnesc cele două lumi ale mele.
Copilul care găsea bucăți de peliculă aduse de apa Jitinului și omul matur
care, după mii de kilometri, încerca să fixeze pe peliculă chipurile unei
comunități. La început culegeam fotograme din apă. Mai târziu am început să
culeg oameni din timp. Aceasta este, poate, adevărata continuitate a vieții
mele.
Filmul nu a fost niciodată pentru mine doar o meserie.
A fost o formă de a nu lăsa lucrurile să dispară. O nuntă. Un botez. O
biserică. Un cântec. O înmormântare. O sărbătoare națională. Chipul unui om. O
mână care aprinde o lumânare. Toate pot părea lucruri mărunte într-o zi.
Dar într-o zi, când acei oameni nu vor mai fi, când
glasurile lor vor tăcea și când locurile se vor schimba, imaginea va rămâne.
Atunci înțelegi că aparatul de filmat nu a fost doar un instrument. A fost o
memorie mecanică pusă în slujba memoriei omenești.
De ce am păstrat aceste cuvinte
Am păstrat aceste cronici și mărturii pentru că ele
spun ceva ce eu, poate, nu aș fi putut spune singur. Un autor își vede opera
dinăuntru. Cel care o privește o vede din afară. Între cele două priviri se
naște o a treia imagine: imaginea adevărată a lucrului făcut. De aceea arhiva
mea nu este doar o colecție de filme. Este o colecție de întâlniri.
În ea se află oamenii pe care i-am filmat, cei care au
privit filmele, cei care au scris despre ele și cei care, poate, s-au
recunoscut pentru câteva clipe în imaginile mele. Iar dacă peste ani cineva va
deschide această arhivă, nu vreau să găsească doar numele meu. Aș vrea să
găsească o lume.
Lumea unor oameni care au plecat din România și au
încercat să nu piardă România din ei. Iar eu am încercat să le păstrez urmele.
Pentru că am învățat, încă din copilărie, că o fotogramă găsită în apa unui râu
poate părea un lucru fără însemnătate. Dar dacă o ridici, o păstrezi și o
privești cu atenție, ea poate deveni începutul unei povești.
Așa am ajuns să scriu.
Și așa am ajuns să filmez.
Ca să nu las memoria să treacă prin lume fără să lase
urme.
Ben Todică
