miercuri, 13 mai 2026
marți, 12 mai 2026
cătălin afrăsinei - poemul luminii
poemul luminii
elisabetei
~*~
credeam că exiști
și așteptam să mă suni
lumea își pierduse răbdarea
o lume-ntreagă dispărea după mine
tu cea mai aleasă
dintre cele care nu se văd
nu se știu nu se cunosc
nu poți fi cea mai proastă fată din lume
încât să mă lași întotdeauna singur
lumea începuse să se clatine
mâncătorii de rahat cu apă rece
trudeau noapte de noapte
ca și cum s-ar fi inversat gravitația
și s-ar fi emis alte legi
încă nestudiate
pentru că
oricum în acel veac
de la sfârșitul care a început
nu va mai fi cine să le pună în executare
ca pe o lege a insolvenței
care să ne mai dea dreptul
să visăm încă cinci ani
și poate după aceea încă puțin
când ora nebunilor și a netrebnicilor
nu va mai începe și diabolicul
după ce va înconjura câmpul de rapiță
și lumea mașinilor va apune
metamorfozându-se în albinele ucigașe
păreai să fii o mamă bună
și îți doreai mai mulți copii cu mine
din transcendent
s-a auzit vocea patriarhului avraam
ca și cum ne-am fi aflat între tigru și eufrat
lumea devenise hristocentrică
voind să scape de
diabolic și de tot răul
,,aveam zece ani când eisenhower
venea la balmoral”
n-aș
putea să spun dacă einsehower era calm
sau dacă fierbea de mânie
în memoria regilor totul
apare atât de departe ca și
cum nici n-ar fi fost
după ce ai trăit grotescul și
monstruozitatea până la capăt
abjecta condiție umană
atât de frumoasă în ireal
în țara cutremurelor și a catastrofelor
în
care nimic nu e cum trebuie să fie
ultima din europa
& monștrii mor
& demonii pleacă
te văd prin muguri de lumină
~*~
cătălin afrăsinei
DUMITRU ICHIM - PSALMUL DIN SÂMBĂTA MARE
PSALMUL
DIN SÂMBĂTA MARE
~*~
Ai
pus în mine cheia, dar ușa-i încuiată;
N-aprinzi
cu-o rază muchea de gemă spre rodire?
E-atât
de noapte-n mine cum n-ai fost niciodată,
Mai
strigă-mă cu soare și-n altă plămădire!
A
altora.
Străveacul
veacului deschise iadului hambare,
Cu
toți veneau spre Mine cu sacii în spinare...
Și
toată murdăria de patimi și păcate păcate
Mi-o
vomitau în ochi, sau mi-o vărsau în spate.
Eram
atât de singur pe lemn cu rost de toacă
Și
mă-necam în cloacă.
Mă
vruși prin stânci o roză; la ce folos mi-s spinii?
Pe
colțul pietrei crinul - spumă și pluș, de-a valma.
La
fiecare treaptă din suflet vând luminii
Să-Ți
cumpăr semnătura ce-ți sângerează palma.
Tâlhar
al morții mele, nu pot fără de Tine,
Și
de Ți-o cer în locu-i găsesc vădană groapa.
Cum
nu Te uscă dorul bordeiului din mine
Ca
în povestea mamei când pruncu-nchide pleoapa?
...Și
se ținură ochii spre-a nu Te recunoaște,
Dar
inima: E seară, rămâi măcar de Paște!
AGONIE
Să
mori nu moartea ta, ci-n fiecare ins se
Cerea
să mori cu brațele întinse
Între
pământ și ceru-n plecăciune
Îmbrățișarea
Mea pe toți să vă adune.
Șarpele
Evei și altul, al lui Moise,
Prin
voi se
Ascundeau.
Cine putea să-i prindă,
Că-n
unul celălalt fugea ca-ntr-o oglindă?
Veacuri
curgeau pe harpele
Unse
cu paos
Prăbușirii
în haos.
M-au
pironit pe lemn. Sunt Șarpele
Lui
Moise, intrat pe sub Scriptură:
Priviți
spre Mine ca leac de mușcătură!
Nu
mă durură palmele,
Harapnicul,
sudalmele
Ca
urechelnițe,
Nici
blasfemia fiartă-n velnițe
Și-apoi
din nou întru povarne,
Nici
cuiele bătute-n carne
Scrâșnind
pe lângă os în bucurii de draci -
Tot
iadul în ciocanul de covaci!
Nici
chiar oțetul din pocal ce mi-l întinse ora,
Ci
moartea ce-o s-o mor,
Tu
nu M-ai părăsit, ci M-ai pierdut în port
Cu
leacul de-a fi veșnic să mor în orice mort.
Eu!
Taina din scriptura seminței lui a fi!
Eli,
Eli, lama sabahtani...
Murisem
demult când vârful de suliță
Deschise
prin inimă o uliță.
Cum
mi-o priveam de sus cu frică;
Inima-mi
mare să fie-atât de mică?
Doar
numai cât o turturică?
Și
deodată s-a preschimbat din carne de plângeri
În
borangicuri imense de îngeri;
Crescând.
Că pe muchea clipei
Veac
pe sub veacuri se odrăzlea aripei.
Unde
pătrunse lancea să o facă moartă,
Din
cleștar se deschise o poartă,
Iar
lumea intra cu darul preschimbat al humii
În
jurul lui Alfa și Omega al lumii.
Apoi
întreg pământul și galaxii precum colbul de
boare
Și
inima se făcea tot mai mare...
Oare
Tu puteai spre-a o duce
La
coborârea Mea de pe cruce?
Te-am
așteptat Părinte sfânt,
Singur
în portul de mormânt.
Poate
aici ascunsă fu cheia
Că
M-ai descoperit în om
De-abia
în
ziua a treia.
ANIVERSAREA
PUNȚII ALBE
La
mormântul poetei Florica Bațu Ichim
Vezi,
anii noștri cum s-au dus?
O
viață-ntreagă te-am iubit,
și
azi la fel,
dar
cu-n sonet în plus.
Și
cum s-au dus prierii , vezi?
Cum,
nu ți-au spus
neîndrăznitele-mi
livezi?
Opritul
timp – umbrar floriu…
De
unde oare să-mi mai viu?
Inel
din lună ți-am cules –
floare
de colț –
de
lângă pinul de târziu
ce
nu mă lași și eu să-l știu.
Cad
frunze-atinse de apus,
ecouri
acatistul țes:
Vezi,
cerbii noștri cum s-au dus?
Răspund
cu brad, șoptind, încet
cuvânt
ce-o viață-am tăinuit:
Te-aștept
diseară-ntr-un sonet
ce-abia
a înflorit!
ANIVERSAREA
POETULUI
Cadouri
rare,
neprețuite
îndoieli,
și-altfel
de nestemate.
Pe
catifea,
bând
ațipitul
lor,
fum
lung,
din
narghilea,
spre
nefiresc -
aleanul!
Din
codri se-auzi
boncăluindul
corn,
prelung...
''Închideți
uși, ferestre,
și,
zăvorâți, să închinăm,
în
disperare, tinereții!
Beți!''
Așa
strigase negrul vornic,
cel
mai poznaș,
ce-a
legiut sub ornic
chervanele
din Trapezunt
și
clanul.
''Nu
auziți?
Pe-afară
trece anul,
cu
colți de aur, primul din mistreți,
ce
singur a scăpat din țarcul
Măriei
Sale Regelui Doinaș!''
...și
toți priveam
năuci,
până
la unul,
cum
sfidător ne întorcea Nebunul,
neprețuitele
oglinzi și îndoieli
~*~
DUMITRU
ICHIM
Mihaela CD - „Cuvinte cu parfum de levănțică” Recenzie de carte
Recenzie de carte
„Cuvinte cu parfum de levănțică”
Despre bine-cunoscutul poet Mircea Dorin Istrate s-a
scris mult și încă se va mai scrie, valoroasa și vasta sa opera literară fiind un
adevărat îndreptar lirico-etnologic pentru tinerii de acum dar și pentru
generațiile viitoare. Domnia sa a publicat peste 30 de volume și a scris peste
4000 de poezii, colaborând la numeroase reviste și lucrări colective. Numele
domniei sale va rămâne inscripționat cu litere de aur în Istoria literaturii
române drept „Voievodul poeziei ardelene” așa cum l-a numit critica literară
contemporană pe Mircea Dorin Istrate, recunoscând în opera sa o fidelitate
aparte față de valorile tradiționale și spirituale ale spațiului românesc.
În
anul editorial 2025, poetul a publicat mai multe volume la Editura Tipomur,
între care și „Cuvinte cu
parfum de levănțică”, confirmând o impresionantă vitalitate creatoare.
Dacă
în alte volume accentul se pune strict pe o cultivare acerbă, aproape organică
a filonului identitar, patriotic sau spiritual, aici vom întâlni o înrâurire
de vibrații, între trecutul istoric, și trecutul recent pe plaiul strămoșesc,
amintind de datinile și obiceiurile
copilăriei, de iubirea din tinerețe, oferindu-ne o lirică luminoasă dar flambantă,
cu o tonalitate oscilantă când aprinsă, patriotică sau reproşatoare, când blândă și calmă căpătând pe alocuri o
suavitate aparte, asemenea parfumului discret de levănțică ce persistă peste
timp.
Volumul
„Cuvinte cu parfum
de levănțică” al
poetului Mircea Dorin Istrate, se deschide asemeni unei
grădini de suflet multicolore în care nuanțe
ale istoriei, ale valorilor
morale și ale iubirii de neam și țară, se împletesc cu suavele culori ale
memoriei tinereții și cu frumusețea fragedă și vie a rostirii poetice într-o
simfonie de trăiri și alternanțe
vibraționale diverse.
Dacă
analizăm titlul acestui volum, observăm că autorul ne sugerează oarecum
dimensiunea senzorială și afectivă a poeziei sale, Levănțica semnificând
vechimea, liniștea, purificarea și vindecarea sufletului. Această floare
Lavanda sau Levănțica cum frumos i se
mai spune pe la noi, este o plată cu flori de culoare violet, originară din
zona Mediteraneeană, Orientul Mijlociu și India, cu o istorie ce datează de
peste 2500 de ani. În antichitate, Lavanda fiind considerată o plantă sfântă
era folosită pentru a reîmprospăta și parfuma ușor hainele și părul într-un
gest de binecuvântare. În zilele noastre, floarea și uleiul de levănțică sunt
folosite pentru a face medicamente, decorațiuni și produse cosmetice diverse.
Lavanda este apreciată pentru efectul său calmant, liniștitor și
purificator fiind utilizată frecvent
pentru stările de neliniște, insomnie, depresie sau durere. Levănțica este
folosită pentru a înmiresma săpunurile, produsele cosmetice și menajere sau
chiar parfumurile.
Pentru
poetul Mircea Dorin Istrate, „parfumul de levănțică” reprezintă mireasma
divină, sfințenia timpului trecut și legătura cu străvechiul invitându-ne la reîntoarcere spre frumusețea
simplă, spre emoțiile autentice.’’Așa, el, neamul nostru, rămâie românesc /Cu
rădăcini înfipte adânc, în strămoșesc/ Și-om fi în fața lumii vecie stătători
/Aici, pe huma noastră, la nimănui datori’’ (A noastră străvechime)
Pe
de altă parte, trăind într-o epocă
dominată de grabă și înstrăinare cartea „Cuvinte cu parfum de levănțică” poate
fi privită ca un adevărat exercițiu de reconectare la demnitate și
onoare, la valorile morale de
altă-dată,. ’’Acuma când trăim cu toții în aste vremi ce mi-s nebune/De nu ne-ntoarcem la ce fost-a
orânduială între noi/El satul nostru va ajunge, un sat cu oameni triști și
goi’’ ( Cronicarii de vremi bătrâne)
Trecutul
și istoria sunt temele omniprezente ale cărții, teme care îl preocupă pe poet,
întâlnindu-le în versuri cu semnificații profunde într-o încercare de
redeșteptare a memoriei colective și a filonului străbun, în poezii precum:
’’Jelindu-l pe Ștefan la Putna’’, ’’La Rovine’’ sau ’’Să nu uităm trecutul’’:
’’Un Deceneu ca preot, cel știutor de toate/ Apoi un Burebista, cel rege
înțelept/ Ce pentru cei de-atuncea a fost și bun și drept / Și-apoi cea străvechime, cu Decebal vitezul / Încheie
ceea vreme ce fostu-mi-a de aur’’ ( Să nu uităm trecutul)
O
altă tematică importantă a poeziei lui Mircea Dorin Istrate este tematica
timpului care se scurge atât de
neiertător în clepsidra vieții:
’’Clepsidra vieții noastre îmi stă mereu întoarsă/Din prima zi în care, noi
încă ne-am născut/ Nisipul ei de clipe, ce-n picuri se revarsă/ Din ăst prezent
nevolnic, făcându-se trecut’’ ( Clepsidra vieții noastre)
Observăm
aici construcții inedite alcătuite atent pe care le folosește poetul pentru a
defini trecerea timpului: ’’S-au făcut pe rând clipite precum valurile
mării/Ce-au pierit în clipocire pe un țărm stâncos întins/ Ȋntr-un bob de
strălumină, ca-n clipita unui vis’’ ( Duse clipe în vecie) Limbajul
poetic este limpede și melodios, iar metaforele sunt construite cu rafinament
și naturalețe. Poetul posedă acel rar echilibru între simplitate și profunzime.
Frumusețea vine tocmai din sinceritatea rostirii și din capacitatea autorului
de a transforma trăirea cotidiană într-o experiență spirituală.
Registrul
amintirilor deschide un spațiu de rai interior, unde fiecare poem respiră
lumină și bucurie pe ogorul copilariei, în poiana cu lăcrămioare sau în deal pe
coastă, la stână. Poetul invită cititorii să pășească în ’’Veri cu gust de rai ceresc’’, unde îi
întreabă ‚’’Mai țineți minte?’’ adulmecând ‚’Mirosuri vechi’’ și concluzionând
”Pe lume nu-s mirosuri ca acasă’’
În
registrul amintirilor din tinerețe se înscriu și versurile de iubire, unde
regăsim o poezie spectaculoasă, caldă,
confesivă cu rezonanțe interioare profunde. Versurile sale au fluiditate
muzicală și o noblețe afectivă rar întâlnită în lirica contemporană.’’ Când tu
erai icoană sfântă/Iar eu păcatul întinat/Cerșind în rugă neîntreruptă/Iertări,
pe încă ce n-am dat/Când nopți sub bolte înstelate/Ardeam în focuri de divin/Și-n
jurăminte preacurate/Croiam speranțe și destin” ( A fost cândva, odată)
În
țesătura de cuvinte parfumate a volumul „Cuvinte cu parfum de levănțică” vom întâlni și fibra spirituală, acea
legătura sacră cu divinul, în poezii cu valoare moral-creștină precum: ’’Doamne cum se schimbă lumea’’,
‚’Neîmplinită încă vrere’’ sau ’’Doamne cât de rău ajuns-am’’ versuri în care cititorul asistă la un dialog sincer cu Dumnezeu. Prin
adresarea directă ’’Doamne’’ poetul nu caută intermediari ci își cere iertare
și dorește îndurare de la bunul Dumnezeu
pentru toate păcatele oamenilor nu doar pentru sine considerându-se parte din
comunitatea cea vinovată în care trăiește și asumându-și într-un gest de
pocăință și umilință greșelile
celorlalți pe care de altfel le
reclamă: ’’N-ajutăm pe cel săracul,
nevoit și vai de el/ Suntem Iude trădătoare, mai mișei ca cel mişel’’ ( Doamne
cum se schimbă lumea)
Ȋntr-o
vibrație de versuri de impact pline de
resentimente și tristețe Mircea Dorin Istrate încondeiază iscusit
nemulțumirea față de vremurile deocheate
și strâmbe pe care le trăim, în care scara valorilor a fost inversată. ’’Nebună-i lumea noi mereu vom
merge împreună/Ne-a tulburat parcă mereu, ne trage după ea de mână/ Suntem o
turmă dezlânată, mereu cu capul în pământ/Și-n noi de-amu nu licărește o boabă
de ceva ce-i sfânt (...) Ca racul îndărăt noi mergem, orbecăind prin
neștiut/Atâta am învățat din viață, atâta numai am putut/Mai mult noi stăm pe
loc de-o vreme, decât un pas înaintăm/Urâm, trădăm, furăm din toate în draci ne
văităm (...) Dă Doamne rău cât poate duce acest popor de troglodiți/Ce a uitat
sfânta cărare și se închină la alți sfinți/ La ban putere și avere robind în
ani în țări străine/ Uitând în țara lor
să steie, muncind pe brânci și-n vrednicie’’ ( Doamne cât de rău
ajuns-am)
Chiar
dacă lumea în care trăim nu este cea ideală și poetul își exprimă profunda-i mâhnire, totuși acesta nu
încetează să spere ’’Că anul ce-o să vină aduce-o îmbunare/Ne
vom iubi ca frații uitând de neagra ură’’ ( Se-apropie Crăciunul) și își continuă cu sfințenie rolul de dascăl
prin poezie, oferind imagini unice ale vremurilor de-altădată despre datini și
tradiții. Ia românească are valoare de simbol este ’’Frumoasă Cosânzeană din
basmul românesc’’ deci ‚’’Purtați-o cu mândrie, că ea-i o nestemată’’ (
Frumoasă Cosânzeană)
Remarcăm în poeziile distinsului poet Mircea Dorin
Istrate o originalitate ce-și compune sigiliul amprentei sale unice din împletirea limbajului neaoș ardelenesc cu inflexiuni
arhaice ale specificului local, cu
formatarea versurilor prin folosirea inversiunii verbului ’’Ce de-o vreme tot
vroi-va împlinească-șile toate/Câtă inima îi cere, zi de zi, noapte de
noapte’’, ; ’’Fost-a vis acum sunt sigur, vrerea mea din timpul nopții/
Întristatu-m-am de-acuma, iar trăim sub vrerea sorții’’ etc
Versuri
de înaltă vibrație‚ ’’Eminescului cinstire’’, întâlnim în poezii precum:
’’Lăcrimată geana mea se-nchide’’, Sfânt îndemn’’ ‚’Regret profund’’ , ‚’Tu
ne-ai fost tot și toate’’ , în care poetul Mircea Dorin Istrate îi aduce
‚’’veșnică cinstire’’ Luceafărului poeziei românești: ’’Tu ai fost cuvânt de
geniu, tăinuită-nfiorare / Demiurg prin
căi celeste într-o clipă de visare/ Cronicar la vremi trecute cu istorie
măreață’’ (Tu ne-ai fost tot și toate)
Poetul
își amintește cu drag de Crăciunul de
altădată, sărbătoarea sfântă a familiei, care i-a rămas întipărită în memoria
sufletului redând-o în poezii precum :
„Miroase totul a Crăciun” ’’Cum aș dori să fie”,’’ Așteptând Sfântul Crăciun’’,
‚’Unde-mi ești copilărie? ’Cina de Crăciun’’, Întristatul meu Crăciun’’ , ’’În
vremi de altădată’’ sau ’’Urare de
suflet’’
Prin
opera sa, Mircea Dorin Istrate își exprimă iubirea pentru oameni, neam și
glie, Domnia sa, dorind să trezească nevoia omului de a-și păstra sufletul
curat într-o lume tot mai desacralizată. De aceea poetul Mircea Dorin Istrate vorbește despre frumusețea
vremilor trecute, a lucrurilor simple și despre emoția autentică pe care o pot
simți doar cei buni, cu sufletul curat.
Privit
dintr-o perspectivă filozofică, volumul „Cuvinte cu parfum de levănțică” ne propune o meditație subtilă asupra
fragilității existenței noastre pe pământ
și asupra rolului memoriei afective. Poetul ne sugerează că omul nu poate supraviețui
spiritual fără frumusețe, fără rădăcini și fără capacitatea de a mai simți
profund. Mircea Dorin Istrate readuce în centrul poeziei românești contemporane
emoția pură, aproape uitată, „cuvintele” sale fiind adevărate forme de
vindecare interioară.
Această
carte este o experiență afectivă care ne trece prin timpul istoriei al
copilăriei, trezind sentimente și emoții adormite-n gând. Ea trebuie citită
lent, în tihnă, la gura sobei, asemeni unei scrisori vechi păstrate între file
de timp.
Mircea
Dorin Istrate reușește cu mult talent și dăruire să transforme poezia într-un
spațiu al reconcilierii interioare, unde frumusețea versurilor
sale inedite este respirație
firească a sufletului.
Prin
„Cuvinte cu parfum
de levănțică”, poetul demonstrează încă o dată că adevărata literatură nu are nevoie
de artificii pentru a emoționa. Ea are nevoie doar de sinceritate,
sensibilitate și har. Iar Mircea Dorin Istrate posedă din plin această rară
putere de a transforma cuvântul într-o floare a memoriei și a sufletului.
Mihaela
CD
TWUC,
LSR WPAC - Aprilie 2026
luni, 11 mai 2026
Ion COJA - Circumstanţe atenuante pentru Ceauşescu?
Circumstanţe atenuante pentru Ceauşescu?
Memorandum Est
8 martie 2011
Acum doi ani, într-o redacţie
bucureşteană, mi s-a cerut aşa, mai într-o doară, să scriu „ceva” despre
Nicolae Ceauşescu, a cărui zi de naştere se apropia. „Domnule, am răspuns,
despre omu’ eu n-am scris până acum niciun rând! Fireşte, până la urmă am să
scriu şi eu, ca toată lumea, dar ştiţi când? Atunci când cei care acum îl laudă
ca apucaţii or să se întreacă între ei care să-l înjure mai tare! Atunci da, am
să scriu şi eu, dar voi scrie ca să-l apăr!”
Cele petrecute în presa şi
televiziunea românească după 22 Decembrie m-au obligat să-mi aduc aminte de
aceste vorbe, rostite la vremea lor cu oarecare nepăsare, fără nicio pretenţie
oraculară. Dar profet, cel puţin pe jumătate, m-am dovedit a fi… Căci iată,
câţi dintre cei care l-au lăudat până mai ieri-alaltăieri pe Ceauşescu se abţin
azi să nu-l înjure în termenii cei mai categorici?! În fruntea lor, dând tonul
la huiduieli acum, aceiaşi exponenţi: Bobu, Postelnicu, Mănescu… Nici la
proces, amărâţii, nu erau în stare să pronunţe numele lui Ceauşescu fără a-l
pune în chenarul formulei stereotipe: odiosul dictator în sus, odiosul dictator
în jos… Drept care am urmărit procesul celorlalţi patru, din garda personală a
odiosului, cu o undă de simpatie pentru demnitatea cu care s-au abţinut să-l
înjure şi să-l facă albie de porci pe Ceauşescu. Merită Ceauşescu înjurat? Mai
încape vorbă… Dar după ce s-au întrecut între ei să-l înjure primii şi cel mai
sonor tocmai cei care au profitat cel mai mult din osanalele ridicate până mai
ieri, până în ultima clipă, parcă nu-ţi mai vine să-i zici tiranului altfel
decât, neutru, pe nume. Ferindu-te astfel să participi la aceeaşi mascaradă,
întoarsă, dar pe faţa cealaltă! Şi jucată mai departe de aceeaşi actori!…
Ce facem însă cu partea a doua a
profeţiei mele?… Să mă apuc să-l apăr pe Ceauşescu? Există motive?… Teoretic,
doar nici Satana însuşi nu este atât de negru!…
Şi, tot teoretic, oricând este
loc şi pentru mai rău!… Vreau adică să zic că, dacă în următorii ani situaţia
din ţară nu se va îmbunătăţi în chip sensibil, sub toate aspectele, nu va fi să
ne mirăm auzindu-i pe unii vorbindu-l pe Ceauşescu şi de bine! Mărturisesc
despre mine însumi că am fost încercat de un asemenea sentiment, un fel de
regret după „Epoca de Aur” atunci când, în primele zile de după Revoluţie, am
primit din Ardeal veştile absurde ale reînvierii sentimentelor şi actelor de
horthism calificat: crime, monumente pângărite, copii batjocoriţi, insulte la
adresa neamului românesc… Nelegiuiri rămase, se pare, nepedepsite, drept care
autorii lor se simt încurajaţi să continue. Şi chiar continuă!
Evident, imaginea definitivă a
lui Ceauşescu o va fixa viitorul, sine ira et studio…
Deocamdată, cum ira et studio, aidoma celor care l-au judecat şi
executat în chiar ziua de Crăciun – cam necreştineşte, după părerea noastră, şi
prea în pripă – ne vine greu să-i concedăm lui Ceauşescu dreptul de a se apăra.
Despre morţi numai de bine!… Iată
o vorbă care nu se mai potriveşte. Se pare însă că această veche şi generoasă
preceptă romană suna la origine, la originea ei egipteană, altfel: despre
morţi numai adevărul!…
Fireşte, cât a trăit Nicolae
Ceauşescu numai adevărul nu se poate spune că s-a spus despre el! Acum, despre
el mort, dacă nu ne vine să vorbim „numai de bine”, măcar să spunem numai
adevărul!…
Să fim bine înţeleşi: cât a trăit
Ceauşescu, eu, subsemnatul, nu am scris nicio propoziţie de laudă la adresa sa.
Din cele peste două mii de pagini publicate, multe dintre ele pe subiecte de
strictă actualitate social-politică, nicio pagină, niciun rând, nicio vorbă, nu
am scris (sau rostit) pentru a-l „omagia”. Dimpotrivă, chiar am „combătut”, pe
cât s-a putut să mi se publice din ce am oferit redacţiilor. Iar în paginile
rămase nepublicate (bunăoară în romanul Salonul de reanimare,
aflat în planul editorial la Cartea Românească şi respins în 1986, ca fiind
„două treimi” nepublicabil, sau în piesa Cu paşaportul în buzunar,
înaintată la mai multe teatre) opoziţia la cele ce se petreceau în ţară a fost
şi mai explicită. Şi asta o spun cu toată modestia, grăbindu-mă să închei cu
vorbitul despre sine, lăsând multe nespuse. Mă simt însă nevoit să nu trec
totul sub tăcerea cuvenită pentru a fi corect înţeles cu rostul cuvintelor de
faţă.
Vin dinaintea cititorilor cu o
mărturisire: anume, cât de tare am fost surprins să aflu după Revoluţie, că
Dobre Constantin, liderul grevei minerilor din 1977 trăieşte, nu este mort,
victimă a unui accident de circulaţie înscenat de Securitate, aşa cum aflasem,
în repetate rânduri, de la Europa Liberă. Această crimă era unul din motivele
cele mai serioase care mă ţineau deoparte de lăudătorii regimului ceauşist.
Conform unui principiu: orice poţi ierta, numai crima nu!
Constatarea că Dobre Constantin
trăieşte, că nu a fost ucis de Securitate, de Ceauşescu deci, aproape că mă
nemulţumeşte. Mă simt astfel oarecum dezis în ceea ce gândisem despre N.C.
Devine Ceauşescu mai puţin odios?… Nu! Categoric nu!… Cât poate să
conteze că victimele sale nu sunt 60000, ci doar 59999…
Iată însă că, după o vreme, aflu
că n-ar fi vorba chiar de 60000 de victime ale genocidului, agenţiile de presă
străine, Amnesty International în speţă, care s-au grăbit primele să lanseze
această cifră chiar înainte de pornirea procesului, acum tot ele se grăbesc să
pună în circulaţie altă cifră: 600, adică 1% din ce se anunţase iniţial!
Iar zilele acestea, procesul de
la Timişoara ne pune dinaintea altei rectificări: nu 6000 sunt morţii de la
Timişoara – cum îi numărau agenţiile de presă occidentale înainte de 21
Decembrie, ci „numai vreo 120… Este o oarecare diferenţă de la 120 la 6000, sau
de la 600 la 60000! Umflarea cifrelor, ca procedeu propagandistic, nu ne este
necunoscută. Ultimul congres al PCR s-a evidenţiat în mod deosebit prin
supralicitarea acestui procedeu tipic ceauşist. Dar comparând cifrele, trebuie
spus că presa occidentală – fireşte, o parte din ea – se dovedeşte astfel a fi
mai ceauşistă decât însuşi Ceauşescu!… Care, precum se ştie, plusase de la 15
milioane la 60, adică împătrind, dar nu însutind!…
Fireşte, oroarea crimei nu creşte
şi nici nu scade prin aritmetica sumei şi a diferenţei. Dar este acum evident
că s-a contat (cine?) pe puterea de a impresiona a cifrei, a numerelor mari!
Putere pe care acestea o şi au asupra omului de rând. Altminteri, în ce mă
priveşte, mie îmi fusese de ajuns şi una singură, o singură crimă săvârşită de
Ceauşescu, asupra lui C. Dobre, ca să-l descalific în sinea mea ca om şi ca
preşedinte!
Pe fondul acestor calcule, la
care ajung involuntar, prin mecanica inevitabilă a gândurilor, de care n-ai cum
te apăra, cade dezvăluirea senzaţională ce o face în paginile revistei „22” una
dintre cele mai proaspete personalităţi ale vieţii noastre culturale: d-l Dan
Petrescu, ministru adjunct al Culturii.
Voi lua foarte în serios această
dezvăluire, cu atât mai mult cu cât ea dă altă interpretare faptelor decât cea
care mie mi se pare firească, cea mai şi singura firească. Faptele ar fi
următoarele: din iniţiativa conducerii de partid (deci şi a lui N. Ceauşescu
sau, poate, în primul rând din iniţiativa acestuia, cunoscut fiind stilul său
autoritar de a conduce), după 1965 au fost invitaţi să se întoarcă în ţară
câţiva dintre cei mai iluştri cărturari români din Occident. Astfel, lui Mircea
Eliade i s-a oferit să vină în Bucureşti şi să organizeze un institut de
orientalistică, pe care să-l şi conducă!… Dumnealor Monica Lovinescu şi Virgil
Ierunca li s-a oferit, de asemenea, să intre în viaţa literară românească,
stabilindu-se în ţară de tot sau numai parţial!… Dezvăluirea acestor diligenţe,
la care marii noştri exilaţi au rezistat, refuzând ofertele, mi se pare teribil
de grăitoare. Atât numai că această împrejurare nu prea vorbeşte împotriva lui
Ceauşescu şi nici împotriva mesagerilor săi, cum crede domnul ministru Dan
Petrescu.
Deci Nicolae Ceauşescu s-a gândit
să-l invite pe Mircea Eliade în ţară şi l-a şi invitat, prin însuşi Constantin
Noica. Dumnezeule?! De ce o fi refuzat Mircea Eliade să se întoarcă în ţară?!…
Deci Monica Lovinescu şi Virgil
Ierunca au fost poftiţi şi ei în ţară, cu autoritatea bine meritată pe care
şi-o cuceriseră până atunci, ca să pună umărul să urnim cultura noastră atât de
rău împotmolită în glodul proletcultului! (Căci nimeni nu-şi imagina că pot fi
poftiţi soţii Ierunca să se alăture corului de linguşitori oficiali!) De ce aţi
refuzat, de ce?, Monica şi Virgil Ierunca? De ce?
Simt deodată nevoia de a cunoaşte
lista completă a românilor din străinătate care au fost poftiţi, după 1965, să
vină în ţară ori să intre în contacte directe şi curente cu ţara. Lista
acestora mi-e mai necesară decât lista informatorilor din Uniunea Scriitorilor
sau de la Universitate. Mă face mult mai curios! Mă priveşte într-un mod mult
mai personal!…
Doamne, păi cu Mircea Eliade în
ţară şi cu toţi ceilalţi mari români din imigraţie, cum să nu mă gândesc eu că
însuşi Ceauşescu n-ar mai fi fost cu putinţă?!… (cu atât mai mult un Dulea sau
o Suzana ori Tamara… N-am mai fi auzit nici măcar de numele lor!)
Nu cumva refuzul lui Mircea
Eliade şi al celorlalţi, cărora noi le duceam dorul aici, ca unor părinţi ori
fraţi mai mari, nu cumva acest refuz explică într-o oarecare măsură tot ce a
urmat?!… Nu trece oare asupra acestora, asupra acestui refuz, o parte, o
părticică infimă, dar parte din vinovăţia atât de mare a lui Ceauşescu?…
Să mă ierte Dumnezeu, dar eu cred
că da! Iar revelaţia acestei circumstanţe atenuante pentru Nicolae Ceauşescu
mi-o oferă dezvăluirile făcute de Dan Petrescu în revista „22”. Sursa fiind
guvernamentală, ea capătă astfel o greutate la care n-ar fi sperat nici
inculpatul însuşi! Noi însă ce să credem din această împrejurare?…
„Mortul e de vină!”, iată un alt
proverb, de data asta strict neaoş, am impresia. Să nu ne supunem nici acestei
precepte care încearcă să minimalizeze şi să reducă proporţiile unui dezastru
la ceea ce este ireversibil, fără întoarcere. Sunt buni de plată şi
supravieţuitorii, dacă se dovedesc a fi vinovaţi. Este ceea ce deduc din
intervenţia salutară pentru adevăr a domnului ministru. Atât doar mă
îngrijorează impresia că acest serviciu adus adevărului a fost cu totul şi cu
totul involuntar din partea onor domnului ministru Dan Petrescu.
Martie(?) 1990
Ion COJA
Domnule profesor
ION COJA, inaugurați pe blogul dumneavoastră o serie nouă de texte, sub
titulatura generală MEMORANDUM EST. În traducere liberă, „ce trebuie
memorat sau ce merită să fie ținut minte”. Veți publica sub această umbrelă
texte mai vechi, publicate la vremea când au fost scrise sau nu. Publicați
pentru saftea un articol surprinzător, despre Ceaușescu. În ce împrejurări a
apărut acest text?
A apărut într-o publicație a
PNȚ-CD, în martie sau poate chiar în februarie 1990. A fost primul articol în
care i s-a luat apărarea lui Ceaușescu. Și primul text din presă când numele
lui Ceaușescu a fost scris normal, cu majuscula cuvenită la începutul numelui.
Vă mai amintiți, caraghioșii din presa noastră găsisieră cu cale să-l pună la
zid pe Ceaușescu și prin acest artificiu grafic penibil?… Nu mai foloseau
litere mari nici pentru Nicolae, nici pentru Ceaușescu!…
Vă mai amintiți
numele publicației?
Avea un nume cam lung și
necomercial. În cuprinsul numelui se afla și cuvîntul Capitală sau București.
N-a rezistat mult pe piață. Redactor adjunct era bunul meu coleg Alexandru
Saucă, el mi-a cerut un articol și eu, știind că orice aș scrie, Saucă îmi publică,
am scris textul de mai sus. Îl credeam pierdut, am găsit zilele trecute o
dactilogramă. Sunt chiar mândru că am scris acest text! Data publicării? Sigur
înainte de 20 mai 1990, la aprecierea mea ar fi februarie sau martie 1990. Mai
era ministru Dan Petrescu, la cultură.
Sunt mulți care vă
critică pentru simpatiile Dvs pro-ceaușiste!
N-am astfel de simpatii, domnule.
Urmăresc aflarea adevărului și atât. Nu mă deranjează când trebuie să-mi schimb
părerea despre cineva. N-o fac în funcție de interese sau conjuncturi, ci numai
în funcție de datele noi care pot să apară. Iar după 1990, despre Ceaușescu au
apărut o mulțime de date noi, cum era și normal. Surpriza este că aceste date
noi sunt de regulă favorabile lui Ceaușescu. Nu este vina mea. Eu cred că
trebuie să ne bucurăm oridecâteori faptele ne obligă să ne schimbăm în bine
părerile despre cineva! Chiar dacă acea persoană ne-a făcut mult rău sau ne
este profund antipatică. Așa este creștinește.
Au trecut 21 de ani
de la scrierea acestui articol. Vă păstrați aprecierea la adresa celor din
emigrație care au refuzat să colaboreze cu regimul ceaușist?
Păstrez regretul că liderii
emigrației românești anti-comuniste nu au revenit în Țară, așa cum se întâmpla
în Ungaria sau Polonia. Liderii emigrației din aceste țări și-au vizitat destul
de des Țara. La noi de ce nu s-au petrecut lucrurile la fel?… Cu excepția lui
Drăgan și Coandă, ceilalți s-au ținut la distanță. Ar trebui să aflăm de ce!
Iată, am aflat după 1990 că Nicolae Ceaușescu a făcut acest gest de președinte
normal și i-a invitat!… Am discutat după 1990 subiectul cu Paul Anghel. Mai
ales cazul lui Mircea Eliade, cu care Paul Anghel a avut o corespondență
intensă. Cred că ar trebui publicată această corespondență. O s-o caut pe
doamna Malvina Urșianu, soția lui Paul Anghel, să-i propun această restituire…
Dacă țin minte bine, Paul Anghel o învinuia pe Monica Lovinescu că a insistat
pe lângă Mircea Eliade, nu cumva să accepte să facă o vizită în România!… Cum
că ar pierde astfel toată susținerea Occidentului!
Ce ați vrut să
spuneți prin fraza următoare: „însuși Ceaușescu nu ar mai fi fost cu
putință”?
Am vrut să spun că venind
în Țară oameni ca Mircea Eliade, un Cioran, un Eugen Ionescu, un Uscătescu sau
Stefan Lupascu, și întâlnindu-se cu ei Ceaușescu, sfătuindu-se cu ei, poate că
am fi avut în fruntea Țării un alt Ceaușescu!… Mai înțelept, mai prudent, mai
șlefuit… Pe care nu l-ar mai fi putut înjura cu și fără motiv la Europa Liberă,
iar noi nu am mai fi avut atâtea motive să-i cerem capul în decembrie 1989… E
de lămurit cine a avut interes să nu se petreacă aceste evenimente ce țineau de
normalitatea vieții! Mi-e teamă că este vorba de aceleași forțe și interese
nenorocite care au acționat și la data când comuniștii români au refuzat
moștenirea pe care a vrut să ne-o lase Brâncuși.
Cine adică?
Cum cine? Cominterniștii de
atunci, în frunte cu Leonte Răutu! Părinții lui Tismăneanu, Andrei Oișteanu sau
Petre Roman. Activiștii anti-românismului. Este prostie curată să crezi că
Nicolae Ceaușescu, înconjurat de oamenii Moscovei, neștiind prea bine în cine
să aibă încredere, a făcut tot ce a vrut și numai ce a vrut!… Să luăm cazul lui
Dobre Constantin. Am intrat în legătură cu dînsul pe Internet. Mi-a spus multe
lucruri interesante. Printre care și acela că Nicolae Ceaușescu, după ce a dat
ordin ca liderul minerilor să fie adus la școala de partid, la fabrica de
lideri de la Ștefan Gheorghiu, a tot întrebat de Dobre ce mai face și a ținut
să-l cunoască, să și-l apropie ca om. A fost imposibil! Securitatea a găsit
mereu motive și pretexte ca să împiedice această relație, dintre președintele
Țării și un tînăr care avusese curajul să înfrunte sistemul. Iar acest curaj îi
plăcuse lui Ceaușescu!… Dar te întreb, ce Securitate a fost aceea? Că au fost
mai multe! Una controlată de KGB, alta de Mossad sau CIA, alta de Budapesta
etc. Numai una controlată de români nu a prea existat!…
Cu altă ocazie
spuneați că a existat și o aripă naționalistă a securității! Sensibilă la
interesele românești!
Dacă am spus așa, am greșit. E
adevărat că au existat ofițeri de securitate cu sentimente românești, dar ei nu
au acționat solidar între ei, ca o entitate, ci fiecare după capul lui. Nu au
știut să acționeze în haită, ca ceilalți! I-ați văzut în Decembrie 1989, cât au
fost de penibili!… Și ei, și Armata! De 21 de ani aștept ca securiștii ăia
naționaliști să se arate în viața publică, să facă corp comun cu militarii
naționaliști și să întreprindă ceva, o activitate, o acțiune, prin care să-și
spele păcatele și obrazul!
Să revenim la
Ceaușescu.
Să revenim la emigrația
românească. A fost manipulată, și din Țară, de agenții cominternului, și din
afară, pentru a fi adusă la starea de prostație în care am cunoscut-o atunci
când m-am dus în Occident prima oară, în 1984. L-am căutat pe Cicerone Poghirc.
Adusesem cartea lui Dumitru Mărtinaș, despre ceangăi, și căutam pe cineva să
facă caz de ea, să scrie etc. Și mi-a povestit Poghirc de ce el, personal, nu
poate să facă nimic: orice român care încearcă să facă ceva împotriva
propagandei iredentiste maghiare, este imediat taxat că este susținut de
Ceaușescu, de oamenii acestuia. Am discutat despre prostia și tembelismul celor
care aveau această reacție și se considerau anti-ceaușișiti. Am discutat acest
subiect straniu și cu Adolf Armbruster, neamțul cu sentimente atât de
românești. Am conchis cam așa: în felul acesta, dacă orice gest făcut în
apărarea Ardealului și a altor interese românești nu poate fi înțeles decât ca
efect al politicii lui Ceaușescu, al manevrelor acestuia, lui Ceaușescu i se
aduce omagiul cel mai autentic!… Numai niște proști și imbecili puteau avea
această reacție, să taxeze drept ceaușist și colaborator cu securitatea pe
orice român care se arăta mai patriot! Ungurii nu făceau așa și numai vocea lor
se auzea în Occident.
Ca și acum! Dacă te
arăți mai patriot, normal de patriot, te taxează drept ceaușist!
Eh, nu-i chiar așa! Au început
proștii să se mai rărească printre noi!
O ultimă întrebare: Spuneați în
textul articolului, atunci, în 1990, că, din modestie, lăsați multe nespuse
despre gesturile dumneavoastră împotriva sistemului politic în care am trăit
până în 22 Decembrie! Puteți aminti măcar unul singur dintre aceste gesturi?
Mi l-a amintit cu ceva vreme în
urmă Alexandru Sincu, eu îl cam uitasem: în 1979, am refuzat să mai plătesc
cotizația la sindicat. Și n-am mai plătit-o până în decembrie 1989… Dar
detaliile, cu altă ocazie!
A consemnat N.V.
București, 9 martie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)