DV Marin - Ziarul Meridianul nr. 17 de joi 1 mai 2025

 

Ben Todică - DESTINUL UMAN

 

DESTINUL UMAN

 

Nu știu cum am ajuns atât de bolovani.

Nu înțelegeam și credeam aproape totul când toți aruncau cu pietre și lozinci demonice în comunism, însă azi, după 435 de ani de capitalism am realizat că eu nu l-am cunoscut așa, și că am descoperit o altă față a lucrurilor. Eu nu pot să-mi descriu decât perioada trăirii mele din 1952 pană în 1979 când am părăsit țara, trecând fraudulos frontiera în Iugoslavia. Nu știu cât de dictator a fost Ceaușescu pentru că nu l-am simțit așa în acele timpuri. L-am văzut ca un luptător împotriva comuniștilor ruși și simpatizant al vestului democratic.

În această prezentare, încerc să demontez mitul civilizației europene, dezvăluind un viitor al declinului gestionat, al dezindustrializării, al colapsului demografic și al represiunii tehnocratice sau a thnofeudalismului, cum îi zice Yanis Varufakis.

Să explic modul în care soarta Europei a fost scrisă pentru viitor de către Proprietarii și Controlorii naționali ai Capitalului Financiar Global (OCGFC) explicată pe rețelele de mediatizare de mai mulți specialiști și, de ce prăbușirea continentului a fost inevitabilă - proiectată de cei care i-au construit odinioară bogăția prin exploatare și jaf.

 

„Dar n-am ce face, Europo – tu nu m-auzi, deşi nu-s mut –

Când mi te văd asediată de spectrul larg al nebuniei

Călcată însăţi tu pe coaste de Evul Mediu renăscut

Atât îți cer acum, bătrâno, grijește Floarea României!”

(MI)

Tot ce i se aplică Europei azi sunt mecanisme de eutanasiere induse prin inteligența artificială, nu unor țări ci unor regiuni dispersate, deoarece IA așa le vede: ele nu se mai conduc ci doar supraviețuiesc conduse de datorii și lipsite de suveranitate, toate planificate nu întâmplător; chiar și războiul din Ucraina a fost indus.

Pentru noi, cei care am crescut să ne credem buricul civilizației, ajunși în Europa, am observat că oglinda s-a întors: Occidentul nu a fost niciodată un model de civilizație, a fost o mascaradă a rafinamentului care ascunde o moștenire de violență, brutalitate, furt intelectual și eșec moral.

Principalul lucru care i-a făcut pe americani să se simtă liberi a fost faptul că puteau să se urce în mașină și să călătorească nelimitat pe distanțe mari prin țară. Prosperitatea, libertatea religioasă, libertatea de a călători fără restricții... a creat fundamentul iluziei lor de a fi liberi.

De exemplu: azi dacă plătești pentru o casă timp de 30 de ani, cum am făcut și eu, și după pensionare, guvernul îți poate confisca locuința dacă nu ai fonduri pentru a-ți plăti impozitul anual pe proprietate - de fapt nu ești chiar liber. Însă oricine este bogat nu are limite. Dacă cineva are peste 10 milioane de dolari de cheltuit, poate practic să plece sau să se mute în orice țară dorește și, chiar dacă nu vrea să se mute, poate trăi oriunde dorește și nu i-ar păsa deloc dacă restul lumii ar suferi.

Suntem fermecați rău de sistem; adică vrăjiți de judecata egoului și căutarea plăcerii. Limbajul și divinul sunt despre auto cultivare etc... Chiar și odată, așa cum arăta Dante, popoarele abrahamice, evreii, islamiștii și creștinii mistici se înțelegeau până și cu popoarele indigene... Poți înțelege cum catarii, Dante etc. foloseau limbajul cu dragoste de cuvânt, ca pe medicamente - adorațiile vieții divine... Dar, să vedem cum a decăzut omenirea până în punctul în care pre-limbajul, istoria sa este coruptă și scriptura este spartă.

Totul nu este decât o acaparare nenorocită de folosire a puterii bănești. Este rețeta cuprinzătoare a prădătorilor. O altă modalitate de a spune că informațiile, cunoștințele sunt o sabie cu două tăișuri și că fenomenul se extinde. Nu-mi pot imagina un rău mai mare decât să văd interconectarea lucrurilor la o rezoluție atât de înaltă și toate acestea pentru a mă întoarce și prescrie teocrația; dar asta nu face decât să schimbi un sistem de subjugare cu unul și mai opresiv.

Iubirea de sine este mai contagioasă decât lăcomia.

Proprietarii și controlorii finanțelor globale (OCGFC) au crescut și au depășit structurile în care s-au născut inițial. După modelul statal, ei s-au compartimentat în boxe și în ele au creat sisteme și reguli de control, iar fiecare boxă are sistemul ei economic de administrare și putere în stat. Economia fiecăruia (noi le numim țări) e lipsită de legi proprii. Și atunci, cei aleși ca să poată conduce cresc în putere fără reguli și necontrolați local încât la un moment dat se trezesc că ei nici nu mai sunt cetățeni ai acelor boxe.

Odată ce ai crescut peste nivelul zidurilor boxei, tu începi să vezi lucrurile diferit. Te aliniezi cu instituțiile globale și uiți de ai tăi. Noi ne privim ca țări și națiuni cu tradiții culturale milenare, ei nu. OCGFC privesc și văd doar zone și resurse de exploatat atât naturale cât și omenești. Ei văd zone oportuniste de îmbogățire ignorând țări, granițe și legi naționale. Ei nu țin cont de religie, istorie sau ideologie locală, cultură, patriotism, naționalism, artă sau origini etc. Pe ei nu îi interesează decât banul. Dacă noi privim spre o zonă, vedem două, trei țări, însă nu și ei. Ei văd un coridor lung de minerale ce trebuie exploatate. Când ei privesc țara Congo, nu văd o țară, ci văd Cobalt pentru bateriile lui Elon Musk.

Ca să le poți prezice intenția trebuie să-i cunoști așa cum sunt.

Noi suntem obișnuiți cu instituțiile noastre locale de a decide în raport cu noi, cu necesitățile poporului nostru, însă acele vremuri sunt trecute azi în vest. Puterile globale au depășit demult pe cele locale. Conducătorii țărilor de azi nu mai răspund cerințelor votanților, ci ale puterii globale. Lui Trump nu îi pasă de America, așa cum nici Ursulei von der Leyen de Europa și dacă nu înțelegem asta, vom fi dezamăgiți de comportamentul lor.

Noi credem că președinților europeni le pasă de ceea ce se întâmplă în Ucraina cu războiul, însă nu e așa. Lor le pasă doar de îndeplinirea directivelor trasate de finanțele globaliste. Nu de morții frontului, ci de resursele câștigate prin confruntare, apoi negociere cu Rusia. Singurul mod prin care ei supraviețuiesc este să cotropească și să deposedeze națiunile sărace de munca lor. În 50 de ani, Europa va dispărea din istorie ca centru al civilizației în ciuda încercărilor ei de a se conecta cu țările din est, China și India sau cele din BRICS.

Europa va avea destinul României din ultimii 35 de ani. În ciuda tuturor încercărilor ei, Europa se prăbușește. Acea boală a trădării și execuției conducătorilor ei s-a extins pe nesimțite în întreaga Europă construită din bărbați lipsiți de profunzime și demnitate umană, parental deveniți găluște, moluște, „propizde exotice”, cum scria un general în rezervă.

Europa nu mai e văzută ca forță credibilă. Este intenționat reprogramată și redusă la un nou teren de testare, focar războinic bandițesc. Ucraina a fost instrumentul de rupere al Europei de Rusia și extinderea pârjolului în ea, devenind noul Orient Mijlociu, aruncând-o în dezintegrare. Totul a fost planificat de infanteriștii globali. Dezindustrializarea care a avut loc în România se extinde acum pe toată suprafața Uniunii Europene. Germania care a fost motorul Europei până azi, acum funcționează fumegând. Franța condusă de Macron și destrăbălările politice din ea e de râsul lumii. Iar restul țărilor europene au ajuns la nivelul existenței dinainte de industrializare a lumii. Și tot ce se întâmplă nu e o decădere natural, ci una planificată de golanii hrăpăreți, finanțiștii globali.

Golanii Financiari Globali împreună cu tentaculele finanțelor europene protejați de armata americană, descalificând complet organizația NATO și cărând înainte cu respect ignorarea pe mai departe a forțelor locale din vest. Mutându-și astfel noile baze în est, Polonia și România, noi țări flămânde și în poftă de glorie. Vestul rămâne să ajungă zona de conflicte locale. Război civil continuu. Videocamere peste tot și poliții militare pe străzi. Noii politicieni nu vor mai fi responsabili în fața alegătorilor, ci în fața comisiilor financiare globale.

Încetul cu încetul națiunile se vor desființa. Populația va fi amestecată și ținută sub tăcere, intimidată cu pensii de supraviețuire. Inteligența artificială va conduce și face experimente de guvernare a populației prin creare de noi logaritmi de control. Centrele vor fi liniștite și vesele atât timp cât populația se va supune. Iar pentru toate țările care și-au dorit mereu, au aspirat să fie primite în Uniunea Europeană, să fie acceptate ca parte a culturii și înțelepciunii Europei. Europa le poate servi doar ca poveste sau ca basm frumos, nu ca model de cetățean modern. Pentru că de-a lungul istoriei ei nu au încetat de a fi violenți cotropitori și colonialiști.

În ciuda atrăgătoarelor modele și arhitecturi artistice, în ciuda paradelor insistenței că realizările lor academice sunt de neegalat. În ciuda tuturor acestor pretenții, ei vor continua să rămână PRIMITIVI așa cum au fost dintotdeauna.

Comportamentul sălbatic a fost dintotdeauna același. De fapt, iluminarea lor i-a făcut și mai violenți și mai jefuitori, criminali. Trebuie să înțelegem că sălbăticia în comportament nu e un indicativ numai al căderii din punct de vedere moral, ci reprezintă și o ratare a intelectului uman. Omul inteligent nu se comportă așa. Viol și jupuire nu sunt parte dintr-o minte intelectuală strălucită. Nimeni nu gândește așa despre o persoană care comite astfel de crime – „că ei sunt rafinați, sofisticați și inteligenți.” De ce ai crede altfel despre o națiune care se comportă așa? Chiar mai mult: când furi în loc să construiești, când exploatezi în loc să cultivi, când copiezi în loc să studiezi și să creezi. Acest lucru l-au făcut europenii copiind de la egipteni, indieni, asirieni și alte popoare preistorice. Atunci când tu faci sclavii să se istovească pentru tine în loc să muncești, tu nu te dezvolți intelectual, spiritual sau să modelezi în termeni sănătoși caracterul tău de om.

Nu există scurtătură spre civilizație, ci doar o fațadă goală pe dinăuntru precum toți conducătorii noștri de azi sau din‚ ’89 încoace.

Ați văzut că toate hotelurile arată minunat la intrare și recepție, iar camerele sunt roase de timp și neîntreținute? Asta e Europa, vestul. Împopoțonați, flămânzi și hrăpăreți. E ca și cum ai compara un agricultor cu un hoț din aprozar. Nu sunt egali. Unul care fură nu e egal cu unul care câștigă cinstit. E mare diferența!

Unul care folosește nu e egal cu unul care creează obiectul. Nu sunt identici ca revelare din punct de vedere mental, spiritual, intelectual, psihologic. În orice fel sau cale, ei nu sunt egali. Când vestul vorbește de dezvoltare, se referă doar la dezvoltarea materială și economică. Nu pot vorbi despre dezvoltare morală și etică, intelectuală și spirituală pentru că dezvoltarea lor materială a fost făcută prin imoralitate, antispiritualitate și căi brutale.

Dacă vrem să vorbim despre dezvoltări morale, culturale, spirituale, intelectuale, filozofice sau evoluții actuale inteligente ca și criterii ale termenului dezvoltare/evoluție, atunci vestul ar fi clasificat ca lume subdezvoltată. După aceste criterii, lumea întâi și a treia își vor schimba locurile. Populațiile așa numitelor lumi avansate trăiesc în condiții materiale de lumea a treia. De ce oare trăiesc ele așa? Pentru că ele nu s-au dezvoltat și nu s-au civilizat.

Cultura vestului e subdezvoltată. Cum poți să-i motivezi să evolueze, când îi pui să se întreacă la alergat. Cât de repede fugi (păi după ce îi dai în cap unuia trebuie să fugi repede ca să nu fii prins). Dacă tu ai nevoie ca oponentul să aibă amândouă picioarele rupte și mâinile legate la spate, ce fel de campion la box ești tu? Dacă trebuie să-i interzici cultura intelectuală, morală și realizările sale civilizaționale, unuia pentru a demonstra altora că a ta e mai mare, atunci cât de mult ai evoluat ești tu?

Dacă adevărul tău este atât de frumos și mare, atunci de ce e nevoie ca tu să-i dărâmi vestigiile istorice și civilizaționale și să le transformi în ruine? De ce ți-e frică? De ce construiești minciuni fantastice despre ceilalți? Despre musulmani, despre chinezi, despre Africa și așa mai departe.

Dacă te crezi atât de mare de ce trebuie să-i cotropești pe alții? Ai fi binevenit dacă ai fi într-adevăr cineva. Nu ți-ar cere nimeni să pleci din țara lor. Adevărul e că nimeni nu vă dorește în țara lor pentru că sunteți subdezvoltați moral. Mințiți, manipulați și dați în cap. Deci, în concluzie, sunteți subdezvoltați ca oameni. Voi nu aduceți civilizație, voi o asupriți. Spun asta ca să vă arăt de ce Europa merge în direcția în care merge, ne spune un analist.

Întregul Vest a căzut pe o traiectorie de prăbușire, de involuție. Și motivul e: pentru că nu a evoluat. Nu s-a civilizat.

Vestul este o fraudă violentă! Nu își respectă familia. Nu-și respectă cuvântul dat. E necredincios. E lacom, încrezut, puturos și este plătit să omoare. E nesigur, laș, toxic, neiertător, violent, bătăuș, scandalagiu și murdar. Nu vrei să șezi lângă el în autobuz că miroase urât. Darămite să-l angajezi ca învățător sau să-l dai exemplu ca civilizat. E doar un criminal vicios care nu are curajul s-o recunoască. Si atunci să nu fim surprinși că vestul se prăbușește?

În cultura vestului se promovează și admiră criminalul, trădătorii, păcălicii, mincinoșii, profitorii, exploatatorii, hoții pe care îi ridicăm în slăvi. Îi iubiți și premiați pe tirani. Îi încurajați pe oameni să renunțe la moral, spirit și educație în schimbul consumerismului nesăbuit și al materialismului. Agonisire cu orice preț și de oriunde. Și dacă le promovezi în societate, desigur că noile generații așa ajung să creadă că e normal să-i deposedezi pe alții de munca lor.

Acesta e drumul pe care îl pavați pentru viitorul civilizației voastre?

Cum să obții poziții înalte și putere. De fapt tactica voastră este - cum să devii un om oribil. Un sălbatic primitiv. O persoană necivilizată.

Vestul a creat sistemul așa. Ei l-au programat, în așa fel încât panaramele societății ajung în poziții de conducere și prădează omul. Ai crezut că o dată ajunși sus, se vor schimba și se vor opri. E doar o deziluzie să aștepți asta de la un om subdezvoltat moralicește. Și noi stăm privind din afară șocați, sperând că vestul a evoluat. Dar nu.

Asta mă duce cu gândul la artiștii care desenează gropi sau poduri pe trotuare deosebit de credibile încât chiar și animalele le ocolesc. Așa face și politicianul de azi. Pictează uși și ferestre pe pereți către un viitor luminos, iar atunci când vrei să ajungi acolo, te lovești cu capul de zid și pici jos, cădere dureroasă. Aceasta e meseria de politician - să mintă. Să te convingă să treci prin perete în credința că, acesta e pasul spre înainte. Destinul Uman.

 

Ben Todică

 

 

COMENTARII:

Marian Ilie

Un articol de un realism tulburator despre lumea si minciuna in care traim acest inceput de nou mileniu, propus de prietenul Ben Todică, jurnalist-cineast-artist roman traitor in Australia. Suntem din aceeasi generatie, nascuti si crescuti in ascelasi sitem de valori spirituale, el plecand din tara dupa  ce s-a lansat aici in arta cinematografica, dupa care s-a pornit sa colinde lumea in cautarea unor cai verzi. 

Impreuna am colindat apoi lumea, el mai mult cu pasul, eu mai mult cu mintea, iar acum constat ca din ambele ipostaze lumea se vede la fel. Dovada - curgerea impresiilor si ideilor, consfintita prin citarea in textul sau a unei strofe dintr-un pamflet din volumul meu "Pandemicale si eurotriste". Culmea este ca traim in antipozi, de unde Europa se vede in aceleasi culori sumbre...

Ion Coja - De ce trebuie votat GEORGE SIMION ?

 

De ce trebuie votat GEORGE SIMION ?

 

1. Mai întâi pentru că ceilalți candidați nu merită nicicum onoarea și răspunderile funcției de președinte al României. Victor Ponta, la câte păcate are nici nu ar mai trebui să apară în public! Crin Antonescu s-a retras din viața politică și bine a făcut. S-a lăsat reanimat/inventat în jocul coaliției, incapabilă să promoveze un candidat valabil. Crin Antonescu bifează participarea coaliției la alegeri. Act de prezență, nimic mai mult! Nicușor Dan este și el împins de la spate, nu este clar de cine, deși e de preferat celor doi de mai sus. Dar nu are anvergura și energia lui GEORGE SIMION, capacitatea acestuia de a făptui.

2. L-am urmărit cu atenție pe GEORGE SIMION în conferința de presă maraton, când s-a supus aproape 6 ore la tirul de întrebări  al unor ziariști din mass media neafiliată sistemului, ziariști propriu zis independenți. Candidatul SIMION s-a dovedit un bun cunoscător al Țării, al problemelor dintr-o mulțime de localități și județe, oferind comentarii și soluții la aceste probleme. Oferind o viziune globală asupra problemelor Țării.

3. GEORGE SIMION este beneficiarul unui program de guvernare elaborat sub conducerea sa de specialiștii din AUR. Am luat cunoștință de acest program atunci când a fost lansat, în urmă cu vreo doi. Un program de Țară echilibrat și realist, însuflețit de dorința de a fi în slujba poporului. Întâmplător știu că colegii lui SIMION s-au folosit și de un document al Academiei Române, instituție la care s-au prezentat cu programul AUR de guvernare spre avizare. În conferința de presă amintită, GEORGE SIMION a dovedit că știe pe ce lume trăiește, are soluții la problemele care îi frământă pe români și are, mai presus de orice, voința de a se implica în viața noastră spre a se face util și folositor. Are știința, voința și putința de a fi conducătorul nostru.

4. Adversarii săi au încercat să-i găsească defecte și greșeli compromițătoare. Nu au găsit nimic care să-i păteze reputația. Au încercat să inventeze punând în circulație minciuni și calomnii. Ultima, cea despre un milion și jumătate de dolari plătiți unei firme de loby din SUA. L-am sfătuit pe SIMION să-i dea în judecată pe nemernicii de la Antena 3 pentru calomnie. Nu e târziu s-o facă în zilele următoare, după primul tur de scrutin, chiar dacă va obține peste 50% din voturi...

5. GEORGE SIMION VA FI PRIMUL PREȘEDINTE POST-DECEMBRIST CU ORIGINI ROMÂNEȘTI CERTE. Ultimul, Johanis, avea ambii părinți minoritari, ceilalți trei cu unul dintre părinți ne-român, țigan sau evreu.

6. SIMION este un om normal, cu o biografie așijderea. Dintr-o familie onorabilă, cu un parcurs școlar fără cusur, s-a remarcat de tînăr prin implicarea în viața politică, pe linie apăsat naționalistă, patriotică, remarcându-se ca promotor al Unirii Basarabiei la Țara mamă. A împânzit Țara cu inscripția „Basarabia pământ românesc”, detaliu puțin cunoscut.

7. A desfășurat o activitate internațională intensă, făcându-se remarcat în cercurile conservatoare suveraniste din Europa. A primit funcții de încredere și prestigiu în instituțiile internaționale angajate pe această ideologie, aflată în concordanță cu cele mai strălucite minți din tradiția politică românească. A dovedit că poate reprezenta România cu succes în arena internațională.

8. Și-a format o echipă de colaboratori selectați pentru competența și patriotismul lor, pentru corectitudine.

9. S-a dovedit a fi un om sincer, incapabil să trișeze, obsedat de principiul cinstei și onoarei. 

10. Adversarii săi au încercat să lanseze zvonul că GEORGE SIMION este sprijinit de persoane importante din serviciile secrete. Am spus-o și o repet: ar fi grozav ca serviciile noastre secrete să susțină candidatura unei persoane ca SIMION GEORGE!

 

Dixi et salvavi animam meam!

 

Doamne, ajută!

 

Al dumneavoastră Ion Coja

 

30 Aprilie 2025

Gabriel García Márquez - ÎNECATUL CEL MAI FRUMOS DE PE LUME

 

Gabriel García Márquez

POVESTIRI

 

ÎNECATUL CEL MAI FRUMOS DE PE LUME

 

Cei dintâi copii care au văzut promontoriul întunecat şi tainic înaintând în mare şi au închipuit că era un vas duşman. Apoi au văzut că n avea steaguri şi nici catarge şi au crezut că ar putea fi o balenă. Dar când a ajuns la ţărm, împotmolindu se, i au dat la o parte puzderia de alge, braţele de meduze şi rămăşiţele de peşti şi naufragii ce l acopereau, desco¬perind abia atunci că era un înecat.

Se jucaseră cu el toată după amiaza, îngropându l în nisip şi dezgropându l, până când cineva a dat cu ochii de ei din întâmplare şi a dus vestea, sculând întregul sat în pi¬cioare. Bărbaţii care l au purtat pe umeri până la casa cea mai apropiată au băgat de seamă că era mai greu decât sunt morţii de obicei, aproape ca un cal şi şi au zis că stătuse poate prea mult în voia valurilor iar apa îi pătrunsese în oase. Când l au întins însă pe jos au văzut că era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă, dar au crezut că însuşirea de a creşte şi după moarte era poate în firea anumitor înecaţi. Mirosea a mare şi numai conturul mai dădea de bănuit că era leşul unei fiinţe omeneşti, căci pielea i era acoperită de o platoşă de peştişori şi de mâl.

N au fost nevoiţi să i cureţe faţa pentru a pricepe că era un mort de pe meleaguri îndepărtate. Satul avea doar vreo douăzeci de case de lemn, cu curţi pietruite fără flori, îm¬prăştiate la marginea unei fâşii deşertice. Pământul era atât de îngust, că mamele trăiau veşnic cu frica n sân că vântul le ar putea răpi  copiii, iar puţinii morţi pe care i făceau anii erau aruncaţi de pe ţărmul stâncos. Marea era însă molcomă şi darnică şi toţi bărbaţii din sat încăpeau în şapte luntre. Astfel încât atunci când l au găsit pe cel înecat le a fost de ajuns să se uite unii la alţii spre a şi da seama că erau cu toţii.

În noaptea aceea n au mai ieşit la pescuit, în vreme ce bărbaţii cercetau dacă nu lipsea careva de prin satele vecine, femeile au rămas sa se îngrijească de înecat. I au dat jos mâlul cu mănunchiuri de bucsău, i au desprins din păr ciulinii din adâncuri şi i au răzuit platoşa cu cuţitele de curăţat peştii. Pe măsură ce înaintau, şi au dat seama că ier¬burile de pe el proveneau din oceane îndepărtate şi din ape adinei şi că îmbrăcămintea i era zdrenţuită, de parcă ar fi plutit prin labirinturi de corali. Au mai luat aminte că şi Indura moartea cu trufie, căci n avea chipul singuratic al altor înecaţi în mare şi nici înfăţişarea sordidă şi mizeră a înecaţilor în râuri. Dar numai după ce l au spălat au înţeles ce fel de bărbat era şi atunci li s a tăiat răsuflarea. Nu era doar cel mai înalt, cel mai voinic, cel mai viguros şi mai bine înzestrat din câţi le fusese dat să vadă vreodată, ci acum, când stăteau şi se uitau la el, nici nu le venea să şi creadă ochilor.

N au găsit în sat un pat destul de lung pe care să l întindă şi nici o masă îndeajuns de solidă pe care să l privegheze. Nu i se potriviră pantalonii de sărbătoare ai bărbaţilor cei mai înalţi, nici cămăşile de duminică ale celor mai vânjoşi dintre ei, nici pantofii celui cu picioarele cele mai mari. Fermecate de disproporţia şi de frumuseţea lui, femeile au hotărât atunci să i facă nişte pantaloni dintr o bucată de pânză de corabie şi o cămaşă din văl de mireasă, ca să şi poată purta mai departe moartea cu demnitate. Pe când coseau aşezate roată, contemplând cadavrul între două împunsături, li se părea că vântul nu fusese niciodată mai înverşunat şi nici Marea Caraibilor mai zbuciumată ca în noaptea aceea şi bănuiau că aceste schim¬bări aveau cumva legătură cu mortul. Se gândeau că dacă bărbatul acela minunat ar fi trăit în sat, casa lui ar fi trebuit să aibă uşile cele mai mari, tavanul cel mai înalt şi podeaua cea mai trainică, iar rama patului său ar fi fost făcută din grinzile cele mai zdravene prinse cu ghinturi de fier, şi femeia lui ar fi fost cea mai fericită dintre toate. Se gândeau că ar fi avut atâta putere, încât ar fi scos peştii din mare doar strigându i pe nume, că ar fi muncit cu atâta îndârjire, încât ar fi făcut să ţâşnească izvoare din piatra cea mai seacă şi ar fi putut semăna flori pe ţărmurile stâncoase. L au asemuit în taină cu bărbaţii lor, gândindu se că aceştia n ar fi fost în stare să facă în toată viaţa lor ceea ce era el în stare să facă într o singură noapte, şi până la urmă au ajuns să i dispreţuiască în adâncul sufletului ca pe făpturile cele mai nevolnice şi mizerabile de pe pământ. Rătăceau pierdute prin aceste labirinturi închipuite, când cea mai bătrână dintre ele, care, fiind cea mai vârstnică, privise înecatul mai curând cu milă decât cu patimă, suspină:

— După chip pare să îl cheme Esteban.

Era adevărat. Celor mai multe le a fost de ajuns să se mai uite o dată la el ca să înţeleagă că n ar fi putut avea alt nume. Cele mai îndărătnice, care erau şi cele mai tinere, îşi păstrară mai departe iluzia că odată îmbrăcat, întins printre flori, cu nişte pantofi de lac, s ar fi putut chema Lautaro. Dar iluzia s a dovedit deşartă. Bucata de pânză n a ajuns, pantalonii, prost croiţi şi încă şi mai prost cusuţi, i au ieşit strimţi, iar puterea ascunsă a inimii făcu să i sară nasturii de la cămaşă. După miezul nopţii, şuierul vântului se domoli şi marea se cufundă în toropeala zilei de miercuri. Liniştea alungă cele de pe urmă îndoieli: era Esteban. Femeile care l îmbrăcaseră, cele care l pieptănaseră, cele care i tăiaseră unghiile şi i răseră barba nu şi putură înfrânge fiorii de milă când au fost nevoite să se resemneze şi să l aşeze pe podea. Au înţeles atunci cât trebuie să fi fost de nefericit cu trupul acela uluitor, care l stingherea chiar şi după moarte, îl văzură în viaţă condamnat să se stre¬coare într o rină pe toate uşile, să şi spargă capul de pragul de sus, să rămână în picioare când mergea în vreo vizită, neştiind cum să şi ţină mâinile netede şi trandafirii de focă, în vreme ce stăpâna casei căuta de zor scaunul cel mai solid şi l implo¬ra, moartă de frică, stai aici, Esteban, te rog, iar el, sprijinit de pereţi, zâmbind, nu vă faceţi griji, doamnă, stau bine aşa, cu călcâiele jupuite şi spinarea vătămată de atâta chin ce se repe¬ta în toate vizitele, nu vă faceţi griji, doamnă, stau bine aşa, numai ca să nu păţească ruşinea de a rupe scaunul, şi poate fără să fi ştiut vreodată că cei care i spuneau nu pleca, Esteban, aşteaptă măcar până se face cafeaua, erau aceiaşi care mai apoi şuşoteau s a dus în sfârşit prostul cel uriaş, prostul cel frumos. Aşa se gândeau femeile, stând lângă el cu puţin înainte de revărsatul zorilor. Mai târziu, acoperindu i chipul cu o batistă ca să nu l supere lumina, îşi dădură seama că era mort pe vecie, atât de neajutorat şi de asemănător cu bărbaţii lor, încât le ă podidit plânsul. Una dintre cele tinere prinse să bocească. Celelalte, care mai de care, trecură de la suspine la bocete şi, cu cât se jeluiau mai aprig, cu atât erau mai îmboldite s o facă, fiindcă înecatul era pentru ele din ce în ce mai mult Esteban, până când îl bociră atâta, că ajunse omul cel mai năpăstuit de pe lume, cel mai blând şi mai supus, bietul Esteban. Astfel că, atunci când bărbaţii s au întors cu vestea că înecatul nu era nici de prin satele vecine, ele au simţit, printre lacrimi, bucuria alinării.

— Lăudat fie Domnul, suspinară, e al nostru!

Bărbaţii socotiră că toată zarva aceea nu era altceva decât nazuri muiereşti. Osteniţi de anevoioasele căutări de peste noapte, tot ce şi doreau era să scape de povara nepoftitului înainte de a se înteţi dogoarea soarelui din ziua aridă şi fără vânt. Au încropit o năsălie din resturi de pânză de corabie şi ghiuri şi le au legat cu carlingi, ca să reziste sub greutatea trupului până la ţărmul stâncos. Au vrut să i înlănţuie glez¬nele cu ancora de la un cargobot, ca să se scufunde fără oprelişti în străfundurile mării, acolo unde peştii sunt orbi, iar scafandrii pier de nostalgie, şi pentru ca nu cumva curenţii potrivnici să l aducă la ţărm, cum se mai întâmplase şi cu alte trupuri. Dar cu cât se grăbeau mai tare, cu atât femeile se înverşunau să născocească tot felul de tertipuri spre a pierde vremea. Mişunau ca nişte găini speriate căutând talismane de mare prin cufere, stând mereu în drumul lor, unele pentru că voiau să i pună înecatului scapularul vântului prielnic, altele ca să i lege la mână o busolă călăuzitoare, şi după atât du te vi¬no, femeie, nu mi mai tot sta în cale, uite că era gata să cad peste răposat, bărbaţii intrară la bănuieli şi începură să bombăne că la ce bun atâtea zorzoane pentru un străin, ca nişte podoabe de altar, de vreme ce oricâte ţinte aurite şi tinichele ar avea pe el, tot îl vor devora rechinii, însă ele îşi vedeau mai departe de relicvele acelea de doi bani, ciocnindu se între ele în acel du te vino, în timp ce oftau din rărunchi şi lăcrimau, astfel că bărbaţii se apucară şi ei să trăncănească, ce i cu atâta zarvă pentru un mort în voia va¬lurilor, un înecat al nimănui, un hoit nenorocit? Una dintre femei, înfuriată la culme de atâta nepăsare, trase atunci batista de pe chipul mortului, iar bărbaţii rămaseră şi ei cu răsuflarea tăiată.

Era Esteban. N a fost nevoie s o mai spună o dată ca să recunoască. De le ar fi spus o şir Walter Raleigh, ar fi rămas poate şi ei impresionaţi de accentul lui de venetic, de papa¬galul de pe umărul lui şi de archebuza cu care omora cani¬bali, dar Esteban nu putea fi decât unul pe lume, şi el zăcea acolo ca un peşte uriaş, cu nişte pantaloni de bogdaproste şi cu unghiile acelea pline de pietricele ce nu se puteau tăia decât cu cuţitul. A fost de ajuns să i ia batista de pe faţă ca să şi dea seama că se simţea parcă ruşinat, că n avea nici o vină că era aşa de mare şi atât de greu şi atât de frumos, şi că de ar fi ştiut ce avea să se întâmple, ar fi căutat un loc mai ferit să se înece, zău aşa, mi aş fi atârnat cu mâna mea de gât ancora unui galion şi m aş fi împleticit printre stânci ne hotărât, ca să nu vă dau atâta bătaie de cap cu mortul în ziua de miercuri, cum spuneţi voi, să nu supăr pe nimeni cu hoi¬tul ăsta nenorocit care n are nimic de a face cu mine. Era atâta adevăr în felul lui de a fi, că până şi bărbaţii cei mai bănuitori, cei pe care i muncea gândul în nesfârşitele nopţi petrecute pe mare, temându se că nevestele se plictiseau să i tot viseze pe ei şi se apucau să viseze înecaţi, chiar şi aceştia, precum şi alţii mai neînduplecaţi, se înfiorară până n măduva oaselor de sinceritatea lui Esteban.

Şi astfel i au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat de pripas. Câteva femei s au dus după flori prin satele vecine şi s au întors cu alte surate care nu dădeau crezare celor povestite, iar acestea, la rândul lor, au plecat să aducă şi ele flori după ce au văzut mortul, şi au venit puzderie de femei cu noiane de flori, până când de atâtea flori şi de atâta omenire abia daca se mai putea croi drum. În ultima clipă le a mustrat cugetul sa l arunce în apă orfan şi i au ales un tată şi o mamă dintre cei mai destoinici, iar pe alţii i au făcut fraţi, unchi şi veri, aşa incit prin el toţi sătenii au ajuns până la urmă rude între ei. Nişte marinari care au auzit bocetele din larg au rătăcit drumul şi s a aflat că unul a cerut să fie legat de catargul cel mare, în amintirea străve¬chilor poveşti cu sirene. Pe când îşi disputau privilegiul de a purta mortul pe umeri pe coasta povârnită a ţărmului, bărbaţii şi femeile şi au dat pentru prima oară seama de tristeţea uliţelor lor, de ariditatea curţilor, de meschinăria visurilor pe care le visau faţă de splendoarea şi frumuseţea înecatului lor. L au aruncat fără ancoră, ca să se întoarcă dacă aşa îi va fi voia şi când va dori el, şi toţi şi au ţinut răsuflarea cât a durat acel crâmpei de veacuri scurs în căderea trupului în abis. N a fost nevoie să se uite unii la alţii ca să şi dea seama că nu mai erau cu toţii şi că nici n aveau să mai fie în veci. Însă mai ştiau şi că totul va fi altfel începând de atunci, că locuinţele lor vor avea uşi mai mari, tavane mai înalte, podele mai solide, pentru ca amintirea lui Esteban sa se poată strecura pretutindeni fără să se lovească de praguri şi pentru ca nimeni să nu se încumete în viitor să mai murmure că a murit prostul cel mare, ce păcat că a murit prostul cel frumos, fiindcă ei aveau să şi zugrăvească faţadele în culori vesele spre a face să dăinuie memoria lui Esteban, şi aveau să se spetească săpând după izvoare în stânci şi semănând flori pe ţărmuri, pentru ca în zorii anilor ce vor veni, călătorii de pe marile vapoare să se trezească sufocaţi de parfum de grădini în larg, iar căpitanul să fie nevoit să coboare de pe puntea de comandă în uniforma i de gală, cu astrolabul său, cu steaua sa polară şi cu şiragul de medalii de război, şi arătând pro¬montoriul de trandafiri în zarea Mării Caraibelor să spună în paisprezece limbi, priviţi într acolo, unde vântul e acum atât de blând că se strecoară să doarmă pe sub paturi, acolo unde soarele străluceşte atât de tare, că floarea soarelui nu mai ştie încotro să se întoarcă, da, acolo se află satul lui Esteban.

1968

 

Ben Todica - Nicolae Cojocaru 1952 - 2025

 

Numit Consul Onorific

Deschid știrile azi cu o veste tristă.

Nicolae Cojocaru – născut 13 Noiembrie 1952 – decedat 26 Aprilie 2025.

 

Romanian Honorary Consul: Mr Nicolae Cojocaru, a plecat dintre noi Duminică 26 Aprilie 2025

Nick Cojo s-a născut în România și a emigrat în Australia în 1979, și-a început activitatea în 1987 ca producător de structuri metalice, iar în 1988 compania a construit clădirea Swift Way, companie care își desfășoară activitatea și astăzi.

Afacerea s-a extins apoi în domeniul construcțiilor și dezvoltării imobiliare. Reputația companiei a continuat să crească de-a lungul anilor, ca urmare a calității înalte a lucrărilor efectuate și a capacității de a finaliza lucrările în termene foarte scurte.

A contribuit generos la toate apelurile grupurilor și instituțiilor românilor din Australia. Personal l-am văzut lopătând fundație pentru anexa Bisericii Ortodoxe Sf Petru și Pavel din Melbourne, l-am Văzut operând excavatorul, trasând fundația bisericii Penticostale din Endeavor Hils, L-am văzut privind cu mândrie ridicarea Bisericii St Toma din Fauntain Gate și am dansat împreuna la Serbare Zilei Naționale a României când ne adunam anual la invitația Ambasadei și a excelentelor, domnilor și doamnelor ambasadori dea lungul anilor. Iar când a fost numit Consul Onorific și-a pus la dispoziție spatiile sale industriale pentru serbări și alegerile prezidențiale din Romania. De asemeni a susținut și școlile de limba română din Noble Park, Dandenong, Colingwood și Asociația Bătrânilor din Nord Melbourne Etc. Un suflet smerit și de o modestie rară.

A fost un suflet mare și nobil, nu doar un om foarte harnic și bun dar și un entuziast consul onorific, mare patriot și iubitor de neam.

Pe mine personal nu ma refuzat niciodată când am cerut ajutor pentru programul de radio 3zzz și al celui de televiziune de la canalului 31. Generozitatea lui a fost nelimitată. 

In aceste momente de adâncă durere transmitem cele mai sincere condoleanțe familiei, prietenilor și întregii comunități române care la cunoscut.

Doamne ce om MINUNAT!

Drum bun și Odihnească se-n pace!

 

Ben Todică

 

Ceremonia de înmormântare va avea loc pe 7 Mai la orele 10:30 dimineața, la Biserica Sfinții Apostoli Petru si Pavel din Melbourne, Queensbery Street, iar îngroparea după ceremonie la orele 1:00 pm, la Cimitirul Bunurong Memorial Park in Dandenong South. 790 Frankston - Dandenong Road, Dandenong South VIC 3175. Cu o invitație la o masă de reînvigorare, la Restaurantul The Bridge Hotel Mordialloc. 1-4 Nepean Hwy, Aspendale. VIC. 3195

O SA NE LIPSITI DOMNULE NICU COJOCARU

The Bridge Hotel Mordialloc.

CONSTANTIN LUPEANU - ALEGERI ÎN MUSONIA

 

ALEGERI ÎN MUSONIA

CONSTANTIN LUPEANU

 

Musonia este imperiu, în fruntea căruia se află un împărat. Numai că vremurile s-au schimbat, țara s-a modernizat și s-a aliniat lumii de astăzi, încât pozițiile sociale nu se mai moștenesc. Musonia este țara meritocrației. Funcțiile publice și orice idee de șef se obține prin concurs, inclusiv poziția de Prim Ministru, iar împăratul este ales prin vot secret de întregul popor.

         În anul 2224, la alegerile împărătești s-au înscris opt persoane, toți politicieni mai mult sau mai puțin cunoscuți, care înainte de a intra în politică fuseseră, în ordinea descrescătoare a vârstei: cofetar, frizer, inginer, ziarist, matematician, șofer, avocat și un scriitor.

Comisia Electorală Națională i-a acceptat, votul a avut loc, însă nimeni nu a obținut peste 50% din voturi. Cele mai multe voturi obținuse cofetarul, iar comentatorii atribuiau succesul acesta neașteptat vârstei sale de necontestat. Pe locuri doi se situase avocatul, urmat de șofer, inginer, ziarist și frizer. Ultimii doi se aflau la egalitate de puncte, matematicianul și scriitorul.

Iarăși au intervenit comentatorii politici, care au declarat că alegerea poporului exprimă cu limpezime că nici matematicienii și nici scriitorii nu sunt înțeleși de cetățeni, cu alte cuvinte nu sunt buni la nimic.

Se crease o situație neobișnuită. După procedurile larg răspândite pretutindeni în lume, se cuvenea instituirea unui al doilea vot, oamenii fiind puși să aleagă între primii doi, între un cofetar și un avocat. Se ceruse să se aleagă totuși între mai mulți, soluția majoritară propunea un vot între jumătate din candidați, adică între primii patru, subliniindu-se că erau la paritate, doi oameni ai muncii și doi cu studii superioare.

         Comisia Electorală Națională s-a întrunit și a dezbătut chestiunea zi și noapte, timp de o săptămână. Hotărârea luată în unanimitate era de necontestat și chiar împăratul în funcție a aplaudat-o, declarând că în felul acesta se inaugurează o eră nouă.

         S-a hotărât să nu se mai cheltuiască banii țării pentru un nou scrutin, de aceea au fost declarați aleși toți cei opt candidați, care vor împărăți în ordinea procentului obținut.

Cei patru ani cât cuprindea un mandat, adică cele 14 6 0 de zile, se repartizau nu numai în ordinea procentelor, ci și în funcție de acestea, încât, înaintea viitoarelor alegeri, ultimii doi împărați domneau fiecare câte treisprezece zile!

Primul împărat era cofetarul. El primea imediat sceptrul, pe care îl deținea cea mai lungă perioadă de timp și anume unsprezece luni și șapte zile.

         Procedura Musoniei a făcut cât ai clipi ocolul pământului și a fost pusă în dezbatere la ONU. Întrebarea care tulbură omenirea era simplă: Ce se va înâmpla cu cei aleși pe viață, de la regi, președinți, șefii unor uniuni de breaslă?

Se aștepta ca până la adoptarea de către ONU a hotărârii definitive, obligatorie pretutindeni în lume, respectivii să dispară de moarte naturală sau să se sinucidă. Altă cale nu există, au subtitrat marile cotidiane ale lumii, inclusiv la București.

 

Din V. B., de Sfintele Paști, 2025

 

Trimis de Marian Ilie

Radu Gabriela - Popeye Marinarul.

 

trimis de RADU GABRIELA

Gabriel Garcia Marquez - URMA SÂNGELUI TĂU PE ZĂPADĂ

 

URMA SÂNGELUI TĂU PE ZĂPADĂ

 

Spre seară, când ajunseră la graniţă, Nena Daconte îşi dădu seama că degetul cu inelul de nuntă tot îi mai sângera. Poliţistul cu o pătură groasă de lână peste tricornul lăcuit cercetă paşapoartele la lumina unei lanterne cu carbid, luptându-se din răsputeri cu vântul ce sufla turbat dinspre Pirinei. Deşi era vorba de două paşapoarte diplomatice în regulă, omul ridică totuşi lanterna să verifice asemănarea dintre fotografii şi chipuri. Nena Daconte era aproape o fetiţă – cu ochi de pasăre fericită şi cu o piele ca de melasă ce iradia încă reverberaţia soarelui din Caraibi în sumbra înserare de ianuarie –, înfofolită până la gât într-o blană de vizon ce nu putea fi cumpărată nici cu solda pe un an a întregii garnizoane grănicereşti. Billy Sánchez de Avila, soţul ei, care conducea maşina, era cam cu un an mai tânăr şi aproape la fel de frumos; purta o scurtă în carouri şi o şapcă de jucător de pelotă. Spre deosebire de soţia lui, era înalt şi atletic şi avea maxilarele de fier ale spadasinilor tineri. Condiţia lor era însă dezvăluită mai ales de automobilul argintiu, cum nu se mai văzuse altul la graniţa aceea de sărăntoci, al cărui interior exala o răsuflare de animal viu. Locurile din spate erau ticsite de geamantane şi de o sumedenie de cadouri încă nedesfăcute. Tot acolo era şi saxofonul tenor, pasiunea atotstăpânitoare în viaţa Nenei Daconte înainte ca ea să se lase pradă iubirii fulgerătoare a tânărului ei tovarăş din banda de la malul mării.

Când poliţistul le înapoie paşapoartele ştampilate, Billy îl întrebă unde pot găsi o farmacie pentru rana de la degetul soţiei; omul le strigă în bătaia vântului să întrebe la Hendaye, în partea franceză. Poliţiştii din Hendaye stăteau însă la masă, în cămaşă, jucând cărţi şi mâncând pâine, pe care o înmuiau în nişte stacane cu vin, într-o gheretă de sticlă încălzită şi bine luminată, şi le-a fost de ajuns să vadă mărimea şi marca maşinii ca să le arate prin semne că pot trece în Franţa. Billy Sánchez claxonă de mai multe ori, dar poliţiştii nu pricepură ce voia, ba unul din ei deschise geamul şi strigă, mai furios decât vântul:

— Merde! Allez-vous-en!

Atunci Nena Daconte ieşi din automobil, înfăşurată în blană până la urechi, şi-l întrebă pe poliţist de o farmacie, într-o franceză fără cusur. Poliţistul îi răspunse cum îi era felul, cu gura plină de pâine, că nu era treaba lui, mai ales pe o asemenea furtună, şi închise geamul. Mai apoi se uită însă cu atenţie la fata ce-şi sugea degetul vătămat, învăluită în strălucirea vizonului, şi poate că o confundă cu o apariţie fermecată în noaptea aceea de groază, fiindcă îşi schimbă pe dată atitudinea. O lămuri că oraşul cel mai apropiat era Biarritz, dar că în miez de iarnă şi cu vântul acela nenorocit s-ar putea să nu găsească nicio farmacie deschisă până la Bayonne, puţin mai departe.

— E ceva grav?

— O nimica toată, surâse Nena Daconte, arătându-i degetul cu inelul de diamante, în vârful căruia abia dacă se zărea zgârietura pricinuită de trandafir. E doar o înţepătură.

Înainte de Bayonne ninsoarea se porni iar. Cu toate că nu trecuse de ora şapte, găsiră străzile pustii şi casele încuiate de urgia furtunii, şi după ce căutară îndelung, fără să dea de o farmacie, hotărâră să meargă mai departe. Hotărârea îl bucură pe Billy Sánchez. Avea o pasiune nestăvilită pentru automobilele scumpe; nicicând nu condusese ceva asemănător acestui Bentley decapotabil, pe care un tată cu prea multe remuşcări şi cu mijloace din belşug ca să-i facă pe plac i-l oferise ca dar de nuntă. Încântarea care-l cuprindea la volan era atât de mare, încât pe măsură ce conducea se simţea tot mai puţin obosit. Era în stare să ajungă în noaptea aceea la Bordeaux, unde aveau rezervat apartamentul nupţial la hotelul „Splendid”, şi nu-l împiedica nici vântul potrivnic, nici toată zăpada din cer. În schimb, Nena Daconte era istovită, mai ales că pe ultima bucată a şoselei dinspre Madrid bătuse grindina. Aşa că după Bayonne îşi înfăşură o batistă în jurul degetului cu inelul, strângând bine ca să se oprească sângele ce nu înceta să curgă, şi adormi adânc. Billy Sánchez nu-şi dădu seama decât pe la miezul nopţii, după ce ninsoarea a stat şi vântul s-a oprit deodată printre pini, iar cerul landelor a fost năpădit de stele de gheaţă. Trecuse prin faţa luminilor amorţite ale Bordeaux-ului, dar se opri doar cât să-şi umple rezervorul la o benzinărie de pe şosea, căci mai avea încă putere să ajungă la Paris fără să-şi tragă sufletul. Era aşa de fericit la volanul jucăriei sale mari, de 250.000 de lire sterline, că nici măcar nu se întrebă dacă făptura strălucitoare care dormea lângă el, cu legătura de la deget îmbibată de sânge, şi al cărei somn de adolescentă era străbătut pentru întâia oară de tresăriri de nesiguranţă, era şi ea fericită.

Se căsătoriseră de trei zile, la zece mii de kilometri depărtare, la Cartagena de Indias, spre uimirea părinţilor lui şi dezamăgirea alor ei, cu binecuvântarea personală a arhiepiscopului primat. Nimeni, în afară de ei doi, nu înţelegea temeiul real, nici nu cunoştea începutul acestei iubiri neprevăzute. Se înfiripase cu trei luni înainte, la mare, într-o duminică în care banda lui Billy Sánchez luase cu asalt vestiarele femeilor de pe plaja de la Marbella. Nena Daconte abia împlinise optsprezece ani, sosise de curând de la pensionul Châtellenie din Saint-Blaise, Elveţia, vorbind patru limbi fără accent şi dominând magistral saxofonul tenor, iar aceea era prima ei duminică la mare de când se întorsese. Se dezbrăcase de tot ca să-şi pună costumul de baie, când se stârni explozia de panică şi strigăte de asalt în cabinele vecine, dar nu înţelese ce se petrece până când zăvorul de la uşa ei nu a sărit în ţăndări şi l-a văzut pironit în prag pe cel mai frumos bandit care se putea închipui. N-avea pe el decât un slip minuscul din imitaţie de leopard, iar trupul lui neted şi suplu avea culoarea aurie a oamenilor de pe malul mării. Pe încheietura de la mâna dreaptă, unde avea o brăţară simplă, metalică, de gladiator roman, îşi înfăşurase un lanţ de fier drept armă cumplită, iar la gât îi spânzura un medalion fără niciun sfânt, care tresărea domol odată cu teama din inimă. Făcuseră împreună şcoala primară şi dansaseră adesea la aniversări, pentru că amândoi făceau parte din protipendada provinciei, care mânuia după bunul plac soarta oraşului încă de pe vremea coloniei, dar nemaivăzându-se atâţia ani nu s-au recunoscut imediat. Nena Daconte rămase în picioare, fără să facă nimic ca să-şi ascundă goliciunea strigătoare. Billy Sánchez şi-a urmat atunci ritualul copilăros: şi-a desprins slipul de leopard şi i-a arătat respectabila-i vietate încordată. Ea l-a privit în ochi fără uimire:

— Am văzut mai mari şi mai vârtoase, zise, stăpânindu-şi teama. Aşa încât gândeşte-te bine ce faci, căci cu mine trebuie să te porţi mai dihai ca un negru!

De fapt, Nena Daconte nu numai că era fecioară, dar nici nu mai văzuse până atunci un bărbat gol, însă provocarea a avut efect. Lui Billy Sánchez nu i-a trecut nimic altceva prin cap decât să izbească atât de furios în perete cu lanţul, încât şi-a rupt mâna. Ea l-a dus cu maşina ei la spital, l-a ajutat să suporte convalescenţa şi, până la urmă, au învăţat să facă dragoste cum trebuie. Au petrecut serile anevoioase de iunie pe terasa interioară a casei în care muriseră şase generaţii de strămoşi iluştri ai familiei Nenei Daconte, ea cântând la saxofon melodii la modă, iar el, cu mâna în ghips, contemplând-o din hamac cu o uimire nepotolită. Casa avea nenumărate ferestre cu geamuri imense care dădeau spre balta stătută a golfului, fiind una dintre cele mai mari şi mai vechi din cartierul La Manga şi, neîndoielnic, cea mai urâtă. Terasa cu dale ca tabla de şah, unde Nena Daconte cânta la saxofon, era însă o oază în arşiţa după-amiezei şi dădea spre o grădină cu umbră din belşug, cu manglieri şi bananieri sub care se afla un mormânt cu o lespede fără niciun nume, mai veche decât casa şi decât amintirile familiei. Chiar şi cei mai nepricepuţi la muzică socoteau că sunetul saxofonului era nepotrivit într-o casă de asemenea rang. „Sună ca un vapor”, spuse bunica Nenei Daconte când îl auzi prima oară. Mama ei s-a străduit zadarnic s-o convingă să cânte altfel, nu aşa cum făcea ea, din comoditate, cu fusta sumeasă pe coapse şi cu genunchii depărtaţi, cu o senzualitate care mamei nu i se părea esenţială pentru muzică. „Nu-mi pasă la ce instrument cânţi”, îi spuse ea, „numai să cânţi cu picioarele lipite”. Dar sunetul acesta de rămas-bun vestit de vapoare şi înverşunarea aceasta pasionată au ajutat-o pe Nena Daconte să frângă carapacea amară a lui Billy Sánchez. Dincolo de trista reputaţie de om dur, pe care el şi-o cultivase cu sârg din unirea a două nume de familie ilustre, ea descoperi un orfan temător şi tandru. Ajunseră să se cunoască atât de bine în vreme ce i se sudau oasele de la mână, încât el însuşi s-a mirat de uşurinţa cu care s-au iubit, când ea l-a adus în patul ei de fecioară, într-o seară ploioasă, fiind singuri în casă. În fiecare zi, la ceasul acela, timp de aproape două săptămâni, se zbenguiră goi sub privirea uluită a portretelor de războinici îmbrăcaţi civil şi de bunici nesăţioase care i-au precedat în paradisul acelui pat istoric. Chiar şi în clipele de răgaz ale iubirii rămâneau goi, cu ferestrele deschise, respirând briza epavelor din golf, mirosul lor fetid şi ascultând în liniştea saxofonului zgomotele zilnice din curte, nota de neconfundat a broaştei sub bananieri, picătura de apă căzând pe mormântul nimănui, paşii fireşti ai vieţii pe care nu avuseseră timp să o cunoască înainte.

Când părinţii Nenei Daconte se întoarseră acasă, tinerii înaintaseră într-atât în ale iubirii, că nu le mai ajungea lumea pentru altceva şi făceau dragoste la orice oră şi în orice loc, încercând de fiecare dată să o redescopere. La început s-au iubit cum au putut mai bine în maşinile sport cu care tatăl lui Billy Sánchez încerca să-şi răscumpere propriile vinovăţii. Apoi, când maşinile ajunseră să li se pară banale, se furişau noaptea în cabinele pustii de la Marbella, unde soarta îi pusese faţă-n faţă pentru prima dată, ba chiar se strecurară deghizaţi, la vremea carnavalului din noiembrie, în camerele cu chirie din vechiul cartier de sclavi Getsemani, ocrotiţi de prostituatele care, abia cu câteva luni în urmă, erau nevoite să-l suporte pe Billy Sánchez şi pe cei din banda lui, cu lanţuri cu tot. Nena Daconte se dărui iubirii ei tainice cu aceeaşi ardoare frenetică pe care înainte o irosise cu saxofonul, până într-atât încât banditul ei domesticit se dumiri, în sfârşit, ce a înţeles ea când îi zisese că trebuia să se comporte ca un negru. Billy Sánchez îi răspunse pe măsură, întotdeauna prompt şi cu sârg, împărtăşindu-i entuziasmul. Odată căsătoriţi, îşi făcură datoria de a se iubi când stewardesele dormeau, la jumătatea Atlanticului, închizându-se cu greu în toaleta avionului, gata să se prăpădească mai mult de râs decât de plăcere. Numai ei ştiau atunci, la douăzeci şi patru de ore după nuntă, că Nena Daconte era însărcinată în două luni.

Astfel încât, atunci când au ajuns la Madrid, se simţeau foarte departe de a fi doi amanţi potoliţi, dar aveau destulă prudenţă să se comporte ca nişte tineri căsătoriţi neprihăniţi. Părinţii amândurora prevăzuseră tot. Înainte de a se da jos din avion, un funcţionar de la protocol urcă în cabina de clasa întâi ca să-i aducă Nenei Daconte blana de vizon alb cu dungi de un negru luminos, darul de nuntă al părinţilor ei. Lui Billy Sánchez îi adusese o scurtă de miel, noutatea din iarna aceea, şi cheile unei maşini surpriză care-i aştepta la aeroport.

Misiunea diplomatică a ţării lor îi primi în salonul oficial. Ambasadorul şi soţia lui erau mai mult decât prieteni de o viaţă cu familiile celor doi, diplomatul fiind medicul care asistase la naşterea Nenei Daconte. O aşteptă cu un buchet de trandafiri atât de strălucitori şi de proaspeţi, încât stropii de rouă păreau artificiali. Ea îi sărută pe amândoi, glumind puţin, stingherită de condiţia prematură de tânără căsătorită, şi apoi luă trandafirii. Apucându-i, se înţepă la deget în spinul de pe o tulpină, dar făcu faţă necazului într-un chip încântător:

— Am făcut-o dinadins, spuse, ca să-mi remarcaţi inelul.

Într-adevăr toată misiunea diplomatică a admirat splendoarea inelului, calculând că trebuie să coste o avere, nu atât prin felul diamantelor, cât prin vechimea lor bine păstrată. Dar nimeni n-a observat că degetul începea să sângereze. Atenţia tuturor s-a îndreptat apoi către maşina nouă. Ambasadorul avusese ideea nostimă să o aducă de la aeroport învelită în foiţă de celofan, cu o imensă fundă aurie. Billy Sánchez nu i-a apreciat ingeniozitatea. Era atât de nerăbdător să vadă maşina, că a rupt brusc ambalajul şi a rămas fără suflare. Era Bentley-ul decapotabil din acel an, cu tapiţeria din piele veritabilă. Cerul părea un văl de cenuşă, dinspre Guadarrama bătea un vânt tăios şi îngheţat de nu-ţi venea să stai afară, dar lui Billy Sánchez nu-i păsa de frig. A ţinut misiunea diplomatică în parcarea descoperită fără să-şi dea seama că se congelau din politeţe, până a terminat de cercetat maşina în amănuntele ei cele mai ascunse. Apoi ambasadorul s-a urcat lângă el ca să-l conducă la reşedinţa oficială unde urma să aibă loc prânzul. Pe parcurs, i-a arătat locurile cele mai cunoscute din oraş, dar el părea atent numai la vraja maşinii.

Era prima oară când pleca de pe meleagurile lui. Se perindase prin toate liceele particulare şi publice, repetând mereu aceleaşi clase până când a rămas plutind într-un nimb de lipsă de iubire. Prima imagine a unui oraş diferit de al lui, blocurile de case cenuşii cu luminile aprinse în plină zi, copacii desfrunziţi, marea îndepărtată, totul îi accentua descumpănirea pe care se străduia să o stăvilească în adâncul inimii. Totuşi, după puţină vreme, a căzut fără să-şi dea seama în prima capcană a uitării. Pe neaşteptate, se iscă o furtună liniştită, prima din acel anotimp, şi, când au ieşit după prânz din casa ambasadorului ca să pornească spre Franţa, au găsit oraşul acoperit de o zăpadă strălucitoare. Billy Sánchez uită atunci de maşină şi, de faţă cu toţi, scoţând chiote de bucurie şi aruncându-şi pumni de zăpadă peste creştet, se tăvăli în mijlocul străzii cu scurta pe el.

Nena Daconte şi-a dat seama pentru prima dată că degetul îi sângera când au părăsit Madridul, într-o după-amiază ce devenise transparentă după furtună. A fost surprinsă, căci o acompaniase la saxofon pe soţia ambasadorului, căreia îi plăcea să cânte arii din opere în italiană după prânzurile oficiale, şi abia a simţit o jenă la inelar. Apoi, în timp ce-i arăta bărbatului ei drumul cel mai scurt până la graniţă, îşi tot sugea inconştient degetul ori de câte ori îi sângera şi doar când ajunseră la Pirinei îi trecu prin cap să caute o farmacie. Curând, a fost răzbită de somnul întârziat din ultimele zile, iar când s-a trezit brusc, cu impresia de coşmar că maşina mergea prin apă, nu şi-a mai amintit o bucată de vreme de batista legată la deget. Văzu pe ceasul luminos de la bord că era trei şi ceva, socoti în gând şi numai atunci înţelese că trecură pe lângă Bordeaux, Angoulême şi Poitiers, iar acum străbăteau digul Loarei, inundat de flux. Lumina lunii se filtra prin ceaţă, iar siluetele castelelor dintre pini păreau desprinse din basmele cu năluci. Nena Daconte, care cunoştea regiunea pe dinafară, socoti că se aflau cam la trei ceasuri de Paris, iar Billy Sánchez continua neclintit la volan.

— Eşti un sălbatic, îi zise. Conduci de mai bine de unsprezece ore fără să mănânci nimic.

Îl stăpânea încă beţia maşinii noi. Deşi în avion dormise puţin şi prost, se simţea treaz şi plin de putere ca să ajungă la Paris în zori.

— Nu mi-e încă foame după masa de la ambasadă, zise. Şi adăugă, fără nicio noimă: La urma urmelor, la Cartagena abia se iese de la cinema. Trebuie să fie cam zece.

Totuşi, Nenei Daconte îi era teamă ca el să nu adoarmă la volan. Desfăcu o cutie dintre multele cadouri pe care le primiseră la Madrid şi încercă să-i bage în gură o felie de portocală glasată. Dar el întoarse capul.

— Bărbaţii nu mănâncă dulciuri, spuse.

Puţin înainte de Orléans, ceaţa se risipi şi o lună imensă lumină câmpurile ninse, dar traficul deveni mai anevoios din pricina camioanelor enorme cu legume şi a cisternelor de vin ce se îndreptau spre Paris. Nena Daconte ar fi vrut să-şi ajute soţul la condus, dar nici măcar nu îndrăzni să i-o sugereze, căci el o avertizase de prima oară când ieşiseră împreună că nu-i umilinţă mai mare pentru un bărbat decât să se lase condus de nevastă. Se simţea lucidă după aproape cinci ore de somn bun şi, pe deasupra, era mulţumită că nu opriseră la un hotel din provincia franceză, pe care o cunoştea de mică din nenumăratele călătorii cu părinţii. „Nu există privelişti mai frumoase pe lume”, zicea, „dar poţi să mori de sete fără să găseşti pe careva să-ţi dea gratis un pahar cu apă”. Era atât de convinsă, încât în ultima clipă a pus un săpun şi un sul de hârtie igienică în geanta de voiaj, fiindcă în hotelurile din Franţa nu găseai niciodată săpun, iar ca hârtie pe la toalete erau ziare de săptămâna trecută, tăiate în pătrate şi agăţate într-un cârlig.

Tot ce regreta în momentul acela era faptul că irosise o noapte întreagă fără să facă dragoste. Răspunsul bărbatului veni prompt:

— Mă gândeam ce grozav trebuie să fie să te iubeşti în zăpadă, zise. Chiar aici, dacă vrei.

Nena Daconte chibzui. La marginea şoselei, zăpada sub lună părea afânată şi caldă, dar pe măsură ce se apropiau de suburbiile Parisului traficul devenea tot mai intens şi apăreau nuclee de fabrici luminate şi numeroşi muncitori pe biciclete. Dacă n-ar fi fost iarnă, s-ar fi aflat în plină zi.

— Ar fi mai bine să aşteptăm totuşi până la Paris, zise Nena Daconte. La căldurică şi într-un pat cu cearşafuri curate, ca oamenii căsătoriţi.

— E prima oară când nu eşti de părerea mea, spuse el.

— Te cred, răspunse ea. E prima oară când suntem căsătoriţi.

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, s-au spălat pe faţă, au mers la toaleta unui restaurant de peste drum şi au băut cafea cu brioşe calde la barul unde camionagii luau micul dejun stropit cu vin roşu. Nena Daconte observase la toaletă că avea pete de sânge pe bluză şi pe fustă, dar nu încercă să le spele. Aruncă la gunoi batista îmbibată, schimbă inelul pe mâna stângă şi îşi spălă bine cu apă şi cu săpun degetul rănit. Înţepătura era aproape invizibilă. Totuşi, îndată ce se întoarseră la maşină, începu iar să sângereze, aşa încât Nena Daconte lăsă braţul să atârne afară pe geam, încredinţată că aerul îngheţat al câmpiei avea virtutea de a opri sângele. Şi acest leac se dovedi zadarnic, dar nu se îngrijoră încă. „Dacă vrea să ne găsească cineva o să-i fie foarte uşor”, zise cu farmecul ei firesc. „N-ar avea decât să se ia după urma sângelui meu pe zăpadă”. Apoi se gândi mai bine la ce spusese şi chipul ei înflori în lumina zorilor.

— Imaginează-ţi, spuse, o dâră de sânge pe zăpadă de la Madrid la Paris. Nu ţi se pare frumos pentru un cântec?

N-avu timp să se mai gândească. În suburbiile Parisului, degetul devenise un izvor de nestăvilit, iar ea simţi cu adevărat că i se scurge sufletul prin rană. Încercă să oprească sângele cu sulul de hârtie igienică pe care-l avea în geanta de voiaj, dar zăbovea mai mult înfăşurându-şi degetul decât aruncând pe geam bucăţile de hârtie însângerată. Îmbrăcămintea de pe ea, blana, scaunele maşinii se îmbibau încet-încet, dar implacabil. Billy Sánchez se sperie de-a binelea şi insistă să caute o farmacie, dar ea ştia că acum povestea asta nu mai era treabă de farmacişti.

— Suntem aproape de Poarta Orléans, zise. Ţine-o tot înainte, pe bulevardul Général Leclerc, acela lung şi cu mulţi pomi, iar apoi îţi spun eu ce să faci.

A fost traseul cel mai îngrozitor din toată călătoria. Bulevardul Général Leclerc era un nod infernal de automobile mici şi de motociclete, oprite în ambele sensuri, şi de camioane uriaşe care încercau să ajungă la pieţele centrale. Billy Sánchez s-a enervat în aşa hal de larma inutilă a claxoanelor, încât s-a înjurat în gura mare, în limba celor din banda lui, cu mai mulţi şoferi, ba chiar a încercat să se dea jos din maşină să se bată cu unul, dar Nena Daconte izbuti să-l convingă că francezii sunt oamenii cei mai grosolani din lume, dar că nu sar la bătaie niciodată. A fost o dovadă de chibzuinţă din partea ei, căci în clipa aceea făcea mari eforturi să nu-şi piardă cunoştinţa.

Numai ca să iasă din rondul Lion de Belfort le-a trebuit mai bine de o oră. Cafenelele şi magazinele erau luminate de parcă ar fi fost miezul nopţii, fiindcă era o zi de marţi tipică pentru lunile ianuarie la Paris, întunecat şi murdar, cu o burniţă persistentă care nu reuşea să se transforme în zăpadă. Bulevardul Denfer-Rochereau era însă mai liber şi, după câteva străzi, Nena Daconte îi indică bărbatului ei s-o ia la dreapta şi se opriră la intrarea de urgenţă a unui spital imens şi sumbru.

Avu nevoie de ajutor ca să iasă din maşină, dar nu-şi pierdu seninătatea, nici luciditatea. Până când sosi doctorul de gardă, întinsă pe targa cu rotile, răspunse infirmierei la chestionarul de rutină despre identitatea şi antecedentele sănătăţii ei. Billy Sánchez îi ţinea geanta şi-i strângea mâna stângă unde purta acum inelul, şi o simţi vlăguită şi rece, iar buzele ei îşi pierduseră culoarea. A rămas lângă ea, cu mâna ei într-a lui, până când apăru medicul de gardă şi examină rapid degetul rănit. Era un bărbat foarte tânăr, cu pielea de culoarea aramei vechi şi cu capul ras. Nena Daconte nu-i dădu atenţie, ci-i surâse livid soţului ei:

— Nu te speria, îi zise cu umorul ei de neînvins. Tot ce se poate întâmpla e ca acest canibal să-mi taie mâna ca s-o mănânce.

Medicul îşi sfârşi examenul şi atunci îi surprinse cu o spaniolă foarte corectă, deşi cu un accent asiatic ciudat.

— Nu, copii, spuse. Canibalul moare mai curând de foame decât să taie o mână aşa de frumoasă.

S-au simţit prost, dar medicul i-a liniştit cu un gest amabil. A dat apoi ordin să fie dusă targa şi Billy Sánchez vru să meargă şi el, ţinând mâna soţiei. Medicul l-a prins de braţ.

— Dumneavoastră nu, îi spuse. Merge la tratament intensiv.

Nena Daconte îi zimbi iar soţului şi-i făcu semne de rămas-bun cu mâna, până când targa se pierdu la capătul culoarului. Medicul zăbovi cercetând datele pe care infirmiera le scrisese pe o tăbliţă. Billy Sánchez i-a strigat:

— Doctore, îi spuse, e însărcinată.

— De câtă vreme?

— De două luni.

Medicul nu dădu faptului importanţa la care se aştepta Billy Sánchez. „Aţi făcut bine că mi-aţi spus”, zise şi plecă după targă. Billy Sánchez rămase nemişcat în camera lugubră mirosind a transpiraţie de bolnavi, privind fără să ştie ce să facă spre culoarul îngust pe unde o duseseră pe Nena Daconte, apoi se aşeză pe banca de lemn unde mai stăteau şi alte persoane, aşteptând. Nu-şi dădu seama cât timp a stat acolo, dar când s-a hotărât să plece din spital era iar noapte şi burniţa nu încetase, şi el mergea fără să ştie măcar ce avea de făcut, copleşit de toate grijile de pe lume.

Nena Daconte s-a internat la ora 9.30, marţi, pe 7 ianuarie, după cum am putut să constat câţiva ani mai târziu din arhivele spitalului. În acea primă noapte, Billy Sánchez a dormit în maşina staţionată în faţa porţii de urgenţă şi, foarte devreme a doua zi, a mâncat şase ochiuri şi a băut două ceşti de cafea cu lapte la birtul cel mai apropiat, pentru că nu mai mâncase ca lumea de la Madrid. S-a întors apoi la salonul de urgenţă ca s-o vadă pe Nena Daconte, dar îi dădură a înţelege că trebuie să se adreseze la intrarea principală. Acolo a găsit în sfârşit un asturian, om de serviciu, care l-a ajutat să poată vorbi cu portarul, şi acesta a confirmat că, într-adevăr, Nena Daconte era înregistrată în spital, dar i-a spus să vizitele erau permise numai marţea, de la nouă la patru după-amiaza. Adică după şase zile. A încercat să-l vadă pe doctorul care vorbea spaniola, descriindu-l drept un negru cu capul ras, dar nimeni nu-l luă în seamă cu două amănunte atât de simpliste.

Liniştit de vestea că Nena Daconte era trecută în registru, s-a întors la locul unde lăsase maşina, şi un agent de circulaţie l-a obligat să staţioneze două străzi mai înainte, pe un drum foarte îngust şi pe partea numerelor fără soţ. Pe trotuarul din faţă era o clădire restaurată cu o firmă: „Hotel Nicole”. Avea o singură stea şi un hol de primire foarte mic unde nu se afla altceva decât o sofa şi un pian vechi, însă proprietarul, cu vocea lui subţire, se putea înţelege cu clienţii în orice limbă, cu condiţia ca ei să aibă cu ce plăti. Billy Sánchez s-a instalat cu unsprezece valize şi nouă cutii cu cadouri în singura cameră liberă, o mansardă triunghiulară, la etajul nouă, la care ajungeai fără suflare pe o scară în spirală trăsnind a sufleu de conopidă fiartă. Pereţii erau ticsiţi de ilustraţii triste şi prin singura fereastră nu răzbătea decât lumina tulbure din curtea interioară. Mai erau un pat dublu, un dulap mare, un scaun fără spătar, un bideu portabil şi un lavoar cu ligheanul şi cana respectivă, astfel că în cameră nu puteai sta decât culcat în pat. Totul era nu vechi, mai rău, prăpădit, dar foarte curat şi cu un iz sănătos de medicament proaspăt.

Lui Billy Sánchez nu i-ar fi ajuns toată viaţa ca să desluşească enigmele acestei lumi întemeiate pe talentul avariţiei. Niciodată n-a pătruns taina luminii de pe scară, care se stingea înainte de a ajunge la el în cameră, nici n-a descoperit cum s-o aprindă iar. I-a trebuit o jumătate de dimineaţă ca să înveţe că pe palierul fiecărui etaj era o săliţă cu un closet cu lanţ, şi când s-a hotărât să-l folosească pe întuneric, a descoperit din întâmplare că lumina se aprindea dacă trăgeai zăvorul pe dinăuntru, ca nimeni să n-o uite aprinsă. Duşul de la capătul coridorului, pe care el se încăpăţâna să-l folosească de două ori pe zi, ca acasă, se plătea separat cu bani gheaţă, iar apa caldă, controlată de la administraţie, se termina după trei minute. Cu toate acestea, Billy Sánchez a avut judecata destul de limpede pentru a pricepe că orânduiala aceea, atât de diferită de a lui, era oricum mai bună decât urgia lui ianuarie şi, pe deasupra, se simţea aşa de nefericit şi de singur că nu reuşea să înţeleagă cum de putuse trăi vreodată fără ajutorul Nenei Daconte.

Îndată ce urcă în cameră, în dimineaţa zilei de miercuri, se trânti pe pat cu faţa în jos, cu scurta pe el, gândindu-se la făptura minunată care sângera necontenit în clădirea de peste drum, şi foarte curând căzu într-un somn atât de firesc, că atunci când se deşteptă, ceasul arăta ora cinci, dar nu-şi putu da seama dacă era cinci după-amiaza ori cinci dimineaţa, nici în ce zi a săptămânii se afla, nici în ce oraş cu geamurile biciuite de vânt şi ploaie. Aşteptă treaz în pat, cu gândul veşnic la Nena Daconte, până a putut să vadă că, de fapt, se crăpa de ziuă. Atunci s-a dus să mănânce la acelaşi birt unde mai fusese cu o zi înainte şi acolo a aflat că e joi. Luminile spitalului erau aprinse şi ploaia încetase, astfel că rămase sprijinit de trunchiul unui castan în faţa porţii principale, pe unde intrau şi ieşeau doctori şi infirmiere în halate albe, cu speranţa să-l zărească pe medicul asiatic care o primise pe Nena Daconte. Nu l-a văzut nici după-amiaza, când a fost silit să renunţe să mai aştepte fiindcă îngheţa. La şapte a băut iar o cafea cu lapte şi a mâncat două ouă fierte pe care le-a luat chiar el din galantar, după patruzeci şi opt de ore de mâncat acelaşi lucru în acelaşi loc. Când s-a întors la hotel să se culce, şi-a găsit maşina singură pe un trotuar şi toate celelalte pe trotuarul de vizavi, iar pe parbriz avea înştiinţarea cu amenda. Portarul Hotelului Nicole şi-a bătut capul să-i explice că, în zilele fără soţ ale lunii, se putea staţiona pe trotuarul cu numere fără soţ, iar a doua zi pe trotuarul celălalt. Atâtea matrapazlâcuri raţionaliste erau de neînţeles pentru un Sánchez de Avila din viţa cea mai veche, care abia cu doi ani în urmă intrase într-un cinematograf de cartier cu automobilul oficial al primarului general şi produse stricăciuni de neimaginat în faţa poliţiştilor încremeniţi. Pricepu şi mai puţin când portarul hotelului îl sfătui să plătească amenda, dar să nu-şi mute maşina din loc la ora aceea, fiindcă ar trebui să o schimbe iar la miezul nopţii. În zori, pentru prima dată, nu se mai gândi doar la Nena Daconte, ci se zvârcoli în pat fără să poată adormi, amintindu-şi de nopţile lui de zbucium în bodegile cu homosexuali din piaţa publică, la Cartagena del Caraibe. Îşi amintea gustul peştelui prăjit şi al pilafului de cocos din cârciumile de pe cheiul la care acostau goeletele din Aruba. Îşi aminti de casa cu zidurile invadate de flori de bougainvillea, unde acum era abia şapte seara, şi-l văzu pe tatăl lui într-o pijama de mătase, citind ziarul în răcoarea terasei.

Îşi aminti de maică-sa, despre care nu se ştia niciodată unde se afla, la nicio oră, maică-sa cea ispititoare şi vorbăreaţă, cu o rochie de duminică şi un trandafir după ureche, la asfinţit, sufocându-se de căldură sub povara îmbrăcămintei superbe. Într-o seară, când el avea şapte ani, intrase pe nepusă masă în camera ei şi o surprinsese goală în pat, cu unul dintre amanţii de ocazie. Întâmplarea aceea despre care nu vorbiseră niciodată a stabilit între ei o legătură de complicitate mult mai folositoare decât dragostea. Totuşi, el nu fusese conştient de asta, nici de atâtea alte lucruri îngrozitoare din singurătatea-i de copil unic, până în noaptea asta când s-a pomenit zvârcolindu-se în pat, într-o mansardă tristă din Paris, fără niciun suflet căruia să-i povestească nenorocirea sa, şi cu o înverşunare feroce împotriva lui însuşi pentru că nu putea să-şi înfrâneze dorinţa de a plânge.

A fost o veghe cu folos. Vineri s-a sculat frânt după o noapte proastă, dar hotărât să-şi orânduiască viaţa. S-a decis în sfârşit să violeze încuietoarea valizei ca să-şi schimbe hainele, deoarece cheile se aflau în geanta Nenei Daconte, cu cea mai mare parte din bani şi cu agenda unde ar fi găsit poate numărul vreunui cunoscut din Paris. În birtul obişnuit constată că învăţase să salute în franceză şi să ceară sandvişuri cu şuncă şi cafea cu lapte. Ştia însă că niciodată n-ar fi în stare să comande unt sau ouă de niciun fel, fiindcă n-o să înveţe vreodată să le numească, dar untul se servea totdeauna cu pâinea, iar ouăle răscoapte stăteau la vedere în galantar şi puteau fi luate de acolo după plac. Pe deasupra, după trei zile, personalul care servea se obişnuise cu el şi îl ajuta să se facă înţeles. Aşa încât, vineri la prânz, pe când încerca să-şi limpezească gândurile, a comandat un muşchi de viţel cu cartofi şi o sticlă de vin. Se simţea atât de bine, că mai ceru o sticlă, o bău pe jumătate şi trecu strada cu hotărârea neclintită să intre în spital cu forţa. Nu ştia unde s-o caute pe Nena Daconte, dar în capul lui dăinuia imaginea providenţială a medicului asiatic, fiind sigur că avea să-l găsească. N-a intrat pe poarta principală, ci pe cea de la urgenţă, care i-a părut mai puţin păzită, dar n-a izbutit să ajungă mai departe de coridorul unde Nena Daconte îi făcuse cu mâna semne de rămas-bun. Un paznic cu halatul mânjit de sânge l-a întrebat ceva când ajunse în dreptul lui, dar el nu i-a dat atenţie. Paznicul s-a luat după el, repetându-i întruna aceeaşi întrebare pe franţuzeşte, şi în cele din urmă l-a apucat de braţ cu atâta forţă, că l-a oprit brusc. Billy Sánchez a încercat să se desprindă cu o figură pe care o ştia de când mânuia lanţul, dar atunci paznicul l-a înjurat de mamă pe franţuzeşte, i-a răsucit braţul la spate cu o lovitură de maestru şi, fără a înceta să-l înjure de mamă de mii de ori, l-a împins cu de-a sila până la poartă, făcându-l să turbeze de durere, şi l-a azvârlit în mijlocul străzii ca pe un sac de cartofi.

În după-amiaza aceea, necăjit de lecţia primită, Billy Sánchez începu să fie adult. S-a hotărât, aşa cum ar fi făcut Nena Daconte, să apeleze la ambasadorul lui. Portarul de la hotel care, în ciuda căutăturii posomorâte, era foarte serviabil şi pe deasupra foarte răbdător cu limbile străine, i-a găsit numărul şi adresa ambasadei în cartea de telefon şi i le-a notat pe un cartonaş. A răspuns o femeie deosebit de amabilă, în vocea căreia, molcomă şi fără strălucire, Billy Sánchez a recunoscut imediat felul de a vorbi din Anzi. A început prin a-şi spune numele în întregime, convins că o impresionează cu cele două nume de familie ale lui, dar vocea nu s-a tulburat la telefon. O auzi explicându-i lecţia învăţată pe dinafară: că domnul ambasador lipsea în acel moment din biroul său şi nu era aşteptat până a doua zi; dar că, oricum, nu-l putea primi decât cu întâlnire fixată în prealabil şi numai pentru un caz deosebit. Billy Sánchez a priceput atunci că nici drumul acesta n-avea să-l ducă la Nena Daconte şi i-a mulţumit pentru informaţie cu aceeaşi amabilitate cu care i-a fost dată. Apoi a luat un taxi şi s-a dus la ambasadă.

Era la numărul 22 de pe Elisée, într-unul dintre arondismentele cele mai liniştite ale Parisului; singurul lucru care-l impresionă însă pe Billy Sánchez, aşa cum mi-a povestit el însuşi în Cartagena de Indias după mulţi ani, a fost că pentru prima dată de la venirea lui soarele era la fel de limpede ca în Caraibi şi că Turnul Eiffel se desluşea deasupra oraşului, pe un cer strălucitor. Funcţionarul care l-a primit în locul ambasadorului părea abia restabilit după o boală mortală, nu numai din pricina costumului de stofă neagră, a gulerului strâmt şi a cravatei de doliu, ci şi prin cumpătarea gesturilor şi înţelepciunea vocii. A înţeles nerăbdarea lui Billy Sánchez, dar i-a amintit, fără să-şi piardă blândeţea, că se aflau într-o ţară civilizată, ale cărei norme stricte se întemeiau pe criteriile cele mai vechi şi înţelepte, spre deosebire de Americile barbare, unde era de-ajuns să dai bacşiş portarului ca să intri în spitale. „Nu, dragul meu tânăr”, îi zise. Nu era altceva de făcut decât să se supună imperiului raţiunii şi să aştepte până marţi.

— La urma urmelor nu mai sunt decât patru zile, încheie. Între timp duceţi-vă la Luvru. Merită osteneala.

Când ieşi, Billy Sánchez se pomeni în piaţa Concorde, fără să ştie ce să facă. Văzu Turnul Eiffel pe deasupra acoperişurilor şi i se păru atât de aproape, că încercă să ajungă până la el mergând pe chei. Dar foarte curând şi-a dat seama că era mai departe decât părea şi îşi mai schimba şi locul pe măsură ce-l căuta. Aşa încât a început să se gândească la Nena Daconte, aşezat pe o bancă pe malul Senei. Văzu remorcherele trecând pe sub poduri, dar nu-i părură vase, ci case rătăcitoare cu acoperişuri colorate şi ferestre cu ghivece de flori pe pervaz, şi sârme cu rufe întinse la uscat pe şlepuri. Se uită îndelung la un pescar încremenit, cu undiţa nemişcată şi firul imobil în apă, se plictisi aşteptând să se mişte ceva, până începu să se întunece şi se hotărî să ia un taxi ca să se întoarcă la hotel. Abia atunci a constatat că nu ştia numele şi adresa hotelului şi că n-avea habar în ce arondisment din Paris se afla spitalul.

Cuprins de panică intră în prima cafenea pe care o găsi, ceru un coniac şi se strădui să-şi adune gândurile. Pe când stătea acolo, s-a văzut reflectat de multe ori şi din unghiuri diferite în oglinzile fără număr de pe pereţi, s-a simţit speriat şi solitar şi, pentru prima oară de când era pe lume, s-a gândit la realitatea morţii. Dar cu al doilea pahar s-a simţit mai bine şi i-a venit ideea providenţială să se întoarcă la ambasadă. A căutat cartonaşul în buzunar ca să-şi amintească numele străzii şi a descoperit că pe dos erau tipărite numele şi adresa hotelului. Experienţa aceea îl impresionă atât de neplăcut, că tot sfârşitul de săptămână şi-l petrecu în cameră, ieşind numai cât să mănânce şi să mişte maşina pe trotuarul corespunzător. Vreme de trei zile a continuat să cadă aceeaşi burniţă murdară ca în dimineaţa sosirii. Billy Sánchez, care nu citise niciodată o carte întreagă, ar fi dorit să aibă una, să nu se mai plictisească stând trântit în pat, dar singurele pe care le-a găsit în valizele soţiei erau în alte limbi decât spaniola. Prin urmare aşteptă mai departe ziua de marţi, contemplând păunii ce se repetau pe tapetul de pe pereţi, fără a înceta nici măcar o clipă să se gândească la Nena Daconte. Luni şi-a făcut puţină ordine în cameră, imaginându-şi ce-ar spune ea dacă l-ar găsi în asemenea hal şi doar atunci a descoperit că blana de vizon era pătată cu sânge uscat. Şi-a petrecut după-amiaza spălând-o cu săpunul parfumat găsit în geanta de voiaj, până izbuti să o facă la fel ca atunci când o aduseseră în avion la Madrid.

Marţea se ivi tulbure şi îngheţată, dar fără burniţă, şi Billy Sánchez se sculă de la şase şi aşteptă la poarta spitalului, împreună cu o grămadă de rude de-ale bolnavilor, încărcate cu pachete şi buchete de flori. Intră cu gloata, ducând pe braţ blana de vizon, fără să întrebe nimic şi fără să aibă habar unde se afla Nena Daconte, dar susţinut de convingerea că avea să dea de medicul asiatic. A străbătut o curte interioară foarte mare, cu flori şi păsări sălbatice, pe laturile căreia se aflau pavilioanele bolnavilor: femeile la dreapta, bărbaţii la stânga. Luându-se după vizitatori, a intrat în pavilionul femeilor. A văzut un şir lung de bolnave aşezate pe paturi, cu cămăşi de noapte date de spital, luminate de strălucirea puternică din ferestre, şi s-a gândit că totul era mai vesel decât se putea închipui de afară. După ce a ajuns la capătul culoarului şi l-a străbătut iar în sens invers, s-a încredinţat că niciuna dintre bolnave nu era Nena Daconte. Apoi a trecut din nou prin galeria exterioară, privind prin fereastră pavilioanele de bărbaţi, până crezu că-l recunoaşte pe medicul pe care-l căuta.

El era, într-adevăr. Stătea cu alţi medici şi câteva infirmiere examinând un bolnav. Billy Sánchez a intrat în pavilion, a dat-o la o parte pe una dintre surorile din grup şi s-a oprit în faţa medicului asiatic, care stătea aplecat peste bolnav. L-a strigat. Medicul şi-a ridicat ochii trişti, s-a gândit o clipă şi atunci l-a recunoscut.

— Dar unde naiba aţi fost? zise.

Billy Sánchez rămase perplex.

— La hotel, răspunse. Aici, în apropiere.

Atunci a aflat. Nena Daconte murise pierzând sânge în seara de joi, 9 ianuarie, la 7.10, după şaptezeci de ore de eforturi zadarnice ale celor mai competenţi specialişti din Franţa.

Până în ultima clipă fusese lucidă şi senină şi dăduse instrucţiuni să fie căutat bărbatul ei la Hotelul Plaza Athenée, unde aveau o cameră rezervată, şi să se ia legătura cu părinţii ei. Ambasada fusese anunţată vineri printr-o telegramă urgentă primită la cancelarie, când părinţii Nenei Daconte zburau deja spre Paris. Ambasadorul în persoană s-a ocupat de formalităţile de îmbălsămare şi a rămas în legătură cu Prefectura Poliţiei din Paris ca să fie găsit Billy Sánchez. Un comunicat urgent cu datele sale personale a fost transmis din noaptea de vineri până duminică seara la radio şi la televiziune, şi în răstimpul acestor patruzeci de ore a fost omul cel mai căutat din Franţa. Poza lui, găsită în geanta Nenei Daconte, era expusă pretutindeni. Fuseseră localizate trei Bentley-uri decapotabile acelaşi model, dar niciunul nu era al lui.

Părinţii Nenei Daconte sosiseră sâmbătă la prânz şi au vegheat corpul în capela spitalului, aşteptând până în ultima clipă să fie găsit Billy Sánchez. Fuseseră anunţaţi şi părinţii lui, care s-au pregătit să ia avionul spre Paris, dar în ultimul moment au renunţat, din pricina unei încurcături de telegrame. Slujba a avut loc duminică la ora două, la numai două sute de metri de camera sordidă de hotel unde Billy Sánchez agoniza în singurătate, tânjind după dragostea Nenei Daconte. Funcţionarul care-l primise la ambasadă mi-a spus, câţiva ani mai târziu, că el însuşi deschisese telegrama sosită la cancelarie, la o oră după ce Billy Sánchez ieşise din biroul său, şi l-a tot căutat prin barurile ascunse din Faubourg St. Honoré. Mi-a mărturisit că nu-i dăduse prea mare atenţie când l-a primit, căci nu şi-ar fi închipuit niciodată că provincialul acela zăpăcit de noutatea Parisului şi cu o scurtă de miel aşa de neglijentă ar avea o origine atât de ilustră. Chiar în noaptea aceea de duminică, pe când el îşi înfrâna dorinţa de a plânge de furie, părinţii Nenei Daconte au renunţat să-l mai caute şi au luat corpul îmbălsămat în coşciugul de metal, iar cei care au putut să-l zărească repetară ani în şir că nu văzuseră nicicând femeie mai frumoasă, vie ori moartă. Aşa încât marţi dimineaţă, când Billy Sánchez intră în sfârşit în spital, înmormântarea avusese deja loc în tristul cavou din La Manga, la numai câţiva metri de casa unde ei desluşiseră primele tâlcuri ale fericirii. Medicul asiatic care l-a pus pe Billy Sánchez la curent cu tragedia a vrut să-i dea în sala spitalului nişte calmante, dar el le-a refuzat. Plecă fără să spună un cuvânt, fără nimic pentru care să mulţumească, gândindu-se că tot ce-i trebuia în acel moment era să dea de cineva căruia să-i rupă cu lovituri de lanţ figura, ca să se răzbune pe nenorocirea lui.

Când ieşi din spital nici nu-şi dădu măcar seama că din cer cădea lin o zăpadă fără urme de sânge, cu fulgi proaspeţi şi puri ce păreau mici pene de porumbel, iar pe străzile Parisului domnea un aer de sărbătoare, fiindcă era prima ninsoare zdravănă după zece ani.

 

Gabriel Garcia Marquez

1976