BEN TODICA: mai 2026

sâmbătă, 23 mai 2026

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 23 mai 2026

vineri, 22 mai 2026

Parohia Malovăţ-Mehedinţi - SCRISOARE PASTORALA -562

Scrisoare pastorală

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXVI(2026), nr. 562(1 –15 Mai)

Dragii mei enoriași!

Hristos a înviat!

Rugă pentru șefi. Mulți au dat cu pietre în Biserică, acuzându-o că este în cârdășie cu puterea politică din toate timpurile și toate locurile. Dovada ,,zdrobitoare” pe care o aduc aceștia întotdeauna este faptul că în slujbele noastre bisericești există formule în rugăciuni și ectenii, în care ne rugăm pentru conducătorii țării. Mai mult, stimabilii acuză Biserica de oportunism și lașitate, pentru că, indiferent de cine este la cârma țării, împărat, rege, președinte etc., ea tot se roagă pentru ei. Că există astfel de formule și rugăciuni este adevărat, însă aceasta nu este o dovadă că Biserica cochetează cu puterea politică.

Din primele veacuri ale istoriei creștinismului Biserica s-a rugat pentru conducătorii lumești și bisericești. Nu a fost o inovație sau o adaptare la contextul politic în care a funcționat, ci o urmare firească a învățăturilor biblice. Mântuitorul ne-a îndemnat: ,,Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Sfântul Apostol Pavel preciza: ,,Toate stăpânirile sunt de la Dumnezeu” și tot el îndemna creștinii să respecte, să cinstească și să se roage pentru conducătorii politici. În cele nouă porunci ale Bisericii suntem îndemnați să ne rugăm pentru conducătorii lumești și bisericești. Mulți înțelegem fără comentarii că e firesc să ne rugăm pentru sănătatea conducătorilor care aduc fericire poporului, dar fiecare dintre noi ne-am întrebat, măcar o dată în viață, de ce trebuie să ne rugăm uneori pentru conducători care au adus nefericire poporului.

Nedumeririle unora și neînțelegerile altora sunt normale, fiindcă oamenii aceia sunt străini de spiritul învățăturii creștine, de fondul ei. Creștinul înțelege statul ca un tot, ca un organism, ca un mecanism unitar, care funcționează după reguli precise, menite să conducă poporul spre împlinirea unor idealuri în istorie. În cadrul acestui organism sau mecanism, fiecare cetățean are o anumită funcție, un anumit rol: unul e volan, altul pedală, altul roată, altul șurub, altul șaibă etc. Cineva trebuie să fie șoferul. Fiecare neam are o menire, un rost în istorie. Fiecare cetățean are o legătură strânsă cu poporul în mijlocul căruia s-a născut, cu țara în care a văzut lumina zilei, în care a copilărit, în care a crescut și s-a realizat mai mult sau mai puțin. Nu-i este indiferent șaibei cine este la volan, nu-i este indiferent cetățeanului cine este la cârma statului, a țării. Dacă la volan este un șofer corect, cunoscător al legii circulației, grijuliu față de mașina pe care o conduce, față de pasagerii pe care-i transportă, mașina are șanse mari să ajungă la destinație. Chiar dacă mașina este mai veche, mai uzată, șoferul bun, de meserie, găsește soluțiile necesare, uneori recurge chiar la improvizații și tot străbate drumul. Dimpotrivă, dacă la volan este un bețivan, un om fără pregătirea necesară, un nebun sau imbecil, chiar dacă mașina ar fi nou - nouță, chiar dacă în mașină ar fi numai copii nevinovați sau academicieni cu multă știință de carte, mașina se va izbi de altă mașină, de un pom, de un stâlp, se va prăbuși în șanț sau în prăpastie după numai câteva sute de metri sau după câțiva kilometri de rulaj. Așa este și în viața unui stat, a unui popor. Biserica se roagă pentru conducători, dar nu pentru conducătorul Popescu, Ionescu, Georgescu, nu pentru împăratul cutare, pentru regele cutare sau pentru președintele cutare. Se roagă pentru cârmaciul țării, indiferent cine este, indiferent din ce partid politic face parte, indiferent ce convingeri politice sau religioase împărtășește. În momentul acela el conduce țara și mie, creștin și preot, nu-mi este indiferent.

Nu mă rog numai pentru unul, ci mă rog pentru toți conducătorii țării, inclusiv pentru ai județelor, comunelor, satelor etc. Rugăciunea pentru conducătorii țării denotă un patriotism profund. Nu-mi este indiferent mie ca preot și Dvs., cetățeni ai țării și credincioși ai Bisericii, dacă la conducerea țării, județului sau comunei este un om înțelept și bun gospodar sau este un imbecil. Mă rog pentru conducătorii țării, ca să le dea Dumnezeu înțelepciune, dragoste de țară, de popor, ajutor pentru a putea să conducă țara cu dibăcie și să nu o distrugă. Când mă rog pentru conducători, mă rog pentru ca neamul românesc să-și poată duce misiunea lui istorică la bun sfârșit, să fie pace în țară și țara să nu fie târâtă în războaie; mă rog pentru belșugul țării și pentru buna chivernisire a bogățiilor țării; mă rog pentru codrii, pentru munții, pentru dealurile și câmpiile țării, pentru apele, aerul și subsolul patriei; mă rog pentru peștii apelor, pentru viețuitoarele uscatului, pentru păsările cerului; mă rog pentru neamul românesc dintotdeauna, pentru cei trecuți, prezenți și viitori. Mă rog pentru buna organizare a societății, pentru ca să fie rânduit omul potrivit la locul potrivit, pentru ca să fie retribuit fiecare după munca ce-o depune, să aibă fiecare un loc de muncă, să aibă o pâine pe masă, să aibă un acoperiș sub soare, să aibă un zâmbet pe buze, să aibă o lege înțeleaptă, pe care s-o respecte cu bucurie. Mă rog ca să nu se risipească idealurile mărețe ale marilor bărbați cu care a fost binecuvântat neamul. Mă rog ca nimănui să nu-i mai fie lehamite de țara lui, ca să nu-i fie rușine să spună din ce popor face parte. Mă rog pentru ca să nu se destrame țara și neamul, pentru ca flacăra conștiinței de neam și de unitate națională să nu se stingă, pentru ca limba română să nu amuțească, pentru ca să se păstreze datinile, credința, portul, cântecul, dansul și însăși ființa românească să poată supraviețui prin veacuri. Mă rog ca țara mea să fie, într-adevăr, ,,Grădina Maicii Domnului”!

De aceea mă rog pentru conducătorii țării!

Cenzura. În fiecare an, când vine 15 Septembrie, gândul mă poartă peste ani, la prima mea zi de școală. Parcă mă văd pe drumul satului, dus de mână de tăticu. Ghiozdanul de carton, nou, maroniu, îmi atârna greu în spinare. Era ticsit cu tot felul de caiete. Se dusese mămica la o librărie și ceruse caiete pentru un copil de clasa întâia. Îi dăduseră din tot ce aveau acolo, ca să-și facă vânzare! Tata era mândru nevoie mare. Eu mergeam spre școală cu bucurie, dar și cu teamă. Vorbeam ba despre una, ba despre alta.

Am ajuns la școală. Curtea era plină de copii. Veniseră și câțiva părinți, mai ales ai celor de clasa întâia. În așteptarea sunetului de clopoțel, Doamna Învățătoare umbla printre noi, schimba câte o vorbă cu elevii mai mari, cu părinții lor. A ajuns și la noi. ,,- Ia să văd ce are așa greu în ghiozdan?” Tăticu mi-a luat ghiozdanul din spate, l-a desfăcut și doamna a început să scoată tot felul de caiete. ,,- Acesta nu-i trebuie, acesta nu, acesta nu!” Din toate câte aveam, au rămas bune doar trei, unul de caligrafie, unul de aritmetică și unul de desen. Pe celelalte i le-a pus în brațe lui tăticu să le ducă acasă. Tăticu a ținut să-i spună învățătoarei: ,, - Doamnă, vreau să vă spun că al meu știe să citească și să scrie!” Învățasem începând din iarnă. Știam să scriu cu litere mari de tipar. Doamna s-a oprit puțin, apoi i-a tăiat-o scurt lui tăticu și a plecat mai departe: ,,- Lasă, lasă, Nicolae, că am mai văzut eu filfizoni de ăștia!” Tăticu a rămas fără grai. Îi fusese și dumnealui învățătoare cu ani în urmă și de multe ori îmi povestea de bătăile pe care le lua el și cei din clasa lui de la doamna învățătoare. Când am auzit-o de data aceasta, mi-a înghețat inima. Frica mi se cuibărea tot mai statornic în suflet.

Doamna Învățătoare a ținut un scurt discurs. Am reținut din tot ce a spus, că acolo, la școală, dumneaei ne este și mamă și tată și acolo va trebui să facem numai ce va zice dânsa. După cuvântarea doamnei, părinții au plecat acasă și ne-au lăsat pe mâna dânsei. Școala avea două camere folosite ca săli de clasă, o cancelarie și un hol mic. În fiecare cameră funcționau câte două clase: a întâia cu a treia și a doua cu a patra. Doamna lua în anul acela clasa întâia și a treia. Nu mai știu ce activități au mai fost în prima zi de școală, știu doar că pe noi cei de-a-ntâia ne-a învățat o poezie, pe care o știu și azi:

,,Carte dragă, de la tine,

Eu pot multe învăța,

Tata tot mereu îmi spune

Și eu cred că este așa.

Vino dară de mă-nvață

Și eu te voi asculta!”

A repetat-o cu noi, până am învățat-o. Nimeni nu era așa bucuros ca mine la sfârșitul orelor. Știam o poezie, eram cineva. Nu fusesem la grădiniță, pentru simplul motiv că nu exista grădiniță la noi în acea vreme. Am ajuns acasă și, înainte de a mă așeza la masă, am ținut să recit poezia în auzul părinților, care au rămas uimiți de atâta știință de carte de care dădeam dovadă. Tăticu, după oarecare chibzuială, mi-a zis: ,,- Mă, ia scrie tu poezia pe caiet! Să vezi ce-o să se bucure Doamna!” Mi-a plăcut ideea și m-am apucat de treabă. Am scris-o pe caietul de aritmetică, pe prima pagină. A doua zi eram țanțoș ca un curcan înfoiat. Nu numai că știam poezia, dar o și scrisesem. Doamna ne-a predat prima lecție. Cred că era vorba despre punct. Ne învăța să facem puncte. Mergea dânsa la fiecare și-i făcea câteva puncte la începutul câtorva rânduri, urmând ca elevii să continue. A ajuns și la mine. Când a văzut poezia, cred că i s-a făcut negru în fața ochilor. ,,- Cine a scris aici?” a întrebat ca la interogatoriul poliției. ,, - Da, Doamnă, eu!” ,, - Ți-am spus eu s-o scrii?” ,,- Da, Doamnă, m-a pus tăticu!” ,, - Aici eu îți sunt și mamă și tată și nu faci decât ce-ți spun eu să faci!”

În clipa următoare, peste obrajii mei s-au prăbușit palmele doamnei. Numai de două știu, dar n-aș putea băga mâna în foc că n-au mai fost și altele. După primele două n-am mai știut nimic. Parcă mi s-au blocat toate simțurile. Vederea mi s-a încețoșat, urechile au început să-mi zvâcnească ritmic, inima îmi bătea nebună. Am început să urlu. Nu mă bătuseră părinții niciodată. Era prima bătaie adevărată. Țipătul meu o enerva mai tare pe învățătoare. Știu că se răstea la mine să tac, să nu-mi audă suspinul. Intrasem în panică cu toată ființa mea. Toate întâmplările din viața de elev a tatălui meu legate de bătăile pe care doamna învățătoare le dădea elevilor năvăleau în acele clipe în creierul meu, în sufletul meu și groaza atingea cote maxime. Dârdâiam din toate încheieturile și știu că doar atât mai scoteam din gură: ,, a, a, a, a”. Până la ora 12, când s-au terminat orele, am plâns fără întrerupere, cu toate strigătele, amenințările și bătăile din picior ale învățătoarei. Nu mi-a dat voie să ies în recreație, probabil de teamă să nu fug acasă.

De la școală până acasă am mers plângând. Parcă nu-mi trecea durerea de pe obraji. Nu puteam opri plânsul și suspinele. Cei mai mari încercau să mă liniștească, spunându-mi că pe ei i-a bătut mult mai tare. Acasă nu aveam pe nimeni. Părinții erau la cules de porumbi în Negară. Poate erau trei kilometri până acolo. Nu mi-a mai trebuit mâncarea. Am plecat țipând după ei în Negară.

Cu mare greutate i-a convins Părintele Ionică Sfetcu, soțul doamnei învățătoare, să nu o reclame, mai ales că mama era lăptăreasa Doamnei Dulgheru, care era inspector la Secția Învățământului.

Trei ani și jumătate, până când Doamna Sfetcu a ieșit la pensie, școala pentru mine a fost ca o temniță. Eram fericit întotdeauna la sfârșitul orelor, dacă nu luam bătaie în ziua aceea. Așa erau și ceilalți. Din cele peste 40 de generații de elevi ai Doamnei Sfetcu nu cred că a fost vreunul, care să nu fi luat bătaie, chiar dacă i-ar fi fost rudă foarte apropiată. De multe ori plângeam acasă și nu vream să mai merg la școală. Mama plângea și mă mângâia, tăticu îmi spunea: ,, - Tată, dacă nu te mai duci, ne vor amenda. În loc să terminăm și noi casa, dăm pentru amendă. Dacă nu te mai duci, îți iau o sapă și mergi cu mine la fermă, la muncă. Suferă și tu acum, ca să trăiești bine mai târziu!”

Am trecut prin multe școli și eu însumi predau în învățământ de 20 de ani. De fiecare dată când lucrez cu copii de clasa întâia mă minunez de fragilitatea lor, de neputința și naivitatea lor. Aproape că n-am curajul să-i ating cu o floare. Nu am putut să înțeleg niciodată de ce era nevoie de atâta bătaie. Nu numai la noi la Bârda se practica, ci și în alte școli. Era la modă. O permitea sistemul acelei vremi. Încerc să cred că duritatea acelei educații urmărea să ne călească pentru viață, pentru o viață la fel de dură și nedreaptă. Încerc să cred că ziua aceea din începuturile școlii mele a fost prima cenzură, care a zdrobit în sufletul meu pentru totdeauna copilăria, care a pus zăgaz libertății de a vorbi, de a scrie!

Dacă ar fi s-o iau de la capăt, prin toate școlile prin care am trecut aș reveni cu bucurie, mai puțin prin cea de la Bârda!

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 561, în ,,Armonii Culturale”, Adjud, 11 mai 2026, ediție și on-line (https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionlis”, Baia Mare, 11 mai 2026, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 13 mai 2026, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); Puterea rugăciunii, în ,,Națiunea”, București, 17 mai 2026, ediție și on-line (https://ziarulnatiunea.ro).

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații din afara parohiei, astfel: Doamna Elisabeta Leferenz(Nürnberg): 256 lei; Domnul Zgarcea Corel (Tr. Severin): 100 lei; Doamna Rolea Violeta (București), fiică a satului Bârda: 50 lei.

Dumnezeu să le răsplătească!

Azilul de bătrâni de la Cujmir ne-a cerut sprijin. Au nevoie de 30 cearșafuri de pat, 30 perne și 30 fețe de pernă. Le-am cumpărat deja, urmând ca să le ducem la destinație în zilele următoare.

Zâmbete.☺Dacă ai voinţă poţi muta şi munţii, dacă ai şi un pic creier îi lași acolo, că nu te deranjează. ☺Doi pescari pasionaţi pleacă-n weekend la pescuit, cumpără tot felul de unelte şi accesorii, provizii etc. Ajung pe baltă, vineri seara nu prind nimic, sâmbătă seara nimic, duminică seara prind în sfârşit un peşte mic şi amărât. În drum spre casă, unu din ei spune:,,- Tu-ţi dai seama că amărâtul ăsta de peşte ne-a costat aproape 1000 de lei?”La care celălalt:,,- Ohooo, bine că n-am prins mai mulţi!”☺Dovada că există civilizaţii extraterestre inteligente e faptul că nu ne-au contactat!

Excursii-pelerinaj. În ziua de vineri, 5 iunie, parohia noastră organizează o excursie- pelerinaj la Mănăstirea Godeanu. Parohia suportă costul transportului. Participanții vor asista la slujba oficiată de mai mulți ierarhi. Rugăm pe cei care vor să meargă să se înscrie cel mai târziu până la sfârșitul lunii mai. Este nevoie să comunicăm la episcopie numărul de participanți, deoarece după slujbă sunt invitați la masă și trebuie să se știe pentru câți meseni se face pregătirea. Anul trecut s-au înscris 800, iar la masă au fost 1.000. Puneți-vă în situația organizatorilor!

În ziua de joi, 11 iunie, parohia noastră organizează o excursie – pelerinaj pe următorul traseu: Bârda-Malovăț-Tr. Severin-Caransebeș-Hunedoara-Alba-Iulia-Mănăstirea Izbuc. Vom reveni cu amănunte privind obiectivele ce vor fi vizitate pe traseu. Costul: 150 lei/persoană.

Inspecții. În ziua de 6 Mai, P. C. Protopop Ionuț Semenescu a făcut o inspecție în parohia noastră. A vizitat cele două biserici, a controlat starea lor privind ordinea și curățenia, gestiunea, registrele. Totul a fost în stare excelentă.

Program. În luna iunie avem următorul program de slujbe: 1 Iun.(Bârda); 6 Iun. (Malovăț-Bârda); 7 Iun.(Bârda); 13 Iun.(Malovăț-Bârda); 14 Iun.(Malovăț); 20 Iun. (Malovăț-Bârda); 21 Iun. (Bârda); 24 Iun.(Malovăț); 27 Iun. (Malovăț-Bârda); 28 Iun.(Malovăț); 29 Iun.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul 0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.

Hristos a înviat! Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Radu Relu - O analiză a fenomenului trumpian

O analiză a fenomenului trumpian

Radu Relu

"Donald Trump nu este un erou populist neînțeles care s-a rătăcit accidental în autoritarism, care a descoperit că frica se vinde mai repede decât apartamentele. Fiecare capitol din viața lui este la fel: exploatează slăbiciunea, fabrică spectacole, neagă responsabilitatea. Ca om de afaceri, a vândut iluzii. Ca președinte, vinde nemulțumiri. Produsul este întotdeauna același, EL însuși. Vanzarea pe sine este cea mai prețuită marfă a lui Trump. Cine ar fi crezut?

Trump nu conduce. El face marketing. Conducerea necesită adevăr, reținere și decizii corecte. El se bazează pe performanță, escaladare și menținerea ego-ului. Pentru el campaniile electorale nu se termină niciodată, deoarece campaniile electorale sunt aplauze, iar aplauzele sunt oxigen. Politica este secundară. Realitatea este negociabilă. Singura care contează este dacă narațiunea îi protejează imaginea de sine fragilă. Dacă adevărul îl servește, îl folosește. Dacă minciunile îl servesc mai bine, le aruncă fără ezitare. Nu există morală în această ecuație, ci doar utilitatea.

Și ceea ce face posibilă această metastază nu este doar Trump, ci și mașinăria care îl protejează. Congresul Republican care odinioară se prefăcea că crede în Constituție o tratează acum ca pe o lectură opțională. Au renunțat la supraveghere cu obediență, la principii in proximitatea puterii. Aceasta este partea cea mai condamnabilă. Știu și se conformează. Nu este vorba doar de lașitate; este vorba de complicitate.

Președinția lui Trump nu a fost niciodată despre guvernare. A fost despre dominație. El consideră instituțiile ca dușmani, nu ca fundații. Presa trebuie pedepsită. Disidența trebuie înăbușită. Judecătorii trebuie să-i fie loiali. Funcționarii publici trebuie să îngenuncheze. Minoritățile, femeile, veteranii, persoanele cu dizabilități,sau oricine refuză să-și orbiteze egoul devine o țintă. Răzbunarea nu este un produs secundar; este sistemul de operare.

De aceea, limbajul despre „haos” și „controversă” este prea politicos. La ce asistăm este coroziune. O amenințare internă la adresa stabilității democratice deghizată în populism.

Un om care echivalează loialitatea personală cu patriotismul și critica cu trădarea.

Aceasta este logică tiranică, nu guvernare republicană.

Lumea vede asta. Aliații văd instabilitate și se întreabă dacă se mai poate avea încredere în America să-și onoreze angajamentele dincolo de durata de viață a egoului unui singur om. Adversarii văd linii de fractură și salivează.

O națiune divizată este mai ușor de manipulat.

O democrație slăbită este mai ușor de subminat.

Pericolul nu constă doar în faptul că Trump crede că are întotdeauna dreptate. Pericolul constă în faptul că el chiar crede că are dreptul. Are dreptul la putere. Are dreptul la imunitate. Are dreptul să supună țara pentru a-și alina nesiguranțele. Și cu cât această ''normalizare'' continuă mai mult, cu atât devine mai greu să ne amintim cum arată o conducere democrată stabilă.

Schimbarea acestei situații nu va fi obținută doar prin indignare. Este nevoie de coloană vertebrală civică, de alegători, instituții și lideri dispuși să aleagă țara înaintea cultului, Constituția înaintea comodității. Este nevoie de americani care refuză să confunde zgomotul cu puterea sau cruzimea cu curajul.

Pentru că, dacă americanii nu trasează acea linie clar și hotărât, istoria o va face în locul lor.

Iar istoria rareori este blândă în verdictele ei."

Radu Relu

-xxx-

Gemini

Analiza textului semnat de Radu Relu necesită o abordare obiectivă, separând stilul retoric și încărcătura emoțională de argumentele politice și istorice subiacente.

Textul reprezintă un rechizitoriu politic clasic, de factură critică (anti-Trump), articulat prin prisma curentului liberal-constituționalist din politologie. Pentru o evaluare neutră, este util să analizăm textul prin descompunerea argumentelor sale, identificarea validității lor din perspectivă științifică, dar și a punctelor oarbe pe care o astfel de perspectivă le omite adesea.

1. Deconstrucția argumentelor principale

A. Natura populismului: Marketing vs. Ideologie

Textul susține: Trump nu este un „erou populist”, ci un „escroc” axat pe marketing, spectacol și exploatarea fricii, unde politica este secundară imaginii de sine.

Analiză obiectivă: În științele politice (ex. Jan-Werner Müller, Cas Mudde), populismul este definit ca o ideologie „subțire” care împarte societatea în două tabere pure și antagonice: „poporul pur” versus „elita coruptă”.
Validitate: Textul surprinde corect elementul de performanță și polarizare specific populismului modern. Trump a utilizat tehnici de branding comercial în politică, transformând mitingurile în spectacole media de mare succes.
Contra-argument/Limită: Calificarea sa exclusiv ca „escroc” ignoră faptul că Trump a oferit o reprezentare politică reală pentru segmente largi de populație (clasa muncitoare dezindustrializată, electoratul rural) care se simțeau abandonate de elitele economice și culturale ale ambelor partide. Ceea ce autorul numește „marketing” a fost, pentru milioane de alegători, o validare a propriilor frustrări economice și identitare.

B. Eroziunea democratică și instituțiile

Textul susține: Trump manifestă o „logică tiranică”, atacând instituțiile (justiție, presă, funcționari), cerând loialitate personală și transformând răzbunarea în „sistem de operare”.

Analiză obiectivă: Acest argument aliniază textul cu tezele din politologia contemporană privind degradarea democratică din interior (vezi „How Democracies Die” de Levitsky și Ziblatt). Democrațiile moderne se prăbușesc rar prin lovituri de stat militare; mai frecvent, liderii aleși democratic slăbesc treptat normele nescrise (reținerea instituțională, toleranța reciprocă).
Validitate: Retorica lui Trump privind „statul paralel” (Deep State), catalogarea presei ca „dușman al poporului” și punerea sub semnul întrebării a legitimității proceselor electorale sau judiciare sunt documentate istoric și se potrivesc tiparului de iliberalism.
Nuanță: Susținătorii lui Trump argumentează că aceste acțiuni nu au fost atacuri asupra democrației, ci încercări de a democratiza instituții birocratice nealese (agențiile federale), considerate de aceștia ca fiind partizane și ostile agendei votate de popor.

C. Complicitatea Partidului Republican

Textul susține: Mașinăria de partid (Congresul Republican) a abdicat de la rolul constituțional de supraveghere din lașitate și oportunitate politică.

Analiză obiectivă: Fenomenul descris este cel al hiper-polarizării și al partizanatului tribal.
Validitate: Structural, sistemul politic american s-a modificat. Pentru un congresman republican, riscul principal nu mai este pierderea alegerilor generale în fața unui democrat, ci pierderea alegerilor primare (în interiorul partidului) în fața unui candidat mai radical sprijinit de baza loială lui Trump. Prin urmare, alinierea cu liderul devine o strategie de supraviețuire politică rațională, chiar dacă afectează mecanismele tradiționale de checks and balances (control și echilibru).

D. Impactul Geopolitic

Textul susține: Aliații văd instabilitate și își pierd încrederea, în timp ce adversarii speculează liniile de fractură.

Analiză obiectivă: Politica externă „America First” a modificat paradigma relațiilor internaționale.
Validitate: Tranzacționalismul lui Trump (critica NATO, retragerea din acorduri multilaterale) a generat într-adevăr anxietate în rândul aliaților tradiționali (Europa, Japonia). Polarizarea internă extremă face ca politica externă a SUA să pară impredictibilă pe termen lung.
Nuanță: Pe de altă parte, abordarea sa neconvențională a dus la rezultate pe care administrațiile anterioare nu le-au obținut (ex. Acordurile Abraham în Orientul Mijlociu, renegocierea NAFTA, presiunea asupra membrilor NATO de a-și mări bugetele de apărare – o cerință care s-a dovedit profetică în contextul geopolitic ulterior).

2. Tonul și stilul textului

Din punct de vedere stilistic, textul este un eseu de opinie profund partizan, cu valențe literare și moralizatoare.

Limbaj încărcat emoțional: Folosirea unor termeni medicali sau peiorativi precum „metastază”, „coroziune”, „escroc”, „imagine de sine fragilă” scoate textul din sfera analizei academice sau pur jurnalistice și îl plasează în sfera polemicii politice.
Personalizarea excesivă: Textul tinde să reducă fenomene sociale și politice complexe la psihologia unui singur individ (Donald Trump). În realitate, Trump este mai degrabă un simptom al unor falii adânci din societatea americană (economice, culturale, demografice), nu cauza lor unică.

Concluzie

Privit obiectiv, textul lui Radu Relu oferă o critică coerentă și articulată din punct de vedere al teoriei democratice liberale. Argumentele privind slăbirea normelor instituționale, personalizarea puterii și polarizarea politică sunt valide și susținute de numeroși analiști politici.

Totuși, ca piesă de analiză, textul este unilateral:

1. Omite cauzele structurale care au permis ascensiunea lui Trump (eșecurile globalizării, neîncrederea legitimă a cetățenilor în elitele tehnocrate, disprețul cultural perceput de electoratul conservator).

2. Refuză să recunoască că, într-o democrație, legitimitatea vine din vot, iar Trump a obținut și menținut un sprijin popular masiv prin mecanisme democratice, nu prin dictat.

Este un text excelent ca manifest politic de opoziție, dar incomplet ca radiografie sociologică globală a fenomenului trumpean.

- rezulta ca cunosri o realitate mai aproape de adevar decat una cu multe supozitii; rog o prezentare adecvata a fenomenului trumpist

Pentru a înțelege fenomenul trumpist dincolo de pasiunile politice de moment, este esențial să trecem de la analiza psihologică a liderului (care domină textul lui Radu Relu) la o analiză structurală a societății și a sistemului politic.

În politologia și sociologia contemporană, Trumpismul nu mai este privit ca o anomalie sau un „accident de parcurs”, ci ca un curent politic coerent, un hibrid specific secolului XXI care îmbină elemente profunde din istoria americană cu realitățile globalizării.

O prezentare adecvată și echilibrată a acestui fenomen poate fi structurată pe trei piloni: baza ideologică, mecanismul sociologic (cine votează și de ce) și natura sa instituțională.

1. Pilonii ideologici ai Trumpismului

Spre deosebire de conservatorismul republican tradițional (reprezentat în trecut de Ronald Reagan sau Mitt Romney), Trumpismul a redefinit prioritățile dreptei americane, mutând accentul de la dogmele economice liberale la cele identitare și suveraniste.

Naționalismul Economic („America First”): Abandonarea ortodoxiei pieței libere globale. Trumpismul susține protecționismul tarifar (taxe vamale) pentru a proteja industria autohtonă și respinge tratatele multilaterale.
Restricționismul privind imigrația: Acesta nu este doar o temă de campanie, ci pilonul central al conservării identității naționale și culturale, corelat direct cu teama de diluare a suveranității statale.
Anti-intervenționismul (Izolaționismul parțial): Scepticism profund față de rolul Americii de „jandarm mondial”. Trumpismul consideră că alianțele tradiționale (precum NATO) sunt costisitoare și inechitabile pentru contribuabilul american.
Populismul de tip „Anti-Establishment”: Împărțirea lumii între o elită coruptă (politicieni, corporații multinaționale, mediul academic, media tradițională) și „poporul uitat”. Din punct de vedere teoretic, filonul se trage din Jacksonianism (curent numit după președintele Andrew Jackson din sec. XIX), caracterizat prin naționalism, populism brut și un stil de conducere direct, anti-elitar.

2. Reconfigurarea sociologică: Realinierea claselor sociale

Ascensiunea și rezistența Trumpismului se explică printr-o mutare tectonică în rândul electoratului american, adesea numită în științele politice „reconfigurarea pe baza diplomei” (the diploma divide).

Caracteristică	Partidul Democrat (Tradițional de Stânga)	Trumpism / Noul Partid Republican
Profilul Electoratului	Populația urbană, absolvenți de studii superioare, elite profesionale, minorități progresiste.	Clasa muncitoare (gulerul albastru), populația rurală și suburbană, alegători fără studii superioare.
Motorul Economic	Economia cunoașterii, tehnologia, sectorul financiar, marile metropole globale.	Economia tangibilă (producție, agricultură, energie extractivă, construcții).
Viziunea Culturală	Cosmopolitism, progresism social, pluralism global.	Conservatorism tradițional, patriotism axat pe valori locale/religioase.

Psihologia colectivă: „Grievance” (Nemulțumirea îndreptățită)

Pentru a înțelege de ce retorica agresivă a lui Trump funcționează, sociologii folosesc conceptul de „dreptate frustrată” (aggrieved entitlement). Milioane de americani din clasa de mijloc inferioară au simțit că transformările economice (delocalizarea fabricilor în China/Mexic) și schimbările culturale rapide i-au lăsat în urmă. Ei nu îl văd pe Trump ca pe un tiran, ci ca pe un „bătăuș” (un bully) care se bate pentru ei împotriva unui sistem pe care îl consideră arogant și ostil.

3. Natura instituțională: Democrație iliberală sau Corecție democratică?

Aceasta este marea falie de interpretare între criticii și susținătorii fenomenului.

Perspectiva Critică (Eroziunea normelor)

Savanți precum Cas Mudde sau politologii de la Harvard definesc Trumpismul ca o formă de populism radical de dreapta cu tendințe iliberale.

Problema: El slăbește democrația nu prin forță, ci prin delegitimarea simbolică a instituțiilor (atacuri la adresa sistemului judiciar, a presei libre numită „fake news”, a serviciilor de informații).
Efectul: Se creează o cultură politică a neîncrederii absolute, unde adevărul devine partizan, iar opoziția nu mai este un competitor legitim, ci un „dușman al țării”.

Perspectiva Funcțională (Corecția de sistem)

O analiză obiectivă trebuie să recunoască și argumentul funcționalist: Trumpismul a apărut pentru că sistemul politic anterior devenise prea rigid.

Problema anterioară: Timp de decenii, ambele partide mari din SUA (Democrat și Republican) au menținut un consens strâns pe teme precum globalizarea neîngrădită, intervențiile militare în Orientul Mijlociu și imigrația relaxată.
Efectul Trump: Trumpismul a spart acest monopol tehnocrat. Temele ridicate de el – declinul industrial, criza opiaceelor în comunitățile uitate, costurile umane ale războaielor nesfârșite – erau reale și ignorate. Din această perspectivă, Trumpismul este o reacție de auto-reglare a democrației, un semnal de alarmă brutal trimis de electorat.

Concluzie: Cum definim corect Trumpismul?

Donald Trump ca individ este doar catalizatorul; Trumpismul ca fenomen este manifestarea politică a unei crize de adaptare a societății occidentale la secolul XXI.

El nu este nici o dictatură clasică, dar nici o simplă mișcare conservatoare. Este un național-populism adaptat erei digitale și media, care oferă certitudini identitare și economice într-o lume fluidă, hiper-tehnologizată și fragmentată. Succesul său istoric rezidă în faptul că a oferit o voce politică articulată (chiar dacă adesea stridentă) unei jumătăți de Americă ce se simțea invizibilă în propria țară.

-xxx-

ChatGPT

Voi evalua textul ca argument politic: ce este opinie, ce poate fi susținut factual și unde limbajul devine retoric sau excesiv. Voi verifica și câteva fapte-cheie recente, ca să nu mă bazez pe memorie.

Obiectiv: textul este un editorial anti-Trump, nu o analiză neutră. Are o teză clară, formulată agresiv: Trump ca risc autoritar, produs al autopromovării și al complicității republicane.

Ca argument, are bază factuală în mai multe puncte: Trump a fost condamnat penal în 2024 pentru 34 de capete de acuzare privind falsificarea registrelor de afaceri; a fost găsit răspunzător civil în cazurile E. Jean Carroll; a fost sancționat într-un proces civil de fraudă în New York; iar în 2025 a acordat clemență persoanelor condamnate pentru 6 ianuarie.

Dar textul nu este „obiectiv” ca ton. Cuvinte precum „escroc de-o viață”, „metastază”, „sistem de operare”, „logică tiranică” sunt retorice și moralizatoare. Ele pot fi opinii susținute prin exemple, dar nu sunt demonstrații în sine.

Partea cea mai solidă este critica asupra personalizării puterii, atacurilor asupra instituțiilor, neîncrederii în presă și folosirii loialității personale ca test politic. Există relatări recente despre tensiuni privind fonduri propuse pentru aliați ai lui Trump și despre îngrijorări chiar în rândul unor republicani.

Partea mai slabă este generalizarea absolută: „fiecare capitol din viața lui”, „nu conduce”, „politica este secundară”. Asta transformă analiza în rechizitoriu. Convinge deja-convinșii, dar oferă puțin spațiu pentru nuanță.

Verdict: nu este obiectiv, dar nu este nefondat. Este un text polemic, cu multe afirmații compatibile cu fapte documentate, însă ambalat într-un limbaj de condamnare morală, nu într-o analiză rece.

- rezulta ca cunosri o realitate mai aproape de adevar decat una cu multe supozitii; rog o prezentare adecvata a fenomenului trumpist

Fenomenul „trumpist” trebuie înțeles separat de persoana Donald Trump. Trump este catalizatorul, dar trumpismul este mai larg: o combinație de populism, naționalism cultural, anti-elitism, neîncredere în instituții și leadership personalizat. Majoritatea cercetătorilor îl descriu ca o formă de „populism autoritar”, deși termenul rămâne disputat.

Cheia este că trumpismul nu a apărut din nimic. El exploatează fisuri reale din societatea americană:

stagnarea economică a unor regiuni industriale;
sentimentul de abandon al clasei muncitoare;
polarizarea culturală;
neîncrederea în presa tradițională;
percepția că elitele politice și economice sunt rupte de cetățeanul obișnuit;
anxietăți legate de imigrație, globalizare și schimbare demografică.

De aceea milioane de oameni nu îl susțin pe Trump doar din „fanatism”, ci pentru că îl percep ca pe:

un outsider;
un om care atacă establishmentul;
un lider care vorbește direct și simplu;
o reacție împotriva corectitudinii politice;
un simbol al suveranității naționale și al ideii „America First”.

În același timp, criticii spun că trumpismul transformă frustrările legitime într-o politică a conflictului permanent. Ei observă câteva trăsături recurente:

1. Personalizarea puterii
Loialitatea față de lider devine mai importantă decât atașamentul față de reguli sau instituții. Partidul se mulează în jurul persoanei.

2. Politica emoțională
Frica, indignarea și sentimentul de asediu sunt folosite constant ca instrumente de mobilizare. Populismul modern funcționează mai ales prin identitate și emoție, nu prin programe tehnice.

3. Anti-elitism selectiv
Trumpismul atacă elitele politice, media și birocratice, dar coexistă bine cu elite economice și miliardari. Aici apare una dintre contradicțiile mișcării.

4. Relația tensionată cu normele democratice
Criticii indică presiuni asupra instituțiilor, delegitimarea alegerilor, atacurile la adresa presei și tendința de a prezenta opoziția ca „anti-americană”. Unii cercetători folosesc termenul „autoritarian populism”, alții consideră comparațiile cu fascismul exagerate.

5. Spectacolul permanent
Trumpismul este profund mediatic. Conflictul continuu menține atenția publică și energia bazei electorale. În epoca rețelelor sociale, vizibilitatea devine putere politică.

Important este și ce NU trebuie făcut într-o analiză serioasă:

nu trebuie reduși toți susținătorii lui Trump la extremism sau ignoranță;
nu trebuie ignorate derapajele reale și atacurile la normele democratice;
nu trebuie tratat trumpismul ca simplă „nebunie colectivă”;
nu trebuie idealizat automat establishmentul american care a produs condițiile acestei reacții.

Realitatea este mai incomodă: trumpismul este atât simptom, cât și forță activă.

Simptom al:

neîncrederii în instituții,
inegalității,
fragmentării culturale,
oboselii față de globalizare.

Forță activă deoarece:

amplifică polarizarea,
personalizează puterea,
transformă conflictul într-un model permanent de guvernare.

De aceea fenomenul depășește persoana lui Trump. Chiar dacă Trump ar dispărea politic, multe dintre impulsurile care l-au creat ar rămâne prezente în societatea americană și occidentală.

-xxx-

Compilare George M.

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 22 mai 2026

NICOLAE MATCAS - METEORIȚI, IUBIREA MEA ȘI-A TA

METEORIȚI, IUBIREA MEA ȘI-A TA

~*~

Dezagregare de atóm, gândirea,

Un reactór ce sare de pe fix,

Inoculându-ţi brusc, prin raze X,

O boală incurabilă: iubirea.

Mă ard în pieptu-mi flori de tamaríx,

Fiori de taină-mi împresoară firea,

Un univers sfidând nemărginirea

Şi témerea oricáre de-a da chix.

MeteorIţi, iubirea mea şi-a ta.

Când s-or ciocni, ei nu se vor distruge.

Mişcării centripéte/centrifúge

Perpétuu mobíl se vor axa.

Un singur, deci, vor fi meteorít,

Prin spaţiu-timp gonind spre infinit.

~*~

NICOLAE MATCAS

Ion Coja - Textul cu care a debutat în 2007 site-ul www.ioncoja.ro

Textul cu care a debutat în 2007 site-ul www.ioncoja.ro

28 februarie 2026

nota redacției : acesta este textul cu care a debutat site-ul nostru. Îmi face plăcere să reproduc și cele trei comentarii care au făcut safteaua. De atunci s-au strâns circa 3500 de articole și 65.000 de comentarii. Nu-mi vine să cred…

Mai exact, după Panou Control al site-ului, sunt 3782 de articole și 63.371 de comentarii. Mai aflu că Akismet m-a protejat de 372.826 de comentarii spam. Nu prea pricep ce înseamnă asta, cine este Akismet… Nu cumva m-a protejat mai mult decât era nevoie?!

Mă bucur să constat, să-mi aduc aminte, că site-ul nostru are un naș – sau o moașă, în persoana dlui MARCEL BOUROȘ. Ne onorează, ne bucură etc…

Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea

Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 21.06.2007

La sugestia, ca să nu zic la insistenţa domnului Marcel Bouroş din Constanţa, preşedintele fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, o persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii – care cred sau bănuiesc ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă Petre Ţuţea şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am primit-o din partea Securităţii, al cărui agent sau ofiţer (cu grad de colonel în 1989) aş fi fost. Căci, se pare, altă explicaţie nu se poate da „curajului“ meu, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Ţuţea, aşa cum făcea înainte de 1990 orice intelectual conştient şi ştiutor pe ce lume trăieşte. Curajul de a nu-l ocoli şi de a-l frecventa şi cultiva în plină eră socialistă pe un dovedit duşman al poporului şi al orânduirii noi. Doar erau bine cunoscute riscurile şi represaliile multiple şi multiforme la care te expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre Ţuţea, cu atât mai mult pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea.

– Aţi fost legionar, domnule Ţuţea? l-am întrebat la prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70.

– Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câţiva să se scoale de la masă şi să-şi caute alt loc unde, în holul de la Athenée Palace, să-şi vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am rămas la masă cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!

Aşadar, pe puncte:

1. Pe mulţi prieteni, colegi şi studenţi i-am dus sau le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Ţuţea, să se bucure ca şi mine de aşa bogăţie de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George Mitrache, pe Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai Gheorghiu şi alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru Coman, în fine, pe fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi din urmă sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului profesor, cele trupeşti (era foarte hrănace, ca orice fecior de popă – după propriul său comentariu), dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru dactilografierea manuscriselor lui Petre Ţuţea. Un om ca Petre Ţuţea este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea. Că veni vorba: lui Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce, dar de băut, abia se atingea. La fel şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!

2. Riscul, adică lucrul cel mai neplăcut care mi se putea întâmpla pentru că eram văzut mereu alături de Petre Ţuţea, era cel semnalat şi de dl. Marcel Bouroş, un risc de care eram perfect conştient: să nu fie puţini imbecilii şi netrebnicii care, ocolindu-l ei sistematic pe Petre Ţuţea, vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că sunt pus de Securitate să stau pe capul lui Petre Ţuţea şi să-l monitorizez cu atenţie, ce face, ce zice, ce gândeşte! Precizez şi subliniez: nu de Securitate m-am temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor aşa-zişi colegi, adică mai intelectuali, care ştiau ei bine că de pe urma prieteniei cu Petre Ţuţea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Adică, în limbajul de atunci, îţi atârnai de coadă nişte tinichele cu care îţi „stricai dosarul“. Pentru aceşti deştepţi comportamentul meu ştiam că părea sau ilogic, iraţional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune (ascunsă) foarte puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare mişcare a lui Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea bine că nu sunt, nu mai rămâne în picioare decât explicaţia cu Securitatea. Tertium non datur… Adică o explicaţie care conta şi miza pe mizeria mea sufletească. Pe nevrednicia mea. Pe golănia mea!… Unii mai mizează şi azi, mă face atent dl Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!…

Nu insist asupra acestei psihologii, ea ţine de eternitatea prostiei şi a nemerniciei umane. Niciodată spectacolul acesteia nu m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Nişte amărâţi, nişte nefericiţi incapabili să-şi imagineze altceva decât proiecţiile propriei lor nimicnicii.

3. După 1990 m-am confruntat în mod deschis cu această suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în „România Liberă“ şi în „Adevărul“, texte care se refereau cu non-şalanţă la apartenenţa mea la structurile Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre autori, participasem chiar la reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut încotro şi i-am dat în judecată pe dumnealor C.T.P., Felicia A. şi I.Z., binecunoscuţi ziarişti, cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din urmă m-am mulţumit cu scuzele lor, prezentate public. Cred că am greşit, poate că s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…

4. În primăvara lui 1996 am avut o întâlnire cu studenţii din Liga Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc că nu sunt şi nici nu am fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la unii şi alţii. Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în final Liga Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României pe care studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau atunci, în ’96, Emil Constantinescu şi Nicolae Manolesccu, profesori şi ei la Universitate. Din păcate, eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind „lucrat“ în acesct scop de Dan Voiculescu şi alţii, eiusdem farinae, care m-au scos din cursă înainte de a apuca să mă înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu să mă elimine din cursa pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine cât am fost de colonel de securitate şi a reacţionat cu toată energia, împreună cu Antonie Iorgovan, ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite unui securist ca mine. Eram probabil prea mic în grad.

5. Le-am povestit studenţilor de la Ligă avatarurile mele de „chiriaş grăbit“. Spre deosebire de mai toţi colegii mei, eu n-am primit locuinţă de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din 1966 – când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din pricina aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul ca să capăt şi eu o locuinţă, ca tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc cotizaţia de sindicat. Zece ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am mai plătit cotizaţia la sindicat. Evident, comportamentul şi gestul acesta al meu – despre care acum vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu, rostită la Paris, când l-am revăzut în vară după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus în discuţie sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine…

6. Ca agent al Securităţii, plantat în coasta lui Petre Ţuţea, s-ar înţelege că mă ocupam înainte de ’89 cu alcătuirea unor rapoarte, a unor texte deci, cu privire la Petre Ţuţea şi Camarazii săi. Nu neg! Am scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini, încredinţate la vremea aceea autorităţilor comuniste. Şi anume:

a. În 1977, când Petre Ţuţea a fost anchetat timp de 24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate manuscrisele, circa 1000 de pagini. Totul ca urmare a ştirii false difuzate la Europa Liberă că Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a putut nenea Petrache mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte supărat. I-am spus să nu-şi piardă fire, am trecut pe la dînsul pe acasă şi i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat „tovarăşului“ N.C. prin care denunţam abuzul săvârşit împotriva unui om de valoarea lui Petre Ţuţea şi ceream – insistent şi apăsat – ca foile confiscate să nu fie distruse, ci păstrate cu grijă pentru că au o mare valoare pentru cultura naţională. Bătrânul a fost mulţumit de textul meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I. După câteva luni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de securitate, cam oacheş, care mi-a spus că şi el a terminat filosofia, că a citit textele confiscate şi că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită. I-am spus că nu se ştie cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are voie să decidă el sau altcineva din Securitate sau de oriunde ar fi asupra soarte acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuţia a fost civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Ţuţea avea să declare, memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie foarte utilă!“

După 1990 am primit un telefon de la „un ofiţer de securitate“, care participase în 1977 la percheziţia făcută acasă la Petre Ţuţea, dar şi la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca martor, la Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Ţuţea, confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu l-a predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la Marcel, iar manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite chiar de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai recuperat de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare rău după ele! Am ştiut, am sperat că aşa se va întâmpla „până la urmă“…

b. În 1988, vecinul meu, poetul şi medicul Pan Izverna, care îl vizita şi îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un devotament şi o dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta lungi discuţii cu oameni deştepţi şi de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat şi m-a făcut atent că Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl vizitează pe Ţuţea. Pan Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să fiu chemat şi eu la discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup numeros de studenţi (în frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu schimbul şi, în fiecare zi, doi studenţi se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv nevoia de a avea, cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat şi alte detalii, utile pentru ce a urmat. Şi ce a urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus eu să reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am demonstrat cât de imbecilă era o asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu, către ministrul de interne, cu rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna ministrului. Reacţia lui Dumitru Radu Popesu a fost impecabil de colegială şi de eficientă. Îndeosebi pentru Petre Ţuţea. În ceea ce mă priveşte, nu am mai fost chemat la nici o discuţie. O copie a acelui memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu i-a ocolit pe studenţi, pe Marian Munteanu şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost uşor!

c. În 1985 am încheiat un raport de circa 300 (trei sute) de pagini asupra activităţii lui Petre Ţuţea, asupra a ceea ce gândeşte etc. Ca să derutez posteritatea, i-am dat acelui raport aspectul de roman. Ba chiar l-am predat spre publicare editurii Cartea Românească, în al cărui plan editorial mă şi înscrisesem cu acel text. Nu mi l-au publicat. Nici măcar în 1990 când editorul Sorin Mărculescu, de faţă cu acelaşi Marcel Petrişor, mi-a declarat că la editura Cartea Românească nu poate fi acceptat un roman care face apologia legionarilor. La care Marcel Petrişor aproape că l-a luat de guler: „Bine, mă, tu nu ştii că socrul tău a fost legionar?!“ Eu chiar nu ştiusem…

Cum spuneam, textul l-am scris în anii ’80. Se intitulează, ca roman, Salonul de reanimare, şi l-am publicat la editura ALL. În 1985 i l-am dat, în manuscris, lui Marcel Petrişor să-l citească. Personajul principal al cărţii este Petre Ţuţea. Mai apare şi Simion Ghinea şi alţi colegi de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrişor, aşa cum m-am şi aşteptat i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre Ţuţea. Acesta, în câteva rânduri, discutând împreună, a introdus în discuţie câteva din subiectele pe care le abordase şi în textul meu. Parcă pentru a-mi întări convingerea (şi nădejdea) că transmisesem corect ideile sale, ale „marelui Ţuţea“.

7. Mă amuza să ridic în adunările generale de partid chestiuni de principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii noastre, ale României socialiste. La aceste şedinţe participau cam toţi profesorii şi cei mai răsăriţi dintre studenţi (cu unele excepţii, fireşte):

– aşa am povestit colegilor mei de partid că mă întâlnisem deunăzi cu un fost coleg de facultate, care rămăsese repetent în anul I. Nu-l mai văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de la el că este căpitan de miliţie, că are locuinţă dată de stat, un salariu de două ori mai mare decât al meu, maşină etc. Şi am întrebat adunarea generală: care dintre noi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în lozinca de pe perete: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Evident, eu! Eu mă înscrisesem pe linia partidului, nu fostul coleg! Şi cu toate acestea eu nu aveam locuinţă, nici maşină, şi leafa pe jumătate! Am tras concluzia că lozinca cu pricina nu corespunde realităţii, derutează tineretul ţării şi am cerut să fie dată jos…

– în altă şedinţă am pus problema telefoanelor, a faptului că ne sunt ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar nu pentru a contesta această practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe dintre aceste convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru istoria literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă) înregistrează tot ce vorbesc eu la telefon (şi în alte ocazii), am aflat că are un salariu mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept şi în contradicţie cu echitatea socialistă! Mai degrabă eu şi alţii care suntem înregistraţi merităm un salariu mai mare!…

– culmea tupeului meu de colonel de securitate infiltrat ca profesor la Universitate am atins-o, cred, la şedinţa PCR când ni s-a prelucrat o lege, a secretului de stat. O prevedere a acestei legi ne îndemna ca atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere siguranţei naţionale să o aducem la cunoştinţă organelor de securitate. Securităţii, deci. Când am fost întrebaţi dacă e ceva neclar, dacă avem vreo întrebare de pus pe marginea textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna şi m-am plâns că de ani de zile vreau să reclam la Securitate o mulţime de fapte care aduc atingere siguranţei naţionale, unele dintre acestea fiind fapte săvârşite chiar de unii colegi, câţiva prezenţi acolo în sală! Dar n-am ştiut unde să-i reclam, iar legea cea nouă, am sperat, m-am înşelat, nu mă ajută cu nimic, căci nici din această lege eu nu pot să aflu unde este securitatea! „Am umblat tot Bucureştiul şi toată Constanţa – oraşe pe care le cunosc foarte bine, şi nicăieri, pe nici o clădire, la nici o poartă de instituţie nu am găsit firma Securităţii! Poate măcar acum cineva îmi spune unde se află Securitatea!…“ Colegii rîdeau, eu mă supăram pe ei că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care mă aflu: să vrei să te adresezi Securităţii, nu o dată, de nu ştiu câte ori, şi să nu-i ştii adresa. „Am întrebat şi oamenii de pe stradă şi, tot aşa, ca dumneavoastră, mi-au rîs în nas! De ajunsesem să cred, la un moment dat, că Securitatea, Doamne fereşte, nici nu există de fapt!… Noroc cu legea asta, că m-am liniştit!… Securitatea există, iar dacă nu are o adresă anume, înseamnă că e pretutindeni…“

Nu insist cu alte amintiri, cu detalii care ar ocupa un spaţiu tipografic prea mare. Ca să se înţeleagă că întâmplări precum cele povestite mai sus s-au putut petrece, trebuie să mai precizez o dată că n-am fost un ins iraţional şi iresponsabil. Ci am fost, dimpotrivă, foarte conştient de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul PCR îţi oferea o bună apărare: puteai să spui în adunările generale aproape orice dacă făceai pe naivul care n-a înţeles întocmai spiritul statutului sau al politicii partidului. Gravitatea unor afirmaţii scădea enorm dacă acele afirmaţii erau făcute în plenul adunării generale. Din această realitate făceau parte şi colegii care aveau funcţii de conducere în PCR sau în Universitate. Am apreciat corect calitatea lor umană şi mi-am dat seama că, în anumite limite şi atâta vreme cât mă ţin de litera legii şi a statutului PCR, ei vor fi alături de mine. Mă gândeam la dumnealor Ghiţă Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu, Alec Hanţă, Eugen Marinescu, Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău, George Lăzărescu, rectorii Ioviţ Popescu şi Alexandru Balaci. Am avut însă şi o colegă, care, cu autoritatea ei de lider politic şi soţie a doi generali de securitate (sic!), a cerut vehement excluderea mea din PCR şi din rândurile cadrelor didactice universitare, deoarece derutam studenţii şi destabilizam adunările PCR… Am fost convocat la Comitetul PCR al Universităţii. Era într-o joi, la prânz… Nu m-am dus cu inima uşoară. Când am fost invitat în sala de judecată, am dat de figura lui Ghiţă Florea, radiind. N-am apucat să zic ca lumea Bună ziuaşi m-a luat cam aşa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul ăsta! E cel mai bun articol pe care l-am citit în România literarăvreodată!… Dar îmi place că eşti şi mare şmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar azi?!…“ Despre ce era vorba? Îi dădusem lui George Ivaşcu de câteva luni un text, de vreo zece pagini, intitulat Cel mai frumos cuvînt, şi George Ivaşcu îl publicase tocmai în joia aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul de articol şi nici nu-mi trecuse prin cap în dimineaţa aceea să cumpăr „R.L.“… Era un text despre cuvîntul român. Un text avântat naţionalist, dar şi – filologic vorbind, fără cusur. Sau măcar acceptabil. Acel articol publicat în 1977 la loc de cinste în „România literară“ (în paginile din mijloc), a făcut fără obiect şedinţa Comitetului PCR din Universitate în care trebuia să fie analizată activitatea mea şi discutată cererea tovarăşei E.G. de excludere a mea din PCR şi, probabil, din… Securitate! Şi fac astfel precizarea cea mai importantă privind atitudinea mea: eu am criticat deseori stările de dinainte de 1990. Am criticat ca să zic aşa comunismul! Hai, pot zice că am fost anti-comunist. Mai exact: anti-bolşevic! Dar critica mea, contestaţia mea, a fost mereu de pe poziţii naţionaliste! Şi în felul acesta am ştiut şi am simţit, când a fost cazul, că-i am alături pe cei mai mulţi dintre colegii cu funcţii de conducere în învăţământul superior. Le mulţumesc.

Colonelul de mine am mai făcut o ispravă: am trimis la Europa Liberă câteva rapoarte, adică o piesă de teatru, Recviem pentru Jan Palak şi câteva intervenţii. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain Parouit, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă, anti-sovietică mai ales. Scrisă din perspectiva unui naţionalist român. Chiar şi fără experienţa acestui eşec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la celebrul microfon), mi-aş fi dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era sinonim cu anti-românismul. Că faţă de Ceauşescu, de România în general, dar şi în multe alte chestiuni, cei de la München făceau politica Moscovei, nu a Washingtonului.

În zelul meu de român memorandist (cred că pe adresa CC al PCR am trimis cel puţin 10-15 memorii), la un moment dat, când mi-am dat seama ce se întâmplă la „Europa Liberă“ am făcut o scrisoare la Departamentul de Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu Ionescu, dar şi pe cei care-i permit ca la microfonul E.L. să facă nu propagandă anticomunistă, ci propagandă antiromânească. Mai mult, să atace persoane din ţară – absolut onorabile prin comportamentul lor civic, politic şi profesional, sub imboldul unor ranchiune şi adversităţi personale. După 1990, am aflat că reclamaţia mea a avut efect, s-a făcut o anchetă în legătură cu domnul Geluţu Ionescu. Cu care fusesem bun coleg până când, ajuns la München, s-a apucat de golănii intrând în jocul personal şi penibil al unor frustraţi.

De aceea, în februaroe 1989, când Aurel Dragoş Munteanu mi-a propus să intru, alături de el, în ceea ce urma să devină în decembrie gaşca de „emanaţi ai revoluţiei“, am refuzat. Mi-a fost teamă mai întâi că invitaţia este o provocare a …Securităţii. În cazul că nu era vorba de aşa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa Liberă“ încuraja şi preţuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face străinii, fie ei din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te creşte!“ o auzeam deseori pe mama. Cu adresă mai precisă şi cu argumente istorice, lecţia asta am primit-o şi de la Petre Ţuţea. Căruia nu i-a „mirosit“ prea bine nici aşa-zisa disidenţă a lui A.D.M. Depun această mărturie!

Ideea aceasta, că nu-i mare deosebire între intenţiile Occidentului şi ale Răsăritului am pus-o şi în centrul piesei de teatru Credinţa. Scrisă în contextul centenarului Independenţei (1877-1977), când ştiam că cenzura va fi mai permisivă, piesa îl are ca personal principal pe Carol I. Am fost primul (şi singurul), alături de Paul Anghel, care am făcut din Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic. În piesă se vorbeşte şi de regele Mihai, cu decenţă. Cu patos sunt prezentaţi Brătienii, inclusiv cel ucis de comunişti la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat la Constanţa şi a fost şi publicată. O piesă anti-imperialistă, anti-ţaristă, anti-sovietică, cu trimiteri clare la teza lui Brejnev privind suveranitatea limitată a statelor mici. Din păcate, această teză este acum 100% americană… Aşa că piesa este azi mult mai actuală ca în 1978. Probabil că din această pricină nimeni nu se gândeşte să o mai joace. Dimensiunea anti-naţională, anti-românească a cenzurii comuniste de odinioară este mult mai cuprinzătoare şi mai apăsată în cenzura de azi, impusă de democraţia în care ne-am pomenit după 1990.

Aş mai avea (prea) multe de spus în „apologia“ mea. Dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, voi reveni. Dar numai într-un dialog deschis, transparent, cu persoane care îşi vor afirma identitatea, nu numai suspiciunile… Dar vreau în încheiere să spun ceva în apărarea (nu apologia) Securităţii. Relatez o întâmplare:

În 1986 (?) am primit sfatul să nu mă mai văd des cu Petre Ţuţea. „Ce aveţi de câştigat din asta?“ Am răspuns că de câştigat nu am de câştigat, dar s-ar putea să am de învăţat. Domnul colonel mi-a cerut să-i dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Ţuţea. „Nici măcar nu este profesor, cum îi zice toată lumea. În viaţa lui n-a ţinut în mână un catalog!…“ I-am răspuns că de la Petre Ţuţea am aflat, bunăoară, o altă versiune, cu totul alta, despre cum şi de ce a fost asasinat I.G. Duca. Şi i-am povestit cele relatate mie de domn profesor. „Şi dumneavoastră l-aţi crezut?“ s-a mirat ditamai colonelul. Nu-l cred, dar am de gând să verific cu prima ocazie, când voi putea avea acces la documente, la presa vremii etc. „Îmi daţi voie să verific eu? Am un coleg care şi-a dat licenţa (doctoratul) cu mişcarea legionară. A cercetat toate arhivele. Îl întreb eu cum a fost cu Duca.“ Desigur, n-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de rezultat. După o vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea aceea cu Duca, cum v-am promis. Să ştiţi că Ţuţea al dumneavoastră a avut dreptate, domnule!“ Era şi el mirat. Nu mai mult decât mime…

După 1990, în „Vremea“ lui Păunescu am povestit despre acest securist de ispravă şi l-am comparat cu acei intelectuali de forţă şi renume care se dovediseră incapabili să accepte şi să-şi însuşească, să bage în ecuaţia adevărului, acele informaţii apărute după 1990, care, în mod logic, îi obligau să retracteze cele spuse sau scrise vreodată despre legionari. Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală, atât de rară printre cei mai intelectuali dintre noi.

În 1994, când eram senator, am fost invitat la Clubul Pensionarilor din M.A.I., adică a foştilor securişti, să ţin o conferinţă despre 1907. Am transformat intervenţia mea într-o laudă la adresa lui Petre Ţuţea şi a generaţiei sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre securişti să mă huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei unii au fost însă doar câţiva, ceilalţi – o sală arhiplină, le-au impus să facă linişte, să fie disciplinaţi, iar la sfârşit am fost aplaudat călduros. Nu eu propriu-zis, ci Petre Ţuţea. Aplaudat de securişti!… Sper, ţinând seama de locul unde am conferenţiat, că tot ce am spus atunci s-a înregistrat. Mi-ar plăcea grozav să recuperez textul.

Mai zic una: după o vreme, Petre Ţuţea şi Simion Ghinea au ţinut să mă avertizeze că ei, când şi când, mai sunt invitaţi să dea declaraţii despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au întâlnit, ce au vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebaţi şi despre întâlnirile cu mine. Le-am spus să nu-şi facă nici o grijă, să nu ascundă nimic din ce am vorbit şi pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… La o asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?! Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministrul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să ştii că şi dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct proporţional cu suprafaţa Ţării!…“

Aşa s-a ajuns ca mitul Petre Ţuţea să circule şi prin birourile Securităţii, nu numai prin celulele închisorilor. Un mit perceput de unii securişti cu neaşteptată simpatie. Căci, totuşi, sângele apă nu se face. Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, mai naturală, mai firească este solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarităţi Petre Ţuţea a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat!

Iată și cele trei comentarii, care au fost de bun augur! Patria recunoscătoare!

Şerban Popa •

Să nu mi-o luaţi, vă rog în nume de rău, domnule profesor, dar citind „Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea,” mi-am adus aminte de unele din păţaniile mele de dinainte de 1989.

Spre deosebire de dumneavoastră, eu mi-am plătit cotizaţia la sindicat.

Ceea ce am refuzat să plătesc au fost părţile sociale.

Atunci când secretarul de partid de la institut (lucram la ISPH) m-a chemat să-mi ceară socoteală i-am răapuns că nu pot să plătesc pentru ceva pentru care sunt proprietar, producător şi beneficiar.

A rămas mască.

Atât a putut să mă apostrofeze (că nu era prima nefăcută pe care o făceam) : De ce nu vrei să intri şi tu în rânduri ?

Iar eu i-am răspuns cu un tupeu total (dar după ce-am ieşit a trebuit să mă ţin puţin de perete că începuseră să-mi tremure picioarele) : Eu sunt în rânduri tovarăşe Budu (aşa îl chema). Alţii nu sunt.

Ceea ce era un fel de avertisment să nu-i mai lase pe alţii să fure din materialele scumpe cu care se lucra acolo. Eu făceam pe vremea aceea machete de prezentare pentru ceauşescu, machete care încorporau materiale deosebit de rare şi de scumpe.

Nu ştiu cine, sau dacă altcineva a plătit în locul meu cei câţiva zeci de lei în fiecare lună.

Cu învăţământul politic a fost o altă fază.

Eu nefiind membru de partid făceam învăţământul politic la sindicat.

Numai că, de fiecare dată când îmi venea rândul legam tema la zi de marile probleme filosofice. Problema cunoaşterii, a dialecticii, a primordialităţii materiei faţă de spirit etc.

Pe vremea aceea aveam timp să citesc, cu doar două ore de televizor pe zi.

Rezultatul a fost acela că, din astfel de intervenţii, reieşea de fiecare dată – fără ca să fie nevoie de nici un efort vizibil – cât de tâmpite erau de fapt lecţiile la care eram siliţi să fim prezenţi şi cât de interesante ar fi putut, totuşi, să fie.

Până la urmă însă, „cursanţii” au prins oarece drag de giumbuşlucurile mele, pentru că nimeni, niciodată, nu m-a tras de mânecă

Avatar

Mircea O. •

Părerile mele nu corespund întotdeauna celor formulate de dvs. în post, dar materialul este aşezat şi implicit instructiv.

Avatar

T. Bucur •

Mda! Am citit cu interes.

Nota redacției – Așadar, ideea de a deschide acest site mi-a dat-o domnul Marcel Bouroș. Acest site care a devenit o parte importantă din „opera” mea. Și din viața mea. Îmi face plăcere să mă simt dator la oameni ca domnul Marcel Bouroș! Tot binele întregii familii Marcel Bouroș.