Ciudanovița – locul copilăriei

Marta Doina

Cine, oare, nu-si doreste macar odata in viata sa redevina copil? Dar acest lucru nu-i este posibil nimanui. Noua, celor care am ajuns la varsta la care avem copii si nepoti, noua, spuneam, ne-au ramas amintirile din copilarie. Pot sa spun ca mie mi s-a sters din memorie o parte din viata pe care am trait-o in primii ani de scoala, undeva in Banat, la Ciudanovita (de unde am plecat in 1963)

Navigand pe internet in cautarea de date referitoare la Ciudanovita, am studiat o serie de materiale, publicate pe diferite cai, de diferite persoane. Asta s-a intamplat prin ianuarie-februarie 2014. Mi-aduc aminte ca plangeam, uitand-ma la imaginile din Ciudanovita. (Poate nu stiati - Ciudanovita in limba sarba inseamna un loc minunat). Uitandu-ma la imagini, m-a cuprins nostalgia. Incet-incet, si cu ajutorul nemijlocit al mamei (care mai traieste si este perfect lucida), am reusit sa-mi reamintesc o serie de aspecte din acea perioada. De la inceput, mi-a atras atentia un nume cunoscut: Benoni Todica. Mama mi-a confirmat ca da, am avut un coleg si vecin, si chiar prieten cu fratele meu, cu acest nume. Mai multe zile am incercat sa dau de adresa lui. Intr-un final, mi-am luat inima in dinti si i-am scris un mesaj, dandu-i cateva date de identificare. Nu mica mi-a fost mirarea, cand am primit raspuns. Inceputul a fost  facut. Dupa aceasta, Benoni mi-a trimis nenumarate materiale, prin care m-a ajutat sa-mi recapat amintirile. Printre acestea, am gasit un nume, al unei doamne Cornelia Chifu, si ea copilarise tot in Ciudanovita. L-am intrebat pe Benoni daca nu cumva aceasta doamna este una si aceeasi persoana cu fosta noastra colega si cea mai buna prietena de-a mea, Cornelia Turlea.

Mare mi-a fost bucuria cand mi-a confirmat acest lucru. L-am rugat sa ma puna in legatura cu ea. Dupa putin timp, i-am scris primul mesaj, plin de emotii. Cand mi-a raspuns, am plans de bucurie. Mi-am regasit prietena, de care ma despartisem in urma cu 50 de ani. Treptat, amintirile au inceput sa revina. Eram nespus de bucuroasa.

Am gasit printre poze cateva din acea perioada, poze cu fostii colegi de clasa, cu prieteni si vecini. Incercam sa-i recunosc, dar in zadar. Doar pe Neli Turlea a fost imposibil sa o uit.

Am purtat pe internet corespondenta zilnica cu Neli, astfel ca in cateva luni, am reusit sa reluam o prietenie veche ce a fost intrerupta timp de 50 de ani. Am stabilit ca sa ne intalnim la noi acasa. Am invitat-o impreuna cu sotul, la un picnic cu ocazia zilei de 1 Mai.

Asadar, in ziua de 1 Mai, dis de dimineata, am pregatit un cort in livada, gratarul, lemnele, berea si palinca puse la rece, carnea si micii pregatiti si multe altele, toate pentru a primi oaspeti de seama, oaspeti dragi veniti de la Timisoara. Am stabilit sa ii asteptam pe traseu. Dotati cu un buchet de flori si o "cerere cu dop", adica cu o sticla cu palinca, legata cu tricolor, am stat la intrarea in orasul Salonta. Dupa putin timp au sosit oaspetii.

Cu multe emotii, cu lacrimi in ochi, am fugit in intampinarea lui Neli. Este foarte adevarat ca au trecut 50 de ani de la despartirea noastra, dar in acele momente timpul s-a comprimat si am avut impresia ca doar ieri ne-am despartit. Abia ne-am desfacut din imbratisare pentru a ne prezenta sotii. Dupa aceasta, am venit acasa la noi unde ne astepta mama. In tot acest timp, fiica mea Raluca a fost pe post de fotoreporter.

Timpul s-a scurs pe nesimtite, prin fum de gratare si mici, navigand printre amintiri. Trebuie sa multumesc sotului meu Costi si, de asemenea, sotului lui Neli, Ilie, pentru increderea pe care au avut-o in noi, in prietenia noastra si pentru sprijinul pe care ni l-au acordat, ca intalnirea noastra sa aiba loc. Am depanat amintiri pana noaptea tarziu si am continuat si a doua zi.

In concluzie, intalnirea a fost foarte frumoasa. Mi-am imbogatit trecutul cu multe amintiri.

Corespondenta noastra a continuat pe internet. Am ajuns sa ne cunoastem mai bine, sa ne dorim sa ne mai vedem. Am stabilit ca acest lucru sa se intample in luna iulie, luna in care este ziua de nastere a lui Neli, a lui Ilie,a fiicei si ginerelui lor, motiv in plus de a sarbatori.

Dupa pregatiri serioase, inarmati cu flori si cadouri, am pornit la drum, impreuna cu sotul, fiica mea Raluca si nepotelul Sergiu. Dupa un drum presarat cu stropi de ploaie, am ajuns la Timisoara, unde la intrare, ne astepta familia Chifu. Ne-au condus prin oras, pana la locuinta lor. Dupa ce ne-am tras sufletul si am servit ceva mancare, ne-am pus din nou la drum, de data asta, impreuna cu familia Chifu. Eu in masina lor iar fiica mea Raluca, impreuna cu Costi, am pornit pe drumul spre Ciudanovita. Am strabatut Campia de Vest, care porneste de la noi din Bihor si pana departe, spre sud, inspre Moravita. In apropiere de Oravita incep dealuri foarte asemanatoare cu cele de la Oradea. De la Oravita incet-incet am ajuns sa urcam dealuri, paduri pana am ajuns in munti, la Ciudanovita.

Drumul a fost foarte bun, betonat . Neli mi-a spus ca acolo incepe Ciudanovita unde incepe drumul pavat cu piatra cubica, drum facut inca de pe vremea rusilor, la inceputul exploatarii minereului de uraniu.

Primul obiectiv intalnit a fost gara, din care a ramas doar o tablita si un refugiu pentru statie de autobus. Au urmat o serie de locuri, care in prezent nu mai exista. Primele blocuri care mai stau in picioare, blocuri ce au fost locuite in trecut de specialistii si ofiterii rusi, sunt locuite in prezent de cateva familii.

Am trecut sa vedem scoala la care am invatat in clasele I-IV.

In trecut, scoala mi se parea atat de mare, iar acum....Cladirea arata foarte bine intretinuta, deoarece in ea functioneaza ceva institutie. Ne-am continuat drumul. Am vazut fostul club, sau camin cultural, unde se organizau spectacole, filme.

Si aceasta cladire inca mai sta in picioare, deoarece intr-un colt al ei se afla Primaria si Politia.

Magazinul Universal, o cladire cu etaj, a ramas ruina, la fel ca si cladirea spitalului. Am vazut cladirea in care functiona pe vremuri, magazin alimentar si brutarie. Imi aduc si acum aminte geamul la care se vindea painea pe cartele. Am vazut noua cladire a scolii, cladire frumoasa cu etaj si care inca mai are elevi, dar foarte putini.

Pe Valea Lupului, unde candva era plin de baraci si locuite de tineri muncitori, era acum napadita de vegetatie si nici urma de vreo cladire. Au urmat pe partea dreapta, blocuri, care au fost construite inca de la inceputul santierului. Blocurile costruite din caramida, cu doua etaje, aveau putine apartamente locuite. Intre bloc si sosea, locatarii si-au amenajat mici gradinite cu flori. Peste drum, inspre paraul Jitin, au rasarit o multime de colibe, ingradite, unde oamenii isi cresc animale si pasari. In sfarsit, am ajuns in dreptul blocului A, unde am locuit in urma cu 50 de ani.

Mi-am adus aminte, parca mai ieri era, cand priveam cerul de la geamul care dadea spre sosea. Am mers in curtea blocului. Am vazut treptele ce duceau in scara blocului, roase de vreme. Tot acolo, inspre munte, erau niste trepte ce duceau la magaziile de lemne (si acelea roase), magaziile disparute, vegetatie a ocupat intregul spatiu, pana la zid.

Am strabatut curtea blocului, pana la celalalt capat. Dintr-un apartament venea un miros placut de tocanita, semn ca totusi locuia cineva acolo. In curte se jucau cativa copii, care vazandu-ne, ne priveau curiosi. Drumul care ducea candva spre Garliste, acum era acoperit de vegetatie. Pe acel drum mergeam cu parintii si, in zilele senine, se putea vedea Dunarea.

Peste drum, dincolo de paraul Jitin, era odata un cartier de baraci, primele locuinte din Santier, acum nu se mai vedea nimic, totul era napadit de vegetatie. Pe la ferestrele blocurilor am zarit mai multi locatari curiosi sa ne vada. Pe unii doar i-am salutat, cu altii am vorbit. Au fost curiosi sa stie daca si cand am locuit acolo.

Incarcati de emotiile revederii acelor locuri si totodata dezamagiti de ceea ce a mai ramas din universul copilariei noastre, am luat la pas, in sens invers, drumul pavat cu granit. Cuvintele nu mai aveau loc. Intre noi s-a instalat o tacere apasatoare. Incercam sa gasim o explicatie unei intrebari, fara un raspuns clar, si anume: din ce traiesc acei oameni, in mijlocul muntilor, departe de lume, fara servicii, fara bani, fara dispensar,

fara posta, fara multe. Poate se gandeste cineva si la ei si la acei copii care s-au nascut acolo (fara a avea vreo vina), dar care sunt condamnati inca de pe acum.