m & botniţă

Cătălin Afrasinei

dragă boticelli

e toamnă şi trăiesc uneori

puseuri de nehotărâtă spaimă

ar fi trebuit să fi murit demult

nu mă ştiu vinovat decât faţă de destinul meu

ursit de ursitoare transcris cu litere de-o şchioapă

într-un caiet de desen în culori strâmbe

aproape şterse dintr-o valiză de lemn

soldăţească a fratelui meu mai mare

desculţ păşesc pe străzi mergătoare

fără a mă gândi câtuşi de puţin la supremul epitet

rostit de noica pentru eminescu

dimpotrivă îmi plac pantofii de lac

văpsuiţi interbelic cum m-a povăţuit tata

în viaţă să fiu disciplinat ca-n armată

nu se ştie când sună gornistul apocalipsa

indiferent care ar fi aceasta

sfârşitul lumii

furtul de prezervative şi cozonac

chiulul generalizat

obscenitatea publică

persecuţiile comuniste

traficul de influenţă sau cel adevărat

moartea soldatului care ştie să recite poezii

în orice caz armata e cu noi

numai eu să fiu pregătit

rareori mi-a reuşit

acţiunea şi reacţiunea mea faţă de viaţă

poartă girul curiozităţii revelate – n vis

n-aş putea să dau un răspuns categoric

dacă mi-a fost rău sau bine

ori şi una şi alta sau nici nici

zaharia stancu n-a ştiut că tătucul stalin

ne-a dat m şi botniţă pentru multe secole

mi-am propus să-l cunosc pe acela

căruia lumea i se prosternează

încerc să-mi imaginez cum soarele

îşi cere voie să răsară înainte de a se trezi faraonul

să-şi plimbe căţeluşul şchiop printre lichele

vezi pe cardul de sănătate

nu figurează lichelita în formă explozivă

cel mai bun taumaturg ar fi fost arghezi din blesteme

în forma lor piţigăiată cu toate concesiile

imprecaţiile argheziene nu slujesc binelui universal

traversând nimicul

io voievod al anonimatului în tranziţie

io prinţ al abisului dintre om şi fiara din om

io a cărui viaţă personală a devenit

strada terfelirii adevărului din om

declar public că am dat de pământ

cu botniţa tătucului stalin

şi celui care a pus m la şapte miliarde

se-ntunecă şi pe’ntuneric nimeni nu-şi cere iertare

invocând dreptul la avocatul diavolului

oamenii se nasc şi mor înnebunesc fără să ştie

că toamna îngerii îi plâng în mii de culori

scumpe boticelli salutări de dulce primăvară