Poemul toamnei

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Cu stele-ramuri îmbrăcând

fruntea de nufăr alb surâde,

luna se-nalţă lin şi râde,

de ceruri fruntea rezemând,

aud luceferii plângând

în păpădiile plăpânde.

Se cern ninsori în suflet cald,

se-alină gându-n ploape-nchise,

în cochiliile de vise

Salcâmii Toamnei foşnesc fald

cu zâmbetul luminii dalb

pe purpuriile aprinse.

Pe câte drumuri şi cărări

străbat cu dorul viu-ursită

şi în dorinţa hămesită

se-aştern întinsele mirări

pe-ngălbenitele uitări

urzindu-mi viaţa hărăzită.

Respiră soarele-n ciorchini,

gutuia se mai coace încă,

din pârga ei răsar suspini,

iar păsăretul de pe luncă

în simfonia lui adâncă

e-un ritual ce i te-nchini.

În brazi mai picură smarald,

Stejarii mai veghează dârz

hotare sufletului cald...

Coconul-Soare ca un mânz

cu turmele de nori la prânz

le urcă cerului-herald.

Iarba se ţese a caşmir

prin flori de câmp frumos gătite...

Sunt pline aleele cu mir,

şi-ntre chindiile rumenite

stoluri de berze trec grăbite

cu Toamna nouă într-un chimir.

Și rândunele-n viers ales

de pe la case se adună,

pe cerul lin ele au purces

să pună zborul lor cunună,

pe Iea Toamnei roadă bună,

prinos al Marelui cules.

Îmbietoare crengi cu nuci

se-apleacă peste oaspeți dragi,

ca-n vremi doinite de haiduci...

Domnițele, parfum de fragi

pe buze pun surâs de magi

peste sublimul cânt de cuci.

Suie vinul foc pe ruguri,

altul spumegă-n ulcior,

sare mustu-n tăvăluguri

jocuri dănţuie-n picior,

răsfrângându-se cu dor,

Fetelor cu sâni de struguri.

Şi-atunci când vii, parcă te duci...

ducându-te, de parcă vii...

cu dorul tău pe unde - apuci,

cu Toamna blândei rapsodii

aduni în tril de ciocârlii,

mireasma sfântă la răscruci.

Cu coloritu-i princiar

toamna se-nalţă mai măreaţă

în legiuni de Murfatlar.

Și-n fiecare dimineaţă,

ca o vestită cântăreaţă,

repetă în cor al vieţii har ...

Pe roua dimineţii-arzânde

cad frunze, parc-ar fi ninsori...

Și-n adierile plăpânde

mai bate vântul lin, fiori,

mai sună-un cântec din viori,

mai umblă dorul: unde? unde?

Caleştile Toamnei trec pe rând:

de aur, de-argint şi de-aramă,

mai lasă un nour o năframă...

Pădurea toarce tremurând,

și vântul viei lăcrimând,

brodează a frunzelor maramă.

Când Toamna peste noi se lasă

rostogolită-n mlădieri,

îţi pare viaţa mai aleasă,

trăindu-ţi azi, sublimul ieri

iar viitorului să-i ceri

Cotnarul plin de tămâioasă.

Sublimă Toamnă-curcubeu

de munţi, de roade şi divin,

la nunta ta poftesc şi eu,

în cinstea ta ridic şi-nchin

carafe noi, pline cu vin

din care gustă Dumnezeu.

S-a cuibărit sublim în Ie

tot coloritul sacrului pământ

aşa cum dulcea rapsodie

cuminecându-se-n cuvânt

răsfrânge tainicul ei cânt

peste frumoasa Românie.

Nicolae Vermont - alegoria-toamnei