Tudor Arghezi
Argatul, auzind că-l
cheamă,
S-a turburat, de bună
seamă,
Și ce mira mai mult
oierul
E că-l chema la curte
chiar boierul.
Stăpînul, trîndăvind
în slava lui,
Nicicînd nu
se-arătase și nicicui,
Și simbriaș la staule
de-o viașă,
El nu știa măcar cum
e la față.
Gospodăria lui de
prin Amiazamare
Se cîrmuia de sus,
din depărtare,
Cum mori, cu turme,
cu bucate.
Doar pe la cîștiguri,
din cetate,
Trăgeau în sate,
într-acoace,
Încăpătoarele
cerdace,
Carele-nnalte (puțini,
boloboace,
Coșuri și papuri)
încărcînd cu plin
Caș, miere, grîu,
porumb și vin.
Sămînța brazdei
grase, muncită strîns și crunt,
Din spicul cu
mustață, zbîrlit, cu miez de unt.
Și sacii grei cu aur
de mălai -
Plecau în coviltirele
cu cai.
Portocalii,
știuleții-mpletiți cu boaba mare
Ca niște faguri de
mărgăritare,
Culeși cu patru fote
curate, de pănuși,
Ieșeau din subsuoara
cocenilor, păpuși.
Și toate, vii, ogoare
și prisacă,
Urneau din bătătura
uscată și săracă,
Și se ducea puhoiul
plăvanilor, agale,
Ca satele, devale.
Ba oamenii puteau să
creadă
Că sînt purtați ca o
cireadă,
Nu-mi mai aduc aminte
și am uitat cu cîte
Gîrbace și ce feluri
de joarde și de bîte.
Căci între oameni și
stăpîni
Era un gol zidit, ca
la fîntîni,
În care apa suie-n
gol de-a gata,
Tîrîte sus cu lanțul
și găleata.
Izvorul nu se poate
nici uita
În ochii celuia ce
bea,
Nerăbdător țîșnirea
să i-o soarbă
Cu gura lacomă și
oarbă.
Din pricină de ziduri
și de gol
Și pasărea lua calea
de ocol.
Poruncile peste moșie
Veneau pe la
isprăvnicie,
Ispravnicii, pe lîngă
ei,
Aveau alți mulți
isprăvnicei,
Și-aceștia calfe,
ucenici
Mai mari, mai
mijlocii, mai mici ;
Dar fiecare
se-mputernicise
Cu un crîmpei din
pravilele scrise,
Și fiecare-și
ascundea la sîn
Fărîma lui de petec
de stăpîn.
Trimise, spuse și umblate,
Poruncile-ajungeau
schimbate
Și tot mergînd din
ins în ins
Soseau pe dos,
parcă-ntr-adins.
Stăpînul, n-aveai
voie, ca pe moaște,
Nici de-a-l zări,
necum de-a-l mai cunoaște.
În dreptul buzelor
și-al feții
Făceau de strajă
logofeții,
Și dintre ei spătari,
scutari,
Păzeau fruntașii
cărturari.
Stăpînul de ogoare și
de ape
Era un bun al
slugilor de-aproape,
Și cînd voiai să-ți
vezi cîrmacii
Ți-eșeau nainte
psalții și tîlmacii.
I-ai fi privit :
I-ai fi mînjit.
I-ai fi rugat :
I-ai fi spurcat.
Cînd lacrima nu știe
de zăbavă,
Oftatul nu e de
ispravă,
Necazul însă nu
tihnește
Și nu-i pe boierește.
Te-apucă, taci! și
taci dacă te doare,
Că se deoache pofta
de mîncare.
Și nu știai, ca vai
de capul tău,
De nu-ți era mai bine
cînd îți era mai rău,
Nedumerit, ca vai de
rine,
De nu era mai rău
cînd îți era mai bine.
Porni cam pe la
toacă...
Mai mult decît să-l
bată, ce putea să-i facă?
O să-l omoare? o să
moară.
Nu moare doar un rob
întîia oară.
Ajunse, după ornic,
pe la șase,
Cînd doarele se uită
printre case
Și cată înnapoi.
Cu chivăre, la ușe,
și suliți, erau doi.
Porunca e poruncă.
L-au lăsat,
Ciobanul a intrat,
Murdar de nădușeală
și de praf
L-a dus din spate un
vătaf,
Trăgîndu-și prin
belșuguri de odoare,
Ca vai de lume,
bietele picioare.
Și nu putea să-și
vie-n fire.
Era ca o biserică și
ca o mînăstire,
Clădită parcă de
Satana.
Parcă-i simțeai
duhoarea și pulpana
Foșnite prin unghere.
O altfel de-ntocmire
și putere
Decît la stînă și la
plug.
Altfel de meșteșug
I se vădeau argatului
la curte.
L-au mirosit cîini
lungi cu labe scurte,
L-au miorlăit
pisicile, cu blană
Molatecă și nazuri de
cucoană,
Trîntite-n perini cît
sofaua
De-o lene tremurată
ca damblaua
Umblînd în colivii să
se atîrne
L-au rîs și papagalii
cu pliscurile cîrne.
Un maimuțoi dădea-n
căruță
Un alt soi de
maimuță,
Iar un vultur cît
omul, subt zăvor,
Zmuncea de o cătușe
bătută pe picior.
Săli mari în care
timpul tînjea și adormise,
Și cimitire-nchise.
În lustrul pardoselii
de lespezi reci, de ceață,
Zăcea o licărire de
cremene și gheață.
Păreții, de la podină
la grînzi,
Unii dădeau
într-alții cu oglinzi,
Și împătrit de zece
ori, în coadă,
Vedeai, în loc de
unul, o grămadă.
Și te sfiiai de
sineți ca de niște
Străini iviți în
priveliște,
Din ape sure, lungi
ca niște strane.
Avea și glasul
umbră-ntre icoane,
Dînd zvonuri pe
șoptite din tăcere,
Din încăpere-n
încăpere.
Ion, văzîndu-se o
sută,
A dat să strige : -
,,Doamne-ajută !”
Și glasul lui,
ca-ntr-o pustie
Stîrnită, s-a făcut o
mie.
Se răzgîndea și
șovăia să calce
Pe scoarțe și covoare
cît o falce:
Nu mai văzuse de cînd
e, Ion,
Odăi cît o pășune și
preș de un pogon.
În străini, cu papuri
la spinare și șezut,
I se părea că vede ce
nu s-a mai văzut.
Și ca o capră
șchioapă, pe trei căi,
Se-mpiedica de
praguri și odăi.
,,Bine-o trăi
boierul, ăși zise, și nu-i chip să
Nu-l jinduiască omul.
Dar mai bine lipsă.”
- ,,Doamne ! ofta
ciobanul abătut,
Mai rău tu nu m-ai fi
bătut.”
Și se sucea tiptil
prin casă,
Înfricoșat că spaima
îl apasă.
Și îi venea
să-mpungă-n zid, să mugă,
Cătînd cu ochii ușe,
ca să fugă.
Că-și aducea mîhnit
aminte
De tihna lui de mai
nainte
Și încerca dintre
comori să scape
Ca din răspărul unei
ape.
- ,,Nici n-ai venit
și vrei să pleci?” îi zise
Stăpînul, care-l
auzise.
- ,,Ce faci la curte?”
l-a-ntrebat.
- ,,Cioban sînt,
sărut mîna, și argat.”
- ,,Și cum ești
poreclit?”
- ,,Ion”, răspunde
prea smerit.
- ,,Și ce simbrie ai?
- ,,Ițari, obiele și
o chilă de mălai,
Și-un miel de Paște,
cînd îs mulți cucoane.”
- Șezi colea, lîngă
mine, jos, Ioane,
Zise boierul, hotărît
și tare. -
Mai am o întrebare?
De unde-ai învățat să
cînți din flaut?
Că de-aia te-am
chemat, ca să te laud.
Ba, te-am chemat și
pentru altceva...
Vezi casa asta? E a
ta.
Nu poți rămîne fără
parte,
Argat și slugă pîn'
la moarte.
Te-am auzit cum cînți
și-mi place.
Apropie-te, vino mai
încoace.
Și șezi aci, pe
jlițul meu.
E-al tău, ți-am spus,
fă ce zic eu.
Stăi bine, ce te
ghemuiești ?
Tu nu știi ce meșter
ești
Și ce cinstire ți se
mai cuvine
Față de unul
nensemnat, ca mine.
Nu am o fată, că
ți-aș da-o ție,
Ca-n basme, o domniță
cu împărăție.
De-aci nainte, vreme
nouă,
Vom face viața pe din
două,
Deși prea bine
înțeleg
Că ți se cade totul
pe de-a-ntreg.
C-ar trebui,
cu-adevărat,
Tu să fii domn, și eu
argat.
Flautul tău e flaut
descîntat.
Văzuși de ce te-am
fost chemat ?
Ghiersul ți-e dulce,
graiul ți-e ales
Și are tîlcuri bune,
cu-nțeles.
Tu trebuie, de-aci
nainte,
Să faci numai atîta :
ghersuri și cuvinte.
De o cam dată-ți dau
din toate
O legiuită, sfîntă
jumătate.
Întinde mîna, ia-le:
Nu-s ale mele, s-ale
tale.
Ți-ajunge ? Nu măsor
cu cotul
Și, dacă vrei, zisei
că-ți dau și totul.”
Ion își zise :
,,Doamne, cel din cer,
De spaimă-mi vine iar
să zbier.
Nu e aievea, ăsta-i
vis
Și numai Duhul Rău mi
l-a trimis.”
Că-ntr-adevăr, Ion
argatul
Îl deslușea-n boier
pe Necuratul.
- ,,Stăpîne, - zise -
nu mai știu:
Sînt sănătos, sînt
mort, sînt viu?
Un lucru știu, că
sînt năuc.
Cînt și eu ca o
cioară, ca un cuc,
Și niciodată nu m-aș
fi gîndit
Că fac ceva deosebit.
Eu am crezut, să fie
zicala mea iertată,
Că flautul nu-mi face
o ceapă degerată.
Îl cerc și eu,
așa,-ntr-o doară,
Și suflu-n el și-acum
ca-ntîia oară.
Berbecilor tăi,
poate, le plăcuse
Și babelor, cu caiere
pe fuse,
Și asculta la flautut
și un ied.
De-mi spui și
dumneata încep să cred.
Ia seama însă,
doamne, voia bună
Să nu ne dea de gol
și de minciună.
Am auzit odată că
mai-marii
Se sărutau la chef la
lăutarii
Și că treziți, a doua
zi, de greață,
Îi trimiteau la
ștreanguri cu dis-de-dimineață
Ori, poate, neavînd
boier în loc,
Umbli cumva să-ți
bați de mine joc ?
Că n-are rost să pui
pe mine preț
Și să mă faci din
slugă cîntăreț.
Lasă-mă slugă, nu mă
vreau stăpîn,
Ca să mă țiu de domni
și să-i îngîn,
Să-mi fie frică de
le-oi zice ba,
De voi tăcea cînd ei
m-oi întreba.
Că mă cam sperii
de-ntrebare
Și nu prea întru-n
voia lui cu fiecare
Și n-am la toată
vorba nici răspuns.
Am un stăpîn : nu-mi
este de ajuns ?
Cu ceialalți, mai
mici ca dumneata,
Îmi e mai lesne a mă
descurca.
Scăparea bacilor
desculți
E că nu vor stăpîni
prea mulți.
Dacă mă fac boier poate
că-i bine;
Nu te mai țin de rău,
în gînd, pe tine.
Ca să-ți ferești,
Ioane, tu, gîtița, de ștreang,
Dator ești tuturora
metanie și hang.
Și poate că,
dintr-una într-alta, niciodată,
Așa e boieria, nu
scapi față curată.
Și facem, mi se pare,
și tîrla de ocară,
Stînd pe la ușe,
ploconit la scară.
Rînjit în silă, pînă
la urechi,
Șa musafirii tăi, și
noi și vechi.
Să casc de cască ei
și, la sudalme,
Să mă ridic și să le
bat în palme
Și să mă strîmb și să
mă-nchin,
Să zic la toate :
,,bine” și : ,,amin”.
E greu să mă mai
țugui, să m-ascut,
Că niciodată nu m-am
prefăcut.
Orice-aș mai fi, o să
rămîi ce-am fost,
Ion, ciobanul de la
oi, cel prost.”
- ,,A da-ndărăt nu se
mai poate,
Ți-am așezat și
drepturile toate.
Uite și cheile de la
palat.
L-am pregătit
și-așteaptă încuiat.
Are odăi cu arme și
podoabe,
Fecioare dintre
roabe,
Uleiuri, mirodenii,
te mîngîie
Cu bun miros de rodii
și tămîi.
Desprinse pletele,
mai jos de șale,
Așteaptă pipăitul
degetelor tale.
Leapădă streiele
frumos,
Dă chica și căciula
jos,
Și lasă-te în voia
lor, la fete,
Alt chip să-ți facă,
palid, măi băiete.
E un palat, cum ai
să-l vezi,
Pe dinlăuntru cu
grădini și cu livezi,
Poteci de sticlă, ca
altazul,
Leagă amurgul
brazilor cu iazul,
Și apa de mătase
A mir și trandafir și
ea miroase.
Ioane, nu ești om de
rînd,
Și vreau de-acolo să
te-aud cîntînd.”
Bine, jupîne - zise,
- mă voi duce.”
Și din opinci la
creștet el și-a făcut o cruce.
,,Vezi, Doamne -
s-a-nchinat, - încalte,
Nu m-ai ferit de
treptele înalte.”
Și zise-n sine : ,,Ai
s-ajungi ciocoi.
Cum ne mai înțelegem
amîndoi ?
Între boieri și-ntre
vădane,
Mai pot să-ți zic,
eu, ție, mă, Ioane ?
Cînd te-ndrăgesc
mai-marii nu-i semn bun,
Mai bine-mi da o
pungă cu tutun
Și un amnar ori un
chibrit,
Și-aș fi și eu mai
mulțumit.
Că domnii ăștia sau
te duc în poală,
Sau te alungă-n
pielea goală.”
Cînd a intrat, aidoma
s-a și-ntîmplat.
Era o țară, nu era
palat.
,,Prințul” Ion era de
mult dorit,
Dar straiele nu și
le-a primenit.
Femeilor ce l-au
cuprins cu grabă
Le-a spus: -
,,Duceți-vă, vedeți-vă de treabă.”
Pe robii-ncovoiați în
temele
I-a slobozit de munci
și cazne grele,
Iar bucătarilor, care-ncepeau
să frigă,
Le zise : - ,,Mie
dați-mi mămăligă.
Voi să mîncați
bucatele, vînatul
Și tot ce are mai
gustos palatul.
Eu cu atît mă
mulțumesc,
De felul meu sînt
pustnic și postesc.
Deschideți mare
poarta mea,
Să intre și iasă cine
vrea.
Toți oamenii-n cămașe
albă
Au dreptul la
dreptate și la jalbă.”
El nu se-atinse nici
de pat
Și s-a culcat încins
și îmbrăcat
Zgîrcit pe bîtă,
frînt,
Lipit, ca rădăcina,
de pămînt,
Și-și zise : ,,Spune
gîndul, să-l ascult,
Că asta n-o ție
mult”,
Și mai străin de cînd
trecu hotarul,
Și-aduse într-o seară
și măgarul,
Și cîini, în palatul
mohorît,
Și oile, să-i ție de
urît.
A stat ce-a stat
acolo, cu hristov,
Între răchiți și
trestii, în ostrov.
Un timp de vreme,
soarele
A luminat și-ntunecat
izvoarele,
Și luna-și lua lin
drumul prin zăvoaie
Culcată pe un nor, ca
pe o oaie,
Chiar într-o noapte
de furtună mare
Veni vătaful domnului
călare.
-,,Ai să te muți,
Ioane, din conac,
Că flautele nu-i mai
plac.
Are auzuri și urechi mai
multe,
Și alte scule vrea
s-asculte.
Dar lasă-ți flautul
în cui,
Cu suflu-n el, că
suflul e al lui.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu