,,Cine
are vocaţiune? Cel ce în momentul lucrării se uită pe sine.”
Titu Maiorescu
Poetul-muzician Anatol Covali, prin ,,
Sonete alfabtice”, Editura Bibliotheca Târgoviște, 2015, se uită pe sine și
de data aceasta, oferindu-ne un volum, demn de un ,,bijutier de cuvinte”.
Un titlu incitant, sonetele având un parcurs
liric, în ordine alfabetică. Revenind la Maiorescu, și pentru Anatol Covali, în liniștea sa, ,,nu are
calendar” și treapta dintâi pe care se înălţă, ,,e un altar de jertfă.”.
Pe bună dreptate scriitorul Radu Cârneci,
vorbește în prefața cărții de o ,,înțelegere
maioresciană”, surprinzând poetul ,,citind
în dicționare și în stele”, și ,,grupând
cuvinte” într-un ,,tom saturat de
frumuseți esențiale, rostite în cuget deplin, măestrind cu har la haina vremii
din totdeauna și de acum.”
Sonetele, (în metru clasic, în
cel iambic, în metru liber sau sontete-rondel, sonete-gazel și incipituri cu
litere străine) pline de sensibilitate și harice, îndeamnă la meditație. Din
nou problematica existențială se rânduiește firesc, prin trăirile pline de
substanță în fața naturii, a necuvântătoarelor, a iubirii, durerii, fiind din
nou în rezonanță cu eul său neliniștit. ,,Arderi
intense-n ireale spații/aprinse de scânteie divine/atunci când din Cuvinte și
din Sine/au dat năvală-n infinit vibrații.” (Ab initio, pag. 11)
Gândurile îl năpădesc, își face un bilanț, clar, trecând de la descătușare
spre extaz. ,,…Eu sunt ce sunt de când alt sens dau
vieții./E-n mine o prefacere totală./Eliberat din temnița tristeții./ exist
pentru-o-mplinire ideală./ Extazu-n care ard, nu e părere,/efort sau amăgire,
ci-nviere!” (Extaz, pag. 15).
Personalitatea ,,bijutierului de cuvinte” joacă un rol rolul decisiv în construcția sonetelor. Indiferent de formele găsite,
comunicarea cu intenții estetice se sprijină pe imagini vizuale, auditive,
fiind înțeleasă ca o interpretare a acesteia cu scopul de a scoate în evidență
o anume semnificație. ,,Arta este un colț
al naturii văzut impersonal și exprimat printr-un temperament individual"
(Titu Maiorescu). ,,Geruri au fost. Acum
e primăvară./Ghiocei albi au năpădit pădurea./Gândul întinerit
colindă-aiurea./ghiduș dorind ca-n gânduri să-ți răsară./…gingașe adieri ce or
să cheme/griji și necazuri, doar spre-a le preface/grenadele războinice în pace.”
(Gonesc, pag. 17)
Esența
poeziei poetului, este iubirea, frumosul, prin foșnetul cuvintelor. Maiorescu arată cum ,,Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul",
iar ,,frumosul cuprinde idei manifestate
în materie sensibilă". Anatol Covali, plămădit din sensibilitatea și
frumusețea lumii, înveșmântat în timpul ce-i zidește lucrarea încărcată de
sfințenie, își cunoaște rostul. ,,Rodu-mi
bogat, strâns cu atâta trudă,/risipei a fost dat, ca dar să fie,/ re-ntinerind
când sfânta armonie/recolte-n ea a vrut să tot includă…/risc și străbat cărări
necunoscute./Rămân tot eu, însă mereu sunt altul/rostu-i fiind de-a cuceri
cerul.” (Rost, pag. 27)
Maiorescu ajunge la identificarea acestora, definind frumosul, în termeni hegelieni,
drept aparenta sensibilă a ideii". Arta dobandește un rol moralizator,
pentru că îl înnobilează pe om, îi conferă demnitate.
Menirea unui poet, este profetică. ,,Mi-e tare dor, din când în când, de mine!/Mă caut și mă aflu în uitare/mai trist, mai plin de sentimente-amare/mereu cu lacrimi prinse de retine/...mirifici care poartă-n ei elanuri./ Mut și uimit admir cum reîncepe/ menirea mea să scot rod din stepe.” (Menirea, pag. 23) . Eul poetului, vibrează cu intensitate şi sinceritate, ,,ideea fiind trăită în toate adâncimile sufletului, pentru a-i da căldura care să învăluie pe cititor sau ascultător”
Starea de contemplație estetică creează în
autor ,,o atmosferă intimă de
disponibilitate, de libertate sufletească".
,,Ce liberal e
Beethoven în orchestraţie! Tot instrumentul e întrebat să-şi dea părerea şi
reproduce pe răspunderea sa ideea principală. Ideea principală câştigă astfel o
varietate de feţe originale, e când înaltă, când burlescă, când tristă şi când
voioasă, şi în impresia totală rămâne o lume armonică aparte, adevăratul humor
al omenirii.”(Titu Maiorescu)
Această tonalitate muzicală, este prezentă și
în sonetele poetului Anatol Covali.
Are o țintă precisă; ,,ce ține de
viața-mi încă neînvinsă,/ țesută de destin direct pe stele…/ținut de-mpliniri
cât mai departe./ Țâșnind ca un vulcan din poezie/țin să râmân poet și-n
veșnicie “. (Țintă, pag.31)
Ca un drumeț, ,,prin stepe rătăcit”, poetul, ne avertizează că, într-o bună zi, îi
vom vedea ,,drumeagul” urcând. ,,Elanul sufletului meu/e zbor semeț prin
spații,/entuziast și-avid mereu,/erupții de vibrații…/emoție fierbinte/Eul
e-atunci dinamitard,/ecou divin și ținte. “(Elan, pag. 41)
Harul poetic străbate volumul cu acea ardere de
tot pe care o găsim în majoritatea volumelor. Filonul religios este viu, și
gândul la veșnicie îl poartă în rugă. Subtilitatea filozofică a versurilor îl
clasează pe o treaptă de maturitate poetică. ,,Vers pătimaș voi scrie,/vulcani arzând în anii mei/vrăjiți de veșnicie.”
(Veșnicie, pag. 59)
,,O carte deosebită prin
arhitecura cu totul insolită, prin minuțiozitatea cu care este destilată ideea
și pusă în forme neașteptate de poetul-muzician Anatol Covali...În aceste
sonete alfabetice poetul încearcă a cuprinde cu dezinvoltură lumea – pe el însuși
cu tot jur-împrejurul de la vierme până la astru; iubiri, dureri, bucurii și
tristeți întru esențializare; se luptă cu înaltul și adâncul (cu sinele-i,
adică), sosește și pleacă mereu întru regăsirea-i și, asemeni Meșterului
Manole, zidește și surpă neobosind până la ultima cupolă a mănăstirii din
suflet. Ana cea mândră și neînvinsă este el însuși, fiind în același timp
meșterul de har divin, zidindu-se și rămănând eternității.” Radu Cârneci
Mariana Gurza
Timișoara
02 Martie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu