Cine sunt hunii – ungro – maghiari?!?

Gheorghe Constantin Nistoroiu

(partea a III-a)

Tensiunea interetnică între două sau mai multe ţări apare atunci când statul acelei naţiuni, seminţii sau rase, renunţă prin germenii lui politici la principiul autorităţii şi demnităţii de sine instituit de Dumnezeu-Atotcreatorul tuturor neamurilor, respectiv naţiunilor, de a-şi păstra caracteristica unicităţii, tradiţiei, religiei, culturii, menirea şi responsabilitatea sa în istorie privind raportul ţării respective cu Biserica lui Hristos, cu Naţiunea propriu-zisă, cu celelalte naţiuni în drumul ei spre mântuire, prin testamentul divin lăsat tuturor popoarelor de Mântuitorul Iisus: unitate în diversitate!

Abaterea de la această dumnezeiască deviză: unitate în diversitate!, pentru a împrumuta o ideologie atee, străină, care este deopotrivă contrară Naţiei cât şi Bisericii, promovează în rândul statelor care includ şi bisericile lor naţionale chiar dacă sunt sau nu surori întru Hristos-Capul lor, o tensiune constantă, ce se conturează apoi într-o criză politică, conflict diplomatic, expansiune armată, hegemonie samavolnică, ură acută, antisemitism cronic, iredentism acerb, toate înveşmântate într-un anacronism istoric şi politic.

Tocmai de aceea societăţile se grupează în state mici sau mari, în funcţie de râvnă, de ambiţie, de invazie, de acaparare, de răpire, de ajutorul acordat de anumite Cancelarii, prin hrisoavele fals-emise care fac oficiul arbitrajului noilor frontiere şi nicidecum prin spirit, cultură, credinţă, adevăr ori martiriu întru Jertfa şi Crucea Hristică.

Este arhicunoscut faptul că dimensiunea continuităţii dacoromânilor în Vatra lor strămoşească milenară nu a fost contestată până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. După unirea tuturor dacoromânilor de către cel mai mare voievod valah Mihai Viteazul, într-o Dacie Nouă, Imperiul Habsburgic a reacţionat pentru distrugerea dorinţei şi a menţinerii unităţii naţionale, de teama pierderii principatului transilvan, născocind teorii absurde ca cele susţinute de Robert Roesler în Românische Studien, de Franz Joseph Sulzer la 1781, în Geschichte des transalpinischen Daciens, de Johann Christian Engel în Fortsetzung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel, de John Iacob Gebaur la 1804, în Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander şi la 1813, în Geschichte des Ungarischen Reiches, de Joseph Karl Eder la 1778, în Supplex Libellus Valachorum Transylvaniae iura tribus receptis Nationibus communia postliminie sibi adseri postulatium.

În tabăra Adevărului însă, se găsesc multe personalităţi străine marcante care susţin dimpotrivă şi deopotrivă continuitatea neîntreruptă a dacoromânilor: Poggio Bracciolinii la 1451, în Disceptationes convivales, papa Pius al II-lea alias Enea Silvio Piccolomini la 1489, în Historia rerum ubique gestarum locorumque descriptio, J. Vadianus la 1534, în Epitome trium terrae partium Asiae, Africae, et Europae compendiarium locorum descriptione, continentes, Tiguri,  Johannes Lebel la 1542, în De oppido Thalmus, Antonius Bonfinius, la 1568, în Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basileae, Antonio Maria Graziani (1537-1611) în De Ioanne Heraclide Despota, Johann Troster la 1666, în Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia, Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, E. Gibbon la 1788, în The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, Paul Joseph Schafarik la 1844, în Slavische Alterthumer, Leipzig,  J. A. Vaillant tot la 1844, în La Roumanie, A. D. Gerando la 1845, în La Transylvanie et ses habitants, Paris,  I. C. Schuller la 1855, în Zur Frage uber den Ursprung der Romanien und ihrer Sprache,  Sibiu, Amedee Thierry la 1856, în Histoire d’ Attila, Paris, E. A. Bielz la 1857, în Handbuck der Landeskunde Siebenburgens, Sibiu, M. Felmer la 1867, în Kurzgefasste Historische Nachricht von der Wallachischen Volkerschaft uberhaupt und derjenigen isonderheit der heut zu Tage in dem Kayserlichen Koniglichen Erb-Furstenthum Siebenburgen anzutreffen ist, în „Archiv des Vereins fur siebenburgische Landeskunde, Julius Jung la 1876, în Die Anfange der Românen, Kritisch-ethnographische Studien, în „Zeitschrift fur Oesterrei-chischen Gymnasium”, Josef Ladislau Pic la 1880, în Uber die Abstammung der Rumânen, Leipzig, A. Dopsch la 1923, în Wirtschafliche und soziale Grundlagen der europaischen Kulturentwicklung, Berlin, Gustav Kisch la 1926, în Siebenburgen im Lichte der Sprache, ein Beitrag zur Kulturgeschichte des Karpathenlander, Leipzig, Giono Lupi la 1931, în Intorno all’ origine dei Romeni, Jaroslav Muller la 1932, în Nasi rumânsti sousede, Praha, R. W. Seton-Watson la 1934, în A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, M. Besnier tot la 1934, în Histoire des Hongrois et de l’ Etat magyar, Paris, Marcel Emerit la 1939, în Les derniers travaux des historiens roumains, F. Altheim tot la 1939, în Die Soldaten-kaiser, Frankfurt am Main, K. Jaber la 1940, în Die Rumânische Sprach-Atlas und Struktur des daco-rumânischen Sprachgebites, Ernst Gamillscheg la 1940, în Uber die Herkunft der Rumânen, Berlin, Hans Koch la 1940, în Die neue Propylaen-Weltgeschichte, Berlin, Mario Ruffini la 1941, în Il problema della romanita nella Dacia. Studio storico-filologico, Roma, ş.a... (Milton G. Lehrer-Ardealul Pământ Românesc. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 31)    

Atuul cronicilor maghiare, în speţă Gesta Hungarorum-de Ladislau cel Sfânt (1077-1095) şi Gesta Hungarorum a lui Simonis de Gheza (1272-1290), care susţin „dovada” enclavei maghiarilor din estul Ardealului îl constitue descendenţa secuilor din ramura hunilor, omiţând intenţionat să se precizeze antica anterioritate a dacilor faţă de huni şi secui în Transilvania prototracă.

Istoricul Karoly Szabo vede în secui pe urmaşii Chazarilor, Iosif Thury îi consideră huno-avari, J. Karacsonyi le dă apartenenţă bulgară  apoi, dintr-o ramură a gepizilor, iar Ladislau Rethy îi consideră descendenţi ai pecenegilor. (Kirâlyi telepitvenyesek-e a szekelyek? Tîrgu Mureş, 1884; A szekelyek eredete, Cluj, 1898, în „Erdelyi Muzeum”, 1898, p. 216; A szekelyek eredete es Erdelybe valo telepulese,  Budapesta, 1905; A szekely nev, în „Ethnographia”, 1890)

Cronicarul sas Georg Reichersdorffer afirmă pe la 1550, că secuii de fapt îşi află originea în obârşia ramurei sciţilor. (în Chronographia Transilvaniei, Viena, 1550, publicată de J. Bongars, Rerum Hungaricarum Scriptores, Frankfurt, 1600, p. 582-589; A Prospect of Hungary and Transilvania. London, 1664, p. 33-40; Schwandtner, Scriptores Rerum Hungaricarum veteres, Viena, 1746, p. 800-810)

Un mare specialist român în problema secuiască, G. Popa-Lisseanu afirmă că anterior venirii secuilor în Ardeal ei se aflau ca mercenari răspândiţi în diferite regiuni ale Ungariei, păzind burgurile şi castrele, servientes regis.(Sicules et roumains. Un proces de denationalisation, Bucureşti, 1939, p. 18)

Alte cronici vechi ungureşti ca cea a lui Simonis de Gheza, pomenesc de aşezarea dacoromânilor şi a cânezatelor lor în teritoriile locuite ulterior de secui. (Gesta Hungarorum, Scriptores, I, cap.21, p. 162-163; G. Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, vol. II, 1938, p. 117)

Începutul deznaţionalizării vlahoromânilor din secuime este oficializat prin politica de stat a maghiarizării dacoromânilor, inaugurată de regele Ludovic de Anjou la 1366, prin excluderea românilor ardeleni din viaţa politică, pentru a nu constitui o ameninţare la adresa nobilimii ungare şi pentru a preîntâmpina instituirea unui voievodat român în Transilvania, capabil de unire prin voievodul său cu confraţii din cele două principate valahe, surori, Moldova şi Ţara Românească.

Împroprietărirea şi înnobilarea unei părţi a românilor era condiţionată strict politic şi religios: maghiarizarea şi catolicismul.  Singura opoziţie în Ardeal a venit din partea boierilor şi a ţăranilor făgărăşeni care şi-au păstrat autoritatea, curajul, demnitatea şi credinţa valahă cu şi prin confraţii lor de dincolo de Carpaţi.

Ţărănimea ardelenească-Iarba verde de Acasă, tradiţionalistă şi conservatoare a influenţat energic însă populaţia secuiască spre ritul ortodox, astfel încât a fost nevoie la 1234, de intervenţia expresă a papei Grigore al IX-lea ca să oprească migraţia spre ortodoxie, culminând astfel cu Sinodul de la Buda din 1299, care interzicea românilor să participe la Liturgia cultului lor ori să ridice sfinte lăcaşuri ortodoxe. (Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până în 1556, Cernăuţi, 1929, p. 59)

Regele Ungariei Sigismund, decidea la 1428, ca: „să se despoaie de avere toţi nobilii şi cânezii care ţin pe moşiile lor preoţi ortodocşi, ce duc poporul în rătăcire, iar preoţilor care vor boteza vreun copil în religia ortodoxă să li se confişte averea.”  (Ştefan Lupşa, op. cit. p. 74)

Este lesne de înţeles la ce supraeforturi psiho-moral-sociale erau expuşi românii ardeleni din partea neamului lui Attila şi cu ce riscuri şi-au păstrat cei care au rezistat martiric odorul credinţei străbune.

Să amintim şi faptul deloc lipsit de importanţă că papa Silvestru l-a încoronat pe Ştefan cel Sfânt, ca rege al Ungariei.

După catastrofala înfrângere de la Mohacs din 1526, Buda ajunge paşalâc otoman, iar Ardealul devine un principat autonom condus de ardeleni trecuţi la calvinism, neslăbind prigoana împotriva românilor ortodocşi, ba dimpotrivă întărind-o prin hotărârea Dietei de la Sibiu de la 1566: „Episcopii români, fie preoţi sau călugări, care n-ar voi să se lepede de erezie, şi ar continua să ducă poporul spre pieire, să fie scoşi din ţară.”(Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal şi Ungaria, Arad,1918, p. 41; G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 74)

Pentru vremurile mult mai vechi, statisticile privind raportul populaţiei dacoromâne în cadrul enclavelor secuisto-maghiare lipseşte, dar se ştie că după 1700 d. Hr., românii au scăzut în intervalul a două secole din cadrul populaţiei secuieşti, de la 55% la 5%, astfel că la 1733, din cele 100 de comune ale judeţului secuiesc Trei Scaune, 94 erau predominant româneşti şi că: „Într-adevăr, în acele vremuri nu a existat nici o comună în regiunea secuiască în care să nu se fi găsit români.” (G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 154)

Premisele unui efort susţinut şi continuu privind hegemonia maghiarilor asupra Transilvaniei s-au intensificat odată cu intrarea lor în componenţa Imperiului Habsburgic, prin odiosul dualismn de la 1867: „Înfrângerile austriecilor la Koniggratz şi Sadova din 1866 în faţa armatelor prusace l-au determinat pe Francisc Iosif I să sancţionaze, la 8 Iunie 1867, încorporarea Marelui Principat al Transilvaniei la Ungaria, anulând autonomia multiseculară a acestui principat şi legile votate de Dieta de la Sibiu din anii 1863 şi 1865.” (Traian Valentin Poncea-Lupta românilor din Transilvania împotriva legislaţiei învăţământului în primii ani ai dualismului austro-ungar (1867-1876), în <<Muzeul Naţional>>, anuar al Muzeului Naţional de Istorie, Bucureşti, an. VI (1982), p. 335)

Germenii deznaţionalizării se află aprioric în gena hunilor şi de aici consecinţa rămâneri lor sub aura xenofobismului barbar.

Dacă ne aruncăm pe scurt privirea asupra celor două scrisori celebre dintre doi politicieni la fel de celebri, baronul Nicolae Wesselenyi şi Ludovic Kossuth, care analizează problema naţională, cea a proprietăţii, a drepturilor cetăţeneşti ale celorlalte popoare, observăm că totul gravitează însă în jurul clasei dominante. Pentru salvarea nobilimii Kossuth este de părere că aceasta trebuie să desfinţeze repede natura raporturilor feudale, căci: „astfel nobilimea cade sub ascuţişul coasei şi acest praznic al tăierii va fi totodată şi ziua morţii constituţiei maghiare şi a naţionalităţii maghiare.”(David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania. Ed. Enciclopedică, 2002, p. 65)

Moştenirea predominantă a seminţiei huno-ungro-maghiară este obsesia deznaţionalizării, pe care au înfiat-o în goană din faşa de pe şeile cailor: „Nu trebuie să uităm, scrie Wesselenyi, că în această nobilime există acum naţionalitatea noastră... La noi acea mare majoritate (a celorlalte neamuri) e egală cu zero şi numai numărul nobilimii are valoare. În acest număr, desigur, majoritatea e maghiară, şi de aceea, numai de aceea, nu este o absurditate ca limba ei şi neamul ei să stea deasupra celorlalte.” (ibid., p. 66)

Sub egida trecutului lor glorios, deşi scurt, aristocraţia în colaborare cu intelectualitatea ungară, încurajate din rândul celorlalte naţionalităţi de anumite pături obediente, maghiarimea a promovat o politică acerbă de deznaţionalizare a celorlalte popoare din cadrul Imperiului Austro-ungar, după acel act mârşav din anul 1867.

Secuizarea forţată, violentă, înşelătoare, mistificatoare a atins o adevărată exterminare a românilor. Prin scoaterea din statisticile lor maghiare, prin măsurile cele mai dramatice asupra populaţiei dacoromâne a continuat să-i împingă pe românii ardeleni în braţele calvinilor şi a catolicilor până în perioada primului război mondial, ba chiar şi sub vremea dominaţiei româneşti, împinindu-se astfel secolul deznaţionalizării celei mai diabolice: „Să lăsăm la o parte, scria în broşura Politica naţională scriitorul Geza Kosztelsky, minciuna convenţională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naţionalităţile nemaghiare. DA-NOI VREM SĂ LE SUPRIMĂM ŞI TREBUIE SĂ LE SUPRIMĂM! (Nemzeti politika a Feldvideken-Politica naţională în Ţinutul de Sus-Slovacia, Budapest, 1898, p. 23)  

La rubrica naţionalităţilor, dacoromânii erau trecuţi insignifiant ca număr, or se ştie că doar românii ardeleni aparţineau religiei ortodoxe şi greco-catolice, unde numărul lor era destul de ridicat, covârşitor.

La 1910, în judeţul Orhei, erau trecuţi la naţionalităţi 2840 de români, iar la ritul ortodox şi greco-catolic 5528... În comuna Micfalău-Trei Scaune, la naţioanalităţi erau trecuţi 6 români, iar la cultul ortodox şi greco-catolic figurau 918 suflete. (G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 140)

La 1907, Dr. Reiner Zsigmond, secretarul Consiliului de Miniştri maghiar, sublinia aprig doleanţa sa: „Principiul necesar şi general afirmat pentru unitatea naţiunii maghiare şi manifestarea hatărâtă a energiilor ei este a maghiariza.” (A Keleti vallasu magyar nemzeti egyhaz szervezese/ Organizarea bisericii naţionale maghiare de rit răsăritean, Budapest, 1907, p. 13)

În locul din apropierea Schitului Iezerul din judeţul Vâlcea, numit „Crucile Moşilor”, citim următoarea inscripţie martirică:

,,ÎN ACEST LOC SUNT ÎNGROPAŢI PE ALBIA RÂULUI APROAPR 300 CĂLUGĂRI AI VECHIULUI SCHIT- IEZERUL

PE LA ANII 1545-1554 VOIEVODUL MIRCEA CIOBANUL, ÎMPREUNĂ CU SOŢIA SA DOAMNA CHIAJNA, AU REFĂCUT SCHITUL, ÎNGROPÂND LA TEMELIA ACESTUIA UN CAZAN CU AUR. MAI TÂRZIU, GINERELE VOIEVODULUI, UN NEMEŞ UNGUR DIN TRANSILVANIA, AFLĂ DE LA SOŢIA SA DE COMOARĂ. TRECE MUNŢII CU O CEATĂ DE SLUJITORI, UCIDE CĂLUGĂRII, FURĂ AURUL, DĂRÂMĂ SCHITUL ŞI TRECE ÎN ŢARA SA. LOCUL UNDE ODIHNESC SUFLETELE CĂLU-GĂRILOR UCIŞI, ESTE MARCAT PRIN TREI CRUCI DĂLTUITE ÎN STÂNCĂ, NUMITE „CRUCILE MOŞILOR”

Poate, că nemeşul era creştin?..

Poate, că a râvnit doar aurul?...

Poate, că sacrificiul călugărilor era plata pentru efortul deplasării? 

Poate, pentru dezgropatul aurului, că de, era ginere de os domnesc?

Poate, i-a redus la tăcere pe monahi ca să nu fie ispitiţi?

Poate, ca să nu-şi piardă călugării mântuirea?

Poate, cine mai poate şti?!?...

  

(fragment din CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII)