CIOIU LA
COLOCVIILE DE MARȚI
Colocviile
de Marți
Anul VIII, nr. 5 (91).
SEARĂ
SERGIU CIOIU
Spectacol
extraordinar “One Man Show” Sergiu Cioiu
23 mai, ora
17, Centrul Cultural Jean-Louis Calderon:
Recital si
lansare de discuri: "Vântule și alte cântece — Sergiu Cioiu cântă
Alexandru Mandy" și "Pe cine numim... EU", album dublu (disc 1:
Cioiu interpretează cântece de Dan Stoian pe versuri de Marin Sorescu / disc 2:
Cioiu spune Sorescu).
Despre
recital, Sergiu Cioiu spune: “Scene Cantos îmi inspiră un show fantastic
suprarealist (...) Modalitatea pe care o
propun este destructurarea spectaculară.”
Sergiu Cioiu
(n. 7 octombrie 1940) este un artist, cântăreț și compozitor român, interpret a
diferite cântece, aparținând a multiple stiluri muzicale, așa cum sunt jazz,
swing, folk și chanson, pe care le-a fuzionat într-un mod cu totul personal și
unic, adăugând adesea elemente de muzică populară veche și/sau lăutărească.
Sergiu Cioiu este unul dintre foarte puținii interpreți români care au adus un
farmec muzical aparte scenei interpretative românești amintind, printre alții,
și de șansonetiștii francezi Edith Piaf și Yves Montand.
În România,
Sergiu Cioiu s-a făcut cunoscut în anii timpurii 1960 ca un interpret unic al
compozițiilor unor autori totali, așa cum au fost Alexandru Mandy, sau ale unor
cântece scrise pe versurile glumeț-ironice ale unor poeți precum cele compuse
pe versurile lui Marin Sorescu. (Wikipedia)
Sergiu
Cioiu: A fi si a ràmane independent,a exprima un unghi de vedere fàrà
obisnuitele sau inerentele compromisuri este foarte migàlos, ca sà nu zic
dificil, uneori imposibil…
Tràim intr-o
lume muzicalà extrem de formatatà iar industria discului este din ce in ce mai
dependentà de comert si ieftinàtate. Producàtorii vor sà meargà la sigur. Unde
nu e risc si curaj, exceptiile devin din ce in ce mai rare. Gustul publicului
alunecà pe o pantà a superflu-ului in care, pe nesimtite, un sunet uniform si-a
fàcut aparitia. Oamenii trebuie sà batà neapàrat ritmic din palme, sà miste
ceva si sà nu distingà bine decat onomatopeiele repetate. Vorbesc, fireste,
despre industria pop-muzic si despre faptul de a fi violentati atunci cand
dispare mesajul poetic si cand CANTECUL dispare acoperit de un anume “sound”.
Nu contest culorile sau curentele, stilurile sau diversivitatea adusà de
diferite genuri la modà, dar ce poate fi mai modern decat ceeace nu se
demodeazà?…
Coordonator:
Dr. George Anca
DIMITRIE GRAMA
Dialoguri
....vanitatea
m-a obligat
sa-mi intemnitez
sa-mi ascund
undeva
sufletul
si atunci
cand
ar trebui
sa-l arat
tot
vanitatea ma obliga
sa-l vopsesc
in culori
potrivite....
al vopsesc
alb
cand par
timid
si nevinovat
al vopsesc
roz
cand fac
pe
indragostitul
rosu cand
sunt furios
albastru
cand visez
si
negru cand
pacatuiesc.
....vanitatea
m-a obligat
sa uit ca
existati cu
adevarat
sa uit ca nu
sunt singur
si sa va
calc
sufletele in
picioare....
eu nu am
nicio vina!
Dimitrie,
Scotia, 30/4, 17
ION COJA
Prin livezi
albinele Și-au pornit colinda, Ah, de ce n-am zece vieți Să te cânt natură!…
Prin livezi
albinele Și-au pornit colinda, Ah, de ce n-am zece vieți Să te cânt natură!…
În urmă cu
vreo trei săptămâni, mă aflam la țară, sub un cireș înflorit, ascultând
albinele care își porniseră colinda feerică… La câțiva pași, casa era și ea ca
un stup, se făcea curățenia cuvenită de Paște… Așa că m-am pomenit cântând din
toată inima și din toți rărunchii, să fiu auzit de toți ai casei:
Prin livezi
albinele
Și-au pornit
colinda,
Ah, de ce
n-am zece vieți
Să te cânt
natură!…
Și m-am
oprit! Ceva nu era în regulă! Încurcam versurile!… Și deodată din prispa casei
o aud pe Mariana, doamna din sat care ne ajută la curățenie, corectându-mă.
Bașca vocea, ușor doinită:
Înfloresc
grădinile, domnule profesor,
Ceru-i ca
oglinda
Prin livezi
albinele
Și-au pornit
colinda.
Cântă
ciocârliile
Imn de
veselie
Fluturii cu
miile
Zboară pe
câmpie!
Joacă fete
și băieți
Hora-n
bătătură
Ah, de ce
n-am zece vieți
Să te cânt
natură!
Ce plăcere a
putut să-mi facă! Am simțit o bucurie stranie, bucuria că acel cântec îl știam,
iată, amândoi! Dintr-o copilărie petrecută la ani buni și la sute de kilometri
distanță! Avem vârste diferite, eu și doamna Mariana, școala am făcut-o eu la
Constanța, dînsa la Buriaș, dar am făcut, se vede, ACEEAȘI școală, după ACEEAȘI
programă școlară, după ACELAȘI manual, din care ne-am ales cu un suflet care
este ACELAȘI în multe privințe, inclusiv prin capacitatea de a găsi ACEEAȘI
expresie lingvistică și poetică pentru bucuria revenirii an de an a domnișoarei
Primăvara: Înfloresc grădinile… prin livezi albinele și-au pornit colinda…!
Am găsit
astfel răspunsul neașteptat de potrivit, cred eu, la disputa care îi preocupă
pe marii noștri pedagogi: cum să arate manualele școlare, programa școlară la
limba și literatura română?
I-am auzit
pe mulți nătărăi (cuvînt care nu are formă de feminin! Știe limba română de
ce!) agitându-se: s-au plictisit dumnealor să predea aceiași autori, aceleași
„bucăți” literare! Ar vrea o programă de la an la an alta! Mereu alta! Ca să nu
se plitisească dumnealor, ca să nu se plafoneze!…
Măi, fetelor
de la catedră! Școala nu este menită și gândită pentru confortul vostru
intelectual! Școala este gândită pentru folosul copiilor! Copii care an de an,
conform programei, învață texte noi și autori noi! Noi pentru ei, dar nu și
pentru profesori! Căci este important ca toți copiii din România să învețe la
școală ACEIAȘI autori și ACELEAȘI texte, fără modificări importante de la o
promoție la alta! Rostul manualului de literatură este să se modifice cât mai
puțin, să nu vină cu noutăți, oricât s-ar sătura domnii profesori să predea an
de an Luceafărul sau Sobieski și românii! Pentru copii textele din manual nu se
repetă în materia de la anul următor! Sunt texte noi, n-au cum să-i
plictisească! Și, repet, copiii contează, pe ei trebuie să-i avem în vedere!
De ce este
nevoie ca aceste texte sau cât mai multe texte din manualul de literatură
română să fie ACELEAȘI pentru toate generațiile, pentru toți românii,
indiferent de vârstă? Menirea literaturii române și a orelor de literatură
română din școală este să participe la edificarea sufletului nostru etnic
românesc, al celor ce ne definim prin limba română, stăpâna noastră, cum îi
zicea Eminescu. Mai mult sau mai puțin, fiecare materie din programa școlară
are și această menire, această misiune. Dar în mod deosebit orele de română și
de istorie au misiunea delicată de a genera solidaritatea spirituală a celor
trecuți prin școală, indiferent de promoție și de generație. Apartenența lor la
același ethos etnic constă și într-un număr cât mai mare de lecturi comune, de
poezii învățate pe de rost la vremea potrivită, la grădiniță sau la liceu.
Peneș Curcanul și Muma lui Ștefan cel Mare, La steaua, Pădurea spânzuraților
sau Zburătorul, Apus de Soare sau O scrisoare pierdută, sunt texte care lasă în
sufletul nostru colectiv un ecou, un răsunet din care se ițește sentimentul
benefic, reconfortant, al solidarității etnice, comunitare. Suntem toți de-o
făptură și de-o seamă!
La fel cum,
la vremea potrivită, contactul și chiar intimitatea cu marile texte ale
literaturii universale edifică în fiecare ființă umană demnă de această
etichetă sentimentul solidarității umane, al deschiderii față de problemele
continentului, ale planetei pe care am avut norocul să ne naștem, să venim pe
lume! Sentimentul că aparținem acestei lumi care ne aparține este țelul ultim
și cel mai înalt al educației, al școlarizării.
Din
fericire, acest sentiment nu se dobândește numai în școală…
Aud că
programa școlară recomandă / impune numai autorii care să fie studiați, urmând
ca fiecare profesor să aleagă după placul său care ar fi textele reprezentative
pentru autorul respectiv. Este o mare greșeală această …noutate! Această
inovație cu care se laudă onor Ministerul nostru! Să zicem, ca exemplu, că
ministerul le propune profesorilor să facă la clasă nu Scrisoarea a III-a, ci
una dintre scrisori!
Ce ar fi rău
în asta?
În momentul
de față, în actul comunicării între români circulă câteva expresii precum
„rîul, ramul”, „eu îmi apăr sărăcia și nevoile”, „toată floarea cea vestită”,
„toți o apă și-un pământ” etc., intrate în uzul general din răspunsul lui
Mircea, dat lui Baiazid! Ele sunt înțelese pentru că toți românii trecuți prin
școală, prin liceu, au analizat fragmentul confruntării dintre Mircea și
Baiazid. Alte asemenea expresii circulă și sunt înțelese datorită unor anumite
texte din autorii clasici. Păstrarea acestor texte în manuale înseamnă
conservarea acestor expresii și folosirea lor potrivită!
Există în
orice limbă, deci și în limba română, o constelație de expresii și locuțiuni pe
care dicționarele nu le înregistrează, dar care își aduc contribuția lor la
sporul de expresivitate al comunicării. Foarte multe dintre aceste expresii
sunt livrești, desprinse din anumite texte, din textele studiate în școală în
primul rând. Texte studiate de mai multe generații! Care au figurat
dintotdeauna în manualele noastre. Nu putem lăsa la bunul plac și la proasta
inspirație a unor profesori veleitari accesul elevilor la aceste texte. Sunt
texte definitorii pentru conștiința publică, comunitară! Ele fac parte din
universul referențial aflat la dispoziția aluziilor și subînțelesurilor din
enunțurile vobitorilor mai elevați.
Așadar, în
această privință, inițiativele și părerile personale nu-și au locul. Trebuie
drămuite cu grijă. Vorba lui Kirkegaard, deseori citată de Petre Țuțea: „Numai
idioții sunt originali!” Originalitatea la care aspiră orice profesor se poate
realiza în celelalte momente ale acțiunii sale didactice, nu în abaterea de la
cele îndătinate! Rostul orelor de limba română este să conserve limba marilor
opere literare, a marilor autori! Să le ofere ca modele! Să nu se grăbească să
valideze orice „noutate”. Sufletul etnic trebuie să fie ACELAȘI de-a lungul și
de-a latul pământului românesc, dar și pe axa timpului! Școala, prin materiile
umaniste, este conservatoare de valori! De suflet etnic în primul rând!
…Acesta este
răspunsul meu, dat celor care mi-au cerut părerea cu privire la „autodenunțul”
recent al unei june profesoare de gimnaziu. Mi-au trimis textul
„autodenunțului” și, în adaus, comentariul domnului decan Liviu Papadima. Două
texte care au făcut ceva valuri pe internet, în lumea „dăscălimii”!
Nu-i mai dau
numele domnișoarei profesoare. Nu cred că va trece multă vreme și se va jena
singură de impulsul egolatru căruia nu i-a putut rezista! Impuls jalnic, ca și
textul asumat, pus pe internet.
Despre
textul domnului decan, cât de curând.
Ion Coja
27 aprilie
2017
CATALIN AFRASINEI
precum
amazonul
durerea precum
amazonul
udă fața
pământului incaș
incașă e
cifra 12
vorbe
hamletiene vorbe
despre
căderea adiacentă
despre salvarea eternă
în mii de
imagini
–neînțelese
-neeexplorate
–neexplodate
protocoalele
înțelepților sionului
mișcă lumea
și o cutremură
căzusem
de prea
multe ori căzusem
da
căzusem
pentru a mai
putea
rivaliza cu
chaplin
mi-era
foarte frig
&
printre
lunatecii pământeni
ar fi spus
domnul g.
nu mai era
nimeni
căruia să-i
pese
de felul
în care se
pedalează
pe bicicleta
imanentă a zilei
de 1 mai 2017
toate
marfarele lumii
se dezbracă
de slipi
inclusiv
obrăznicia
-cumsecade a ex-
președintelui
obama
nu-i face pe
ai mei dezinvolți
frigiderele
de la găiești
unde au fost congelați legionarii
pe câmpul de
luptă al lui petre țuțea
singurul
patriot român
mai
mare decât universul
orice durere a spiritului întrece de mii & de
miliarde de ori
amazonul
singurul
fluviu
care nu
se revarsă
din biblie
durerea este
cu mult mai universală
decât poate
fi reprezentată
în palide culori ale apocalipsei
de
palizi pământeni & decât
despre
orișice altceva ar fi discutat
un regizor
de oțel
un regizor
de coral
viața mea
mai
îndurerată
decât amazonul
se revarsă
cu mii &
miliarde căderi
se revarsă
numai& numai în biblie
doi prieteni
ai mei chinezi
știu cum se
întîmplă căderea
nici lao-tzî
nici alt
înțelept
nu va ști
cum va fi
& când
va fi aceasta
http://georgeanca.blogspot.com.au/2017/05/cioiu-la-colocviile-de-marti.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu