Cautand dupa mere 22

Cautand dupa mere 22

     - Se pare, că nu-i suficientă o belea, ajuns acasă mă simt gripat (în spital mulți tuşeau, erau somnulenți fără poftă) dar acuma eu sunt în starea lor, năpăstuit.

     - Eu nu inteleg o chestie. De ce slabesti cand esti bolnav si in spital si invers, te ingrasi ca porcul cand esti acasa si sanatos. Logic ar fi sa te ingrasi cand esti bolnav ca stai in pat si sa fii corpolent cand esti pe picioare si umbli. Am inceput sa pun iara.

     - Suntem bolnavi şi de hipotiroidă, apoi însuşi boala care ne-a demontat, demolat, ca pe o citadelă sfărmată a lui Aurel Baranga şi multele griji te demoleză într-o zi de boala, ca-ntr-un an (vezi cum cel din poveste creşte). Eu în mai mulți ani am slăbit în 5-6 luni şi 23 kg, nemâncând pâine, dar le-am repus la loc, că nu mai aveam precis aceeaşi voință de a mă menține sustenabil, plauzibil (acuma aşa zic eu: -" voi reuşi,că trebuie"...)

"Căutând după mere 17"am reuşit să-l trimit, ca mesaj pe facebook lui Rodica Constantinescu şi aceasta îmi scrie, cu emoție: "Vă mulțumesc, citind aceste rânduri pline de farmecul vorbelor, locului, privind imaginile, pentru o clipă am fost copilul de altădată care-şi însoțea tatăl pe batoza colectiului aşa cum era în acele timpuri, frumos ! "Iată, omule, că impresionez !

Duhul scrisului îmi dă puteri nebănuite, fără limite, puteri nemărginite, îmi dă o energie, îmi umple viața de lumina, de bună dispoziție, în dreptul de a fi (vorba lui Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, în dreptu'de a fi "laudă" de zestre). Nu eu sunt învingător, ci cuvitele mele sunt binecuvântare întru răsărit de sore, sunt mai presus de cuvinte, mai Iisus de moarte.

     - Am intrat ca planeta in centura reenergizarii sufletului si al realizarii eului, al recunoasterii lui, al recunoasterii mediului si destinului. De ce suntem aici? Cine sunt eu? Cum de eu sunt eu? De ce eu? Etc, etc, iata ca am inceput si eu sa calatoresc cu Cetera lui Ferghete SI CE FRUMOS E !

Scopul vietii cred ca este invatatura si intelepciunea de a raspunde la infinitele intrebari puse de existenta/CREATIE, de Dumnezeu.

Aici deja apare efectul darului ceresc in poezia ta Pavele:

PE  SUB  TEII  ÎNFLORIȚI  EMINESCU

Nevasta mi ca toiagul din mâna lui Aron,

ca să înverzească:

înfrunzească şi înflorească

pentru'ca să rodeasca

În timp ce Marea Roşie excepțional în două se desface,

soarele, să vadă nisipul de pe fundul mării pe unde poporul de sub robie,

din povara egipteană, vrea să treacă

către țara făgăduinței,

să se dezrobească

Pe sub teii înfloriți Eminescu pe alei,

din năframa ei,

născându-se porumbei.

*

     - Nu-ți dai seama cât mă bucur, că hopa -mitică, a căzut, dar vinicos în capul oaselor se ridică să-şi îneapă munca fizică harnic, ca harnica furnică. Mulțumesc lui Dumnezeu, Ben Todică.

Lui Dragomir îi pătrunse în fire şi devenise un obicei mersul la biserică, mulți chiar dintre cei care nu frecventau biserica după cum auziseră şi ei din auzite, din zvonuri, care se dovedeau a fi adevărate ziceau în gura mare prin Gara-Mare (Aghireş-Fabrici): "-Mă, Dragomir e bisericos, ori ce-ți zice voi de-a tetra, de-a moaca ca să vă afllați în vorbe de clacă", zicând  numai cei ce-l vorbeau de rău, fără de ei: vorbeau de-a lelea, vorbe "împulăite" cântând iordane prin crâşme, birturi, bodeici ori nehotărâți intrați în agenția Loto cu orbul găinii care găseşte grăunțul, sperând la un noroc, cum dase norocul pe Ioaş de la Duneşti, pe şogoru', cumnatul lui Dragomir, pe bărbatul lui Viruța şi asta după ce se datorase cu beutura şi pe jocuri de noroc, trebuind să-şi vândă bivolii din poeată, acasă în Sâmpetru-Almaşului, spre necazul lui Viruța , c-aşa de păcătos era lucrând din greu Sălăjan Ioanş, lucrând pe la Caulină, dar salarul ducându-i-se naibii, cumpărând lozuri în plic, bilete loto, bilete pronosport, pronoexpres... şi rispindu-şi agoniseala în speranța, c-a da norocul peste el cum o dat pe Lefter Popescu din Două loturi şi Caragiale zicea c-ar fi câştigat viceversa, ca tâlharul într-O făclie de paşti, dar bădicul Ionaş înainte de a câştiiga de anume visase cu pui mulți de găină şi numai bine scăpase de câte necazuri îşi făcuse el cu mintea şi mâna lui reuşind să-şi renoveze şi casa din sat, de unde mătuşa Viruța sora mai mică a lui tata nu-şi părăsise niciodată satul şi casa, chiar dacă el Ionaş era dus pe lume, făcea naveta să câştige un ĺeu, prin muncă cinstită, la colectiv câştigându-se prost, neândestulător: 1 leu la normă, c-aşa era, mai cu greu pe atunci, dar oricine ce-ar zice, de foame nu se murea, degeba hulesc unii, ca să-şi justifice bravura de a fi schimbat regimul comunist pe unul capitalist după Revoluția din Decembrie 1989: din, din cofă s-ajungem în ciubăr şi din puț s-ajungem în lac, lăcomia unora dându-ne peste cap, ca la alba-neagra.

     - Nu știu dacă ați vizionat filmul meu, intitulat ”Păpușile Morții”. Un film despre starea unei familii și dizolvarea ei – poate. Povestea unui tată care a venit din îndepărtata Moldovă în Banat, la minele de uraniu. Aici a muncit din greu, câștigând toate onorurile guvernului, până la Ordinul Muncii - clasa I. După ce a ieșit la pensie, partidul l-a abandonat și, deși au fost ortodocși, au trebuit să accepte mâna pocăiților penticostali “underground“ pentru a putea răzbi mai departe. Apoi, a venit revoluția cu democrația, care le-a diminuat puterea pensiei și i-a făcut să se apropie și mai mult de frații pocăiți. După 39 de ani de muncă grea în minele de uraniu, tata a murit în urma unui accident de muncă în mină. O piatră i-a căzut în cap de la înalțimea puțului minier, unde făcea revizia și întreținerea lui, i-a spart craniului și o venă. Mama a rămas singură cu băiatul cel mic, Ghiță, handicapat mintal în urma nașterii sale prin cezariană la spitalul din Oravița. Acesta, dintr-o relație trecătoare cu o persoană singuratică, pierdută prin viață, are o fată, care la vârsta de 10 ani a născut primul copil, iar la 11, pe-al doilea. Asta s-a întâmplat pentru că mama s-a îmbolnăvit grav și a căzut la pat. Boala ei a fost efectul unei vechi cezariene, când a fost cusută cu ață normală (de croitorie) în interior. Mai târziu, spitalul a motivat că nu a avut ață chirurgicală, care se topește la nivelul organului operat și cusut, după vindecare. Ața folosită a infectat interiorul, făcând-o pe mama să puroieze mulți ani din burtă. La suprafață, cusăturile s-au vindecat și mai târziu s-au transformat în cancer, care i-a cauzat moartea acum/în film. Deci mama nu a mai putut avea grijă de nepoata ei și, fiind frumușică, sigur a devenit victimă. Am fost anunțat în Australia că mama mai are o lună de trăit și am făcut tot posibilul să vin acasă, să-i fiu alături în greaua suferință. Eu am părăsit România în 1979, iar sora mea locuiește în Timișoara încă de pe băncile Liceului industrial de construcții, din 1968. Filmul este starea de fapt în care se afla România în 2006. Am încercat să surprind fără milă toate lucrurile noastre rele și bune care ne formează. M-am agățat de fiecare firmitură, de fiecare gest și imagine de parcă ar fi fost ultimul drum al meu în raiul copilăriei, nu doar al mamei. Vă scriu toate astea și vă recomand filmul pentru că cineva mi-a recomandat  să vizionez LAVIATHAN al lui Andrei Swjiaginzew. Pe el l-a costat filmul 400 de mii de ruble, parcă așa declara la Cannes, într-un interviu. Pe mine m-a costat doar dragostea de a împărtăși viața, așa cum este. Vă recomand să-l urmăriți în liniște și în ordinea episoadelor, pentru că urmăriți versiunea lungă a filmului. Filmul acesta e la fel de orfan precum întreaga țară de guvern și de Biserica Ortodoxă.

Vizionare plăcută !

Todică - Marionetele morții - Ep. 1

https://www.youtube.com/watch?v=Z2i9Mpe9ZJc

Todică – Păpușile Morții - ep.2

https://www.youtube.com/watch?v=6zCHe3baGLU

Todică - Marionetele Morții - Ultimul Act

https://www.youtube.com/watch?v=BT7H4B02aN0&list=PL6MPKogoMopTlkl3OllEzLKrf5E0NrwKM

Acum că l-ați vizionat, vă destăinui că:

E atâta durere când îți pierzi mama (mă refer la cazul de față) încât unii își smulg părul din cap, leșină, înnebunesc de durere și plâns, bocesc continuu; noi, care am ales comedia, pretindem că totul e normal și spunem bancuri, povești, glumim. Și mai e ceva în cazul nostru, care ne întâlnim după 40 de ani de despărțire și cădem exact în momentele copilăriei noastre ca să comunicăm. Sunt momente supranaturale. Stai într-o cameră cu cea mai dragă ființă, care moare încet în fața ta cu cerul deschis pentru transferul sufletului și toți îngerii buni și răi au acces la moment și cei mai năstrușnici se joacă cu codița lor prin sufletele noastre ignorante de pământeni. Acomodăm actul nebunatic de a râde de moarte.

Noi ne-am întâlnit copii și ne continuăm joaca întreruptă a copilăriei, fiind din nou împreună lângă ființa care ne-a dat viață, ne-a alăptat și ne-a bătut cu varga ca să fim cuminți și să creștem mari, să învățăm bine și să fim buni români. Mama a devenit păpușa copilăriei noastre sărace, în care am crescut doar cu pâine înmuiată în zahăr și ceai, fără jucării adevărate. Mă jucam cu pietrele prin nisip pretinzând că sunt mașini, iar seara când eram singuri în casă tăiam fire de păr din podoaba capilară a soră-mi și îl ardeam în sobă, iar în casă miroasea ca la Crăciun când se pârjoleau porcii. Mama a primit o păpușă frumoasă, cadou de la tanti Toduț pentru sora mea și pentru că nici ea nu se jucase niciodată cu o păpușă adevărată, o ținea în camera de curat, închisă și aranjată frumos pe un mileu, în vârful patului. Așa am ajuns și eu să procedez când m-am însurat și am avut băiatul; doream să-i cumpăr cele mai scumpe și frumoase jucării din magazine ca să mă pot și eu juca cu ele. Mamei, oricum nu-i păsa de glumele noastre stupide sau că o filmez pentru că eu așa am crescut de mic copil, filmând cu aparate de filmat făcute de mine din lemn și cutii de conservă din lada de gunoi, ca obiectiv, cu trepied făcut din lănteți aduși de tata de la mină și turnam filme imaginare pe dealuri.

Pentru mama eram de acum firmiturile vieții, care sclipesc cu viteză în durerea morții. Voi, criticii vorbiți de împușcăturile vieții, ale revoluției și ale furiei oamenilor cu gloanțe și kalașnikoave. Oare nu vedeți împușcăturile încete și continue de zeci și sute de ani care devorează sufletele oamenilor? Vă pasă că aurul nostru e la ruși și dacă îl scoateți de acolo, ce credeți că se va întâmpla cu el? Va ajunge la americani sau…? Unde? Tot fără el am fi, fără să apreciem că cea mai mare comoară suntem noi și s-o punem în practică. Alegeți în conducere oameni care fură, dar să fure și pentru țară un pic, că aici e familia, raiul de pe pământ, acasa și copilăria. Nu puneți în conducere oameni care se comportă ca alcoolicul, care vinde tot din casă pentru un deț (pahar de tuica). Arătați că vă pasă, pedepsiții pe criminali și susțineții pe cei care își iubesc țara și locuitorii ei. Aurul nu se păstrează în băncile imperiilor, ci împrăștiat prin casele românilor, așa cum fac țiganii. Dacă și românul ar avea câteva kg de aur în casă, câtă comoară ar avea România? Țiganii nu-și sparg casele unii altora să-și fure aurul pentru că toți au, ca și americanii pistoale. Se împușcă între ei dar mai rar, de mai puține ori decât furturile din România.

Dar să revin la starea noastră din casă. Mamei nu-i păsa de jocul nostru pentru că, nu cred că realiza în acele ultime clipe pline de dureri că noi nu am fi fost împreună vreodată. Cu pensionarea tatălui meu, la câțiva ani după, a sosit și pocăința, iar trei–patru ani mai târziu l-a urmat și mama, apoi cel mic, Ghiță și, mai târziu fetița lui. Biserica Ortodoxă Română a fost paralizată de comuniști și noi, deși toți botezați în ea, nu am avut nicio mână de ajutor, nicio fărâmă de speranță de la ei. După căderea comunismului, ea a continuat sub aceeași paralizie pe care eu am denumit-o ”Boala Miresei”, adică mereu să fie curtată fără ca ea să facă sau să arate vreo înclinare de salvator, mângâiere și căutare a fiilor ei creștini pierduți, înstrăinați și în nevoie, lăsând loc altor credințe să-i consoleze și încorporeze în același timp.

Noi avem filozofi mari. România, o țărișoară atât de mică a produs cei mai mulți oameni de seamă ai lumii, însă niciunul de forță, ci în majoritate blajini sau poate avem însă,”cumva” mereu am avut grijă să fie trași pe roată sau dați pe mâna imperiilor ca Brâncovenii, să fie executați. Când zic forță, zic să lovească intens în injustiție și implementare de respect și protecție pentru ceea ce suntem și avem. Vă uitați și premiați filmul lui Andrei la Cannes și e “OK!”, pentru că toți iubim merele frumoase și îmbietoare de plastic, însă ele sunt pentru “piață”, pentru “estetică”, goale pe dinăuntru și ne ascundem, refuzăm, fugim de adevăratul măr zbârcit pe dinafară din fânul din șură - ținut peste iarnă, însă cu adevărat plin de aromă și gust.

     - Mult suflet, în acest film emoționant sincer, o istorie, despre care Adrian Cioroianu ar remarca: "poveste tristă, frumoasă prin adevărul care o străbate dureros, ca un fer înroşit în foc la căuăcia lui Ionucan din Siliştea Gumeşti".

Aşa ni nouă viața mai plină de amărăciune, nu lipsită, însă de înțelpepciune, chiar nici când neputința rupe legea. Emoțiile rup zăgazurile şi te fac mai om umplându-ți ochii de lacrimi, care însă nu umplu golul prăpastiei (uneori te întrebi nedumerit: -"răi sunt oamenii sau neştiința?"

     - M-am agatat de fiecare firmitura, de gest si imagine de parca cumva este si ultimul drum, al meu in raiul copilariei nu doar al mamei. Spectatorii nostrii sunt pudici si prefera sa se ascunda dupa o sita creata si devenita parte din cultura si desigur e frumos sa o ai insa nu impotriva realitatii vestului care nu au respect si frica de cuvinte si de moarte. America dupa Ghinghiskhan si Imperiul Englez au impanzit moarte pe intreg pamantul si au exterminate zeci si sute de limbi si civilizatii. Ei sunt eficienti pentru ca nu au aceasta panza in fata ochilor de “nu ai pus punct sau virgula unde trebuie si deasta nu mai stau de vorba cu tine.” ei comunica cu idei si sunt interesati in idei si daca ai ce ii intereseaza pe ei poti sa injuri tot la al treilea cuvant ca nu te da afara, te asculta. Multi actori din vechea garda nu ii accepta insa ei deaceasta sunt veniti aici acum in Romania ca sa va desensibilizeze de aceste complexe culturale si sigur cu acestea sa va ieie si credinta in Dumnezeu. In universitatile din vest studentul este invatat sa nu-i fie frica de cuvinte.

Ma doare cand ii vad pe academicii nostrii ca vin cu material dinafara ca sa exemplifice, sa oglindeasca adevarul istoric si il ignora pe al nostru de frica -frica de guvern, de Biserica Noastra Ortodoxa ori de faptul ca nu e nici o institutie de muls bani si dobandit succes.

     - Noi dacă ne-am înoit nu după chipul veacului am facut-o, ci luând chipul lui Dumnezeu, ca asemănare suferind transformare, schimbare, ca să putem oferi, având ce oferi ca Eminescu veacului acesta, dar şi a celor viitoare, cunoscându-ne pe noi înşine, cum îşi va zice, ca acest stâlp al culturii şi mântuiirii, cu dreptul la înviere cunoscând ceea cei iubire candidând la fericire, ca o cale către adevăr şi viața cu duh Hristos, un frumos, ale neamului nost'cu rost, adăpost tras pâine în mâine pentru mine şi tine, după o lege şi o sănătate a pământului. Noi cum suntem, ca vase de lut în ciorchinul lui Dumnezeu, dacă ne-am tot luat cu vorba fără a pune frâna, că, ca oameni ne înjugăm la un jug nepotrivit, precar uneori din cauza sărciei lucie? Cine nu ştie că vântul suflă unde vrea? Noi trebuie să trăim cu multă atenție făcând distincție între bine şi rău între nu şi da, pentru a nu lua pe "nu" în brață.

     - Ben iartă-mă, am fost cu telefonul blocat. Tu ce mai faci? Cu bine !

Ajuns la Cluj am fost la un atelier unde într-o secundă mi-au dezblocat telefonul.

Soția tot bolnavă şi trimisă ca un om care n-are pe nimeni de la Ana la Caiafa, de la un doctor la altul fără a i se descoperi leacul, vindecarea. Dacă ispravă nu e, nici slavă nu e, adică Dumnezeu nu e, pe şleau zis: iubire nu e? interes pentru omul bolnav nu e. (zic : figurează internată, dar de la copiii acasă e dusă zilnic la analize făcându-se viceversa: anapoda, peste mână, nerumegat mai întâi pentru a nu omorâ omul cu zile). Iată, omule şi astfel de păcat-tratament cu indiferență există în România aiasta dragă. Se batjocoresc oamenii bolnavi, deşi pentru ei au menirea, dreptul de a exista doctorii, că dacă trag chiulul de la datorie şi îndatoriri sunt a naibii, neoameni, prin tratarea lor, a bolnavilor, îşi au şi medicii pâinea cea de toate zilele, sunt demni de respect şi prețuire. Dumnezeu ne-a dotat cu har în sensul de a ne iubi semenii salvându-le viața tratându-i.

Sper Ben, că cei de la “orange” să nu-mi mai facă probleme cu internetul, facebookul şi telefonia, comunicarea, social-umană pentru care le mulțumesc din suflet, că pentru bani şi ursul joacă pe jar aprins, cărbuni încişi, hrană, furaj, pentru calul mârțogă, amărât calul doar în aparență, că altfel e năzdrăvan şi nu pentru'că mulți voinici şi-au pierdut capul din vicleşugul cotoronței, însă celui căruia i s-a menit, oferit, din pântecele mamei, Dumnezeu l-a făcut învingător, c-aşa a trebuit să fie Prâslea cel voinic, un Făt-Frumos al cinstei şi omeniei, ca hazardul să nu ne spânzure cu ciucurii brâului de torta inelului de aur atârnat în râtul porcului, porcului, care râmă, scurmă, la uşa parlamentului cu scandal, cu nelegiuire, deşi legea-i lege, nu tocmeală dacă pasărea din mână nu se dă pe cea din gard, deşi dincolo de gard e capra vecinului, leopardul, vorba lui Gerge Arion, un cetățean care a dovedit, că în orice stil a-i scrie poate să nu fie frustrare, ci valoare şi asta depindea de talantul înmulțit întru răsărit de soare cu sfințenia artei  scrisului, o fericire care cu dărnicie o dărui celorlalți întru fericirea națiunii după testamentul lui Avram Iancu, pe voia şi plăcerea lui Dumnezeu care ne porunceşte prin Eminescu să ne iubim dezinteresat semenii, având respect şi prețuire prin cunoaşterea sinelui şi făcând pas cu pas lucru bine făcut, lucru neprefăcut, ca cel a politicienilor lipsiți de scrupule, lipsiți de omenie şi lipsiți de minte şi de inimă de aur.

~*~

Cine-i cântec, cântec rămâne,

Binele să se adune, ca-n Rai a se pune

Pentru omenire iubire şi pâine.

     - La tine, Ben, toate una peste alta au un frumos şi din mină ai ieşit către zi străbătând depărtari păstrând vii mai Creangă deşi chiar însuşi Creangă e un geniu popular-Eminescu fără pereche al poporului poetic, moiritic, omenesc şi universal din străfund istoric aurifier românesc pe care tu uneori naiv cu rădăcini de sunceritate, specifice stejarului crescut în grădina Maicii Domnului străluminezi către zi cu drept de pace şi pâine ce are față mânjită, mâzgălită, cu carbune şi adusă la suprafață, că uneori în ciudățenia de Ciudanovița e ca cea din Ciubăncuța, e de aur strecurat, de proverb şi verb superb, că nu suntem pe nicăieri când nobil şi nostim-sublim păşim spre lume cultural, saltăm cu amarul vieții spre ceea ce credem, că-i un bine chiar dăcă amarăciunea rădăcinilor amare e cu dulceața celor care scormoesc în goana lor după aur spre surprindere surprinsă surprinzător, artistic, pe acea peliculă de film, că totul prin cel plecat în lume pentru cel plecat s-arete într-o altă lume aparte binele sau răul (depinde cum e văzut lucru bine făcut, lucru de care nu ne ascundem, că ne aparține şi avem responsabilitate cu ceea ce-i iubire, c-aici ni mioriticul din firea măsurii cu care ne măsurăm în carate dimensiunile social-umane în dreptul de a fi doină cu lumina recunoscută ca atare în autenticul valorii) şi ea mioriricul strămoşesc e ca un Eminescu poposit la izvor, în apa murmurând auzind şi văzând armonia de baladă Porumbescu transbordată binecuvântare prin Enescu, cum nu-i altul sub soare, că neamul omenesc din care ne tragem românesc nu-i desculț de eternitate şi nici de copilarescul universal cu specific național distinct în corabia, Arca, veții. Tu ai trăirea ta în două lumi-culmi, prin ceea ce în timp tu eficient ai acumulat cunoscându-te pe tine însuțu, ca infinit apropiat de obiect, vorba lui Eminescu, care se exprimă național cu învățături din şirul de voievozi auzind cum iarba creşte în culorile de curcubeu a neliniştilor şi a nemulțumirilor pentru plugarul şi secerătorul canonit şi batojocorit, cum zice şi Octavian Goga, clăcaş fără țară, dar nu fără neam, că la noi sunt codri verzi de brazi şi pe la Răşinari-Sibiu, dar sunt şi fluturi de mătasă cu multă jale-n casă şi iarbă dulce voiasă, gustoasă pe care însă calul meu în pricaz cu haz şi necaz filozofic o lasă, deşi copiii Eminescu ațipesc lângă izvor chemați de Hristos, care zice vânjos, dar blând, blajin: "lăsați copii să vină la mine" spre ceva fără pereche, ceva de istorie fără pereche arhaică, dacă, străveche. Tu, Ben, regăsindu-te în acest must cu rostul lucrurilor în miezul de pâine firbinte, chiar dacă mai auzi în dorul fără egal, doinirea lui Ioan Miclău şi a lui Florica într-o îngemânare Eminescu:

"Fie pâinea cât de rea

Tot mai bună-i în țara mea"

(şi aici e un of al dragostei şi al dorului fără echivalent care ne animă chiar dacă trăim acasă la iarba verde, în splendoarea ierbii cu binele întru bonus să ne îmulțească talanții).

     - Asa cum spuneam romanii de acasa sunt pudici si prefera sa se ascunda dupa o sita creata si devenita parte din cultura si desigur e frumos sa o ai insa nu impotriva realitatii vestului care nu au respect si frica de cuvinte si de moarte. America dupa Ghinghiskhan si Imperiul Englez au impanzit moarte pe intreg pamantul si au exterminate zeci si sute de limbi si de civilizatii. Ei sunt eficienti pentru ca nu au aceasta panza in fata ochilor de “nu ai pus punct sau virgula unde trebuie si deasta nu mai stau de vorba cu tine.” ei comunica cu idei si sunt interesati in idei si daca ai ce ii intereseaza pe ei poti sa injuri tot la al treilea cuvant ca nu te da afara, te asculta. Multi actori din vechea garda nu ii accepta insa ei de aceasta sunt veniti aici acum in Romania ca sa va desensibilizeze de aceste complexe culturale si sigur cu acestea sa va  ieie si credinta in Dumnezeu. In universitatile din vest studentul este invatat sa nu-i fie frica de cuvinte, de moarte si de Dumnezeu. Asta e vestul frate Pavele. Ei merg acum intr-o directie rapida de indobitocire a omului si control total prin technologie. Tot ce gandim si visam noi acum este pentru o lume trecuta, vise care vor muri odata cu noi. Totul se petrece atat de rapid incat tineretul nostru nu mai are timp sa se dumireasca sub presiunea acestui nor intunecat sub care eu cu tine vom adormi si o noua dimineata virtuala ii va calari pe cei ce nu mai sunt. In America au inceput deja sa le implante "cipuri" in mana sau dupa cap. Populatia accepta semnul satanei docila tot asa cum au acceptat si evreii sa fie dusi la cremat. E socant! Universul nu se cunoaste si dezvaluie prin harburile noastre turbo sau supersonice ci prin educarea constientului de a calatori in univers. Cu tehnologia fizica noi nu vom fi instare niciodata sa iesim din sistemul solar oricat de multi bani veti stoarce si investi in ciomegele stupizilor.