NISTOROIU - Regimul de teroare şi tortură permanentă.

Regimul de teroare şi tortură permanentă.

(partea I-a)

                                               GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   „Mereu şchiopătând prin dezastre,/ Mereu cu osânda pe frunte,

   Credeam că tot spini sunt şi-n astre,/ Şi-n ceruri tot temniţe crunte.”

                              (RADU DEMETRESCU GYR)

   Teoretic anchetatorul şi anchetatul sunt două forţe, două puteri care se studiază ca la şah, încercând fiecare să intuiască mişcarea celuilalt, să-i anticipeze atacul, să simuleze o mutare greşită, uşoară pentru a contraataca greu, frontal, decisiv. Iniţial fiecare bănuieşte despre celălalt că ştie mai mult, că poate mai mult. Este un studiu de acomodare, de adaptare, de cunoaştere, de cântărire, de apreciere, poate chiar şi de admiraţie.

   Ancheta este fiica moştenitoare, odioasă a Anchetatorului sadic. Ambii aparţin diabolicului.

   Unul vine în numele legii, fără-de-legii, minciunii, mistificării, ipocriziei, abuzului, tiraniei puterii samavolnice, proletariatului, Internaţionalei, masoneriei, celălalt se apără în numele Adevărului, Dreptăţii, Credinţei, Conştiinţei, Iubirii de Neam şi Dragostei de Dumnezeu.

   Metodele însă cu care lucrează şi operează cei doi sunt complet diferite. În general anchetatorul este înfiorător ca înfăţişare, schimonosit, semidoct, crud, ateu, o brută încrezătoare în sine, în regim, în cei care-l sprijină chiar greşind deseori.

   Poate uza de orice mijloace, de orice tehnici, de orice brute, de orice bătăuşi, de orice joc.

   Poate fi amabil, cald, calm, binevoitor, politicos sau rece, nervos, perfid, turbat, călău.

   Poate promite ,,ajutor”, de orice natură, medicamente, vizite, pachete, reducere de pedeapsă, ameliorare, compasiune ori poate înscena, ameninţa, jigni, insulta, pedepsi, lovi.

   Poate lovi cu palmele, cu pumnii, cu cismele, cu vâna de bou, cu vergea de fier, cu ciomag, cu corpuri dure, vătămând, frângând, spărgând, rupând, omorând conştiinţe curate.

   De partea cealaltă anchetatul în general este creştin, raţional, inteligent, deştept, cult, plăcut, frumos, bun, drept, sincer, răbdător, încrezător în Adevăr, Iubire, Libertate, Dumnezeu, Neam.

   Primul este neliniştit cu privire la stoarcerea cât mai rapidă a informaţiilor, a cât mai multor „,dovezi” şi câţi mai mulţi cunoscuţi ai victimei spre a fi deconspiraţi. Se grăbeşte să îngroaşe dosarul, să-l mulţumească pe şef, pe şefi, pe superiorii cei mari de la Bucureşti, Securitatea, partidul, poporul-proletar,  etc.

   Este nerăbdător să-şi schimbe ţinuta, frizura, şamponul, ţigările, bricheta, mersul, maşina, apartamentul, gradul, funcţia, salariul, poate soţia, amanta, totul.

   Celălat este neliniştit cu privire la soarta celor de acasă, de soţie, copii, părinţi, a celor de afară, cunoscuţi, prieteni, colegi de muncă, apoi a camarazilor din lăuntru, fie cei din celulă pentru care îşi oferă cojocul, porţia de mâncare, munca, medicamentul, fie cei din temniţă, folosind comunicarea prin morse, săpun, calorifer, bătaia în perete, poezia, ruga, mărturisirea.

   Primul trece printr-un şir des de ambiţii, de vise, de stări, de euforii, de realizări anticipate.

   Celălalt trece printr-un lung şir de anchete, cu zeci de ore de tortură psihică ori fizică, de aceeaşi duritate, ori crescând în intensitate de la o anchetă la alta, de la o noapte la alta.

   I se pune în pericol forţa fizică, tăria psihică, puterea spirituală a credinţei şi a nădejdii lui.

   I se ameninţă permanent Familia, Camarazii, Neamul, Biserica, Dumnezeu.

   I se ameninţă permanent trecutul, prezentul şi viitorul, al lui şi al urmaşilor urmaşilor lui.

   I se cere responsabilitate pentru ce n-a gândit, n-a vorbit, n-a înfăptuit, n-a visat, nu va visa.

   I se cere responsabilitate pentru ceea ce îi înscenează anchetatorii, pentru ceea ce-i cer călăii regimului ateu, comunist totalitar.

   I se cere să accepte în locul Iubirii de Neam, pe cel oferit de soviet, al trădării de neam.

   I se cere să nu mai creadă în Dumnezeu, ci doar în omul nou, proletar de tip bolşevic.

   I se cere să nu mai aibe familie, catedră, altar, ci clasă muncitoare şi slugărnicie la toţi.

   I se cere să nu gândească, să nu mai fie om, ci doar un instrument, un animal dresat.

   I se cere în locul eroismului, credinţei, demnităţii, onoarei, iubirii, să fie informatorul lor.

   I se cere viaţa pentru acuzaţiile inventate, pe care oricum victima o dă, dar i se cere şi moartea de după moarte, ca uitare, purtând stigmatul denigrării continue, damnatio memoriae.

   Deşi acuzatul este dezarmat din start în faţa întregului arsenal al anchetatorului, cel care câştigă întotdeauna este acuzatul, fiindcă rămâne demn în tot ceea ce este el: om şi creştin.

   Ambii aparţin regimului de teroare continuă şi tortură permanentă: numai că unul este şi rămâne Călău, iar celălalt Victimă, ce se poate asuma în erou, martir, sfânt, ori Om.

   Ambilor li se mai spune: persecutor şi persecutat. Unul este permanent, celălalt continuu.

   Unul are de partea sa dictatul, ultimatumul, celălalt sfâşierea, dezmenbrarea, consternarea.

   Unul aparţine comunismului, alogenilor, proletariatului, celălalt Neamului, poporului drept măritor creştin, Măicuţei Domnului şi lui Dumnezeu.

   Persecutorul şi persecutatul trăiesc în acelaşi timp, în trecut, prezent şi viitor, divers şi diferit.

   Persecutorul este un ,,mentor” supraveghetor care îţi monitorizează gesturile, cuvintele şi faptele, iar pe deasupra dacă ai proasta inspiraţie de a nu gândi asemeni lui şi a nu-i mulţumi pentru efortul depus cu trudă şi osteneală, te pedepseşte doar pentru a te face atent la gândire.

   Persecutorul posedă capacitatea ipocriziei şi a stupizeniei de a se considera că de fapt el este victima, iar persecutatul călăul. Acest lucru doreşte permanent să-l insufle, să-l imprime în eu-l persecutatului, ca acesta să-i fie recunoscător pe viaţă dacă se poate sau chiar dincolo.  

   Persecutorul devine pentru persecutat un fel de instituţie inchizitorială care funcţionează veşnic prin urmaşi în timpul vieţii, al morţii, postmortem, interzicându-se despre victimă amintirea, mărturisirea, memoria, cinstirea, în nici un veac, după celebra milenară invenţie romană damnatio memoriae.

   Persecutatul este aşadar, destinat să fie întruchiparea fidelă şi totală a damnatio memoriae.

   Primul are dreptul la un continuu sacrilegiu, celălalt la un permanent sacrificiu.

   Persecutorul îl coboară pe persecutat în subsolul firii umane legându-l la stâlpul infamiei.

   Persecutatul se ridică prin credinţă şi jertfă de pe Golgota patimilor pe Crucea Învierii.

   Primul e răzbunător, celălalt răspunzător.

   Primul e strâmb, celălalt drept.

   Primul este profanul, celălalt sacrul.

   Primul foloseşte diversiunea diabolică, celălalt dimensiunea umano-creştină.

   Primul e custodele coroanei violenţei atee, celălalt robul slujirii umano-divine.

   Primul este robul urii, celălat împăratul iubirii.

   Primul primeşte distincţii, onoruri, merite pentru fără-de-legi, celălalt un glonte în ceafă.

   Primul rămâne pe veci în mausoleu, celălalt o eternitate în groapa comună.

   Persecutatul nu are voie să gândească, să scrie ceva împotriva persecutorului, pe când persecutorul are dreptul despotic asupra persecutatului de a-l proscrie aici şi dincolo de viaţă.

   Carl Schmitt, surprinde foarte fin dictatorul şi umilinţa celor două personeje ale noastre. ,,Teologul cu preocupări de jurisprudenţă scrie <<non possum scribere in eum qui potest proscribere>>-,,nu pot să scriu împotriva celor care pot să proscrie.” (Carl Schmitt, Glossarium. Însemnări de jurnal din 1947-1951. Duncker&Humbolt Verlag, Berlin-1991).

   Sorin Lavric s-a încumetat şi a gândit chiar dincolo de persecutor, deasupra lui dezgolindu-l de multiplele sale apucături mefistofelice, prin cele paisprezece trăsături definitorii.

   ,,Prima trăsătură a persecutorului e că descinde din tagma celor care au adus comunismul în Europa. Grupul de conspiratori alogeni care au visat la întronarea revoluţiei bolşevice în toate ţările europene, acei marxişti în ochii cărora dictatura proletariatului era doar un pretext ideologic menit a duce la propria hegemonie asupra întregii Europe, grupul acela reprezintă bunicii, celor care astăzi ne sunt persecutori.

   A doua trăsătură e că, după ce şi-a omorât la propriu duşmanii, exterminându-i fizic în închisorile comuniste, persecutorul caută să-i omoare a doua oară, distrugându-le efigia postumă. Distrugerea aceasta merge de la diabolizarea simbolică până la eliminarea din analele memoriei colective.

   A treia trăsătură este că persecutorul vorbeşte mereu în numele legii, al cărei reprezentant se declară a fi. Arta persecutorului e că, aservindu-şi clasa politică, ne impune legi ce justifică măsura lui damnatio memoriae.

   Persecutorul are mereu legea de partea lui, iar cei care se opun devin peste noapte <<ilegali>>, fiind susceptibili de măsuri penale. Răsturnarea e dramatică, căci ea confundă legitimitatea unui om cu legalitatea lui, introducând astfel dictatul ideologic prin intermediul legii. Legitimitatea unui ins e dată de gradul de rezonanţă cu spiritul poporului din care face parte, pe când legalitatea e dată de modul de a fi conform cu legea. În timpul comunismului, represiunea s-a făcut în mod legal, toate legile fiind în aşa chip făcute încât ele să justifice crimele.

   A patra trăsătură este că, scoţându-te în afara legii, persecutorul îţi ia dreptul la replică: orice reacţie de a te împotrivi dictatului lui damnatio memoriae e interpretată ca un act de încălcare a legii. Prin urmare, a te apăra de persecuţie devine o imposibilitate, prin blocarea diversităţii de opinie.

   A cincea trăsătură: persecutorul vorbeşte mereu în numele democraţiei, din icoana căreia îşi face un panaceu. Mânat chipurile de bune intenţii democratice, el vrea să apere comunitatea de primejdia totalitarismului, şi de aceea îl înfierează pe oponent ca fiind antidemocrat. Consecinţa e compromiterea lui ideologică.

  A şasea trăsătură este că persecutorul nu te pedepseşte niciodată cu mâna lui, ci îşi deleagă subalternii să o facă. El e autorul moral contemplând spectacolul unei represiuni cu care chipurile nu are de-a face, deşi el a avut iniţiativa ei.

   A şaptea trăsătură este că persecutorul face liste negre cu cei care nu sunt de acord cu dictatul lui damnatio memoriae. Listele sunt publicate în fiecare an spre a atrage atenţia asupra creşterii îngrijorătoare a tendinţelor antidemocratice din societatea română.

  A opta trăsătură este că persecutorul e maestrul lamentaţiei, văitându-se că e discriminat. Ipocrizia merge până acolo că se declară victima unei plăgi pe care tot el a inventat-o, cum e cazul comunismului.

   A noua trăsătură este că persecutorul e întruchiparea spiritului răzbunător. Se răzbună la a treia generaţie pretinzând că face dreptate, când de fapt creează o nedreptate şi mai mare printr-un procedeu vindicativ.

   A zecea trăsătură este că, lundu-ţi dreptul la replică, persecutorul îţi ia şi dreptul de a-ţi exprima aversiunea faţă de el. A-ţi exprima vreun sentiment negativ faţă de persecutor devine un sacrilegiu, o stare tot atât de vinovată precum o infracţiune propriu-zisă.  

   A unsprezecea trăsătură este că persecutorul e un adept consecvent al ideii că societatea trebuie preschimbată într-un panoptic modern: cu cât supravegherea e mai stăruitoare, cu atât abaterile de la dictatul lui damnatio memoriae vor fi mai rare. În felul acesta persecutorul suferă de chiar defectele pe care le impută spiritelor antidemocratice: e totalitar, fiindcă vrea să controleze gândirea oamenilor, e antidemocrat, fiindcă scopul lui e hegemonia propriei pături în dauna oricărei alte comunităţi, e fundamentalist, fiindcă pune la fundamentul lumii propriul său Dumnezeu.

   A douăsprezecea trăsătură este că persecutorul îşi râde în barbă de moliciunea ancilară a politicienilor pe care îi dresează cum vrea el. Pe cât de curtenitor se poartă cu ei în public, pe atât de mare îi este dispreţul cu care le priveşte uşurinţa cu care au acceptat să-l slujească.

   A treisprezecea trăsătură este că persecutorul urăşte atavic acele exemple de demnitate care au darul de a-i micşora influenţa acaparatoare. Tocmai de aceea persecutorul e cuprins de frenezie când aude de eroi (partizani), de martiri (victimile din  închisorile comuniste) sau de sfinţi (figuri duhovniceşti cu atracţie asupra maselor). Aceste figuri sunt capitalul totemic al cărui simbol îl indispune peste măsură. De ce? Fiindcă intuieşte câmpul de forţă simbolică, cu precădere religioasă, ce emană dinspre aceste figuri. Un popor ce-şi întreţine cultul exemplelor de demnitate are o imunitate cu care persecutorii au mult de furcă. De aceea, cuvintele acestea-eroi, sfinţi, martiri-au un damf ,,antidemocrat” ce-l scot din minţi pe persecutor, şi aşa se explică de ce zelul cu care caută să le anihileze amintirea atinge un prag draconic.

   A patrusprezecea trăsătură este că persecutorul se foloseşte de orice doctrină de stânga pentru a distruge imunitatea colectivă a unei naţiuni. Şi cum azi corectitudinea politică e în vogă, primul care ţine peroraţii în numele multiculturalismului e chiar persecutorul.

   Să ne uităm atunci în jur: cine sunt cei în al căror portret se adună trăsăturile de care am vorbit? Îi ştim...”

   (Coord. Cezarina Condurache, Sorin Lavric în prefaţă la Eroii anticomunişti şi sfinţii închisorilor reincriminaţi prin legea 217/ 2015. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2015, p. 3-8)

   Repersecuţia memoriei eroilor, martirilor, mărturisitorilor şi sfinţilor, după trecerea lor la Domnul, dar şi asupra conştiinţei noastre, a persoanei noastre creştin-ortodoxe a celor care suntem în viaţă, urmaşii direcţi prin sânge ori prin spirit şi jertfă mistică, relegitimează persecutorii, regimul totalitar, sistemul proletar, doctrina comunistă, iudeo-bolşevismul.

   Condamnarea totală, civilă, administrativă, penală, morală, umană a forţei anticomuniste, a Rezistenţei prin Religie, duce de fapt la reabilitarea aproape totală a comunismului şi a varietăţilor lui ideologico-cromatice. ,, Dacă zecile de mii de legionari (şi un număr şi mai mare de simpatizanţi), care au fost chinuiţi şi batjocoriţi la Aiud, Piteşti, Gherla, Sighet, Canal şi alte sute de locuri de groază (mulţi zăcând şi azi în morminte fără cruci) sunt automat şi veşnic osândiţi, neavând dreptul la nici o recunoştiinţă din partea naţiunii, atunci nu cumva călăii au avut dreptate?”(Preot profesor Marius Vişovan, în Eroii anticomunişti şi sfinţii închisorilor reincriminaţi..., op. cit., p. 33)

   Regimul de teroare şi tortură permanentă al totalitarismului ateo-comunist s-a împărţit de preferinţă deţinuţilor politico-religioşi astfel:

   a) Regim de restricţii: foame, frig, frică, izolare, interzicerea mâncării pe un număr de zile;

   b) Regim torţionar care cuprindea: bestii, metode bestiale şi „bandiţi”.

Temnicerii deşi aplicau la regimul lor de tortură metode şi tehnici pedagogice, fie după Makarenko, fie după cele chinezeşti, precum „celebra picătură”, totuşi cea mai uzuală rămânea, cea neaoşe, cea cu parul.

   Teroarea.

   Teroarea este fiica legitimă a terorismului comunist, ca metodă de lucru şi organizare.

   Teroarea a fost instituţionalizată ca o Universitate roşie, în Moscova, sub un rectorat denumit NKVD, cu extindere a facultăţilor în multe ţări, privind cercetarea şi aplicarea fenomenului persecuţiei sub licenţa de terorism.

   „Practica acestui terorism s-a exercitat în proporţie de masă, îmbolnăvind popoare întregi, de boala cea mai grea, FRICA..., în care simptomul cel mai nociv a fost frica de a rosti cu glas tare ceea ce gândeşti. De aici şi consecinţa cea mai gravă, a mutilării psihicului; un handicap de viaţă, aproape imposibil de recuperat.”  (Revista Memoria, nr. 2-Iunie 1991)

   Programul terorii avea aşadar, trei sisteme de aplicare: cea fizică, directă prin mutilare, dezmembrare, moarte, cea psihică, perfidă, indirectă, subtilă, misterioasă şi cea religioasă în care victima trebuia să-şi profaneze credinţa, spiritul, cultura, să se „reeduce”, astfel încât torţionarul să pară mult timp, chiar definitiv, a fi de fapt salvatorul victimei, nu călăul.

   Programa de studiu a terorii, elaborată de Moscova este indicată pe antetul unui document ultrasecret, găsit în biroul lui „Stalin al Poloniei”, respectiv Boleslaw Bierut, prim secretar al partidului comunist polonez, preşedinte şi premier al Poloniei.

   Documentul a văzut lumina tiparului în 1981, în ziarul polon <<Novi Dzienic>>, după care a fost publicat în diferite reviste şi cărţi în lume şi reprodus în România: „Literatură şi Artă”/ 7.07.1990- Chişinău, „Tinerama”/ 11-17.12.1992, volumul „Războiul mondial al spionilor”, de Gheorghe Buzatu, Ed. B.A.I., Iaşi-1991, volumul „Antares 2”, Dan Apostol/ Rodica Bretin, Ed. Baricada, Bucureşti-1992.

   Documentul cu pricina: MOSCOVA-2-6-1947; (strict secret)-K- AA/ CC 113-Indicaţia NK/ 003/47,  tot chitit prin seifuri secrete, a mai fost descoperit în Cehoslovacia, Bulgaria, Germania (la STASI) etc.

   Similitudinile perfecte ale regimului comunist din România cu regimurile comuniste din alte ţări, afirmă şi confirmă că el a fost Îndreptarul care s-a aplicat şi la noi.

   Fundaţia Culturală Memoria, prin directorul ei, Banu Rădulescu a cerut oficial SRI-ului, dacă fosta Securitate a deţinut un astfel de act, de document.

   Aşteptările previzibile. Biroul Scrisori/ Audienţe SRI-ului a răspuns tot prin scris: „La adresa dumneavoastră nr. 203 din 15 iulie 1992, vă comunicăm că Serviciul Român de Informaţii nu deţine documentul nr. NK/ 003/ 47 şi nici alte materiale asemănătoare.” ss/ indescifrabil, ştampilă cu tuş roşu. (Mircea Stănescu/ Titică Predescu, Procesele Reeducării (1952-1960). Statul şi Dreptul, Instrumente de Represiune ale Dictaturii Comuniste. Editor coordonator Ilie Popa. Fundaţia Culturală Memoria Filiala Argeş, Piteşti, 2008, p. 13)

   Directivele de bază ale NKVD pentru Ţările din orbita sovietică, sunt descendente din celebrele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului şi a Celor 24 de Directive Secrete ale Primului Mare Congres Mondial Evreiesc (Sionist) din 1897, de la Basel-Elveţia şi adaptate după cerinţele timpului, păstrându-se însă fondul lor eminamente sionist întru finalitatea împinirii.

   Iată istoria faimoaselor Protocoale: „În anul 1773, în casa lui Mayer Amschel Rothschild din Frankfurt pe Main a avut loc o întâlnire secretă foarte importantă, la care au participat 12 evrei bogaţi care acordau sume foarte mari sub formă de împrumut. La această întâlnire s-a discutat elaborarea unui plan spre a putea controla averea întregii lumi. Ei au constatat că, prin înfiinţarea Băncii Naţionale a Angliei, denumire falsă, întrucât aceasta nu era nici naţională, nici a Angliei, au reuşit să controleze economia întregii ţări, iar planul lor era să instituie un control asupra economiei mondiale. Acest plan poartă denumirea Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Acestea au fost ţinute secrete până în anul 1901, când, printr-o întâmplare au căzut în mâinile unui profesor rus, S. Nilus, care le-a publicat. Victor Marsden le-a tradus în engleză în anul 1901, iar un exemplar se află la British Museum din Londra. În anul 1919, Protocoalele au început să circule prin Europa provocând un scandal imens. După revoluţia rusă, când au fost aplicate cu sfinţenie, un comitet evreiesc a încercat să le treacă printr-un tribunal din Berna, drept false. În ziua de 14 mai 1935, judecătorul evreu Meyer le-a declarat false, însă editorul elveţian a declarat recurs şi la data de 27 octombrie 1937 Protocoalele au fost declarate autentice. Aşa cum vom vedea în continuare, evenimentele din ultimii două sute de ani confirmă autenticitatea lor. (Ieronim Hristea, De la Steaua lui David la Steaua lui Rothschild. Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 107)

   Protocoalele s-au elaborat după formarea „Ordinului secret al Iluminaţilor bavarezi” (Ordin descendent al Constituţiilor lui Andersen, apărute în 1723), fondat de mozaicul Adam Weishaupt în anul 1770, discipol al filosofului Mendelssohn, din însărcinarea baronului Rothschild. (Paul Ştefănescu, Istoria mondială a Societăţilor Secrete. Ed. Miracol, Bucureşti-1997, p. 226)

   Este mai mult ca sigur că Protocoalele Înţelepţilor Sionului au ca stâlp Constituţiilor lui Andersen, iar ca temelie Ordinului secret al Iluminaţilor bavarezi! 

   Cu „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” însă, inginerul scriitor Alex Mihai Stoenescu nu este de acord, sau i s-a sugerat de către Iluminaţii de azi să conteste acest adevăr, care poate fi incriminat chipurile ca „antisemitism”: „O pagină importantă a antisemitismului a fost difuzarea cărţii a unui oarecare profesor rus S. Nilus, cu titlul Protocoalele Înţelepţilor Sionului, care pretinde că dezvăluie deciziile secrete luate de Congresul de la Basel. Textul, deşi s-a dovedit de un fals grosolan, circulă şi astăzi ca material antisemit. Demonstrarea indiscutabilă a falsităţii sale face ca orice republicare să fie un act deliberat de antisemitism, ceea ce este interzis de Constituţiile statelor democratice.” (Alex Mihai Stoenescu, Istoria Loviturilor de Stat în România. Vol. 3 Cele Trei Dictaturi. RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2002, p. 160)

   Numai că, domnul inginer Stoenescu a uitat însă de Tainele „Protocoalelor” înţelepţilor Sionului, originalul englez, în traducerea Virginiei Thomas, apărută în 1901, urmată de mai multe ediţii. Gellu Dorian, care prefaţează cartea afirmă: „Ediţia din 1912 a lui Sergiu Nilus face afirmaţii mai clare asupra prezicerilor înţelepţilor Sionului. (Texte care au zguduit Lumea * Tainele „Protocoalelor” înţelepţilor Sionului. * Testamentul lui Petru cel Mare. * Manifestul Partidului Comunist. Ed. Moldova, Iaşi-1995, p. 10).

 A mai uitat iar, domnul Stoenescu despre Giovanni Papini, care în celebrul său volum GOG, prezintă expozeul iudeului dr. Ben Rubi, ce face explicit o sinteză a Protocoalelor din care reiese războiul psihologic purtat de sionism împotriva restului omenirii prin anarhie, calomnie, dezinformare, manipulare, destabilizare, mistificare, contestarea valorilor spiritual-religioase-naţionaliste şi universale ale umanităţii, prin pervertirea creaţiei şi sensului ei, a naturii lucrurilor, a firescului lor, a ordinei, moralei, armoniei, gândirii, raţiunii, credinţei, frumosului, binelui, adevărului, libertăţii, nădejdii, suferinţei, iertării, dragostei, a Omului, a Pământului, a Cerului şi chiar sau mai ales a lui Dumnezeu.

   În urma anunţului dat la mai multe cotidiene al lui Giovanni Papini: „Caut secretar poliglot, filozof, celibatar, răbdător, nomad. A se prezenta pînă la 20 iulie, Hotel Mon Repos, ora zece seara”, s-au prezentat 63 de candidaţi din care 47 erau iudei. Am ales un evreu, spune Papini, cel care mi s-a părut mai inteligent ca toţi: Doctorul Benrubi.

   Să-l ascultăm aşadar, pe dr. Ben Rubi, proaspătul secretar al scriitorului Giovanni Papini:   „Romantismul german crease idealismul şi reabilitase catolicismul: vine un evreu din Dusseldorf, Heine, care cu verva sa veselă şi răutăcioasă îşi bate joc de romantici, de idealişti şi de catolici.

   Oamenii au crezut totdeauna că politica, morala, religia, arta, sunt manifestări superioare ale spiritului, care n-au nimic de-a face cu punga şi cu pîntecele: apare un ovrei din Trevin, Marx, şi demonstrează că toate aceste lucruri foarte ideale se amestecă cu gunoiul economiei vulgare.

   Toată lumea îşi închipuie pe omul de geniu ca pe o fiinţă divină şi pe criminal ca pe un monstru: pe neaşteptate vine un evreu din Verona, Lombroso şi arată clar ca lumina zilei, că geniul e un seminebun epileptic şi criminalii nu sunt altceva decît supravieţuitorii strămoşilor noştri, deci rudele noastre apropiate.

   La sfârşitul secolului al XIX-lea, Europa lui Tolstoi, a lui Ibsen, a lui Nietzsche, a lui Verlaine îşi face iluzia că e una din marile epoci ale omenirii: apare un evreu din Budapesta, Max Nordau şi se distrează explicând că faimoşii voştri poeţi sînt nişte degeneraţi şi că civilizaţia voastră e bazată pe minciună.

   Fiecare din noi este convins că este, în ansamblu, un om normal şi moral: se prezintă un evreu din Freiburg în Moravia, Sigmund Freud şi descoperă că în cel mai virtuos şi mai distins gentleman e ascuns un incestuos, un asasin în devenire.

   Din vremea „Curţilor de dragoste” şi-a Dulcelui Stil Nou sîntem obişnuiţi să considerăm femeia ca un ideal, ca un buchet de perfecţii: intervine un evreu din Viena, Weininger şi demonstrează ştiinţific şi dialectic că femeia e o fiinţă mîrşavă, un abis de murdărie şi de josnicie.

   Intelectualii, filosofii şi alţii, au considerat totdeauna că inteligenţa e unicul mijloc pentru a ajunge la adevăr, care e cea mai mare glorie a omului:-se iveşte un evreu din Paris, Bergson, care, prin analizele sale subtile şi geniale, înlătură primatul inteligenţei, dărîmă edificiul milenar al platonismului şi ajunge la concluzia că gîndirea conceptuală e incapabilă să cuprindă realitatea.

   Religiile sînt considerate aproape de toţi oamenii ca fiind rezultatul unei admirabile colaborări între Dumnezeu şi facultatea cea mai admirabilă a omului: şi iată că un evreu din Saint Germain-en-Laye, Salomon Reinnach, îşi bate capul să demonstreze că religiile nu sînt alceva decît o rămăşiţă din vechile tabu sălbatice, sisteme de prohibiţie, cu suprastructuri ideologice variabile.

   Ne închipuim că trăim liniştiţi, într-un univers solid, avînd ca bază Timpul şi Spaţiul, considerate distincte şi absolute: apare un evreu din Ulm, Einstein şi stabileşte că timpul şi spaţiul absolut nu există, că totul e bazat pe o veşnică relativitate şi că edificiul vechii fizici, mîndria ştiinţei moderne, este distrus.

   Raţionalismul ştiinţific era sigur de a fi cucerit gîndirea şi de a fi dat cheia realităţii: se înfăţişează un evreu din Lublin, Meyerson şi risipeşte şi această iluzie: legile raţionale nu se adaptează niciodată complet realităţii, este totdeauna un reziduu ireductibil şi rebel, care sfidează pretinsul triumf al raţiunii.

   Şi s-ar putea continua. Nu vorbesc de politică, unde dictatorul Bismarck are ca antagonist pe evreul Lassalle, unde Glagstone a fost întrecut de evreul Disraeli, unde Cavour are ca mînă dreaptă pe evreul Artom, Clemenceau pe evreul Mandel şi Lenin pe evreul Trotsky.

   Notaţi că n-am scos în evidenţă nume obscure sau de mâna a doua. Europa intelectuală e, în mare parte, sub influenţa sau, dacă vreţi sub vraja marilor evrei pe care i-am menţionat. Născuţi printre popoare diferite, consacrându-se cercetărilor diverse, toţi cîţi sînt, germani şi francezi, italieni şi polonezi, poeţi şi matematicieni, antropologi şi filozofi, au un caracter comun: acela de a pune la îndoială adevărurile recunoscute, de-a înjosi ceea ce e sus, de-a murdări ceea ce pare curat, de-a zdruncina ceea ce pare solid, de-a omorî cu pietre ce este respectat.

   Acest efect dizolvant al otrăvurilor pe care de secole le picurăm, este marea răzbunare evreiască în contra lumii greceşti, latine şi creştine...

   Ca mari capitalişti, noi dominăm pieţele financiare într-o vreme în care economia este totul sau aproape totul: ca gînditori, dominăm pieţele intelectuale, sfărîmînd vechile credinţe sacre şi profane, religiile revelate şi pe cele laice. Evreul reuneşte în sine cele două extreme mai redutabile: despot în domeniul materiei, anarhic în domeniul spiritului. Sînteţi servitorii noştri în ordinea economică şi victimile noastre în ordinea intelectuală. Poporul acuzat de a fi ucis un Dumnezeu, a vrut să ucidă şi pe idolii inteligenţei şi ai sentimentului şi vă sileşte să îngenunchiaţi înaintea celui mai mare idol, singurul care a rămas: Banul.” (Ideile lui Benrubi, Geneva, 30 iulie, în Gog, de Giovanni Papini. Vallecchi editore Firenze, Milano-1942, Trad. Ileana Zara. Ed. Univers, Bucureşti-1990, p. 67-71)

   Ilustrul nostru cercetător, faimosul scriitor Radu Theodoru, în cartea domniei sale România ca o pradă, citează consecvent din celebrele Protocoale, traduse în franceză şi prefaţate de introducerea lui Roger Lambelin-Paris, Editions Bernard Grasset, 61 rue des Saints Peres, 1933, „idei aplicate perseverent în viaţa economică, socială, politică şi morală într-un complex pe care autorul îl numeşte Războiul Psihologic al sionismului împotriva popoarelor lumii. De asemenea Domnul comandor aviator Radu Theodoru consemnează: „Reţinem că Protocoalele alcătuiesc doctrina ofensivă a sionismului, că sunt structurate pe patru diviziuni complexe: o analiză a naturii psiho-sociale a inamicului (popoarele creştine) care să înarmeze vârfurile sioniste cu cunoaşterea acestuia; o sinteză istorică a realizărilor sionismului internaţional până spre sfârşitul secolului trecut în vederea construirii Republicii Universale; o expunere a metodologiei, tacticii şi strategiei de aplicat în etapa istorică a secolului XX; o analiză a principalelor mijloace prin care se pot stăpâni popoarele creştine începând cu mass-media şi neterminând cu francmasoneria.”(Radu Theodoru, România ca o pradă. Ed. Lucman, Bucureşti-2005, p. 18-20)

   Aristocratul rus al secolului al XIX-lea, Kalixt de Wolski, tâlcuitorul  Cărţii Cahalului, scrisă de rabinul Iacob Brafmann, publicată la Vilnius în 1868 şi călugărit la ortodoxie, la 34 de ani, marele publicist rus mărturiseşte. „Se trecea astfel de la metoda iacobino-bolşevică şi teroristă pe faţă, a lui Aşad Aham, alias Ginsberg, rabinul din Jitomir, adevăratul fondator al bolşevismului, delegat la I-ul Congres Sionist Mondial (Bâle, 1897-1898, de unde au răsuflat faimoasele 24 de Protocoale ale Înţelepţilor Sionului), la metoda corupţiei prin ban, desfrâu, prostituţie, mafie, preconizată de celălalt părinte al sionismului, autor al Statului evreiesc, evreul budapestan Theodor Herzl.” (Kalist de Wolski, Tainele Kahalului. Traducere şi adaptare românească de Samizdatus Valahicus. Samizdat pentru Literatură şi Artă Cetatea Albă-2005, p. 23)  

   Şi exemplele ar putea continua: Jan van Helsing, Organizaţiile Secrete şi puterea lor în Secolul XX. Text Integral Vol. 1 şi 2. Trad. Cornelia Spânu. Ed. Alma Tip, p. 51 e.t.c

   Ignoranţa urcă însă şi la cei de „sus”, rotofeii plini numai de sine, care nu pot privi Adevărul în faţă şi întorcându-se sfidează realitatea considerând-o pentru ceilalţi periculoasă.

( va urma)

 * Fond de carte: Arhiva, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti