Ioan Miclău-Gepianu - St.O.Iosif (Ștefan Octavian Iosif) (n.11/23 octombrie, 1875, Brașov - d.22 iunie,1913, București)

 

Ioan Miclău-Gepianu: St.O.Iosif (Ștefan Octavian Iosif)

(n.11/23 octombrie, 1875, Brașov - d.22  iunie,1913, București)

(Membru fondator al Societății Scriitorilor Români -1909,

București)

Versuri:

 

 

NUCUL

 

~*~

 

Același loc iubit umbrești

Și-un colț de cer întreg cuprinzi,

Nuc falnic, strajă din povești,

Deasupra casei părintești

Aceleași crăngi întinzi...

 

De veacuri fruntea nu ți-o temi,

Ții piept când vin furtuni năval –

O, de-ai putea să mai rechemi

La poala ta și-acele vremi

De trai patriarhal!

 

Acel șirag de mândre veri

De cari mi-aduc aminte-abia,

Asemeni unor dragi păreri

Ce-au legănat în mângâieri

Copilăria mea...

 

O, de-ai putea să mai aduni

Alaiul de copii vioi

Ce-n horă se-nvârteau nebuni

Și toamna făureau cununi

Din veștedele-ți foi!

 

Dar unde-s brudnicii* copii

Și unde-s râsetele lor?...

Potecile-au rămas pustii

Și-i năpădit de bălării

Pustiul din pridvor...

 

De mult s-au risipit și-acei

Bătrâni ce-n umbră ți-au stătut –

La sfaturi cu părinții mei,

Și frunza ce-o călcară ei

Țărână s-a făcut!

 

Străjer măreț, mai ți-amintești?...

Tu singur, încă neînfrânt,

De-amar de ani adăpostești

Ruina casei părintești

Pe care azi o cânt!

 

*brustnic – nevrâstnic, necopt la minte.

 

 

DE ZIUA MEA

 

Aș vrea să fiu un biet bunic,

Adus din spate și pitic,

Să-mi mângâi barba albă;

Să stau la foc, de somn să pic,

Visând la vremea dalbă...

 

În jurul meu să am nepoți,

Și pe genunchi să-i joc pe toți

Și să le-nșir alene

Povești cu zmei și Barbă-Coți

Și mândre Cosînzene.

 

Să râd cu ei, copilăros,

Când, moțăind, mi-atârnă-n jos

Al scufei mele ciucur;

Când ei mă trag de păr vârtos,

Să-i cert și să mă bucur...

 

Ori, vara să mă plimb cu ei

Domol prin vechile alei,

Cu tacticoase pasuri:

Să-i țiu mereu sub ochii mei

În lungile popasuri...

 

Și-n poarta casei, pe-nserat,

Când oamenii se-ntoarnă-n sat

Și-mi dau, pe rând, binețe,

Să-ngân pe nas, îngândurat,

Un psalm din tinerețe...

 

 

ATÂT DE DRĂGĂLAȘĂ...

 

Atât de drăgălașă, albă,

Frumoasă – parcă ești o floare!

Și-ades rămân pierdut pe gânduri

Când mi te-arăți surâzătoare;

 

Cu mâinile-amândouă parcă

Te-aș binecuvânta, copilă;

Plecând genunchiul către Domnul,

Aș vrea să-mplor cereasca-i milă,

 

Ca veșnic să te aibă-n pază

Și să rămâi surâzătoare,

Atât de albă și frumoasă

Și drăgălașă ca o floare!

 

 

~*~

De la arhiva bibliotecii familiei

Ioan Miclău-Gepianu