MIHAI BATOG BUJENIȚĂ: SCRISUL ESTE
HAR SAU ABILITATE DOBÂNDITĂ?
Stroia George
9 septembrie 2021
Fără
îndoială, evoluţia tehnologiilor a modificat întotdeauna comportamentul uman,
iar aceste modificări produse permanent au, de altfel ca tot ce ne însoţeşte în
viaţă, părţi bune, dar şi mai puţin bune. De la plugul de lemn al strămoşilor
nu foarte îndepărtaţi, până la mijloacele tehnice de ieşire în spaţiul
extra-atmosferic, de la opaiţul cu seu la mijloacele de iluminare cu leduri
comandate prin voce, totul a fost şi este evoluţie tehnologică care produce nu
numai efecte economice, ci şi modificări comportamentale cu implicaţii
psiho-afective.
În
ultimii ani se vorbeşte tot mai mult şi foarte justificat despre dispariţia
scrisului de mână, devenit şi el destul de ineficient după ce au apărut
felurite device-uri corespunzătoare, făcându-ne din ce în ce mai dependenţi de
tastaturi, cele care nu numai că ne ajută enorm în comunicare, dar au dat şi un
avânt de neconceput până acum creaţiei literare sau celei ştiinţifice.
Poate
mulţi dintre noi nici nu-şi mai pot aminti ce însemna publicarea unei teze de
doctorat sau a unei cărţi în urmă cu nu mai mult de douăzeci de ani, cu toate
că şi în aceste cazuri trebuie să menţionăm efectele pozitive în context cu
cele negative (furtul intelectual, impostura, submediocritatea unor scrieri ori
plagiatul). Aceste tare morale sunt însă absolut specifice omului aşa că nu
trebuie să le condamnăm fără să ne asumăm răspunderea!
Ce
ar însemna însă dispariţia scrisului de mână dacă vom gândi în aceeaşi idee a
antinomiilor? Pentru un răspuns mai complet consider că este bine să amintim
unele lucruri referitoare la scrisul de mână din perspectivă istorică, deşi
pentru unele idei nici legendele nu sunt lipsite de importanţă. Mai ales cele
Biblice!
Aşadar,
despre Tablele Legii (Tablele Legământului!), ambele variante (şi cea spartă,
scrisă de Mâna Domnului pe muntele Sinai numit şi Horeb, dar şi cea întreagă,
cioplită mai târziu de Moise şi rescrisă de Dumnezeu) fiind aşezate în Chivotul
Legii, se poate afirma că au fost scrise de mână, deşi folosirea unor unelte,
cel puţin în cazul lui Moise, este lesne de înţeles şi pe deplin asimilabilă
modului în care (mai) folosim astăzi stiloul sau pixul. Şi este bine de făcut
precizarea că la acea vreme scrisul era de foarte multă vreme cunoscut omenirii
fiindcă, în conformitate cu dovezile istorice de până acum, scrisul apăruse cel
puţin în Uruk (nedescifrat încă!) acolo unde s-au descoperit cele mai vechi
tăbliţe scrise, cu mai bine de două mii de ani înainte de Moise. Nu putem să nu
amintim însă că şi în Egipt, locul de naştere şi de formare a acestui mare
conducător, tot cam în urmă cu aproximativ un mileniu, apăruse deja scrierea
demotică, adică cea care folosea semne şi pentru sunete nu doar pentru imagini
precum cea hieratică, folosită mai târziu doar pentru textele religioase.
Un
alt caz deosebit de interesant şi prezentat tot în Biblii, este acela al
regelui Baltazar (Belşaţar) care, pe când se afla la un ospăţ şi bea folosind
vasele furate de tatăl său din templul din Ierusalim, a văzut cum o mână de foc
a scris pe peretele sălii unde avea loc banchetul câteva cuvinte (de fapt
litere), cele al căror înţeles doar profetul Daniil, cunoscător al regulilor
scrierii ebraice, le-a putut descifra. Máne, Tékhel, Fáres (cântărit, numărat,
împărțit), sentinţa judecăţii divine a devenit astfel şi pedeapsa cuvenită
regelui pentru nelegiuirile sale. Cu
toate imperfecţiunile sale istorice (Baltazar era doar prinţ moştenitor şi a
fost ucis în somn de perşi, tatăl său Nabonid fiind cel detronat de Cirus al
II-lea), povestea biblică aduce în faţa cititorului două aspecte foarte
asemănătoare cu episodul de la muntele Sinai şi anume: scrisul unei mâini
divine, dar şi reticenţa oamenilor cu privire la mesaj. Prin urmare, era un
scris care nu putea fi înţeles decât de cei care aveau o iniţiere în acest domeniu.
Ambele constatări vor face însă obiectul unei abordări ulterioare. Oricum,
important este faptul că se vorbeşte despre scrisul de mână, o activitate care,
lucru demonstrat de-a lungul istoriei, a produs prima şi cea mai importantă
revoluţie în societatea umană, permiţând apariţia şi mai ales dezvoltarea
conceptului de cultură, cel fără de care umanitatea nu ar fi putut evolua spre
conceptul de societate şi ar fi rămas la cel numit grup sau chiar turmă.
Scrisul
de mână este definit ca fiind acela realizat manual cu un instrument, de la
pană la stilou sau de la daltă la pensulă, cum vedem în filmele chinezeşti,
cele în care scrisul ţine loc şi de antrenament de luptă cu sabia. Stilurile
scrisului de mână sunt foarte diferite, însă cert deosebite de arta caligrafiei,
o activitate legată de scris, dar plasată la nivelul creaţiilor artistice.
Această
activitate intelectuală, scrisul, are o importanţă deosebită pentru fiecare
individ în parte, fiind unic şi specific persoanei, putând fi folosit şi în
analiza unui profil psihologic sau a unor trăsături de caracter. De aceea vom
constata că odată cu vârsta sau în cazul apariţiei unor boli scrisul se
modifică uneori atât de mult încât devine ilizibil, pierzându-şi claritatea şi
coerenţa, această maladie având propriul său nume: disgrafie.
Ce
se va întâmpla însă în viitorul destul de apropiat şi chiar predictibil atunci
când oamenii, în marea lor majoritate, nu vor mai scrie de mână, ci vor folosi
doar tastaturile pentru a rezolva o sarcină care implică un mesaj scris? Şi
poate că ar fi bine să corelăm această interogaţie cu observaţia firească
asupra prezenţei în orice societate, dar mai ales în cele subdezvoltate
economic, a numeroşi indivizi care, din diferite motive, dar mai ales de
analfabetism, nu scriu de mână şi nici nu sunt preocupaţi de acest aspect al
vieţii lor, un comportament devenit uneori, din păcate, tradiţional.
Un studiu realizat în Marea
Britanie arată că o mare parte dintre adulţii acestei ţări au devenit aproape
dependenţi de tastaturi pentru a comunica în scris, iar cei care au răspuns
chestionarului nu mai scriseseră nimic de mână de şase săptămâni, în medie, şi
atunci când au folosit scrisul de mână pe hârtie a fost doar în cazul unor
scurte note menite să-i ajute la memorarea unor date necesare în viitorul
apropiat (notiţe!).
Mai
mult de jumătate dintre cei prinşi în acest studiu au recunoscut că scrisul lor
de mână s-a deteriorat considerabil, mulţi admiţând că le este greu lor înşişi
să înţeleagă ce au scris. Rezultatele conduc spre concluzia că în timp foarte
scurt, un timp determinat de explozia mijloacelor de scris pe tastatură şi
texte expediate spre destinatar tot în acest mod, generaţiile viitoare au toate
şansele să devină complet dependente de tastaturi pentru a comunica în scris.
Desigur la generalizarea unui asemenea comportament contribuie foarte mult şi
ritmul vieţii civilizate, cel care impune o comunicare rapidă şi clară cu mai
multe persoane simultan. Şi chiar dacă nu este uitat, faptul că scrisul de mână
are o puternică încărcătură emoţională şi o certă valoare sentimentală (a se
vedea diferenţa care se mai păstrează încă între o felicitare scrisă de mână şi
una tipărită!) este sigur că paradigma este pe cale de a se estompa în faţa
nevoilor de eficienţă, chiar dacă, strict în planul comunicării, putem
considera că efectele sunt mai degrabă pozitive. Nici nu mai vorbim de faptul
că tastatura şi ecranul îţi oferă posibilitatea de a corecta oricând ce ai
scris fără ca acest lucru să lase urme inestetice pe text.
Dispariția
treptată a scrisului de mână este vizibilă încă de la primele niveluri ale
educației (tot mai multe scrisori către Moș Crăciun, provenite de la copii, au
fost trimise prin e-mail!), până la nivelul universitar (în general este
încurajată redactarea pe calculator chiar şi a lucrărilor de examen), dar nu
trebuie atribuită exclusiv tinerilor. Nici adulţii, inclusiv aceia care în
tinereţe nu au avut alte mijloace de scris decât tocul sau tăbliţa cu tibişir,
folosesc acum, ai putea spune cu voluptate, scrisul pe ecran cu ajutorul
tastaturii, transformându-se în adevărate modele pentru urmaşi. Ce-i drept este
şi mult mai comod, mai ales pentru cei care au trăit vremurile când pentru a
scrie un text sau chiar pentru exerciţiile de linioare şi bastonaşe din prima
clasă trebuia să scoţi călimara, să verifici dacă tocul are o peniţă bună, dacă
hârtia nu suge cerneala şi apoi să trudeşti din greu pentru fiecare semn care
apărea pe caiet, fiecare deosebit de altul, totul, de regulă, cu limba scoasă
de efort! Şi cu grija enormă ca nu cumva să verşi călimara ori să faci
„purceluşi” (petele de cerneală de pe suprafaţa de scris!).
Cu
toate acestea specialiștii atrag atenția că eficienţa şi lejeritatea scrisului
cu tastatură nu este o simplă manifestare benefică a progresului fără efecte
majore asupra intelectului. În contrast, scrisul de mână dezvoltă capacitatea
de a “crea o imagine mentală a lumii și evenimentelor descrise”, lucru pe care
redactarea digitală, dar mai ales procesul de copy-paste nu-l mai poate realiza.
Așa se explică de ce copiii care sunt lăsați și chiar încurajați să deseneze,
să mâzgălească sau să picteze, chiar dacă, deseori, suprafaţa aleasă este
nisipul unei plaje sunt, de regulă, mai bine dezvoltați intelectual, mai
creativi. Explicația ar fi că exercițiul scrisului manual activează o anumită
zonă din creier și stimulează atât dezvoltarea cognitivă, cât și pe cea fizică,
pentru că dezvoltă coordonarea mişcărilor fina ale mâinii, simțul ritmului și
postura corpului.
Pentru
că într-adevăr scrisul este o activitate manuală, iar exersarea acestuia
determină în modul cel mai firesc cu putinţă dezvoltarea unei structuri
neuronale specifice în creier. Cum nu voi folosi, din motive justificate,
formula: inventarea scrisului, consider că respectiva zonă din creier numită
centrul scrierii este prezentă încă înainte ca omul să cunoască scrisul, ea
aflându-se şi la analfabeţi. Dar există şi o relaţie directă cu această
activitate, centrul dezvoltându-se sau regresând funcţie de folosirea mâinii ca
instrument principal al scrierii.
Se
poate observa destul de simplu faptul că pe măsură ce scriem sau desenăm mai
puţin nu doar mâna „tremură”, dar nici centrul de comandă nu mai poate gestiona
eficient o activitate care cu un timp în urmă părea cel mai firesc lucru cu
putinţă. Cei care fac zilnic exerciţii de scriere sau desen nu au nici o
problemă de realizare a ceea ce doresc, însă cei care, din diferite motive,
suferă de o afectare cerebrală, chiar dacă fac exerciţii zilnice de scriere ori
desen rezultatele nu sunt deloc la înălţimea celor anterioare. Prin urmare,
consider că există o legătură de funcţionalitate cu feedback pozitiv între
centrul scrisului din creier şi capabilităţilor mâinii de a executa mişcările
necesare.
Există
desigur şi un studiu aparţinând caligrafului şi expertului grafolog dr. Marc
Seifer, cel care spune, în deplină cunoştinţă de cauză, că scrisul de mână este
relaxant şi te îndeamnă la introspecţie fiind benefic pentru combaterea
deficitului de atenţie deoarece coordonează cele două emisfere ale creierului.
Tot el afirmă că în procesul de învăţare, copilul care scrie de mână litere,
cuvinte, apoi propoziţii şi fraze îşi antrenează mai bine creierul decât atunci
când învaţă folosind tehnologiile de scris, deoarece el este concentrat asupra
textului scris, iar regiunile din creier responsabile de gândire, memorie şi
limbaj sunt activate, implicând în acest proces complex şi creativitatea.
Şi
neurologul Damian Popescu este de părere că: „Pierderea abilităţii de a scrie
de mână duce la nişte modificări în arhitectura creierului, a limbajului, la
nivelul memoriei, dar şi la nivelul fluenţei verbale”. Fenomen de altfel destul
de uşor observabil atunci când este deschis un front conversaţional cu tineri
preocupaţi excesiv de universul virtual.
Se
poate concluziona că scrisul de mână este vital în dezvoltarea unei diversități
de aptitudini umane, incluzând atenția, concentrarea, memoria, organizarea și
metodologia. Scrisul fiind un precursor al învățării favorizează dezvoltarea
psihomotorie esențială asociată cu această activitate, iar copiii, atunci când
renunţă la el, sunt mai puțin capabili să-şi fixeze în memorie subiectele și
materialul lecțiilor.
Din
păcate, cu mult înainte de pierderea abilităţilor scrisului de mână cu tot
cortegiul adiacent, se va pierde şi caligrafia, acea activitate care duce
scrisul de mână în zona artelor vizuale. Deşi am fi tentaţi să credem că, în
context, nici nu ar fi o mare pierdere, nu ar trebui să uităm că orice formă de
artă ajunsă în uitare este o pierdere a societăţii în ansamblul ei, de regulă
pentru totdeauna, prin urmare o absenţă din patrimoniul cultural universal. Şi,
cu toate că reţelele ne oferă nenumărate variante caligrafice ale scrisului de
mână, pierderea regulilor şi a rafinamentelor legate de arta caligrafiei vor
deveni irecuperabile. Exact aşa cum sunt în prezent imposibil de reprodus
manual acele opere de artă caligrafică apărute prin truda unor anonimi care
toată viaţa lucrau în condiţii greu de închipuit, în mânăstiri, la lumina
lumânărilor, fără ochelari, dar în urma lor au rămas cărţi (codex-uri) pe care
le putem considera capodopere ale artelor scrisului de mână.
Consider
însă că vom avea o perspectivă mai aprofundată referitoare la dimensiunea reală
a pierderilor omenirii atunci când scrisul de mână va deveni doar o amintire,
dacă ne propunem o intersectare, chiar superficială, cu istoria scrisului.
În
principiu, istoria didactică, dând deoparte o serie de dovezi, inclusiv
celebrele tăbliţe de la Tărtăria, precum şi informaţiile despre scris pe care
le avem din zonele îndepărtate cultural de Europa, de exemplu, China, Japonia
sau Coreea, ne învaţă că locul naşterii scrisului este zona Mesopotamiei,
respectiv Sumerul. Sistemul de scriere dezvoltat de vechii sumerieni, respectiv
scrierea cuneiformă, este plasat ca apariţie între 3500 și 3100 î.Hr.
Modalitatea lor de scriere consta în adâncituri în formă de cuie, săpate în
piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă. În principiu putem vorbi despre un
singur semn care combinat cu el însuşi formează un foarte interesant alfabet cu
care sumerienii puteau face socoteli, dar şi lăsa moştenire o uriaşă informaţie
de tip cultural precum epopeea lui Ghilgameş, considerată cea mai veche scriere
literară a umanităţii (mileniul al III-lea î.e.n.).
Model de scriere cuneiformă,
considerată, conform istoriei didactice a scrisului, cea mai veche din lume
(mileniul al III-lea î.e.n. )
Celebrele tăbliţe de la Tărtăria,
cultura Turdaș – Vinča, considerate anterioare scrierii cuneiforme (circa 5.500
î.e.n.)
Desigur
toate aceste aprecieri nu iau în consideraţie informaţiile despre scrierile
Orientului Îndepărtat ci se rezumă, destul de arogant, doar la spaţiul cultural
european, deşi surprizele acelui spaţiu extrem-oriental pot fi unele dintre
cele mai neaşteptate.
Nu
am folosit în text ideea de inventare sau descoperire a scrisului deoarece,
studiind diferite modalităţi de scriere (alfabete) această aserţiune pare
discutabilă. Dacă am lua în consideraţie numai alfabetele fonetice „inventarea”
lor de către oameni pare cât se poate de plauzibilă şi logică. Numai că atât
legendele cât şi complexitatea unor tipuri de alfabete poate duce şi la construirea
altor ipoteze de lucru.
Dicţionarele
menţionează că un alfabet este un gen de manuscris segmentat la nivelul
fonemului – adică are litere/însemne separate pentru sunete individuale și nu
pentru unități mai mari, cum ar fi silabele sau cuvintele. Lucrurile par
simple, însă în practică există alfabete, deci sisteme de consemnare a
cuvintelor pe un suport (piatră, coajă de copac, papirus, pergament, tăbliţă de
ceramică, hârtie, etc…) atât de complicate pentru noi, cei obişnuiţi cu
alfabetele fonetice, încât par ilogice şi chiar lipsite de pragmatism.
Se
consideră că primul alfabet funcţional a fost creat de fenicieni, navigatori şi
comercianți care aveau nevoie de un sistem flexibil de înregistrare, influenţat
desigur de scrierea sumeriană şi de cea egipteană, însă foarte diferit de
acestea întrucât avea un alt scop şi anume facilitarea tranzacţiilor
comerciale. Desigur această categorisire este una mult ulterioară, aşa că
motivele pot fi şi de altă natură decât cele prezentate de istorici.
Mult
mai fascinantele hieroglife egiptene par a avea o cu totul altă idee de bază,
ele fiind structurate încă de la apariția lor într-un sistem lingvistic ce
alătură ideograma (semnul-cuvânt) și imaginea fonetică (semnul-sunet). Chiar
dacă a existat un număr relativ mic de semne alfabetice, suficiente pentru a
scrie orice, nu au fost folosite pentru crearea unui alfabet propriu-zis.
Un
alt alfabet cu o mare vechime, alfabetul ebraic, este format din seria de
litere folo-
site
în limba ebraică. Acesta este considerat un abjad, conținând exclusiv consoane,
douăzeci
şi
două la număr, fiecare având o triplă semnificație: un singur semn grafic
reprezentă un sunet, un număr, dar și o idee. Acestea se scriu de la dreapta la
stânga, fiind specifice mai multor limbi, inclusiv limba ebraică modernă,
ivrit, limba idiș și ladino. Literele nu au forme majuscule. Nu sunt folosite
în ebraica veche semnele de punctuaţie, iar singura vocală, Alef, este mai mult
un concept (extrem de complex) decât o literă.
Alfabetul
tradiţional coreean, Hangul, este unul dintre cele mai complicate pentru
înţelegerea noastră, a celor obişnuiţi cu logica alfabetelor fonetice. El are
nouăsprezece consoane şi douăzeci şi una de vocale care în scriere se grupează
pe blocuri formate din două până la şase litere conţinând cel puţin o vocală
sau cel puţin o consoană, iar fiecare cuvânt constă din mai multe silabe, deci
mai multe blocuri. Se consideră că scrisul coreean conţine 11.172 de blocuri.
Cu alte cuvinte, pentru noi europenii este un adevărat coşmar!
Nici
cu scrierea japoneză lucrurile nu sunt mai simple, întrucât limba are foarte
multe cuvinte omofone fiind destul de săracă în silabe. Astfel, chiar şi pentru
un japonez este greu de înţeles care este adevărata semnificaţie a unui cuvânt
şi de aceea ei folosesc de multe ori degetul arătător pentru a „scrie” în palmă
sau în aer semnul kanji al cuvântului.
În
afară de acest aspect în Japonia există două feluri de scriere: Hiragana, care
apare cam prin secolul al IX-lea şi prin evoluţie are un semn pentru fiecare
silabă, dar şi Kana, scrisul folosit de poeţii de la curte când au început să
folosească semnele chinezeşti, însă numai pentru pronunţie, considerând că
acest lucru creea efecte artistice deosebite în poeziile lor. Destul de greu de
înţeles pentru gândirea europeană care a mers pe simplificare pentru mai multă
eficienţă comunicaţională!
Cât
despre scrierea chineză merită să amintim faptul că în anul 1954 a fost nevoie
de o legislaţie fermă pentru simplificarea scrisului, legislaţie care a avut ca
rezultat alfabetizarea în masă a populaţiei. Fără îndoială, acest fenomen a
contribuit semnificativ în anii imediat următori la avântul economic al ţării
şi, pentru prima oară în istoria sa multimilenară, prosperitatea a eliminat
sărăcia endemică a uriaşei ţări asiatice.
Să
amintim şi faptul că sistemul de scriere tradiţional care a apărut pe la
sfârşitul dinastiei Han (206 î.e.n.-220 e.n.) este folosit mai ales de chinezii
aflaţi în afara Chinei continentale şi că un chinez cult recunoaşte aproximativ
şase-şapte mii de semne, însă pentru a citi un ziar ai nevoie de cunoaşterea a
mai mult de trei mii de semne. Dicţionarul de bază Kangxi conţine peste
patruzeci de mii de semne, dar mai puţin de zece mii sunt folosite în mod
obişnuit. Devine astfel de înţeles de ce pe harta nivelului de inteligenţă
planetară japonezii şi chinezii se plasează pe locuri fruntaşe.
Interesant
este însă că mai toate culturile vechi fac referiri explicite şi insistente
asupra faptului că scrierea le-a fost dată (inspirată) de zei. Basoreliefurile
babiloniene, stelele egiptene, legendele chinezeşti şi japoneze sugerează acest
fapt cu o mândrie absolut justificată. Mai mult, stela Codului lui Hammurabi,
reprodusă în mai multe exemplare, dintre care unele se află în muzee de
prestigiu ale lumii, îl arată pe rege primind codul juridic din mâna zeului
Samash, zeul soarelui şi al justiţiei.
Nu
se poate să nu luăm în seamă faptul că aceste reprezentări sau trimiteri către
zei ar putea fi doar metafore menite să sublinieze importanţa scrisului,
respectiv a codului juridic. Dar evocarea Biblică a evenimentului Tablelor
Legii are o şi mai mare putere de a ne convinge că apariţia scrisului în
istoria omenirii, alături de influenţa pe care acesta o are în dinamica
dezvoltării sociale, poate implica cel puţin o moştenire lăsată de străvechile
civilizaţii anterioare, acelea despre care avem informaţii că aveau un
surprinzător nivel de dezvoltare tehnologică, însă nu aşa cum percepem noi acum
acest concept, dar şi că au dispărut în urma unor cataclisme planetare.
Personal nu neg nici intervenţia a ceea ce numim divinităţi pentru că aşa erau
considerate în acele vremuri de la începuturile civilizaţiei actuale fiinţele
despre care ştim că s-au manifestat în contact cu civilizaţiile antice.
Hammurabi
primind Codul din mâna zeului Samash (cca. 1760 î.e.n.)
Episodul
Tablelor Legii are însă mai multe semnificații majore. Coborârea lui Moise de
pe munte este posibil să fi produs şi multă nedumerire în rândurile poporului
răzvrătit deoarece, aşa cum relatează tradiţia biblică, tablele erau scrise de
mâna Domnului, dar într-o grafie cel mai probabil necunoscută. Mai ales că,
până atunci, este de crezut că evreii folosiseră scrierea cuneiformă deoarece
proveneau din Ur, oraş aparţinând culturii sumeriene, iar mai târziu, în Egipt,
este firesc să gândim aşa, folosiseră sistemul de scriere demotic, acesta fiind
accesibil maselor largi, dar şi foarte funcţional, inclusiv pentru activităţile
comerciale. Scrisul de pe Tablele Legii era configurat însă în ceea ce mai
târziu se va numi ebraică. Moise, un conducător de excepţie, îşi propunea
astfel să folosească o nouă scriere (să nu uităm, inspirată de Dumnezeu!),
fiindcă a considerat acest lucru extrem de important pentru a creea o nouă şi
puternică identitate poporului său, cel care avusese tendinţa de a-şi pierde
personalitatea şi moştenirea culturală în lunga perioadă de timp petrecută în
Egipt. Cert este că înainte de acest eveniment nu există dovezi ale unei
scrieri cu caractere ebraice, un alfabet destul de complicat chiar şi în zilele
noastre, însă păstrat cu sfinţenie deoarece se consideră că limba ebraică este
limba în care Dumnezeu a vorbit cu oamenii. Aşa se face că această limbă,
păstrată ca atare peste milenii, este în prezent singura limbă antică rămasă
încă funcţională.
Desigur
ipoteza unei moşteniri în ceea ce priveşte scrisul sau chiar o intervenţie
divină care ar transforma acest act într-un har ar putea fi doar atât: o simplă
idee bazată pe interpretarea unor legende, scrieri sau informaţii care circulă
pe diferite reţele mai mult sau mai puţin argumentate ştiinţific. Numai că,
dacă luăm în consideraţie faptul că scrisul, rămas vreme de milenii la stadiul
de activitate manuală, este forţa motrice care a dus societatea umană, în
ansamblul său, la performanţele tehnice şi culturale ale prezentului, ne putem
întreba dacă nu cumva pierderea acestei abilităţi exersate în milenii ar putea
avea efecte greu de anticipat.
Se
poate afirma că unele zone ale Terrei, cele plasate acum în infamanta poziţie
de ţări aparţinând lumii a III-a, vor păstra scrisul de mână cu întreaga sa
forţă de mobilizare a potenţelor intelectuale având ca efect direct progresul
societăţii, pe când regiunile considerate acum tehnologizate vor cunoaşte
declinul indus exact de acest fenomen, cel despre care Einstein spunea că odată
cu dezvoltarea lui ar creea şi o lume a stupidităţii, o lume a celor care încep
să depindă din ce în ce mai mult de tehnologii avansate.
Şi
astfel, având în vedere nivelul actual de civilizaţie tehnologică extrem de
diversificat la nivel planetar, nu avem dreptul să ignorăm o posibilă pierdere
a unei moşteniri responsabilă de ceea ce am devenit astăzi.
Mihai
Batog-Bujeniţă
https://armoniiculturale.ro/mihai-batog-bujenita-scrisul-este-har-sau-abilitate-dobandita-2/
Sursa:
Prof. VALENTINA LUPU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu