FENEL
(Teatru în versuri)
Persoanaje:
TUFĂ-Toboșar la orchestre
DOAGĂ- Prietenul lui Pițigoi
FENEL – Fratele lui Felia
FELIA – Sora lui Fenel
CIORCHINE – Nevasta lui Butuc
BUTUC – Soțul lui Chiorchine
PIȚIGOI – Prietenul lui Doagă
Piesă de Teatru în trei Acte
(Forma definitivă)
(Toate personajele sunt
imaginare, fără vreo trimitere
la nume reale de
persoane. Mai degrabă o concurență între Muzele inspiratoare
dintr-o dimensiune în
care doar imaginația creatorului pătrunde. Muzele vor
întâietatea la iubirea ce
și-o declară Artelor, reprezentate de Fenel și Felia în
această piesă de teatru).
ACTUL I
SCENA I-a
FENEL, DOAGĂ
FENEL:
Prietene,vezi, casa să nu ți-o
faci pe partea de jos a unei văi,
Dar nici în vârf de deal, ci
locul să-l alegi oriunde la mijloc!
Astfel, vei fi ferit de al
naturii sălbaticului joc,
Dar nici prea-ndepărtare de-a
lumii comerciale loc!
DOAGĂ:
Înțeleg, vrei să-mi spui de
mediocritate, ferit de-orice extreme,
Înaintezi pe calea ce-ți
păstrează a ta integritate, ferit de-orice opreliști;
Dar spune-mi unde astăzi oricât
de înzestrat ești, mai poți ca să te miști,
Să nu te ducă spre păcate ale
vieții, mărunte dar multele ispiți?
FENEL:
Nu pentru că numele-ți de
vinuri amintește, dar vreau să te îndrept cu dinadins,
Spre-o culme a gândirii la care
mulți nu pot ca să ajungă,
Deși se folosesc de șiretlic,
de vorbă chiar mai vulgă,
Cu-o proaspătă minciună vor,
s-atingă ceea ce nu e de atins,
Să treacă-a fi drept genii și
veșnic trăitori eternului întins!
Tu, dragă Doagă, ascultă-mă
acum...!
DOAGĂ:
Te-ascult precum cel rătăcit
pe-un drum!
FENEL:
Nu-i vorba de-o rătăcire pe
afară, și nici despre ce înseamnă a trăda o țară,
Ci vreau să te îndrept spre-a
ta simțire ce o ai în tine, ca o ființă rară!
Sunt mulți ce una zic și alta
fac, deși au minte bună, o folosesc greșit.
Adeseori mă tot întreb, de-o
fac din voie sau cum s-a nimerit?
Ei te privesc din ramă aurită
ce-atârnă pe perete,
E semnul meritoriu, școlat, în
timp ce fapta le-adună multe pete!
DOAGĂ:
Poți să-mi ara-ți din ele
câteva?
FENEL:
Căteva? E prea puțin a spune,
când de-o viață te joci cu focul care arde,
Dar nu mi-ai făcut nici un rău,
mie, ci inima ta-ți arde, ascultă bine barde:
De cânți, și văd că scrii și
versuri, fii fericit căci nobilă e Arta-ntotdeauna,
Și nobilă ființa ce primește un
astfel de dar sfânt, e ca în noapte Luna,
Ce luminează calea acelui
călător ce în neștire umblă pe drumuri rătăcite;
Arată dar ce-i mai frumos și
bine, arată prin exemplul tău lumina unei zilei fericite!
Dar eu aud că tu, mi-a spus-o
chiar Ciorchine, sub haina artei mai mult te străduiești,
Să încâlcești, ba și mai rău,
cu vorbe de ocară, în orice prieten bun îți place să lovești!
La ușa celor mari te duci ca un
slugarnic, dar și dublicitar, tu vinzi pe orișicine,
Minți în orișice moment, ai
terfelit-o la reviste pe harnica Ciorchine!
Ai întocmit scrisori de pâră,
punând pe ici pe colo și falsă semnătură!
Pe la biserici când te duci să
nu privești aproapele cu ură!
Ce altceva să-ți mai arăt?
Chiar Butuc te-a găsit beat turtă, dar pretinzi,
Că ai și aripe la umeri, și
tuturor le afli vr-un cusur, deci astfel cearta o întinzi!
E bine ca să știi și cui
închini eforturile tale, căci semnul vre-unei arte slab se vede,
Iar a te războii așa de dorul
lelii, fără rost, nu-i vine nimănui a crede!
E greu, deși s-a încercat, a-ți
coborâ nițel nasul mai jos,
Deci semn că temperamentul te
biciue pentru un os de ros!
DOAGĂ:
E limpede! Ești un dușman al
meu! Tu ai crescut la oi,
Pe când eu dat-am sărbători,
să-ți spună Pițigoi!
Iar sfatul tău mai mult mă
întărâtă, n-am chef să te ascult,
Și nici în cale-mi să
te-ntâlnesc mai mult!
FENEL:
Viața nu-ți este un dușman, ci
tu lovești în tine!
Cu bine, și să ne auzim de
bine!
(Ies din scenă)
SCENA II-a
Ciorchine, Pițigoi
CIORCHINE:
”N-am gând ca să te supăr, nici
vorbe rele ca să-ți spun,
Vreau să nu uiți fața să ți-o
speli în apa cea curată și nu din cea din drum!
Ce treabă ai să-l îndrăcești pe
Doagă, tot timpul povestindu-i de Felia,
C-ar fi femeia, vezi,
spălătoreasă, și că zadarnic el îi caută iubirea!
Tu ai văzut ce gingase-i la
toate, la vorbe, la purtare, dece atâta pică?
Încerc să cred că însu-ți tu
pândești să o alegi a fi a ta iubită!
Eu dacă am doi ochi în cap, mai
am și-n minte doi ce te privesc:
În gelozia ta, eu altceva
observ, ești încărcat de doruri ce tot cresc!
Și cresc, iar într-o bună zi
când dorul și tristețea vor face casă bună,
Te vei trezi respins, iar viața
ta se va-ndrepta pe-o cale mai nebună!
Ești liber să alegi întotdeauna
cărarea pe care tu o vrei,
Dar eu te sfătui să nu
batjocorești, din gelozii, viața unei tinere femei!
PIȚIGOI:
”Nu înțeleg ce zici! Adică până
unde vrei vorba să o duci!
Doagă mi-e prieten și niciodată
nu ne-am dovedit a fi niște năuci!
Unde-ai văzut doi prieteni să
iubească aceeași fată?
Iar ea să se prostească a crede
că e bine și fapta ei curată?
Te înțeleg Chiorchine, ești o
femeie ideală,
Dar prea ești curioasă a știi
ce fiecare are de fiert în oală!
CIORCHINE:
”Vezi cum singur tu te dai de
gol? Așa este cum vorbele-ți vestesc,
Nu sunt prieteni între ei, doi,
ce pentru-aceeși fată se-mbrâncesc,
Numai atâta doar că reciproc se
mint, în acest caz au gândurile false,
Mai rău de-atât, în viitor și
viața o vor duce certați și zile arse!
Așa vrei viața să-ți clădești?
gândește-te la tinerețea ta, dar si la aceleia,
Ce-n inimă îți place să-i faci
loc; eu zic să-ncerci să te apropii de Felia,
Va-ți potrivi-mpreună de
minune, obrajii ei îmbujorați și păru-i auriu,
Ar îmblânzi năravul tău de
pițigoi zglobiu!
PIȚIGOI:
”Văd bine cum joc de mine-ți
bați, la fel cum Tufă face,
Iar cu ursita ce-mi propui
înveci n-oi avea pace!
Doar știi că ea este de-apururi
în preajma lui Fenel,
De-apururea Felia ascultă de
tot ce zice el!
CIORCHINE:
”Este normal ca să asculte,
doar îi e fratele mai mare,
Dar tu de te apropii de Fenel,
ai înțelege frumosul caracter ce-l are!
Iar prietenia cu Doagă să n-o
strici, io spune verde-n față:
”Amice, eu de Felia-s robit,
și-am s-o iubesc viața mea întreagă!”
Iar dacă se va enerva, nicicum
vrând să-nțeleagă,
E dreptul lui norocul să-l
încerce, precum și tu la fel să faci;
Căci pân-la urmă plin e lanul
de flori albastre și de roșii maci!
PIȚIGOI:
”Ușor de zis! Dar n-am nici loc
de muncă, Fenel e cu pretenții,
El nu va-ngădui relații, oricât
ia-și dovedi eu bunele-mi intenții!
Iar Doagă scrie versuri la
reviste și încă versuri multe,
Felia-i liceeană și are gust
spre arte, deci are să-l asculte!
Dar nu sunt nici eu de pripas,
mă știu isteț, nu mă las dus cu vorbă,
Am să-l conving că nu este prea
bine, să ia vulpește bobița dintr-o ciorbă!
Iar Tufă toboșarul cel
ne-ntrecut la sărbători strigând hora,
Îl știi, cât har lingușitor e-n
el, sofisticându-se în fața tuturora!
Dar am văzut ce ochi frumoși
făcea și el Feliei,
Deci n-ar fi mare lucru să îl
vedem pe Tufă murind de dragul ei!
Dar dacă nu-i chemare, iar Muza
nu-l primește,
Degeaba-ar vrea să-i lunece pe
palme ca un pește!
CIORCHINE:
”Fii liniștit! Fenel nici nu
gândește să-l aibă chiar pe Doagă de cumnat!
El e un înțelept, în el viața-i
o oglindă în care se-oglindește doar adevăr curat!
Felia e o artă, spre care toți
aspiră, e frumusețea vieții, un înger prototip,
E harnica albină ce înspre
flori grăbește, cu mizantropi nu are absolut nimic!
PIȚIGOI:
”Aoleo! Uite, că urcă treptele
spre noi! E ea, Felia cea frumoasă!
CIORCHINE:
”E ea! Fugi iute la pian, chiar
de nu cânți, pe scaun te așează!
PIȚIGOI:
”O clapă tot am să ating, așa
să dau de veste!
(Se îndreaptă repede spre
pian).
CIORCHINE:
”Bine, du-te!
ACTUL II
SCENA I-a
Ciorchine, Felia, Pițigoi
CIORCHINE:
(Venind în întâmpinarea
Feliei,
Se îmbrățișează).
”Feliia, e o fericire să te
văd! Încă de ieri te așteptam să vii!
Ești cea mai nobilă ființă, dar
mai ales iubirea atâtora să fii!
E ca în vremuri de legende,
când prinții pețitori de-avalma fiecare,
Umblând prin lumea mare, să dea
de urma Zânelor plecau în cercetare!
Vino, vino pe balcon, e mare zi
din an!
FELIA:
”Dar parcă cineva cântă la
pian?”
CIORCHINE:
”E un june, picat ca din senin
la noi,
Un aspirant la cântec și-l
cheamă Pițigoi,
Ce-i drept, la treabă nu prea
se-ndeamnă el;
E tocmai ce nu-i place fratelui
tău Fenel!
FELIA:
(Cu multă bunătate aproape
șoptind răspunse:)
”Fenel e precum viața, viața
care nu lasă fără răsplată fapta,
Faci bine ori faci rău e treaba
ta, dar numai în bine se poate naște Arta!
Sunt fericită să mă știu iubită
de-o lume cât mai mare,
Dar ascultă, tu, Ciorchine, la
curtea mea, oricine talent de arte are,
Cu dragoste-i primit talentul
să-și arate, fie calic, bogat, sau prințul Europei,
Căci puși sunt la-ncercare,
precum acei pretențioși la mâna Penelopei!
De-aceea venii azi la tine,
căci înspre Poezie ești cea mai generoasă,
De vrei ca să-i inviți la un
colocviu cu toții adunați? Ar fi o zi frumoasă!
CIORCHINE:
(foarte entuziasmată:)
”Felia, ești Sfânta din Icoană,
eu te urmez și-ți împlinesc dorința fără șovăială!
În glasul tău găsesc temei,
lumini, idei, și-o să auzim de-o bună rânduială!
Doar Arta e oglinda realei
noastre vieți! Dar vezi Felia dragă, de-i viața zbuciumată,
Croită-n multe rele, corupții,
crime, mincinoși, bietul artist cum o zidi o operă curată?
Scântei de bine și iubire de
unde să adune? El însă are har ceresc, vrea adevăru-n Lume!
FELIA:
(o îmbrățișează)
”Ai zis chiar legea Artei,
Lumina harului divin dă operele bune!
E hristică idea ce-n inima lui
crește, e-o dragoste ce desperată spune:
”Vor oamenii lumină, vor codrii
cântece de păsări, izvore cristaline, Mări limpezi călătoare,
O lume a dreptății, așa cum
Creatorul a gândit a da lucrării sale ziditoare!”
Sufletul din noi nu are nimic a
face cu minciuna,
Cu-atât mai mult artistul în
harul său cel hristic, cutremurat va fi întotdeauna,
Iar relele din jur în focurile
artei ar vrea să le dizolve,
El v-a crea în perle a sale
scriituri, și-al lumii viitor visând ca să-l rezolve!
Poetul cel adevărat chemare
dumnezeească are!
PIȚIGOI:
(intră și el în scenă)
”Sper să nu aduc deranj dar
dorul meu aprins nu are alinare!”
CIORCHINE:
(la fel de bine dispusă)
”Nici un deranj, ba chiar ne
face cinste prezența dumitale!”
Dar cum am putea noi stinge
acele doruri sentimentale,
Atât de mari de n-au nici
alinare? Ai pe cineva la inimă căzut?
Ne spune-ndată, dar nu tot
ocoli un trandafir frumos!
Ce-i drept, adeseori acesta are
ramul și groaznic de spinos!
PIȚIGOI:
(cu o oarecare precauție)
”Nici să mă tai felii, nu pot a
divulga ce port cu-atâta greutate,
Îmi stă peste puteri, dar sper
ca într-o zi să le dezvălui toate!”
FELIA:
(cu o calmitate proverbială)
”Se pare că ziua aceasta nu va
fi prea departe!”
De-aceea te-aș ruga să-l
vizitezi pe Tufă, să-i spui așa în parte:
”S-anunțe peste tot, să bată
toba tare,
Despre un colocviu ce se va
ține mâine, nu-i nici o amânare,
La casa lui Ciorchine să vină
fiecare exact la ora șase!
Se va vorbi de arte, se va
servi desigur sarmalele gustoase!”
CIORCHINE:
(intervine imediat)
”Pentru Fenel, Doagă și Butuc
s-au și făcut anunțuri,
Le duc chiar eu, fiindcă ei au
diferite gusturi,
Cu invitații speciale poți
numai să îi miști din casă,
Tot timpul scriu, iar arzătorul
lor talent nu-i lasă!
Se adâncesc în studii ca să
afle ce scrieri face celălalt;
Fenel e cel de care toți se
plânge, și-l iau adesea cu asalt,
Deși le spune adevărul de care
ei, nici vor ca să audă:
”Nu poate sora lui a fi-n
iubire cu-n plagiator, sau c-o stridentă notă de lăută!
Felia e cea mai frumoasă fată,
e vers curat, al artei prototip,
Deci mâine s-a decide dacă
dintre ei va fi unul numit
A fi alesul frunzelor de laur,
pe frunte să le poarte!
Deci ține minte Pițigoi, arta e
o oglindă a vieții, adună dar, poema vieții tale,
Căci niciodată nu-i pierdut un
om ce-n inimă-găsea izvorul cântecelor sale!
PIȚIGOI:
(foarte răvășit)
”Dar când nu ai nici un buget,
tu să creezi, tu să plătești ca să-ți apară,
Minunea unei poezii la vreo
editură, eu văd aci a fi o stare cam amară!
Să nu devii nici patriot de
vrei să-ți iubești țara, să nu cânți nici trecutul tău,
Căci te-nvinuiesc de naționalism,
ce pot să scriu e că am dor, să mă avânt spre hău?
FELIA:
(către Ciorchine)
”Pare a fi drept ceea ce
spune!”
(către PIȚIGOI):
”Acum te du la Tufă și spunei
ce ti-a zis Ciorchine”,
PIȚIGOI:
”Mă duc, mă duc! Cu bine!
ACTUL III
SCENA I
Fenel, Felia, Ciorchine,
Butuc, Doagă, Tufă, Pițigoi
FENEL:
”Eu, nu-i zic acestei întâlniri
nici forum nici colocviu,
Ci-i zic moment al artei,
înzestrarea ei cu-al vieții adevărat principiu!
De-i arta o oglindă a
realității, iar realitatea o vitregă suflare,
Cum ar putea oglinda să
reflecte senine lumi sau blândul val pe Mare?
Căci arta e oglinda din vremile
primare, e clopoțelul iubirii sufletești,
Sunt visele acestei omeniri ce
speră la lumina luminilor Cerești!
Poezia aduce-n lume ideea unei
zile fericite, e calea ce trebuie urmată,
Ea are duh dumnezeesc, ea trece
ca un fulger prin omenirea toată!
De vrei artistul cel bun și
admirat să fii,
Dă sufletului simplitate,
iubește tot ce vezi în jur cu ochii tăi cei vii!
FELIA:
”Pătrunsă sunt de tot frumosul
ce împrejur există, de flori, de câmp, de munte,
De tot ce a zidit cel Sfânt,
Olarul, cel ce-a rotunjit cu drag a noastră frunte!
Din duhul dragostei ne-a dat, să fim și
noi iubire pe Pământ!
Eu cânt al poeziei sunt, și cu
nădejde merg pân-într-al meu mormânt!
TUFĂ:
Cu multă fală
M-am străduit să-ndemn pe
fiecare a fi prezent la mândra adunare!
Felia-i o bomboană, eu o privesc
cu mare admirare!
Nu-mi place adeseori de
Pițigoi, căci prea e insistent,
Uitând cum la gimnaziu rămase
repetent!
De Doagă , acest pretins la
versuri eminent,
Ce-ași mai putea spune, când
tocmai la citire rămase corigent!
Chiorchine-i talentată, în
multele relații năzdrăvană;
Chiar tipica unei profesii de
politiciană!
BUTUC:
Foarte înfuriat
”Ce merite ai tu, măi Tufă,
de-așa tăioasă critică lansezi,
De când te știu umblai haihui
la oameni prin livezi,
Crescu-și precum și numele îți
este, și-acum poftim,
In loc a înțelege cuvintele
Feliei și Fenel, tot rele povestim?
Iar de nevasta mea, ți-o spun,
să nu te-atingi,
Căci vom ajunge-n judecăți...,
la astea mă împingi?
Da, viața este cu de toate, dar
cearta nu e Artă!
Și mai ales când nobila simțire
nu-ți sună deloc la-l minții poartă!
Apoi...,
TUFĂ:
Infuriat si el!
”Apoi, deajuns! Eu n-am nimic
cu voi,
Eu nu bat toba aiurea, cum face
Pițigoi,
Strigând în gura mare pe stradă
sau la colțuri,
Cum Doagă de Felia s-a-ndrăgit,
iar fata face mofturi!
Pesemne pițigoiul se crede prea
grozav, a fi alesul Muzei,
Pretins a fi un sfetnic, un fiu
al călăuzei!
DOAGĂ:
Trântindu-și scaunul de perete!
Dar oare Fenel o fi lumina
zilei?
Nimic nu vrea să-și schimbe,
ori noi suntem ai milei,
Ai suferinței? În seama lui
suntem lăsați ca frunza-n vânt?
Viața asta-i bun ceresc, să o
trăim în dans și cânt,
Să fie arta poemele iubirii!
Fenel ne bagă în mormânt!
Felia-i prea frumoasă pentru
voi, și nici nu cred că vă iubește!
Degeaba-n sufletele voastre
mândria se zorește!
Degeaba-n vise neîmplinite tot
bateți câmpii în cer și pe pământ,
Iar lui Fenel, încerce
orișicine, nu-i poți opri ce are în gând și în cuvânt!
FENEL:
Netulburat
Așezi frumos bobițele pe ață,
dar cine vrei să-ți împlinească
Toate aceste vise, când iată tu
prin fapte te dovedești a fi o biată iască!
Artele vin în urma noastră, ci
nu noi după ele,
E zero gândul neîmplinit, căci
nici lumina n-ar luci de n-ar fi-ntâi și stele!
Felia sora mea este oglinda ce
așteaptă lumini din scrierile voastre,
Pe când în certuri și sudălmi,
cum faceți azi, nicicum vestesc de-al artei mare oaste!
FELIA:
Cu o tristă melancolie
În ochi lumina-mi este tot mai
stinsă, căci inima mi-e pradă acestor gelozii,
În care lumea voastră
se-ntărîtă, voi dați poeziei veșminte mortuale, nu de-ale celor vii!
În veșnicii e viu Divinul
Creator, dar nu la el vă este gândul,
Nu-l căutați în pieptul vostru
gras, și-n cântece blestemelor dați rândul!
Voi nu iubiți pe cel ce greu
muncind aduce mierea ce-n flori o pune sfântul!
Ce genii aveți a fi voi dar? Ce
opere nemuritoare aștept azi de la voi?
Doar câte unul din codru lui
Amin* răsare ca lumina spre vremurile noi!
Fenel despre iubire și muncă vă
vorbește, desigur nu de sapa primitivă,
Ci pe măsura științelor de azi,
să-nnobilăm viața și arta deopotrivă!
Natura nu urmează capriciile
noastre, ci noi să îi urmăm divinile ei legi,
Atunci acea universală armonie
se va restabili dând viață lumii-ntregi!
Aceasta o doresc...!
FENEL:
Cu ochi scânteietori
Spre-același viitor nădăjduind
privesc!
*Eminescu(Aminul - numit de
A.Botez)
Ioan Miclău-Gepianu
2022
COMENTARII:
Mult
Stimate Domnule Scriitor Ioan Miclău Gepianu,
Vă felicit din tot sufletul pentru talentul de
a scrie teatru, mai ales în versuri,
Avem încă un dramaturg între scriitorii
apropiați mie, este Doamna Ana Cristina Popescu, Directoarea revistei ,, În
bătaia peniței”- Caransebeș, unde am cinstea de a fi și eu redactor din
străinătate. Este f. dificil să urmărești și firul converației și învățămintele care trebuie să iasă din gura
și gesturile personajelor.
Chiar și uitasem, Am scis și eu două scenarii
pentru copii și o piesă de teatru cu model ,,pe linie comunistă” privind munca
fără a cere răsplată.
Aceste piese fiind doar dactilografiate nu au
circulat, eu neavând imboldul de a le tapa.
În timp cereram elev[ la Liceul ,, Elena
Ghiba Birta”, din ARAD, locuiam în gazdă
la Administratorul Palatului Cultural din Arad, Palatul fiind situat vis de
liceu.
Am
avut ocazia să vizionez gratuit multe expoziții, multe evenimente și multe
piese de teatru. Am cunoscut și scriitori, iar personal am vorbit cu Victor
Eftimiu și soția sa Agepsina Macri Eftimiu.
Cu ocazia presentării piesei, cu puține
personaje, piesa ,, Înșiră-te mărgărite” teatru în versuri. N-am să uit niciodată
replica, ,, Soția mea-i sopârlă, iar
fiii mei ... guzgani”!...
Vedeți,
deci de ce am mare bucurie de a afla că prietenii mei stăpânesc această artă, a
dramaturgiei în versuri.
Mulțumesc
pentru ocazia de a depăna această amintire
Cu drag și stimă,
Melania Rusu Caragioiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu