Cronica
înfăptuirii unirilor pelasgo-geto-daco-românilor
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
25
Mai 2022
„Aveam atunci români (în stadiu
proto-român), în dreapta Dunării până la Balcani, în munţii Haemus, chiar în
Pind, în Salonic, în Moesii, în Sciţia Mică, dincolo de Nistru probabil, căci
populaţia getică e documentată continuu în acele teritorii, un spaţiu compact
de etnogeneză” (Artur Gabriel Silvestri)
Condiţia fundamentală a unității etnice
geto-daco-române o constitue veriga sufletului celui chemat şi ales, prin har
de Sus şi asumare a Profetului, respectiv al Elitei spiritual-religioase prinsă
în medalionul sufletesc al Neamului binecuvântat.
Profetul, Marele Preot, Conducătorul,
Casta militară şi sacerdotală trebuie să unifice indestructibil Pământul vetrei
sacre cu Cerul străbunilor eroi-martiri.
Sufletul neamului străbun vine din harul
zămislirii scânteii divine în care s-a întrupat fiorul dreptei credinţe, prin
care se cuminecă graiul dulce al limbii noastre sfinte, pogorâtă din frumusețea
dintâi a cuvântului dumnezeesc!
Sufletul Neamului geto-daco-român e o
continuă revelaţie a geniului Hristic!
„Geniul este o simplă reminiscenţă a
acelei epoci care a cutezat să sanctifice, să venereze şi să preamărească. Om
ca toţi ceilalţi, geniul aduce în plus nebunia, apariţia sa teratologică fiind
excrescenţă abnormă în interiorul speţei umane. Această excepţionalitate îi dă
un privilegiu unic, căruia noi obişnuim să-i dăm semnificaţia solemnă a harului
ceresc. În fond, superioritatea lui se trage de la tarele fizice şi rănile care
macină şi dor în ctitoria lui anatomică” (Ilariu Dobridor/ Constantin Florea Cioroianu,
Decăderea Dogmelor - Cum au dizolvat (cei care dizolvă totul...) cultura
europeană. Ed. Fronde, Alba Iulia - Paris, 1999, p. 62).
Orice cuminecare întru Hristos, trebuie să
fie şi o cuminecare întru NEAM!
Prima Unire a Neamului pelasg - 6500-3500
î.Hr. - Matriarhatul
Matriarhatul pelasg a fost prima
instituție care a realizat unitateapolitico-religioasă în cadrul societăţilor
patriarhale-primordiale care, a domnit şi a guvernat pe pământul strămoşesc -
Vatra Vechii Europe, o perioadă destul de îndelungată într-o armonie deplină în
care comuniunea - Limbajul zeiţelor întrupa acea civilizaţie sacro-profană,
strălucind prin grandoare şi fascinaţie feminină.
În structura socială pelasgă atât bărbaţii
cât şi femeile conlucrau în mod egal pentru binele obştesc, dar rolul princial
aparţinea sexului sensibil, tare şi frumos.
„Istoria începe aici, în spaţiul
carpato-pontic, în ţara Geei - generatoare a matriarhatului ca formă de
conducere şi a lui Pelasgos, cel născut din pământ negru” (Cornel Bârsan,
Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv - Craiova, p. 27).
Savanta dacologă Maria Gimbutas a abordat
această teză în capodopera sa Cultură şi civilizaţie, prefaţând-o cu admiraţie.
„România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală
cuprinsă între 6.500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocrată,
paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile
indo-europene, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului”
(Maria Gimbutas, Cultură şi civilizaţie, Ed. Meridiane, 1989).
Perioada de Aur a Matriarhatului l-a
constituit Regatul Amazoanelor – Femeile nobile şi războinice, de neam
traco-daco-getic din Dacia, „care deţineau o poziţie foarte importantă pe scara
socială a acelei formaţiuni etno-culturale”. (Alexandru Doboş, Dacia Izvorul
Neamurilor, Ed. Obiectiv – Craiova, p. 87)
A
doua unire - anul 655 î.Hr., Profetul
Zamolxis
Profetul Zamolxis este aşadar, părintele
spiritual al Neamului geto-dac! Arealul divin al pelasgilor descendenţi din
protopărinţii omenirii a cuprins ulterior spaţiul sacru traco-geto-dac care se
numea în antichitate „Cetatea zeilor”.
Zamolxis a fost Profetul ales de Cer, care
şi-a desăvârşit virtuţiile prin post, semerenie, rugăciune, contemplaţie,
credinţă, iubire primită de la milenarii Străbuni, virtuţi consacrate
cunoaşterii divine potrivit afirmaţiei, „EI en!” (unul ești)!
Cunoaşterea lui Dumnezeu implică în mod
imperios cunoaşterea sielui!
Proto Profeţii pelasgo-geţilor au
înfăptuit prima unire spirituală, instituind monoteismul - credinţa într-o
Divinitate Supremă - Atotcreatoare în scopul revelaţiei, întru realizarea
unității social-politice şi a nemuririi
Neamului.
Monoteismul pelasgo-get avea pe lângă
credinţa în Ființa Supremă, cultul jertfei, cultul nemuririi sufletului şi
cultul morţilor fundamentat pe adevăr, libertate şi iubire.
„De la timpul zero al iniţierii sistemului
de sărbători modelat în sanctuarele dacice şi până la edificarea terasei a XI-a
de la Sarmizegetusa Regia se scurseseră practic 37 cicluri a câte 21 ani.
Aceasta înseamnă 777 ani. Ori dacă terasa XI a fost edificată la finele sec. I,
d. Hr., rămâne evident că reforma zalmoxistă a avut loc către anul 678-676
î.Hr. Însă, dacă avem în vedere că evenimentul reformator de la finele sec. I.
d.Hr., a avut loc înainte de proiectarea terasei XI, devine necesar să situăm
şi evenimentul reformei zalmoxiste cu cca 20-25 de ani mai devreme...Se
confirmă în acest fel corectitudinea opiniei lui Herodot, care crede că Zalmoxe
ar fi trăit cu mult înaintea lui Pitagora (580-500 î.Hr.), din Samos.”
(Constantin Bejgu, Tradiţie şi inovaţie în măsurarea timpului la geto-daci, p.
133-134, în Pietrele Dacilor Socotesc/ The Dacian Stones Can Count, Ed.
Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti-2011)
Profetul Zamolxis a fost/ este primul
Înaintemergător al Mântuitorului HRISTOS!
A treia unire – anul 540 î.Hr. – Regina
Tomyris
A treia Unire a Neamului pelasgo-geto-dac
a fost realizată de frumoasa şi marea Regină Tomyris, care aparţinea unei
înalte civilizaţii şi unei mari culturi moralo – spiritualo - religioase,
supranumită de înţelepţii antici, drept Zeiţa belşugului.
Caracterul unitar al limbii, legătura de
sânge între daci, traci, sciţi, messageţi, pelasgi, fundamentul moralo –
juridic, Leges Bellagines – Legile Frumoase, Lex Antiqua Valachorum, normele
orale ale reginei Hestia, fundamentul spiritual - Codul Zamolxian, monoteismul,
familia, credinţa în nemurirea sufletului, cultul Morţilor, cultul Cetăţii,
cultul Eroilor, patriotismul, jertfa şi vitejia messageţilor, îndrumaţi suveran
de marea Regină Tomyris au întruchipat
Unirea marelui ei Regat.
„Istoriile” getului Herodot, „Kyropedia”
getului Xenofon, „Persika” getului Ctesias, „De originae actibusque getarum”,
12 vol. ale getului Cassiodorus, sfetnicul lui Theodoric cel Mare, regele
ostrogoţilor, „Cartea războaielor” getului Procopius de Caesareea, „Getica”
getului episcop-istoric, Iordannes, mărturisesc farmecul universal al suveranei
Tomyris, care a suprapus unităţii religioase zamolxiene, unitatea social-politică a vestiţilor şi
neînfricaţilor messageţi.
A patra unire - anul 300 î.Hr. - Marele
Rege Dromichaites
În acea perioadă de războaie fraterne în
vatra binecuvântată a Străbunilor, apare marele Rege Dromichaites (sec. IV-III,
î.Hr.), care a reuşit înainte de anul 300 î.Hr.,să-şi organizeze o armată
puternică prin care a unit într-un mănunchi triburile geto-dace din provinciile
Câmpiei muntene, întemeind un mare şi temut Regat.
Dromichaites, monarhul tânăr, frumos,
brav, iscusit, cumpătat, ambiţios, înţelept, viteaz şi-a pregăti din vreme
pentru adversarul „frate” o armată numeroasă, educată, călită în lupte, cu
„bărbaţi foarte pricepuţi în războaie” (Pausanius, lib. III. 19. 11). A rămas
celebră şi pururea nemuritoare vorba de duh a înţeleptului rege Dromichaites,
spusă regelui învins Lysimach şi prin el întregii omeniri: „Noi n-am făcut
imperii cucerind. Ne-am cucerit pe noi făcând imperii!”.
A cincea unire, anul 65 î.Hr. – Împăratul
Burebista celo Mare (82-44 î.Hr.)
A cincea întregire, Unirea cea Mare, în
Sânul Strămoşilor/ Străbuni a fost înfăptuită de Întâiul Întregitor de Neam,
Împăratul Burebista cel Mare în anul 65 î.Hr. Varietatea geografică alcătuită
din câmpii, dealuri, podişuri, munţi, ape, însumează o perfectă armonizare care
asumă propria particularitate, unicitatea spaţiului ce îşi pune sigiliul,
pecetea, amprenta, deopotrivă pe fiinţa individuală şi cea naţională. Toate
faptele viitorului Împărat geto-dac Burebista cel Mare, au avut ca temelie
îndrumarea vizionară, duhovnicească a marelui sacerdot zamolxian Deceneu, care
s-au răsfrânt cu mare risipă spirituală asupra tineretului naţiunii lor.
Împăratul Burebista cel Mare a fost
predestinat de Cer, Neamului său ales! Împăratul Burebista cel mare,
personalitate de primă mărime a epocii sale, pe care a definit-o prin
caracterul său august, integru, moral, alături de geniul militar şi de spiritul
organizatoric de excepţie, întrepătrunse cu unitatea religioasă a unui Zeu
-Profet Zamolxis, a făcut posibil imposibilul: unirea triburilor trace într-un
vast imperiu geto-dac în vatra sacră, străbună, carpato-danubiano-pontică, a
cărei strălucire, a lăsat să-i cadă azurul imperial peste apusul păgân şi
politeist al Romei.
A şasea unire - anul 33 d.Hr. - Împăratul
Cosmosului Iisus Hristos
Prima şi singura revoluție cu caracter
spiritual, absolut a Omenirii a fost declanşată şi înfăptuită de Mântuitorul
Iisus Hristos - Fiul Omului, al Fecioarei Maria - Omul geto-dac desăvârşit, prin
instituirea Reformei Sale evenghelice a jertfei întru adevăr, bine, ccrediță,
libertate, frumusețe și iubire.
Profeţia lui Mihail Eminescu, „Hristos,
Regele Daciei!”, înscrisă pe nisip cu câteva ore în ziua omorârii sale în
curtea Spitalului Caritas, condus de un director necreştin şi neromân, se
referea la faptul că Mântuitorul era fiul, Crăiesei Maria-Vlaherna-Carpatina,
deci urmaş direc al Dinastiei geto-dace, care prin jertfa supremă şi iubirea
absolută a devenit pururea Împăratul Cosmosului.
Cerul conştiinţei a fost pregătit de
Profeţii, Proorocii şi Sibilele diferitelor ramuri ale culturii protodace, apoi
arat, semănat şi udat cu propriul sânge martiric de către Sfiinţii Apostoli şi
Ucenicii lor întru Iisus Hristos - Mântuitorul omenirii. Aşa a odrăslit în
pământul Cerului monoteist, pelasg sămânţa Ortodoxiei, precreştinismul
zamolxian şi Evanghelia - iubirii, Creştinismul lui Hristos, respectiv credinţa
cea adevărată a Bisericii Sale celei Una Sfântă. Astfel, dreapta credinţă
înfrăţită prin Sângele lui Iisus Hristos, devine Rodul ortodoxiei strămoşeşti,
al urmaşilor și a urmaşilor lor de-a pururi prin Taina paternităţii şi a
filiaţiei dumnezeieşti, veşnice.
Numindu-L pe Atotputernicul-Ziditor, Tatăl
ceresc, Îl afirmăm şi-L confirmăm pe Fiul Său ca Dumnezeu şi Om: Conceput în
veşnicie de Tată fără mumă. Născut în timp „la plinirea vremii”, din Mumă fără
tată. Convingerile şi adevărurile fundamentale ale credinţei creştin-ortodoxe
au fost definite şi afirmate într-o expunere absolută şi veşnică sub ocrotirea
Duhului Sfânt. Ortodoxia este aşadar, cea de-a XI-a poruncă dumnezeiască, prin
Duhul căreia se resfinţeşte toată Creaţia divină şi în mod expres Omul creştin
înfiiat întru Hristos.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
Dumnezeu-Omul şi-a mărturisit Ortodoxia Adevărului revelat şi frumusețea
Iubirii Sale vestitoare prin Cuvânt, prin Minuni, prin Vindecări, prin Sfintele
Patimi şi prin Răstignirea Sa, binevoitoare întru Jertfa de pe Cruce, întru
Învierea Sa minunată şi întru Înălțarea Sa la ceruri.
A şaptea unire - anul 54 d.Hr. - Apostolul
Andrei
A şaptea unire-spirituală a geto-dacilor a
desăvârşit unitatea zamolxiană întru unitatea Hristică prin Apostolul Andrei,
geto-dac din Ordinul Esenienilor, ucenic al
Profetului Ioan Botezătorul, devenit Întâiul Ucenic al Mântuitorului
Hristos. Neamul geto-dac era pregătit prin monoteismul Profetului Zamolxe să
îmbrăţişeze monoteismul divin al Mântuitorului Hristos. Zamolxe a fost marele
Profet al Naţionalismului proto-dac, precreştin, căruia i-a urmat Sfântul
Apostol Andrei - Patriarhul daco-român al Naţionalismului creştin ortodox. Cel
întâi chemat şi ales întru propăvăduirea Evangheliei, Andrei în timpul
misionarismului său primeşte poruncă de la Iisus Hristos - Arhiereul divin să
încreştineze Dacia (Scythia): „Andrei sunt cu tine oriunde vei merge, dar
Scythia te aşteaptă!” (Migne-Codexul Bizantinum, sec. IX, Constantinopol-844).
Apostolul Andrei a semănat cu multă râvnă
şi evlavie creştinismul în Bitinia, Propontida, Calcedonia, Bizanţ, Tracia,
Macedonia, Tesalia, Elada, Ahaia, Amisus, Trapezunt, Heracleea, Scithya, cu
Marea Albastră şi Danubius, Tyras, Borysthenes/ Nipru, Hypanis (Bugul de
astăzi) ş.a. (Vieţile Sfinţilor Apostoli, trad. Diana Potlog, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2002).
În plămada credinţei noastre ortodoxe cea
mai sublimă frământătură divină, crescută în cel mai străbun aluat al Vetrei
părinteşti este Simbolul de Credinţă sau Crezul - Pâinea noastră cea spre
fiinţă ori Pâinea noastră cea de toate zilele. Este rostit şi cuminecat
întotdeauna în cadrul Sfintei Liturghi şi permanent în conştiinţa
mărturisitoare a drept măritorului creştin dacoromân. Fără comuniunea
religioasă, fără harul creştin, realizarea unităţii naţionale n-ar fi fost
niciodată posibilă.
Nu există unirea unui Neam fără trecut, fără
prezent şi fără viitor!
Realizarea unităţii naţionale, a unirii
unui Neam, spunea Mihail Kogălniceanu este: „dorinţa cea mai mare, cea mai
generală, aceea hotărâtă de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul
generaţiei actuale, aceea care împlinită, va face fericirea generaţiilor
viitoare” ( Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. şi C. Sturdza, Acte şi documente
relative la istoria renaşterii naţionale, Bucureşti, 1900-1909, vol. VI, partea
I-a, p. 66).
A opta unire - anul 88 d.Hr. - Regele
Decebal (87-106 d.Hr.)
Având un ascendent în unitatea de neam a
înaintaşilor geto – daci, înfăptuite pe rând de Marele Profet-Rege Zamolxis,
Regina Tomyris, marele Rege Dromichaites, Împăratul Burebista cel Mare, alături de Profetul Deceneu, regele Decebal,
s-a concentrat şi a reuşit refacerea unităţii triburilor geto-dace într-un
puternic Stat centralizat, independent, suveran şi suzeran.
Războaiele romane dintre anii 101-102
d.Hr., împotriva dârjilor viteji daci şi ai aliaţilor acestora au pus într-o
lumină strălucitoare dacia Mare, care prin potenţialul economic, prin popor,
prin nivelul militar ridicat, prin îndârjirea de a lupta până la capăt pentru
libertatea, credinţa, demnitatea lor şi printr-o diplomaţie rafinată, au arătat
lumii pe ilustrul Rege Decebal, care a întregit un Mare Regat. Hotarele Daciei
Mari au stat cu privirea roată cât Cerul albastru, în frăţeasca lor unitate de
veghe milenară geto-dacă, îndemnând Istrul/ Danubius/ Dunărea şi Oltul/ Alutus,
Tyrasus/ Nistrul şi Pyretus/ Prutul, Argesis/ Ordessos/ Argeşul şi Marisus/
Mureşul, Rabon/ Jiul şi Crisia/ Crişul, Tibiscus/ Timişul şi Hierasus/ Siretul,
Samus/ Someşul şi Naparis/ Ialomiţa, Tisia/ Pathissus/ Tisa şi toate fiinţele
străbune, Sanctuarele, Munţii şi Codrul la ruga de foc pentru Pământul
strămoşesc, sfânt, apărat cu jertfa curată de sânge a Lupului Carpatic.
A noua unire - anul 258 d.Hr. - Împăratul
Regallianus
Regallianus (258-268 d. Hr.), descendent
din marele rege Decebal, a fost ajutat de conaţionalii săi geto-daci să ajungă
guvernator şi comandant al trupelor din Ducatul Ilyriei, care avea subordonate
provinciile Tracia, Moesia, Dalmaţia, Dacia şi Panonia. Fiind un mare strateg a fost proclamat
împărat de trupele sale. În Iunie 258 armata sa a fraternizat cu fraţii gato-daci
revoltaţi, „romanizaţi”, reuşind să întemeieze statul independent DacoRomânia
cu capitala la Sarmizegetusa, bătând monedă de argint cu chipul său. „Geţii în
frunte cu căpetenia lor Regallianus se rup de Roma, formând un puternic stat
get, al doilea după cel de la estul Carpaţilor” (Dexip, Sciticile). Imperiul
său cuprindea fostul Regat al regelui Decebal, Moesia şi Panonia. „Sigur este
că Regallianus a fost un bărbat renumit în arta militară, dar de mult suspectat
de Gallienus, fiindcă i se părea potrivit pentru conducerea imperială; se trăgea
din poporul dac şi, după cum se crede, era rudă cu Deceblus însuşi” (Flavius
Vopiscus, Historia Augusta – biografia a 30 de împăraţi romani de la Hadrian
(117-138) la Numerianus (283-284, Cap. Regallianus; Trebollius Pollio, Triginta
tyranni, Regallianus IX).
Eutropius, în Breviarium ab Urbe condita,
Sextus Aurelius Victor, în Caesares, Rufius Festus, în Breviarium rerum
gestarum Populi Romani şi alţii au afirmat că, „provinciile: Panonia, Dacia,
Moesia, Dardania, Dalmaţia, Illyria, Scythia, Macedonia şi Thracia, erau
controlate de împăratul Regallianus” (cf. Constantin Olariu Arimin, Adevăruri
Ascunse, vol. I, Iaşi-2016, p. 360).
A zecea unire - anul 1187, 1204, Dinastia
Asănești
Fraţii Petru şi Ioan Asan au condus între
anii 1185-1186, răscoala valahilor şi bulgarilor, alături de sprijinul
populaţiei din nordul Dunării, împotriva dominaţiei bizantine reuşind să
întemeieze în anul 1187, un stat independent vlaho-bulgar.
Campaniile bizantine din 1187-1188 s-au
finalizat cu capturarea soţiei lui Asan, care a fost eliberată în schimbul
acceptării ca ostatec a fratelui loniţă zis Caloian, care l-a scurt timp
evadează, refugiindu-se în nordul Dunării, devenind „domn peste nişte vlahi din
neamul lui.” (Cornel Bârsan, Istorie Furată - Cronică Românească de Istorie
Veche, vol. I, Istoria Antică, Ed. Librex, Bucureşti, 2017, p. 66)
Asan I (1187-1196), devine în anul 1187,
făuritorul primului ţarat vlaho-bulgar. Conflictul armat dintre Asăneşti şi
bizantini continuă, dar rând pe rând bazileul bizantin este înfrânt, în 1190 la
Târnovo, în 1194, la Arcadiopole şi în 1195 la Serres, unde bizantinii erau
aliaţi cu armata maghiară a regelui Bela al III-lea. Neputând să-i înfrângă
militar, bizantinii au pregătit asasinatul. Asan a fost omorât. Un an mai
târziu, Petru l-a urmat la domnie dar a fost şi el ucis mişeleşte. Ioniţă Asan/
Caloian (1197-1207), a urcat în scaunul domniei. Alt valah Dobromir Chrisos
(1197-1202), stăpânea Macedonia. „Pe la anul 1200, românii din sudul şi nordul
Dunării erau organizaţi în statele Moldova, Valahia şi regatul Asăneştilor care
au format o perioadă de timp o uniune, iar la nord de Carpaţi era Transilvania”
(Constantin Olariu Arimin, Adevăruri Ascunse, vol. I, Iaşi-2016, p. 492).
În anul 1201, Ioniţă Caloian a cucerit
cetăţile Konstanteia, Varna şi provincia Dobrogea, în 1202, Macedonia,
înfrângându-şi aliatul Dobromir, iar în 1203, a zdrobit o altă armată maghiară,
ce ocupase Serbia. În anul 1204, Ioniţă Asan a fost încoronat Ţar al vlahilor
şi bulgarilor, primind coroana şi bula de la papa Inocenţiu al III-lea. Urmează
un alt şir de victorii, împotriva cruciaţilor latini. În 1205, 15 Aprilie, la
Adrianopole, l-a spulberat pe Balduin de Flandra şi tot în 1205, învinge
cruciaţii la Serres, iar în 1206, la 31 Ianuarie, l-a înfrânt pe Henric I de
Flandra, la Rusion, cucerind cetatea Dimotika. În anul 1207, 4 Septembrie,
ţarul Ioniţă Asan are o strălucită victorie asupra lui Bonifaciu de Montferrat,
regele latin al Salonicului, dar la 8 Octombrie în timpul asediului Salonicului
a fost ucis de şeful gărzii sale, Manaster.
A unsprezecea unire anul 1330, Basarab I (1310/1324-1352)
Prima încercare de dobândire a
independenţei Munteniei s-a cristalizat prin martiriul Voievodului Litovoi şi
prin eroismul fratelui său Voievodul Bărbat. Venirea fiului lui Tihomir - primul Domn al Valahiei, Basarab I, pe tronul
Munteniei a fost de bun augur pentru neamul nostru. El a pornit îndrăzneaţa
acţiune de întemeiere, a naţiei sale ca stat de sine stătător, de la Argeş şi
Câmpulung, reuşind în anul 1330 să nimicească armata ungară condusă de Carol
Robert, în celebra zonă Posada. Noul stat suveran şi suzeran Ţara Românească se
va numi oficial Uungrovlahia, iar Basarab I v-a deveni întemeietorul căruia i-a
rămas recunoașterea denumirii de
„Basarab”.
„Întemeierea Munteiei nu se datoreşte unor
descălecători veniţi din Făgăraş, ci reunirii sub o singură stăpânire
românească, a diferitelor formaţiuni politice, cnezate şi voievodate, din
dreapta şi din stânga Oltului. Ea nu s-a făcut dintr-o dată, într-un singur an,
ci a cerut mai multe decenii. A fost încercarea neizbutită a lui Litovoi şi
Bărbat şi a fost încoronată de strălucita biruinţă de la Posada a lui Basarab
cel Mare, Întemeietorul ei” (Constantin C. Girescu, Istoria Românilor, vol.I,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 365). După fondarea statului
Ţara Românească - Valahiaa, Basarab I şi-a întins suveranitatea şi pe ambele
ţărmuri ale Dunării Albastre, respectiv partea de nord a Dobrogei, aşa cum
consemna geograful arab Abulfeda, că Cetatea Isaccea se afla „în ţara
valahilor”, iar Umur Beg, cârmuitorul Anatoliei, afirma că Cetatea Chiliei, era
la „graniţa Valahiei” (Constantin C. Giurescu/ Dinu C. Giurescu, Scurtă Istorie
a Românilor, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, p. 94). Basarab I, „a izbutit să elibereze şi
teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, care de atunci se numeşte Basarabia,
după numele voievodului.” (Ioan Vlăducă, Pagini din Istoria Neamului românesc.
Fundaţia Iustin Pârvu-Petru Vodă, 2012, p. 79)
A doisprezecea unire anul 1395, Mircea cel MareI (1386-1418)
Primul Mare Cavaler creştin al întregii
Europe a veacului al XIV-lea a fost valahul Mircea cel Bătrân. Atributul de
Bătrân are de fapt semnificaţia de înţelept. Cronicarul otoman Leunclavis îl
aprecia ca pe un „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager.”
(c.f. Arhimandrit Gamaliil Vaida, stareţul Sf. Mînăstiri Cozia şi exarhul Sf.
Mînăstiri din Eparhia Rîmnicului şi Argeşului, Mînăstirea Cozia, Vestita
Ctitorie a lui Mircea Voievod Cel Mare, 600 de ani de existenţă, Tipărită cu
binecuvântarea P.S. Gherasim Episcopul Rîmnicului şi Argeşului, 1986, p. 17)
Anii 1395-1396, pentru istoria Ţării
Româneşti, au avut o însemnătate triumfală, de lungă durată, fiindcă au cuprins
în sine evenimente cu valoare paradigmatică pentru desfăşurarea istoriei
româneşti în secolele care s-au derulat vremurilor. Domnia lui Mircea cel Mare
şi-a întins Mare hotarele Ţării Româneşti până la Marea Neagră, cu toate
cetăţile ei, intitulându-se după har, merit şi autoritate: „Eu, cel în Hristos
bine credinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Mircea mare voievod şi domn,
stăpînind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste
munţi, încă şi spre Părţile Tătăreşti, şi Herţeg al Amlaşului şi al Făgăraşului
şi domn al Banatului Severinului şi de amîndouă părţile peste toată Podunavia,
încă şi pînă la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dîrstorului...”. Faima
aceasta a făcut din Mircea cel Mare, Voievodul înţelept care a urmat şirul
pornit de marii săi înaintaşi în realizarea visului de unire al tuturor
românilor.
A treisprezecea unire - anul 1600, Mihai
Viteazul (1593-1601)
Mihai Viteazul – marele boier oltean – Ban
al Craiovei, a fost celesta chemare a Neamului valah şi alegere sfânt-martirică
a Mântuitorului HRISTOS pentru întreaga creştinătate a momentului respectiv şi
în mod expres pentru Dacia Mare, ca să renască, urcând încă o treaptă spre osia
nemuririi, mântuirii prin zestrea lui zamolxiană: „tânăr, îndrăzneţ, ambiţios,
cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejeşti, vestit meşter în
războaie. El se inspiră din sentimentul naţiei, se aprinse de această ideie a
regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă, hotărâ a nu pregeta până la
moarte întru îndeplinirea ei” (Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai - Voievod
Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. IX). Mihai
Viteazul - boier ales, vestit general, abil diplomat, ilustru principe al
Creştinătăţii, măreţ rege, creştin ortodox mărturisitor, erou şi martir a fost cea
mai mare personalitate europeană, cea mai emblematică figură şi icoană a
timpului său, rămânând pururea în folclor, în legendă,în literatură, în
istorie, în biserică şi în neam.
Extinderea Porţii Otomane spre centrul
Europei după ce transformase în paşalâcuri câteva state creştine, a determinat
disperarea hasburgilor să instituie de grabă Liga antiotomană, Cruciada
creştină al cărei cap se voia împăratul Rudolf al II-lea. Pe acel fundal
geo-politic european, a hărăzit Dumnezeu să apară pe bolta Daciei, Crucea-Stea
a Voievodului Mihai Viteazul, „ca un astru ceresc pe bolta unei mari culturi,
ameninţate cu dispariţia, spre a fi adusă spre involuţia de la începutul
omenirii.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi,1998, p. 148). Faptul că
Ardealul ajunsesă teatrul melodramatic al lui Sigismund Bathory, care ba
guverna, ba renunţa la domnie, ba revenea asupra dezertării, ba îi încredinţa
vărului cardinal Andrei Bathory, pe lângă tichia de cardinal şi sceptrul ţării,
l-a determinat pe bravul Voievod oltean să-şi pregătească strategia pentru
ocuparea Ardealului.
În toamna anului 1599, cele trei oştiri
ale Ţării Româneşti au făcut joncţiunea la Şelimbăr - Tălmaciu, la vărsarea
Cibinului în Olt, conform campaniei de cucerire a Ardealului. „Pentru toţi
contemporanii desfăşurarea acelei campanii fu o demonstraţie de virtuozitate a
tacticii militare” (Dan Lucinescu, Voievodul, op. cit., p. 117). După
negocierile din 26 Octombrie 1599, respinse de cardinalul Andrei Bathory,
Valahul l-a spulberat pe prelatul-păpuşar două zile mai târziu, în 28
Octombrie.
Victoria covârşitoare a lui Mihai Viteazul
şi cucerirea Ardelului n-a fost nici pe placul pontifului de la Vatican,
Clement al VIII-lea, care i-a scris împăratului să ia măsuri. „De aceea să
opreşti pe român... să nu se ajungă ca acest rău să prindă rădăcini şi să
crească” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, p. 270)
Mândrul Voievod valah a intrat în Alba
Iulia la 1 Noiembrie, prin poarta Georgiana. „Acesta călărea un cal, semeţ, de
culoare alb-albastră din rasa arabă. Voievodul purta pe cap o căciulă din
piele, tivită cu blană scumpă, împodobită cu egretă neagră cu pene de cocor din
Baleare, prinse cu o rozetă din aur şi smaralde. Era îmbrăcat cu o tunică albă
ornată cu pietre preţioase şi butoni de aur. Peste aceasta purta o mantie de
mătase albă brodată cu mai multe rânduri de vulturi de aur. Mantia acoperea
partea din spate a superbului său cal de sânge nobil. În picioare avea cisme de
marochin de culoare galbenă. De cingătoare îi era prinsă o sabie încovoiată
bătută cu aur şi 50 de nestemate roşii” (Marin A. Cristian, Mihai Viteazul –
„Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al
Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională,
Buc., 2013, p. 223)
Rapida campanie a Viteazului Domn în Ţara
lui Ştefan cel Mare şi frăţeasca adeziune a poporului moldav i-au înlesnit
biruinţa, adăugându-i încă o cunună faimei sale care fascina deopotrivă,
prieteni, aliaţi, duşmani; creştini şi păgâni totodată.
„Moldova. A adus-o la Cetatea de piatră,
Ţara Soarelui cu hotarele ei străvechi, cu credinţa, demnitatea şi istoria. Bat
clopotele Iaşilor. Îl slăvesc clopotele Moldovei. Vede din nou cerul lin şi
mângîios de un dulce şi catifelat albastru alburiu. Cer în care rotesc berzele
şi prin care trec dangătele de aramă, scriind în vreme vrerea lui: Io Mihai
voievod, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi Moldovei, marele căpitan al
creştinătăţii şi ctitor al Magnae Valachiae!” (Radu Theodoru, Vulturul, vol. 3,
Ed. Militară, Bucureşti-1982, p. 360).
Pilda lui Mihai Viteazul a fost una dintre
cele mai măreţe fapte ale dacoromânilor în istoria lor multimilenară, făcând ca
Jertfa de sânge care a înfăptuit actul sacru de la 1599-1600 să devină simbolul
unității națioale românești.
A paisprezecea unire – anul 1530, Petru
Rareş (1527-1538/ 1541-1546)
Călcând cu mândrie pe urmele bravului său
tată, Ştefan cel Mare, Petru Rareş s-a impus ca Domn în istorie prin demnitate,
curaj, vizejie. Urmând pilda tatălui său a căutat salvarea fraţilor
transilvăneni de sub cruntul despotism feudal ungro-maghiar, întărind
posesiunile moldoveneşti din Ardeal, fiind sprijinit şi de ajutorul primit în
aceste încercări din partea vlahilor ardeleni. Vrednicul Voievod al Moldovei
Petru Rareş şi urmaşii săi au stăpânit Ţările Ciceul, Bistriţa, Bârsei cu
Cetatea Braşov, Valea Rodnei, ţinutul Unguraşului şi Ţara Secuilor până în anul
1566. („România Pitorească”, nr.5, 1979, p. 2)
„Memorabila încercare a lui Petru Rareş nu
este decât o continuare a patriotismului traco-dac şi-l situează pe poziţia de
continuator al lui Mircea cel Mare şi un precursor al lui Mihai Viteazul în
încercarea de reunificare a tuturor ţinuturilor strămoşeşti, stăpânite şi
locuite de milenii de traco-daco-rumâni.” (Paul Lazăr Tonciulescu, Impactul
Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti-1997, p. 145)
A cinsprezecea unire - anul 1859,
Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)
În sânul fiecărei epoci, în pieptul fiecărei
generaţii sunt coborârile şi suişurile acelui context social-istoric în care
limba, religia, cultura, tradiţia, câştigate şi păstrate prin jertfele milenare
ale sângelui sfânt, Neamul, Naţiunea, Poporul nu trebuie doar să vieţuiască, ci
să rămână cu voia Domnului suverane destinului suzeranităţii lor. Gândul,
cuvântul, fapta, menirea, năzuinţa, lupta, jertfa, mărturisirea trebuie să
aparţină doar Fiinţei Unităţii Naţionale a Românilor - Panromânismul.
Cauza unităţii unei naţiuni este
întotdeauna o cauză sfântă şi se cuvine ca toţii fiii ei să o împărtăşească, ca
pe Pâinea spre fiinţă sau cea de toate zilele. „Nu poate fi fericire fără
libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu vom putea fi
puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic.
Unitatea naţională dar e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de
mântuire pentru noi” (Nicolae Bălcescu, 65/ II, 107-113).
În ambele Principate se dădea o luptă
acerbă între grupările boiereşti pentru întâietatea favoritului lor la tron.
Înainte mergătoare măreţului eveniment al alegerii Domnului Unirii, s-au cernut
două profeţii ale unui român iubitor de Moşie, aduse la lumină românilor de
unul din numărul foii României din anul 1858: „... Acea voinţă din sus nu va
alege de Domn p-unul din acei ce se sprijină de vuietul partidelor
împuindu-se-şi ţărei, ci p-un român ce nu ţinteşte la scaunul domnesc, însă,
alegându-să, va priimi-ncredinţata lui povară cu frica lui Dumnezeu...”.
Şi cea dea doua proorocie, ca toate
proorociile s-a împlinit asemeni celei dintâi:
„... Va muri pentru sine şi pentru rudele
sale, pentru prietenii şi cunoştinţele sale, pentru duşmanii şi rău-voitorii
de-nainte, va-nvia pentru a se jertfi-n tot ceasul binelui ţărei!” Să trăiască
Măria Sa Vodă! (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia
Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic,
Bucureşti-2007, p. 13)
A
treia grupare boierească în fruntea căreia se aflau Mihail Kogălniceanu şi
Costache Negri l-au susţinut pe boierul de viţă colonelul Cuza, prefect de
Covurlui. La 5 Ianuarie 1859, Adunarea legislativă l-a ales Domn pe Cuza.
Muntenia se afla în dilemă, până când
Zorii Destinului naţional au înclinat balanţa în favoarea alegerii tot a lui Cuza,
la 24 Ianuarie 1859, prin marele boier doctor în Drept Vasile Boerescu, un
eminent orator al epocii sale, care şi-a electrizat auditoriul: „...A ne uni
asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă
acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei”
(Apud., Gheorghe Adamescu, Elocuenţa română, Ed. Librăriei Alcalay & Co.,
Bucureşti, f.a., pp. 122-124).
Partizan adevărului, spirit franc, dârz,
capabil, român, inimos cu ţărani cărora le-a dat a cincea parte din teritoriul
ţării: „Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi, punerea în
luptă cu biserica naţională, oploşiţi aci nu pentru răspândirea creştinătăţii,
ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei. Acea
lepră imorală de greci n-o putea scoate decît Cuza din ţară” (Mihai Eminescu,
Publicistica, Ed. Gunivas, Chişinău, 2008, p. 396).
A şaisprezecea unire - anul 1918 - Unirea
cea Mare
La temelia templului măreţ al Marii
Românii, s-a gândit, s-a vorbit, s-a lucrat, s-a sădit, s-a udat, s-a visat,
s-a luptat, s-a plâns, s-a frânt, s-a doinit, s-a dăruit, s-a pribegit, s-a
prigonit, s-a jertfit, s-a răstignit, dar în cele din urmă s-a biruit şi la
plinirea vremii s-a înfăptuit idealul milenar al Neamului într-o realitate
sfântă, a unui popor demn de soarta şi destinul său eroico-martiric.
Soarta însăşi a întregii Naţiuni s-a
brodat nemuritoare pe Tricolorul sfânt pentru totdeauna prin jertfa Eroilor şi Martirilor, prin demnitatea
de foc a acelor Aleşi, prin zelul credinţei străbune, care a purtat în Candela
sufletului, Rugul Aprins al desăvârşirii naţionale: Unirea tuturor
dacoromânilor ! Acest dor împlinit a devenit un legământ suprem, un testament
sacru care consfiinţeşte întruparea trecutului într-un prezent solemn ce va
trebui să întronizeze viitorul într-o demnitate unică, suverană.
Pentru a se înfăptui Marea Unire a fost
nevoie de unirea tuturor dacoromânilor! Pentru a se menţine şi a se cinsti cum
se cuvine măreaţa Unire e nevoie iarăşi de unirea tuturor Fiiilor neamului!
Pentru a căpăta respectul celorlalte popoare şi pentru a ne păstra locul de
cinste şi onoare între naţiunile de spirit, trebuie permanent să rămânem uniţi!
Unirea cea Mare a fost o comuniune între
Ierarhii Bisericii Ortodoxe şi clerul său jertfitor, între Marii Comandanţi şi
marii ofiţeri ai teatrelor de operaţii, între poporul drept măritor creştin şi
Oştirea eroică şi martirică, între Învăţători/ Profesori şi elevi/ studenţi,
între Fiii Patriei din lăuntru şi Fiii Patriei din afară. Temelia unirii sacre
s-a turnat pe jertfa marilor Comandanţi,
alături de jertfa celor peste 800.000 de bravi oşteni şi pe suferinţa milioanelor
de români de acasă.
A şaptesprezecea unire - anul 1945
Conducătorul trebuie să aibă vocaţia
conducerii, să fie un ales îndrumător al tineretului şi un misionar al
călăuzirii poporului său spre Calea mântuirii întru Hristos. Conducătorul
trebuie să fie Fiul Ales al Naţiunii sale, urmând să devină prin jertfa-slujire
Părintele şi Dascălul iubitor al poporului său, care i-a încredinţat Misiunea!
Înfăptuirea Unirii unui Neam, care să dăinuie veşnic trebuie realizată treimic:
unitatea religioasă întru unitatea naţională şi ambele întru unitatea politică
- astfel, Biserica, Naţiunea şi Statul zidite pe temelie creştină, având ca
stâlp Ortodoxia. „Anul 1940, 26 iunie. Asigurat din partea lui Hitler, Stalin,
prin guvernul sovietic, pune în practică ideile din 1924. Se dă un ultimatum
României, regimul putred, corupt şi incapabil al regelui Carol al II-lea nu
este capabil de ripostă şi în acelaşi an 1940, 28 iunie, înaintea termenului de
evacuare fixat prin ultimatum, trupele sovietice invadează Bucovina de nord,
Herţa şi Basarabia” (Radu Theodoru, România, Românii şi Comunismul. Un răspuns
documentat la o provocare antiromânească. Ed. Lucman, Bucureşti-2009, p.
95-97).
Două luni mai târziu era sfârtecat
Ardealul de către unguri cu acordul aceluiaşi Hitler şi cu girul aceluiaşi rege
aventurier, imoral, afacerist, cămătar, laş şi mişel. Conducătorul Statului, Mareşalul Ion
Antonescu a început opera de dezrobire a provinciilor smulse samavolnic de
duşmanii Neamului cu girul regelui trădător Carol al II-lea, întru năzuinţa de
refacere a unității naţionale, punându-şi fiinţa, persoana, credinţa şi
demnitatea sa, Jertfă supremă alături de Jertfa poporului său. Visul întru
ideal, conştiinţa religioasă, zelul patriotic al bravului Ostaş Ion Antonescu,
îndemna la tăria de rezistenţă a Fiilor ţării, la trezirea conştiinţei şi a
moralei creştine, la cadenţa naţională a preaîncercatului şi dârzului său
popor: „Călcaţi ţara în lung şi în lat; mergeţi de la Nistru până la Tisa şi
din Maramureş până la Mare şi veţi constata preţuirile din acelaşi chip, aceeaşi
privire, aproape acelaşi salut, acelaşi grai şi aceeaşi dorinţă /..../ Nu am
fost niciodată cu toţii, cu adevărat uniţi politiceşte, dar am fost totdeauna
uniţi sufleteşte.” (Mesajul transmis Conferinţei de Pace de Ion Antonescu, care
argumenta şi garanta drepturile tuturor românilor asupra tuturor teritoriilor
geto-daco-valahe).
Opera de Reîntregire a Neamului dacoromân
i-a fost curmată Mareşalului Ion Antonescu de către urmaşul regelui mişel,
marele Michail I, care l-a întrecut în ticăloşii, în grozăvii şi-n trădare pe
presupusul său tată, Carol al II-lea. Mântuitorul nostru Hristos a încununat
eroismul şi jertfa marilor Comandanţi, jertfa şi martiriul Mareşalului Ion
Antonescu, asumându-le la jertfa naţională a celor peste alţi 800.000 de bravi
oşteni, eroi şi deopotrivă martiri, ce s-au pus temelie la Reîntregirea
Naţiunii noastre creştin - ortodoxe, printr-un stat unitar.
Tendinţe de unire ale geto-dacilor,
respectiv valahilor le-au avut toţi marii noştri cnezi și voievozi, respectiv
Glad, Gelu, Menumorut, Farcaş, Ioan, Seneslau, Litovoi, Ştefan cel Mare, Matei
Basarab, Vasile Lupu şi Tudor Vladimirescu. Faptele măreţe ale bravilor
înaintaşi afirmă şi confirmă că în plămada noastră sălăşluieşte gena Unirii, nu
dezunirea care vine din prea marea noastră toleranţă faţă de duşmanii lăuntrici
şi faţă de vrăjmaşii din afară. Din Trunchiul uriaşului Arbore dinastic
pelasgo-traco-geto-dac am desprins Trei mari Împăraţi – unificatori în parte ai
vestitului Imperiu pelasg: Alexandru cel Mare, Mithridates Eupator-cel Mare şi
Constantin cel Mare.
Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.), fiul
regelui Macedoniei Filip al II-lea şi discipol al filosofului Aristotel.
Campania balcanică din anul 335, privind fixarea graniţei danubiene s-a frânt
în faţa dîrzeniei triballilor (traci din N, N-V Moesiei), conduşi de Syrmos,
aliat cu geţii. În anul 334, porneşte campania persană trecând Hellespontul şi
obţine prima victorie la Granicos în 334, apoi la Issos în 333, cucerind
Fenicia şi Egiptul, întemeind Cetatea Alexandria, continuând cu înfrângerea lui
Darius al III-lea, la Gaugamela în 331 î.Hr., unde a cucerit mare parte a
imperiului ahemenid cu cetatea Babilon, culminând apoi cu campania din N Indiei
327-325.
După 10 ani de marşuri şi lupte ale
campaniei din est, prin parcurgerea a 18.000 de km., în anul 324 î.Hr.,
Alexandru cel Mare a creat vastul Imperiu traco-get, întins cu un braţ uriaş pe
Dunăre şi cu altul pe marele Ind.
Mithridates al VI-lea Europator (120-62
î.Hr.),rege trac al Pontului, împărat al parţilor (ramură tracă), a fost câteva
decenii spaima cumplită a romanilor în Asia Mică. Mithridates al VI-lea
Europator (Mithridates – darul lui Mithra şi Eupator – tată bun), ce domnea
peste regatul înfiinţat de Mithridates I Ktistes la începutul secolului al IV
î.Hr. Mithridates VI Eupator era considerat de Cicero drept „cel mai mare rege
cu care Roma a purtat vreodată războaie” (Marcus Tullius Cicero, Pro Murena,
15, 32). Un nou Alexandru cel Mare! Marele imperiu stăpânea state, oraşe,
colonii din Asia Mică, malurile Pontului, din Macedonia şi Grecia până la
ganiţele Siriei şi Egiptului. „Mithridates VI Eupator a reuşit să cucerească
prin forţa armelor ori prin diplomaţie un teritoriu de 3-4 ori mai mare decât
toate cuceririle lui Caesar.” (Dan Oltean, Regii Dacilor şi războaiele cu
romanii, Deva-2017, p. 47)
Mithridates al VI-lea Eupator, împăratul
parţilor a fost, „una dintre cele mai strălucite şi mai complexe personalităţi
ale lumii antice. Prezenţă extraordinară, de o rară inteligenţă, soldat prin
curajul său ieşit din comun, general prin înţelepciunea cu care-şi copleşea
locotenenţii, stăpîn pe o cultură care, îndeobşte se întîlneşte în vremea
Renaşterii, inclusiv vastele cunoştiinţe medicale şi de chimia otrăvurilor,
vorbind curent 23 de limbi şi dialecte, Miridate al VI-lea Eupator, a fost
supranumit şi « cel Mare ».” (Iohanna Şarambei-Nicolae Şarambei, 99
Personalităţi ale Lumii Antice, Ed. Albatros, Bucureşti-1983)
Constantin cel Mare (306-337), fiu al
generalului trac, devenit împăratul Constanţiu Chlorus şi al împărătesei Elena
geto-dacă, născut în Cetatea tracă Naissus (Moesia Superior). A rămas în
istorie prin marile sale ctitorii ortodoxe la rugămintea mamei sale Împărăteasa
Elena, prin operele de construcţie, refăcând graniţele de la Dunărea de Jos,
rezidind din temelii cetatea Tropaeum Traiani (316), lucrări de reconstrucţie
la cetăţileTomis, Histria, Noviodunum, Ulmetum, refăcând capetele de pod la
Dierna, Drobeta, Turris, Constantiniana Dafne, Dinogeţia-Barboşi, iar la
Sucidava a construit un pod de piatră. A emis celebrul edict de toleranţă
religioasă de la Mediolanum din anul 313, iar în anul 325 a strâns la un loc
ierarhii Bisericii Universale, organizând şi conducând Sinodul I Ecumenic de la
Niceea, prin care Creştinismul devenea religie oficială, instaurat primul
Imperiu creştin universal.
Virtuţiile împăratului Constantin cel Mare
l-a urcat la ceruri alături de Mama sa, Împărăteasa Elena, dea Dreapta
Împăratului Hristos, pe trepta Apostolilor.
Balada unirii
„Pe sub tîmpla de ninsoare/ Grîul pîinilor
şi-al firii/ Bate calea către soare/ Dinspre vetrele Unirii.// Împlinind
sorocul slovei/ Din hrisoavele de humă/ Toate apele Moldovei/ Se unesc în ţara
mumă.// În Muntenia străbună/ Sună valea, sună dealul/ Dintr-un corn de veste
bună/ Pîn’le dă răspuns Ardealul.// După grai şi după datini/ Fraţi cu sîngele
şi dorul/ Basarabi lîngă Muşatini/ Ţin pe umeri Tricolorul.// Şi din faptul
iernii creşte/ Grîul viu păstrat sub tină/ Înfrăţind pe româneşte/ Pentru
vremea ce-o să vină” (George Ţărnea, Balada Unirii, în E scris pe Tricolor
Unire, Antologie, Cornel Simionescu, prefaţă Ion Dodu Bălan, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1980).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu