Lecția
de Drept
Domnul Costică Enășescu era avocat vestit
în satele din munții Mehedințiului. Plecase de timpuriu din Balta, satul său
natal, ajunsese om al legii și se stabilise la Petroșani. Acolo își făcuse un
renume, avea vad de clienți, avea venituri substanțiale. Trimisese bani de
acolo cumnatei sale din Balta, Ioana Maga, și aceasta îi construise o vilă cum
nu se prea văzuse în împrejurimi. Când a ieșit la pensie, s-a retras la Balta
și acolo și-a petrecut ultimii ani.
Domnul avocat, cum îi spunea toată lumea,
avea programul lui, obiceiurile și tabieturile lui, deosebite de ale
localnicilor. Nimeni nu-l critica pentru asta, ci toți socoteau că un om cu
carte și cu prestigiu ca dânsul are dreptul la orice. Nici chiar pentru lenea
de care dădea dovadă zi de zi nu-l acuza nimeni și nici nu râdeau de el, așa
cum ar fi făcut-o dacă altul ar fi fost în cauză.
Într-o zi, domnul avocat plecase să-și
facă plimbarea zilnică de șase kilometri. Totul obișnuit, numai că în drumul
său a apărut ghinionul. La poarta Părintelui Stelică Zoican se jucau câteva
fetițe, printre care și ale preotului, Marilena și Irina. Erau mici, de
cinci-șase ani, dar îl cunoșteau pe domnul avocat și știau că le este unchi.
Când a ajuns în apropierea grupului, Irina l-a observat și i-a strigat:
,, - Moșule, plecași să te plimbi?”
Întrebarea i-a căzut rău avocatului.
,, - Îți arăt eu ție să-mi mai zici mie
,,moșule!”
Nu suporta să i se spună ,,moșule”. Toată
viața fusese ,,domnul avocat”. Acum, dintr-odată să fie numit ,,moșule”, era
prea de tot.
Domnul avocat a făcut pe supăratul, a
ridicat bastonul deasupra capului și a pornit-o grăbit spre grupul de fete.
Toate s-au retras și au așteptat să vadă evoluția lucrurilor, numai Irina a
pornit-o grăbită, sărind de pe un picior pe altul și strigând bucuroasă:
,,- Moșule, moșule, moșule!”
Avocatul a continuat s-o urmărească, deși
își dădea seama că nu o poate ajunge. Fata a intrat pe poartă și a pus
cârligul. Bătrânul a introdus degetul pe crăpătura porții și a scos cârligul
din locașul lui și poarta s-a deschis imediat. Fata i-a strigat:
,, - Moșule, nu intra în curte, că dau
drumul la câine!”
,, - Ți-arăt eu ție!” a mai zis avocatul
cu vitejie.
Fata a alergat la câine. Cotei, un câine
ciobănesc mare și puternic, răpea în lanț. Fata a pus mâinile pe gâtul câinelui
și i-a tras lanțul pe cap. Când s-a văzut liber, câinele n-a mai așteptat o
clipă. S-a repezit ca săgeata spre domnul avocat. Acesta, dându-și seama de
pericol, a făcut repede stânga-mprejur și a vrut să iasă pe poartă. N-a mai
apucat. Câinele l-a prins de pulpa piciorului și a tras cu putere. I-au rămas
în gură o fleică de carne și o bucată
mare de stofă ruptă din pantaloni. Omul a țipat de durere, de mânie și cu mare
greutate s-a îndepărtat de locul cu ghinionul, bombănind furios. Câinele s-a
retras în curte, după ce ,,inamicul” s-a depărtat.
Când a venit de la oraș, către seară,
Părintele Stelică a aflat toată povestea de la fete, cu lux de amănunte. Și-a
dat seama că situația e gravă. A plecat imediat spre casa avocatului. Îi era
unchi. L-a găsit în casă, culcat pe pat, cu piciorul bandajat.
,, - Unchiule, auzii că fetele mele te
necăjiră și câinele te mușcă! Eu suport toată cheltuiala. Dacă vrei, te duc la
spital. Oricum, eu îți cumpăr stofa care ți-o place dumneata și mergem la
croitor să-ți facă pantaloni!”
Părintele a mai continuat cu câteva fraze
de genul acesta.
Avocatul Costică Enășescu l-a ascultat
tăcut, apoi, cu un aer sobru, i-a zis cu voce gravă:
,, - Mă, nepoate! Lasă tu spitalul, lasă croitorul. Nu ai tu
nici o vină, nu au fetele nici o vină. Eu sunt singurul vinovat. Irinuca ta
mi-a dat azi cea mai bună lecție de Drept, pe
care am primit-o vreodată! Nici un profesor nu mi-a arătat în facultate
atât de clar ce înseamnă legitima apărare. Îmi pare rău că nu fură de față și studenți de la Drept. Aveau
ce învăța. Fii atent aici, fapta ei întrunește toate condițiile pentru a fi
încadrată în categoria legitimă apărare. Îmi zise ,,moșule”. Nu zise ceva rău.
Atât ca rudenie, cât și ca vârstă, ,,moșule” mi se potrivea. Nu era o jicnire,
nu era o insultă. Eu am făcut pe supăratul, dar fără motiv. Eu am ridicat
bastonul, amenințându-o. Raportul de forțe era inegal. Ea nu era înarmată.
Putea să ia piatra și să-mi dea cu ea în cap, dar n-a făcut-o. A fugit în
curtea casei sale să se apere. Unde era să se ascundă? M-a avertizat să nu intru,
fiindcă dă drumul la câine. N-a avut, deci, intenția să-mi facă rău.
Dimpotrivă. Eu nu am luat în seamă avertismentul și am intrat înarmat în curtea
casei tale. Fata a eliberat câinele din lanț, ca să se apere. A fost în
legitimă apărare.
Nu pot să înțeleg cum am făcut eu prostia asta. Eu, care toată viața
am pledat la bară, fie ca apărător, fie ca acuzator, pe tema legitimei apărări
și am băgat oameni în pușcărie pentru asta, să nu-mi dau seama că încalc legea
în halul ăsta? Îmi merit consecințele. Bă, nepoate, să ajuți fata asta să
învețe carte, că va ajunge departe. Îi merge mintea! Iar dacă va mai întâlni
vreodată vreun prost ca mine, va ști să se descotorosească de el.
Și să mai știi, mă, nepoate, că vrusei și
eu să mai fiu copil astăzi, măcar pentru câteva minute. Vrusei să mă cobor la
mintea copiilor și să mă joc cu ei, ca ei. Toate sunt cu vremea lor, nepoate!
Eu nu mai sunt de joacă! Și câinele înțelese asta, fiindcă pe un copil nu s-ar
fi repezit!”
Și domnul avocat a rămas singur și trist,
repetând lecția despre legitima apărare, pe care i-o predase de dimineață
nepoata Irinuca.
(Lecția de drept, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. XIII(2014), nr. 273, pp.
4-5; în vol. Scrisoare pastorală”, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
vol. VII, 2015, pp. 544-545; în vol.
Pr. Stelian Zoican, Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda, Oameni, fapte, întâmplări, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2015, pp. 193-195; în
,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin,
an. XXII(2020), nr. 1058(10 dec.), p. 12).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
LOPATA
Sfantul
Nicolae Velimirovici
„Aria” întruchipeaza lumea lui Dumnezeu,
„lopata” simbolizeaza Judecata lui Dumnezeu, iar „hambarele” – Împaratia lui
Dumnezeu. Pe cei drepti Domnul îi aduna în Împaratia Cerurilor, precum bobul de
grâu, iar pe cei pacatosi îi arunca în foc, precum pleava si neghinele.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 54
ARBORELE
FIRAV
Sfantul
Teofan Zavoratul
Mândria se aseamana unui arbore foarte
înalt si încovoiat, toate ramurile caruia sunt firave, si pe care, daca se
catara cineva, îndata se va prabusi de la înaltime.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 52.
Cenzura
În fiecare an, când vine 15 Septembrie,
gândul mă poartă peste ani, la prima mea zi de școală. Parcă mă văd pe drumul
satului, dus de mână de tăticu. Ghiozdanul de carton, nou, maroniu, îmi atârna
greu în spinare. Era ticsit cu tot felul de caiete. Se dusese mămica la o
librărie și ceruse caiete pentru un copil de clasa întâia. Îi dăduseră din tot
ce aveau acolo, ca să-și facă vânzare! Tata era mândru nevoie mare. Eu mergeam
spre școală cu bucurie, dar și cu teamă. Vorbeam ba despre una, ba despre alta.
Am ajuns la școală. Curtea era plină de
copii. Veniseră și câțiva părinți, mai ales ai celor de clasa întâia. În
așteptarea sunetului de clopoțel, Doamna Învățătoare umbla printre noi, schimba
câte o vorbă cu elevii mai mari, cu părinții lor. A ajuns și la noi.
,,- Ia să văd ce are așa greu în
ghiozdan?”
Tăticu mi-a luat ghiozdanul din spate, l-a
desfăcut și doamna a început să scoată tot felul de caiete.
,,- Acesta nu-i trebuie, acesta nu, acesta
nu!”
Din toate câte aveam, au rămas bune doar
trei, unul de caligrafie, unul de aritmetică și unul de desen. Pe celelalte i
le-a pus în brațe lui tăticu să le ducă acasă. Tăticu a ținut să-i spună învățătoarei:
,, - Doamnă, vreau să vă spun că al meu
știe să citească și să scrie!”
Învățasem începând din iarnă. Știam să
scriu cu litere mari de tipar. Doamna s-a oprit puțin, apoi i-a tăiat-o scurt
lui tăticu și a plecat mai departe:
,,- Lasă, lasă, Nicolae, că am mai văzut
eu filfizoni de ăștia!”
Tăticu a rămas fără grai. Îi fusese și
dumnealui învățătoare cu ani în urmă și de multe ori îmi povestea de bătăile pe
care le lua el și cei din clasa lui de la doamna învățătoare. Când am auzit-o
de data aceasta, mi-a înghețat inima. Frica mi se cuibărea tot mai statornic în
suflet.
Doamna Învățătoare a ținut un scurt
discurs. Am reținut din tot ce a spus, că acolo, la școală, dumneaei ne este și
mamă și tată și acolo va trebui să facem numai ce va zice dânsa. După
cuvântarea doamnei, părinții au plecat acasă și ne-au lăsat pe mâna dânsei.
Școala avea două camere folosite ca săli de clasă, o cancelarie și un hol mic.
În fiecare cameră funcționau câte două clase: a întâia cu a treia și a doua cu
a patra. Doamna lua în anul acela clasa întâia și a treia. Nu mai știu ce
activități au mai fost în prima zi de școală, știu doar că pe noi cei
de-a-ntâia ne-a învățat o poezie, pe care o știu și azi:
,,Carte
dragă, de la tine,
Eu
pot multe învăța,
Tata
tot mereu îmi spune
Și
eu cred că este așa.
Vino
dară de mă-nvață
Și
eu te voi asculta!”
A repetat-o cu noi, până am învățat-o.
Nimeni nu era așa bucuros ca mine la sfârșitul orelor. Știam o poezie, eram
cineva. Nu fusesem la grădiniță, pentru simplul motiv că nu exista grădiniță la
noi în acea vreme. Am ajuns acasă și, înainte de a mă așeza la masă, am ținut
să recit poezia în auzul părinților, care au rămas uimiți de atâta știință de
carte de care dădeam dovadă. Tăticu, după oarecare chibzuială, mi-a zis:
,,- Mă, ia scrie tu poezia pe caiet! Să
vezi ce-o să se bucure Doamna!”
Mi-a plăcut ideea și m-am apucat de
treabă. Am scris-o pe caietul de aritmetică, pe prima pagină. A doua zi eram
țanțoș ca un curcan înfoiat. Nu numai că știam poezia, dar o și scrisesem.
Doamna ne-a predat prima lecție. Cred că era vorba despre punct. Ne învăța să
facem puncte. Mergea dânsa la fiecare și-i făcea câteva puncte la începutul
câtorva rânduri, urmând ca elevii să continue. A ajuns și la mine. Când a văzut
poezia, cred că i s-a făcut negru în fața ochilor.
,,- Cine a scris aici?” a întrebat ca la
interogatoriul poliției.
,, - Da, Doamnă, eu!”
,, - Ți-am spus eu s-o scrii?”
,,- Da, Doamnă, m-a pus tăticu!”
,, - Aici eu îți sunt și mamă și tată și
nu faci decât ce-ți spun eu să faci!”
În clipa următoare, peste obrajii mei s-au
prăbușit palmele doamnei. Numai de două știu, dar n-aș putea băga mâna în foc
că n-au mai fost și altele. După primele două n-am mai știut nimic. Parcă mi
s-au blocat toate simțurile. Vederea mi s-a încețoșat, urechile au început
să-mi zvâcnească ritmic, inima îmi bătea nebună. Am început să urlu. Nu mă
bătuseră părinții niciodată. Era prima bătaie adevărată. Țipătul meu o enerva
mai tare pe învățătoare. Știu că se răstea la mine să tac, să nu-mi audă
suspinul. Intrasem în panică cu toată ființa mea. Toate întâmplările din viața
de elev a tatălui meu legate de bătăile pe care doamna învățătoare le dădea
elevilor năvăleau în acele clipe în
creierul meu, în sufletul meu și groaza atingea cote maxime. Dârdâiam din toate
încheieturile și știu că doar atât mai scoteam din gură: ,, a, a, a, a”. Până la ora 12, când s-au terminat orele, am
plâns fără întrerupere, cu toate strigătele, amenințările și bătăile din picior
ale învățătoarei. Nu mi-a dat voie să
ies în recreație, probabil de teamă să nu fug acasă.
De la școală până acasă am mers plângând.
Parcă nu-mi trecea durerea de pe obraji. Nu puteam opri plânsul și suspinele.
Cei mai mari încercau să mă liniștească, spunându-mi că pe ei i-a bătut mult
mai tare. Acasă nu aveam pe nimeni. Părinții erau la cules de porumbi în
Negară. Poate erau trei kilometri până acolo. Nu mi-a mai trebuit mâncarea. Am
plecat țipând după ei în Negară.
Cu mare greutate i-a convins Părintele
Ionică Sfetcu, soțul doamnei învățătoare, să nu o reclame, mai ales că mama era
lăptăreasa Doamnei Dulgheru, care era inspector la Secția Învățământului.
Trei ani și jumătate, până când Doamna
Sfetcu a ieșit la pensie, școala pentru mine a fost ca o temniță. Eram fericit
întotdeauna la sfârșitul orelor, dacă nu luam bătaie în ziua aceea. Așa erau și
ceilalți. Din cele peste 40 de generații de elevi ai Doamnei Sfetcu nu cred că
a fost vreunul, care să nu fi luat bătaie, chiar dacă i-ar fi fost rudă foarte
apropiată. De multe ori plângeam acasă
și nu vream să mai merg la școală. Mama plângea și mă mângâia, tăticu îmi spunea:
,, - Tată, dacă nu te mai duci, ne vor
amenda. În loc să terminăm și noi casa, dăm pentru amendă. Dacă nu te mai duci,
îți iau o sapă și mergi cu mine la fermă, la muncă. Suferă și tu acum, ca să
trăiești bine mai târziu!”
Am trecut prin multe școli și eu
însumi predau în învățământ de 20 de
ani. De fiecare dată când lucrez cu copii de clasa întâia mă minunez de
fragilitatea lor, de neputința și naivitatea lor. Aproape că n-am curajul să-i
ating cu o floare. Nu am putut să înțeleg niciodată de ce era nevoie de atâta
bătaie. Nu numai la noi la Bârda se practica, ci și în alte școli. Era la modă.
O permitea sistemul acelei vremi. Încerc să cred că duritatea acelei educații
urmărea să ne călească pentru viață, pentru o viață la fel de dură și
nedreaptă. Încerc să cred că ziua aceea din începuturile școlii mele a fost
prima cenzură, care a zdrobit în
sufletul meu pentru totdeauna copilăria,
care a pus zăgaz libertății de a vorbi, de a scrie!
Dacă ar fi s-o iau de la capăt, prin toate
școlile prin care am trecut aș reveni cu bucurie, mai puțin prin cea de la
Bârda!
(Cenzura, în ,,Scrisoare pastorală”, an.
VIII(2010), nr. 190, pp. 3-4; în ,,Epoca”, București, 2010, nr. 6, 14 nov., ediție
on-line(http://revista-epoca. com); în vol.
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. V, 2012, pp.
510 – 514; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp.
119 – 122; în ,,Datina”, Tr.
Severin, an. XXV(2015), nr. 6496(7 oct.), p. 4).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PUTEREA
CREATOARE A ARTISTULUI
Mitropolitul
Ilarion Alfeiev
Artistul, compozitorul, scriitorul si
reprezentantul oricarei profesii creatoare poate, prin maiestria sa artistica,
sa-L slaveasca pe Facator. Daca puterea creatoare este închinata lui Dumnezeu,
daca persoana creatoare îsi pune straduinta întru slujirea oamenilor, daca
propovaduieste idealuri spirituale înalte, atunci lucrarea lui poate sa fie
spre mântuirea lui si spre cea a mii de oameni din jurul lui. Daca însa telul
puterii creatoare este de a afirma eul cuiva, daca procesul creator este
stapânit de intentii egoiste sau mercantile, daca artistul, prin arta sa,
raspândeste valori anti-spirituale, împotriva lui Dumnezeu sau împotriva
oamenilor, atunci lucrarea sa poate fi distrugatoare atât pentru el, cât si
pentru cei din jurul lui.
Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Cantul
inimii – puterea cuvantului si a muzicii (MIA), traducere de Laura Marcean
& Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 15-16
Semne
de iubire
În toamna lui 1976 m-am internat în spital
din cauza unei hepatite. Acolo, la salonul în care am fost repartizat, am
cunoscut pe Idita Gheorghe din Pătule. Avea în jur de 65 de ani. Era destul de
viguros, de vioi, dar nu asta m-a impresionat, ci cultura lui. Deși țăran,
absolvent de șapte clase, citise și citea mult. Era abonat la revista
,,Contemporanul”, spre exemplu, spunea că-l are în colecție de la apariție.
Avea o cultură generală vastă. În acea perioadă era preocupat de probleme de
antropologie și paleontologie. Să tot fi vorbit cu dânsul. Semăna cu o
enciclopedie ambulantă.
Într-o zi a venit pe la el soția. O
țărancă obișnuită. Spre surprinderea tuturor celor din salon, Idita a început
s-o drăcuie. Gura îi turuia repede-repede, ca o mitralieră. Femeia venise
îngrijorată, neștiind care-i situația sănătății lui. Când l-a auzit drăcuind-o,
deodată s-a luminat la față și a început să râdă. El o drăcuia, dânsa râdea. La
un moment dat el a întrebat-o:
,,- La ce veniși, fă, la mine, fire-a
dracului….!”
Femeia râdea și ochii îi pluteau în
lacrimi. A răspuns sfios:
,,- N-avea cine să mă dea dracului acasă!”
Era un răspuns sincer și plin de candoare,
tocmai prin spontaneitatea lui. Cei doi s-au luat în brațe și au stat așa o
vreme, a o statuie dăltuită în piatră.
În acel moment se regăsiseră. Își dădeau
seama că, deși în vârstă, se iubesc. Viața trecuse pe lângă ei ca vântul, ca
lumina și nu observaseră. Nu avuseseră vreme să-și facă declarații de iubire.
Se drăcuiseră șăgalnic, se drăcuiseră la post și la sărbătoare, la bine și la
greu, la mânie și la voie bună. Vorba rea devenise pentru ei un mod de-a fi, un
mijloc de a-și comunica reciproc sentimentele. Era, de fapt, o vorbă cifrată,
era un semn de iubire.
Peste câțiva ani am aflat că nea Gherghe
murise între timp. Nu știu nici azi dacă soția lui mai trăiește, dar cred că de
multe ori, în visele ei, nea Gheorghe a venit s-o mângâie și s-o mai drăcuie un
pic!
(Semne de iubire, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. IX(1997), nr.
1897(2 iul.), p. 6; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, Bârda,
Editura Cuget Românesc, 1998, pp. 87-88;
ed. a II-a, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc, 2013, pp. 86 – 87; în
vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 234 - 235; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2002, p. 94).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Cuvinte
și istorisiri ale Starețului Paisie
Odată mi s-a arătat satana și mi-a spus:
„Eu sunt Hristos, închină-te mie!”. Iar eu i-am răspuns: „Eu lui Hristos
întotdeauna mă închin. Și dacă ai fi fost Hristos, nu mi-ai fi cerut să mă
închin ție”.
*
Dacă nu există cuget bărbătesc, nu există
nici sporire. Bărbăție este atunci când te îmbraci în întregime cu încrederea
în Dumnezeu. Unul ca acesta are bărbăție, are și dragoste și Dumnezeu îi poartă
de grijă.
*
Când cineva este nervos, mai bine este să
nu-i vorbești deloc, nici măcar cu bunătate, fiindcă unul ca acesta seamănă cu
cel rănit, care nu primește nici măcar o mângâiere, pentru că se irită rănile
lui.
*
Nu trebuie să analizăm în amănunțime, dacă
cineva spune din simplitate ceva care este din punct de vedere dogmatic
nepotrivit. Trebuie să punem gândul cel bun, fiindcă Dumnezeu va judeca în
felul Său.
*
Când omul păcătuiește, Harul lui Dumnezeu
îl părăsește. Când se pocăiește, iarăși vine la starea cea dintâi și se curăță
desăvârșit; numai că îi rămâne un semn de la acea pată, dar și acesta este
curat. Sau un semn unde tabla s-a lipit atât de bine cu autogenul, încât nici
pila nu-l mai prinde.
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI
ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016
CEA
MAI FRUMOASA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Omul, creatura cea mai frumoasa si cea mai
de pret, cea mai aleasa dintre cele facute de mâna lui Dumnezeu; cea mai
armonioasa si cea mai perfecta si cea care ar trebui sa fie cea mai curata,
neatinsa de nici o întinaciune, ca si creatie a lui Dumnezeu, chip si templu al
Sau. Sa nu ne lasam atinsi de nimic din ceea ce este necurat si viclean, sa
alungam gândurile hulitoare si sceptice. Suntem poporul lui Dumnezeu, suntem
sfinti, întru Hristos; sa ne pastram inimile în sfintenie, ca niste chivote vii
ale lui Dumnezeu, sa nu ne lasam atinse gândurile si inimile de spurcatele si
viclenele duhuri! Cel ce Te-ai facut om pentru noi, Cuvinte al lui Dumnezeu si
Doamne, tine-ne în sfintenia Ta! Tu, Cel ce esti Preasfântul nostru Cap, nu
lasa ca trupurile si sufletele noastre sa se dea spurcatului Veliar, sa ni le
întineze acela cu gânduri ticaloase; ramâi mereu cu noi, tine-ne curati si
neprihaniti. Fa, Doamne, sa pastram mereu cu Tine, Dumnezeiescul nostru Cap, o
legatura vie, ca si madulare ale Tale, legatura gândurilor inimii, legatura de
rugaciune si de fapta. De vor cadea inimile noastre de la fata Ta, Doamne,
întunericul si moartea sa fie partea lor, întristarea si strâmtorarea, rusinea,
nimicirea si ticalosirea. Cu Tine însa, ale noastre sunt lumina, viata, pacea,
bucuria, largimea inimii, îndraznirea catre cele înalte, maretia si sfintenia.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 229
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu