Gheorghe Constantin Nistoroiu - „Barbaria” geto-dacilor şi „civilizația” romană. Nereuşita romanizării Dacilor neliberi (1)

 

„Barbaria” geto-dacilor şi „civilizația” romană. Nereuşita romanizării Dacilor neliberi (1)

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

31 Mai 2022

 

„Apărarea pământului Daciei de către poporul său a fost un IMN DE IUBIRE cum rar le-a fost dat popoarelor să-l adreseze patriei lor în primejdie” (Vasile Pârvan)

 

Dacă, pământul vetrei noastre străbune - Dacia Mare era/ încă mai este un imn de iubire, adică un Cer înstelat de lumină, de albastru, de har, de biserici, de mănăstiri, de eroi, de martiri şi de sfinţi, nu vom păşi alături de linguşitorul orator C. Plinius Caecilius Secundus, care l-a zeificat pe împăratul tiran - Traian, pentru a ni-l întroniza „călăuză tuturor domnitorilor”, ci vom călca apăsat pe urmele ilustrului istoric Titus Livius (59 î.Hr.-17 d.Hr), care ne aşterne imaginea reală a imperiul roman cu un secol înaintea războaielor daco-romane, pentru a ne da seama corect ce model civilizator putea fi Roma pentru popoarele subjugate sau chiar cele vecine.

 

 „Părerea mea e că fiecare om trebuie să se străduiască a-şi da seama cum a fost viaţa romanilor, ce obiceiuri au avut, prin ce bărbaţi şi prin ce mijloace s-a întemeiat şi a crescut puterea Romei în timp de pace sau de război, apoi cum slăbind treptat, au decăzut mai întâi moravurile şi apoi oamenii din ce în ce mai mult, până ne-am prăvălit în mocirlă, încât am ajuns în actualele vremuri să nu mai putem nici îndura păcatele noastre, nici primi leacuri de îndreptare” (Titus Livius, Ab urbe condita libri –Carte de la fondarea Romei).

 

Pierderea imensă, incomensurabilă, spirituală, seculară, milenară a Dacilor neliberi din provincia/ provinciile romane, instituite după anul 106 d.Hr., şi poate chiar şi a dacilor liberi, privind insuccesul romanizării, s-a aggiornat...,s-a recuperat,  în cele din urmă, abia la începutul mileniului trei d.Hr., prin vizita papei Ioan Paul al II-lea (cel care ne-a săltat ca popor, ca naţiune cu un secol, două de civilizaţie şi cultură, cum trâmbiţează calicii filolatini şi toţi antiromânii autonomi - n.a.). Karol Wojtyla a dorit să fie poet, actor şi autor de teatru. N-a reuşit. El este deci un poet ratat, un om de teatru ratat şi, îndeosebi, un actor ratat. Dacă n-a reuşit mare lucru în poezie şi actorie Karol Wojtyla a izbutit în schimb strălucit ca faţă bisericească. A visat să însemne ceva în artă şi a ajuns în politică. Toate apariţiile sale în public beneficiază de înscenări de mari proporţii, bine concepute şi bine regizate în cele mai mici amănunte”. (Mihail Diaconescu, Teze cominterniste preluate de Papa Ioan Paul al II-lea, în Istorie şi Valori, Ed. M.I. Buc.-1994, p. 377)

 

Un tablou mai complet, căci nu poate fi vorba de Icoană, în care se reflectă personajul „poetul ratat”, „actorul ratat”, „autor de teatru ratat”, ajuns papă, creionat de Părintele Filologiei române creştine ortodoxe Mihail Diaconescu, ni l-a conturat marele general aviator, istoricul militar Radu Theodoru. „Karol Voityla Katz a fost propulsat în înalta ierarhie ecleziastică a clerului catolic din Polonia (Iluminat, şeful lojii Opus Dei, Stadthalter al lui Rockefeller), ca rezervă strategică în lupta pentru cucerirea Vaticanului. Ca pe tronul pontifical să fie suit Karol Voityla Katz au trebuit să moară asasinaţi papa Ioan al XIII-lea şi papa Ioan Paul I. Papa Ioan al XIII-lea a vrut să facă ordine la Vatican. Ordine financiară « averea imensă a Vaticanului este administrată de banca Rothschild », ordine administrativă şi ordine liturgică. A murit otrăvit...

 

Papa Ioan Paul I, a murit la 33 de zile de la înscăunare. El primise de la ziaristul italian Mino Pecarelli lista cardinalilor masoni care complotau împotriva catolicismului. Pe listă figurau nume de masoni membri ai Lojei Negre. Papa a hotărât conform tradiţiei pontificale să taie legăturile masoneriei cu Varicanul... Vârfurile din jurul lui n-au permis autopsia, îmbălsămându-l şi înmormântându-l în mare grabă, făcându-i astfel loc la ordinul Ierarhiei oculte, pitorescului actor de comedie ecleziastică Karol Voityla Katz. Gazetarul Mino Pecarelli a fost asasinat în 1981, fiind executat în stil ritual...

 

- 1978, 17 octombrie. Ziarele Le Matin şi The Times scriu că noul papă va da frâu liber umanismului « în politica Vaticanului şi în religie » scăpându-l de sub control.

 

Ziarul Le Monde afirmă că noul papă este mai curând existenţialist decât tomist. Semnatarii articolelor subliniau preferinţele filosofice exoterice ale noului papă: Kierkegaard, Husserl, Rudolf Steiner, prietenul şi mentorul în tinereţe regizorul Mieczyslaw Kotlarczyk, adept înfocat al teozoafei Helena Blavatsky...* Reamintesc relaţia piramidală: Ierarhie-Masonerie-New Age”  (Radu Theodoru, Francmasoneria Pro şi Contra, Ed. Paco, Bucureşti, 2013, p. 93-98).

 

Rusoaica Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891) a pus bazele Societăţii Teozofice „Miracle Club” în anul 1875, la New-York, pe baza spiritismului, societate transferată apoi în anul 1882 la Adjar, aproape de Madras, în India. Succesoarea rusoaicei a fost englezoaica Annie Besant, care şi-a impus „izgonirea lui Dumnezeu din Cer”, urmată de Alice Bailey (1880-1949), care iniţial a înfiinţat o nouă societatea teozofică, „Compania Editorială Lucifer”, dar stârnind un val de proteste a botezat-o „prin stropire”, Lucis Publishing Company, în 1923 şi Lucis Trust, în 1924, impunând doctrina New Age, care va instaura Noua Ordine Mondială. Noua Eră, care are simbolul pentru iniţiaţi Curcubeul, a elaborat o religie unică, universală, cu o nouă parusie şi evident un mesia din tabăra new age.

 

Aluatul New Age este o frământătură care se prepară ca „specialitatea casei” alcătuită din ingrediente anticreştine: mistere, filosofie grecească, gnosticism, misticism iudaic, kabbală, alchimie, renaştere, francmasonerie, rozacrucienism, iluminism, spiritism, reîncarnare, ecumenism, mondialism, prin care se va instaura împărăţia răului. (Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia Luptătoare, Ed. Episc. Romanului şi Huşilor, 1994; Bruno Wurtz, New Age, Ed. de Vest-Timişoara, 1994; Pr. Dan Bădulescu, Împărăţia răului: New Age, Ed. Christiana, Bucureşti-2001)

 

Aşadar, nu toţi pontifii, mai ales cardinalii îl slujesc numai pe Petru, ci şi pe Lucifer.

 

Urmaşii lui Petru - cel/cei care s-au lepădat de Mântuitorul Hristos, au chipurile o smerenie sacră, faţă de pământul ţărilor pe care le vizitează. Ei, însă nu-l sărută din venerare creştineasă pentru ţara respectivă ori din evlavie apostolică, ci când îl sărută-mimează, spunându-şi în şoapta lor indulgento-iezuită: şi ăsta este al meu!

 

Aşadar, pentru a avea o imagine absolut fidelă a celor două culturi şi civilizaţii geto-dace şi romane, trebuie să punem faţă în faţă cele două state şi cele două popoare reprezentate de monarhii lor de la acea vreme până la înfrângerea* lui Aurelianus din anul 271 d.Hr. şi nu presupusa retragere de bună voie. Înfrângerea împăratului Lucius Domitius Aurelianus (270-275), nu retragerea, cum au consemnat cei mai mulţi „istorici”, s-a datorat luptelor permanente ale dacilor liberi, în năzuinţa crescândă de a-şi elibera fraţii rămaşi sub jugul şi tirania romană.

 

Suveranii prigonitori ai monoteismului zamolxian şi ai creştinismului - unelte perverse ale Răului s-au dovedit a fi cele mai odioase şi insultătoare orori ale istoriei.

 

Relatăm câteva mărturii ale celui mai mare Împărat creştin ortodox din stirpea geto-dacă, Constantin cel Mare, despre o parte dintre marii persecutori, înfrânţi de rezistenţa neîncetată a geto-dacilor liberi, care au rămas mărturisiri revelatoare şi pentru ceilalţi tirani, dinainte şi după Marele Împărat al Mântuitorului Hristos: „Dar tu, Decius, - pe tine te întreb acum -, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele premergătoare vieţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult trâmbiţata forţă a Romei!”).

 

„Sciţii, numiţi geţi, ucid pe împăratul Decius; aşa afirmă Dessip, contemporan cu faptele, care a luptat împotriva acestor geţi.” (Istoria I. 677-680. Tab. Cron. p. 270). „Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii lui Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut până la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat (cu toată mantia ta de purpură şi celelalte însemne ale demnităţii împărăteşti), Sapor-regele perşilor - a poruncit să fii jupuit (de viu) şi îmbălsămat, spre a le fi (altora) de-a pururi pildă! Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu, para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat acolo, sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău blestemat?”(Atunci, cum rămâne cu „retragere Aureliană”, atât de fariseic mediatizată?!).

 

„După sângeroasa lui prigoană, Diocleţian şi-a pecetluit singur soarta când s-a socotit nevrednic de domnie şi când şi-a dat în vileag relele urmări ale nebuniei, închizându-se între pereţii unei case de rând. Or - întreb eu atunci - la ce i-a folosit lui faptul de a fi pornit la luptă împotriva Dumnezeului nostru? Fiindcă - dacă nu mă înşel - tot restul vieţii Diocleţian a tremurat de frică să nu moară cumva lovit de trăznet! Poate să o spună Nicomidia; istorisesc şi cei ce au fost de faţă atunci, printre care mă număr şi eu însumi! (împăratul Constantin cel Mare). Fiindcă într-adevăr am putut vedea cum, cu duhul slăbit şi temându-se de cea mai neînsemnată privire, de cel mai mărunt zgomot, se văicărea Diocleţian recunoscând că sminteala lui ajunsese să fie cauza tuturor năpastelor ce-l asaltau, de când stârnise la luptă împotriva lui - şi de partea drepţilor- purtarea de grijă a lui Dumnezeu!” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin; Către adunarea sfinţilor -  Cuvântul împăratului Constantin către adunarea sfinţilor, cap. 24, 25, PSB, vol. 14, ...).

 

Dacia Mare - țara zeilor/profeților

 

Pământul vetrei Străbune este o călătorie spre miracol, o dorință spre împlinire divină, o râvnă întru har şi statornicie, o ispită întru creaţie, o taină a dăinuirii cu popasuri, amintiri, cu evocări măreţe de fapte, întâmplări, fenomene, zidiri,  răscoliri, cu tâlcuiri, cu înălţări profetice, cu slăviri de mame, de eroi, de martiri.

 

Dacia Mare - tărâm milenar strămoşesc încrustat cu răsăritul şi azurul divin ne-a lăsat moştenire un adânc de frumuseți inefabile şi o continuă revelație!

 

Dacia Mare - un tărâm de cer, încifrat în veșnicie este matca frumuseții sufletului Neamului primordial pelasgo-geto-daco-român!

 

Dacia Mare - vatra graiului divin - focul fenomenului originar al Creaţiei în care arde, străluceşte  şi se cântă sublim liturghia cuvântului dumnezeesc!

 

Dacia Mare - a fost/ este darul providenței oferit geto-daco-românilor!

 

Dacia Mare este Pantheonul monoteismului religios al marelui Profet Zamolxis!

 

Dacia Mare este şi Vatra străbună a Sfinţilor dumnezeeşti Părinţi Ana şi Ioachim, nume pelasg compus din, Ioa = prieten şi chim = salcie, prietenul Salciei, (Salcia-simbolul smereniei), al Maicii Domnului - Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina, a Fiului Acesteia, cel mai mare Profet get al lumii şi Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, al atâtor cete de Genii, Profeţi, Voievozi, Conducători, Vlădici, Eroi, Martiri, Mărturisitori, Sfinţi şi a poporului valah drept măritor creştin!

 

 

 

Roma - marea prostituată (Apocalipsa XVIII, 1-7)

 

Legenda potrivit căreia Roma îşi are originea în numele lui Romulus unul dintre cei doi copii gemeni hrăniţi de lupoaică, are un sâmbure mare de adevăr ca toate legendele de altfel, dar fondarea Cetăţii Eterne sau Marea Prostituată, i se atribuie celebrei prostituate Acca Larentia. Acca făcea parte din clasa de mijloc a prostituatelor, cea a femeilor bune. Treapta de jos era ocupată de femeile vulgare, iar cea de sus de faimoasele curtezane/ mari curtezane rafinate (în care intra casta nobiliară cu contese, marchize, ducese, prinţese, regine şi împărătese).

 

Acca Larentia trăia într-o grotă de lângă malul Tibrului, unde se întindeau câmpii străbătute de ciobani şi de turmele lor. Când un cioban se observa în direcţia grotei Acca scotea un sunet/ urlet identic cu cel al lupilor, căpătând cognomenul de „lupoaică” - „lupa”, iar grota/ coliba s-a numit lupanar. Între favoriţii ei s-a numărat păstorul Faustulus. Prin câştigul adunat cu pasiune şi îndemânare şi-a cumpărat un teren de păşune, o turmă de oi şi capre, construindu-şi propria stână, devenind prima Băciţă a Romei - Cetatea eternă.

 

Într-o zi a găsit pe drum doi gemeni noi-născuţi, abandonaţi. I-a luat acasă şi i-a alăptat la o capră numită Amalthea. „Crescuţi de « lupoaică », Romulus şi Remus au ajuns, după moartea acesteia să stăpânească pământul şi turmele ei. Au construit o casă: - aceasta e prima temelie a Romei. Fraţii erau însă geloşi unul pe altul. Romulus l-a aruncat de pe acoperişul casei lor... Fugarii din satele vecine, prostituatele atrase de aceştia, au fost primii supuşi ai lui Romulus. Colibe noi au fost ridicate în jurul casei sale...« Răpirea Sabinelor » a fost determinată de nevoia de a spori numărul femeilor în noua « cetate eternă »... Roma nu ar fi existat fără lupoaică. Marii Romani sînt urmaşii acesteia şi ai fugarilor prădători” (E. Armand, Mari Curtezane şi Vestiţi Libertini, Ed. Intim, Bucureşti-1990, p. 41-42).

 

Aşadar, Roma  Cetatea eternă îşi are temelia zidită pe marea prostituată - Acca Larentia şi pe fiul ei adoptiv, ucigaşul de frate Romulus!

 

În vremea Creştinismul primar, după ce Episcopul Romei a uzurpat monarhia lui Hristos şi Apostolatul lui Petru, instituind Primatul papal, iar el numindu-se vicar al Hristos, Roma -  Cetatea eternă a devenit Marea Prostituată Sacră. „Din capitală a împărăţiei lui Christos, ea Roma a devenit regatul desfrîului, patrie prostituatelor, unde servitorii altarului treceau repede în patul necinstei, unde cei mai imfami proxeneţi erau confidenţii prelaţilor şi ai prinţilor eclesiastici... Cît timp a durat puterea temporală a Papilor, prostituţia a plătit o redevenţă Sfîntului Scaun. Vicarii puteau obţine dreptul de a păcătui, comiţînd adulterul, în anumite luni ale anului sau chiar în tot timpul vieţii lor. Totul e comun între noi  spune Canonul – chiar femeile... Toate puteau fi iertate prin faimoasele Indulgenţe.” (Jesuitul Mdeu, Pico della Mirandola, Olivier Maillard, Felipe y Santiago, cf. E. Armand, op. cit., p. 90-91)

 

Psalm IV - „Destul!... Opreşte, Doamne, căderea,/ Sau poate degeaba mă rog, că lumea/ Ţi-a scăpat din mâini./ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea!// La început ai spus să se facă lumină, şi s-a făcut;/ Azi lumea rătăceşte prin beznă./ Şi-aşteaptă de la Tine lumină,/ Şi lumina nu vine.// Odată ai poruncit să se retragă apele,/ Şi, la porunca Ta, apele s-au retras;/ Azi lumea se-neacă şi-aşteaptă de la Tine/ Cuvântul,/ Şi Cuvântul nu vine”  (Demostene Andronescu, Peisaj Lăuntric – versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor - Piteşti, 2004).