Eliberarea
Transnistriei și Odesei (2)
Prof.
dr. Mircea Druc, ex Prim-ministru
14
Ianuarie 2024
Dezvoltarea Odesei la finele anului 1943 luase o
asemenea amploare, încât nu mai ajungea mâna de lucru. Atunci Gherman Pântea
l-a rugat pe căpitanul Gheață, comandantul garnizoanei de la Varvarovka, la
frontiera Transnistriei cu Reichskomissariat Ukraine, să permită noaptea
lucrătorilor să vină la Odessa, căci
populaţia în zona respectivă murea de foame. În timp de o lună de zile, au
trecut prin punctul de frontieră
Varvarovka circa 50.000 de lucrători de diverse meserii. Odată ajunși la Odesa au fost ajutați şi angajaţi la diverse întreprinderi.
Organigrama primăriei municipiului Odesa includea: un
primar general (Gherman Pântea), trei primari de sectoare aduşi din România
(Chiorescu Vladimir, Sinicliu Elefterie şi Vidraşcu Constantin), doi primari de
sectoare din Odesa (Zaevoloşin Mihail şi Cundert Vladimir) şi un secretar
general (Costinescu Alexandru). Primarii de sectoare nu activau în plan teritorial
ci pe baza de atribuţii împărţind între ei 18 direcţii. Astfel conducerea unitară a municipiului era efectuată de către
primarul general. Primarii de sectoare, dându-şi seama de importanţa misiunii lor în timp de război într-un oraş
cu o populaţie străină, şi-au manifestat
din plin profesionalismul şi corectitudinea. Mai aveau o calitate: spre
deosebire de mulți primari din actuala Republică Moldova, care nu vorbesc limba română, funcţionarii veniţi din
România regală cunoşteau la perfecţie
limba rusă şi specificul
populaţiei locale, inclusiv al evreilor.
Lor se datorează, în mare
parte, înflorirea şi înălțarea Odesei.
Ei au ştiut să fructifice ajutorul neprecupeţit
al celor 12.600 de funcţionari, din care 40 erau aduşi din România și aceia din Basarabia.
Indiscutabil, un rol decisiv l-a avut administrarea
înţeleaptă. Însă meritul aparţine, în primul rând, mareşalului Ion Antonescu: a
selectat atent pentru funcţia de primar general al Odesei o persoană ca Gherman
Pântea, a pus omul potrivit, la locul potrivit. Firește, incredibila
performanță a echipei lui Gherman Pântea la Odesa va fi interpretată de
cronicari, până în ziua de azi, în dependență de orientarea politică și
onestitatea fiecăruia. Iakov Verhovski și Valentina Termos, supraviețuitori sub
ocupația „barbarilor români”, au scos o carte-pamflet - „Город Антонеску” (Orașul Antonescu). Evident,
titlul cărții ne sugerează ironic că
Odesa, urma să-și schimbe denumirea în „Orașul Antonescu”. Această versiune
pare mai curând o insinuare, o metaforă a propagandei bolșevice. Dar oare a cui
a fost ideea ca Brașovul să devină
„Orașul Stalin”? Iată și opinia unui
cititor: „O minciună, oribilă minciună. Știe toată lumea că majoritatea locuitorilor Odesei au salutat
venirea Armatei Române și n-au avut loc în oraș exterminări în masă... La ce
bun să mințiți în halul acesta?
Recăpătați-vă bunul simț, nu
mai publicați și difuzați aceste
baliverne istorice”.
După ocuparea
(sau eliberarea) Transnistriei,
militarii germani şi români deţineau toată puterea, iar primarul Odesei,
nefiind ales democratic, ci numit de un şef militar, le era subordonat.
Militarii, fireşte, porneau de la ideea că au de a face cu o populaţie străină,
ostilă, care putea fi dominată numai cu forţa. Şi e greu să-i blamezi pentru
asemenea atitudine pe oamenii care plăteau zilnic cu viaţa. Gherman Pântea însă
intuia locuitorii Odesei ca pe o comunitate setoasă de viața normală de până la
război. Mai exact, de până la instalarea regimului totalitar bolşevic. Primarul
spera să capteze oamenii prin bunăvoinţă, deschidere, făcându-i parteneri la programul său. Vroia să apere
populaţia, să-i asigure existenţa, să refacă infrastructura oraşului. Pentru
aceasta solicita linişte. Mai dorea şi
concursul autorităţilor militare. Dar,
în loc de sintonie, între ei au apărut grave
animozități.
În fond, mentalitatea și acținile primarului Gherman
Pântea au însemnat o vădită contradicție cu obiectivele strategice ale forţelor
militare implicate în conflagraţia mondială. Rivalitatea şi invidia domnea
printre aliaţi. De menţionat că în absolut toate structurile părţilor
beligerante, fie ale Axei sau ale aliaţilor antigermani, existau lupte
intestine, rivalitate şi interese contradictorii. Firește, în acele timpuri, o
mostră de umanism din partea primarului unui oraş ocupat nu putea fi pe placul
nimănui. Era de fapt o abordare improprie nu numai viziunii bolşevice, dar şi
stării de spirit generalizate. Iar vorbele
odesiților - „Am scăpat de nemți!
Avem un primar al nostru. Vorbeşte ruseşte ca noi, iubește Odesa ca noi, se
vede că este un om bun, inimos. Trebuie să-l ascultăm! Vom avea o viaţă
frumoasă și bogată” - nu dădeau bine,
provocând supărare și ură nu numai la Moscova. Cine putea fi
încântat de succesul unui român
basarabean, care intenţiona să câştige simpatia şi adeziunea cetăţenilor? N.K.V.D.,
Gestapo, Siguranţa? Sau bolșevicii, național-socialiștii, fasciștii,
britanicii, nord-americanii, sioniștii, finanța internațională?
Evident, ocupația
românească nu a fost o feerie. În urma
exploziei de la 22 octombrie 1941, și-au pierdut viața circa 250 de
soldați și ofițeri români. Tragedia a declanșat o altă tragedie:
represaliile în masă față de populația
evreiască. Istoricul Alexandr Cherkasov, autorul a patru volume despre Odessa
în timpul războiului, le propune șefilor sovietici, care au condus mișcarea de
partizani, să împartă cu ocupanții responsabilitatea pentru moartea a mii de oameni pașnici.
„Evident, fără aprobarea șefilor moscoviți, explozia pe strada Marazlievka n-ar fi avut sens. Ei
intenționau ca prin asemenea acte să înfricoșeze autoritățile române în
teritoriile ocupate. Consecințele unor atare acțiuni asupra existenței civililor
rămași, în mare măsură fără voia lor, în regiunile cucerite de inamic, pare-se
că nu mai preocupa pe nimeni. Nu cred că planificând această acțiune,
comandamentul sovietic nu-și imagina urmările și soarta cetățenilor din
Odessa...”.
La finele lui octombrie 1941, aflându-se la Odessa,
prințesa Alexandrina Cantacuzino i-a sugerat lui Gherman Pântea să trimită un
raport despre represaliile
nejustificate ale
militarilor asupra evreilor, raport pe
care ea l-a prezentat personal conducătorului Statului Român. După examinarea documentului
mareșalul Ion Antonescu a intervenit prompt, efectuând anumite schimbări în
conducerea militară. Însă nu a aprobat
cererea de demisie a primarului general, ordonându-i să-și continue activitatea
ca „ostaș mobilizat pe front”. Astfel a rămas în post, nimerind într-o situaţie
atipică, având de îndeplinit o sarcina
atipică. Și, ca un primar atipic
al unui oraş şi port sovietic atipic, urma să intre în istoria modernă a omeniei românești.
Incredibil, însă administrația civilă
română a reuşit. În zilele noastre, în linişte şi pace, unii primari se împotmolesc
la prima zăpadă sau ploaie torenţială.
La 24 ianuarie 1944, Guvernământul Transnistriei a fost desființat. Se apropia frontul. Conducerea a fost
preluată de „Comandamentul militar dintre Bug și Nistru”. Primarul Odesei și-a prezentat imediat
demisia dar guvernatorul militar i-a respins cererea: „Mareșalul Antonescu crede că Odesa nu merge fără Gherman Pântea, mai cu seamă
acum, când noi trebuie să plecăm de aici”. Peste trei luni, duminică, 19 martie 1944, Gherman Pântea urma
să abandoneze Odesa într-un mod cât mai discret posibil. Dar, inopinat, au
venit la primărie delegați de la diferite întreprinderi și instituții
rugându-l să treacă pe la ei ca să-și i-a rămas bun. Nu putea și
nu avea dreptul să refuze amabilitatea acelor oameni, care i-au fost
colaboratori timp de doi ani și jumătate în cea mai perfectă înțelegere.
Angajații se adunaseră cu miile în
curțile respectivelor instituții. Luând cuvântul i-au mulțumit pentru modul cum
s-a comportat și pentru ajutorul
acordat.
În momentul când își lua rămas bun de la lucrătorii uzinei electrice, a venit o
delegație de studenți și profesori
universitari și l-au rugat insistent să meargă să-și i-a rămas bun și de
la ei, mai cu seamă, că Universitatea era în drumul său de înapoiere. Acceptând
invitația, a ajuns și la Universitate, unde a găsit mii de studenți și profesori adunați în marea aulă. Au luat cuvântul profesorii și studenții. I-au mulțumit
călduros pentru că le-a înființat cămine,
le-a creat cantine și i-a ajutat
în toate momentele grele pentru ei, adăugând
că orice s-ar întâmpla, ei niciodată
nu vor uita grija părintească ce le-a purtat-o cât a condus Odesa. Emoționat profund de sentimentele manifestate, a mulțumit
acelei elite intelectuale și, momentan, a fost ridicat pe brațe de studenți, în
uralele entuziaste ale mulțimii. L-au condus până în stradă la mașina lui, pe care studentele au acoperit-o cu
flori.
La 10 aprilie
1944, Armata Roșie s-a întors la Odesa.
După această dată orice vorbă de bine despre administrația română în Transnistria 1941-1944 era pasibilă de
pedeapsă. Academicianul Victor Faitelberg-Blank și scriitorul Vladimir
Gridin în cartea „Crochiuri din viața
Odesei” descriu, în acest sens, un episod interesant din perioada postbelică:
„Şi în timpul unui chefuleţ ordinar cu ocazia Revelionului, când el [Gheorghii Iurkevici] a nimerit în
societatea băieţilor proaspeţi, a
aşa numiţilor estici, care nu s-au aflat sub ocupaţie, aceştia
într-adevăr l-au scos din sărite. Cică, la un toast obişnuit, nu a mai putut
suporta reproşurile acelor băieţi că a trăit sub români şi a ţipat: „«Dar a
fost măcar o viață adevărată, nu așa, ca acum… Puteți voi oare să înţelegeţi,
prostănaci nenorociţi?» După care l-a
turnat cineva, făcând o plângere că tipul îi «apără pe ocupanţi». Şi, într-un ceas rău, după petrecăreţul indiscret
a venit duba neagră”.
Anatolii Malear în cartea sa „Însemnările unui
locuitor al Odesei” relatează: „Odată cu revenirea trupelor sovietice, practic
toți oamenii maturi rămași în oraș au fost chemați la cabinetul anchetatorilor
«SMERŞ», pentru a lămuri relațiile lor cu ocupanții. Şi, o bună jumătate din numărul celor interogați, au
părăsit instituția sub escortă. Din cei 250 de mii de locuitori, care la 10
aprilie 1944 și-au întâlnit eliberatorii, către data de 1 ianuarie
1945 mai rămăseseră în Odesa circa 160 de mii. Dar pentru autoritățile
sovietice scăderea populației trecea neobservată căci repartizau casele
foștilor «acoliți ai românilor», unor
locuitori ai Odesei întorși din refugiu, precum și celor aduși din regiunile
estice ale U.R.S.S., pentru a restabili ceea ce au distrus ocupanții. În
perioada postbelică, locuitorii Odesei care au fost sub ocupație, de teama «organelor competente», evitau să
vorbească despre aceasta. Până și în prezent pentru majoritatea dintre ei
Ziua eliberării Odesei de sub ocupația româno-germană rămâne o sărbătoare cu
lacrimi în ochi”.
Știu prea bine, istoria nu se face cu dacă. Însă, dacă
bolșevismul nu ar fi însuflețit o bună parte dintre evrei, dacă nu prolifera
antisemitismul lui Hitler, dacă n-ar fi
fost cumplita explozie, provocată de
enkevedişti, după care au urmat represaliile nejustificate și evacuarea evreilor din Odesa... Astăzi am fi discutat senin despre eliberarea
Transnistriei, în 1941, de sub regimul
lui Stalin și despre fenomenul Gherman Pântea, legendarul primar general al Odesei (1941-1944)... Acum,
îmi vine în minte întâlnirea cu un grup de businessmeni din Odesa. Era la
începutul lui 1991 și căutau la Chișinău parteneri de afaceri cu extensii peste
Prut. La despărțire mi-au spus: „Lumea vorbește că premierul Druc e pentru unirea cu România. Și
noi, la Odesa, am deveni unioniști dacă România ar fi ca Austria”... La
ora actuală, ca să înțelegem tradiționala și fluctuanta stare de spirit a
multor locuitori ai Odesei, ar fi
suficient să vizionăm pe
YouTube „Adresările mătușii Țilea
Zingelshuher către Putin și Poroșenko”.
În 2011, după alegerile locale din Ucraina, mass-media
din Odessa comenta ironic: „Primarul nou ales, în conferința sa de presă, a
menționat că moștenirea lăsată de fostul edil al orașului reprezintă un
adevărat coșmar. Reparația primăriei s-a făcut de mântuială. Noul edil
consideră că pe timpul românilor se lucra mai bine: la plecarea ocupanților
edificiul primăriei era într-o stare mai bună, decât după Gurviț,
predecesorul său. Așa că nu-i rămâne
decât să-l invidieze pe cel care, în '44, prelua gospodăria Odessei de la
Gherman Pântea, primarul numit în post de ocupanții români!”.
Iată și câteva comentarii ale
cititorilor la această temă, traduse din limba rusă:
„N-ar fi rău ca funcționărașii noștri să preia experiența de la administrația Odesei din timpul ocupației române. Că de la
cea de astăzi n-ai ce învăța. Mi-a plăcut în special cum românii au pedepsit
un cinovnic șpăgar. Chiar că-i un exemplu de luptă eficientă contra
corupției…”;
„Păi, n-aveți de cât să-i recomandați actualului
primar al orașului-erou Odesa, Alexei Alekseevici Kostușev, pentru care am
votat la ultimele alegeri, să se ocupe serios de studierea experienței pozitive
a ocupanților români. Să nu uitați: propunerea să fie prezentată primarului
conform uzanțelor, cu nume și prenume, adresă, telefon. Căci, din cauza unor
anonimi ca voi, atâția oameni cumsecade
au avut de suferit și încă mai suferă!”;
„Nu elogiem
ocupanții. Spuneam de experiența pozitivă în refacerea orașului, nimic altceva.
Dacă la voi, la Odesa, în această privință stați bine, nu ne rămâne decât să ne
bucurăm împreună”;
„La Odesa au
venit la putere cei aleși de niște delincvenți, care urăsc Ucraina, și nici nu
ascund acest lucru. Aceștia au trădat
Odesa și au dat–o ca s-o sfâșie
veneticii de astăzi. Ei se deosebesc de români prin faptul că pradă fără să
creeze ceva. S-a zis cu orașul nostru. Nici românii nu au putut să-i facă atâta
rău. Așa că voi, care ia-ți adus pe actualii ocupanți, nu-i mai judecați pe cei
care au salutat administrația română a Odessei”[5].
În acest context, militez pentru reabilitarea României
acuzată de atacarea
Uniunii Sovietice. Am în vedere repararea unei nedreptăți
istorice, care presupune: colectarea riguroasă de probe, documente și
fapte, pentru un proces istoric simbolic echitabil în numele tuturor
basarabenilor, nord-bucovinenilor și herţenilor, indiferent de etnie, care au
suferit din cauza stalinismului și nazismului; rejudecarea dosarului
„Transnistria 1941-1944" și a
dosarului „Basarabia și Nordul Bucovinei, 1944-20...”; acceptarea
adevărului mărturisit de către evreii basarabeni, bucovineni și herțeni;
absolvirea românilor condamnați pentru
lupta contra comunismului.
Merită reabilitat guvernatorul Transnistriei,
profesorul Gheorghe Alexianu, achitat de tribunalul de la Odessa și executat în
propria lui țară. Gherman Pântea, merită tratat la fel ca Traian Popovici,
primarul orașului Cernăuți, și trecut la
Cei drepți între popoare. Indiscutabil, acești
români și-au demonstrat plenar probitatea morală. Iar Ion Antonescu,
conducătorul de atunci al României, să fie rejudecat și reabilitat ca erou
național în baza principiilor acceptate de sioniști, atunci când se referă la eroul lor național
Menahem Begin, prim ministrul Israelului. Personal, mi-aș dori o monografie și
un film care să elucideze două fenomene istorice: „Gheorghe Alexianu -
guvernatorul civil al Transnistriei” și „Gherman Pântea - primar general al
Odessei”.
Concluzia principală, axată pe documente, mărturii
și lucrări din diverse domenii de cercetare și creație: Perioada 1917-1941
reprezintă cea mai tragică pagină din istoria Transnistriei și Odesei - epoca ocupației bolșevice. Iar anii 1941-1944 au însemnat eliberarea de către români și revenirea la un status quo de dinaintea
puciului bolșevic, din octombrie 1917.
Este imperios necesară valorificarea, fără idei
preconcepute, a tuturor surselor
istoriografice, a documentelor, inclusiv
a celor germane, rusești, ucrainene,
evreiești.
Frustrările
unor segmente ale populației și elogierea trecutului sovietic rămân o temă actuală de cercetare.
Ar fi rezonabil
și benefic să ne „vaccinăm” cu toții pentru a evita epidemiile de
nostalgie rusească, ucraineană,
moldovenească, transnistreană și care or mai fi.
------------------------------------------------
[5]„Таймер”, „Одесса. Комментарии”;
www.comments.ua 21-04-2011.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu