Mircea Dorin Istrate - Veri cu gust de rai ceresc

 

Poezii pentru smbăta seara

Mircea Dorin Istrate

 

 

~*~

 

Veri cu gust de rai ceresc

 

De ce-mi aduci mereu aminte,

tu preafrumoasă, lungă vară,

De ce a fost cândva, odată,

iubire pentru-ntâia oară?

Când ochi albastri întâlnit-am,

la mugurașul cel de fată,

Ce-am puso-n gându-mi și în suflet,

s-o port cu mine viața toată.

 

A fost, cum n-a mai fost de-atuncea,

un vis cuprins de-nfiorare,

Când noi, pierduți în fâstâlceală,

topitu-ne-am în sărutare,

Și-apoi, în mutele cuvinte,

ne-am spus ce nici știam a spune

Atuncea când în cele vremuri,

trăiam clipite mari, nebune.

 

În jurul nost’ era doar soare

și așteptată zi să vină,

Iar nopțile neadormite

erau clipăta cea divină,

Când visul ne purta prin raiul

cerescului nemărginit,

Ce-atunci credeam că viața-ntreagă,

ne-o trece toată-ntr-un iubit.

*

Pe vremea ceea neuitată,

las picuri grei de lăcrimare,

Mă-ntoarcă-n noțilele de-acuma,

în clipa făr’ asemănare,

Ce fost-au pentru veri într-una,

un rai vrăjit, dumnezeiesc,

Ce-acum îmi este gând de taină,

cu care-n nopți, mă îndulcesc.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Ultimul lăutar

 

Tu, ce rămas-ai cel din urmă din tagma ta de lăutari,

Mai vino-n serile cu lună, și-ți dau ca plată trii crețari,

De ni-i cânta cu-a ta vioară, cea doină plânsă-n lăcrimare

Să pui în noi tristeți și jale, dumnezeiască-n fiorare,

Și-apoie, până-n miez de noapte, la crâșma ceea afumată,

Ne cântă tot ce știi mai bine, din ce cântat-ai tu odată.

 

Că tu de pleci din astă lume, îi duce-n neagra cea uitare

În al tău gând și-a ta simțire bătrâne cântece cu care,

Înveselit-ai ani la rândul, la nunți botezuri, cumetrii

Cu glasul tău spășit și gângav, cântări de joc și bucurii

Și-n seri cu ploi din lunga toamnă și-n iernuri încă troienite,

Tu alinalu-le-ai cu cânt-ți,  atâtea suflete rănite.

 

Iar când te-om pune la hodină în țintirimul de pe deal,

Atuncea o să iei cu tine durerea mândrului Ardeal,

În cântece de joc, în hore, în scurte clipe-mbucurate

De la bătrânii tăi știute, ce noi pierdutu-le-am pe toate,

Că tu ai fost pe astă lume icoana sufletelor noastre,

Iar  când ti-i ridica  la ceruri, vei fii o astră, între astre.

 

Eu, fii pe pace, că-ți voi pune, când vin în satul meu cel care

Ținutu-m-a  în al său suflet, un fir de sfântă lumânare,

Și-n fumul ei, ’nălțat la ceruri, cu-n tril de păsări înfrățit,

Vei fi bătrâne lăutare, de al meu suflet, încinstit.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Pe unde ești iubire, adu-ți dară aminte

 

Iubito, mai ții aminte, că-n vara cea fierbinte,

Cu  zile alungite și-un vânt bătând ușor,

Ne strecuram cu grijă sub poală de pădure

Că ne-mbia răcoarea și îndulcita mure

 

Și-acolo, cu a ta voie, pe-un pat de cimbrișor

Pe brațul meu te pus-am pe-o brazdă de mohor

Că sărutări o mie dorea gura-ți fierbinte,

Iar tu, topită toată, mi le-nturnai cuminte.

 

Și când erai o umbră c-a mea, pe pat de floare,

Când gândurile noastre doreau să se-nfioare,

A noastre simțuri toate erau ca-n rai divin,

Un vis dedat plăcerii, plătit cu dor și chin.

 

Rămasu-i-a pădurii păstreze taina noastră

Și nopților cu lună, pe-ntinderea lor vastă,

Iar nouă, sfântă clipă din timpul nesfărșit

Ce-a fost, a câta oară, un dulce pătimit.

*

Și-acum e-o caldă vară, ca-n ceea tinerețe,

Pădurea, cu-a ei poală și-acum îmi dă binețe,

Dar nu-s mai ca atuncea, în vremea depărtată

Doi tineri într-o vară atuncea așteptată,

 

Să cate cea răcoare la umbra de pădure,

Să se-ndulcească încă cu rugul cel de mure,

Cu buze doritoare de sărutări fierbinți,

Cu ce-a mai fost atuncea, când marile dorinți,

Cu simțuri arzătoare, cătau înfiorate

Umbrare în pădurea, ce tăinuite-s toate.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Cronicarii vremilor trecute

 

Închis-am peste satul meu, ceaslovul vremilor trecute,

Ea-i sfînta cronica bătrână a vremilor de-acum trecute

Cu  neamul ce-i cuprins în dânsul, cel ce-a avut în el virtute,

Și dorul nesecat de viață, de însfințita libertate,

De muncă pentru sfânta gură și pentru veșnica dreptate.

 

În filele-i îngălbenite, ei, moșii mei mi-s cronicarii

La vremile de ei trăite, la toate fostu-mi-au zidarii,

Și făcători de obiceiuri, de datini încă, sărbători,

Înscrise-n călindarul vieții, vecie fie-n viitor.

 

Ei, rânduit-au ce se face la mort, la nuntă, la născare,

Când îmi începe arătura, săpatul și vremea e de secerare,

Când vine turma spre iernare, la nunți în iernuri, cât îi darul,

Cum se plărește popa nostru, țârcovnicul și clopotarul.

 

Și-apoi când joc în an se face, cât se tocmesc pe cea sâmbrie

Băndașii ce-s din satul nostru, la bal, la nunți, la cumetrie,

Când fi-va zi de târg de țară și sărbători de peste an,

Când mi se curăță pășunea, ciurdarul cât primește-n an.

 

Și câte altele mai încă, orânduială bună fie

La bal, la nunți, la-ngropăciune, juvăt pe sat cine-o să-mi fie,

Pândar la vie-n lunga toamnă, ales de toți ca om cinstit,

Pe cine oare să mi-l pună, nu-i iasă vorbe și hulit.

 

Ei dat-au numele la toate, la dealuri, câmpuri și pășune,

Fântâni în câmp pe un’ s-or face, cât lemn se taie din  pădure,

Cine o fi primar, morarul, și-ncă bătrânul înțelept,

Ce-o judeca pricini la oameni și-o da pedepse după drept.

*

Așa era în vremi trecute, orânduitul într-un sat,

Respectul care-i se cuvine, la om sărac și la bogat,

Așa că mers-au ca pe roate, mai toate cele cumpănite,

Din vremi în vremi mereu lăsate, să fie ținere de minte.

 

Acum, e haos cât cuprinde, de lege nimeni n-are teamă

Se-njură, fură fiecare că n-are tată, n-are mamă,

Nu-i mai respec, smerit, iertare, nu-i drag  de nean, de sfânta țară,

De muncă încă niciatâta, că nimănui nu-i este dragă.

 

Murit-a satul, care-odată, cezut-am că îmi e vecie,

Acum e frate cu păcatul, ajuns în cruntă sărăcie,

Uitat-a datini, obiceiuri și nu mai are-n el credință,

Se zbate de o lungă vreme în griji, necazuri, neputință.

*

Așa-i când ai uitat trecutul și pe-nțeleții moșii tăi,

Ce au trăit în greul muncii, în anii tulburi, lungi și răi,

Dar și-au iubit ca nimeni alții, moșia, neamul, astă țară,

Și-aici au stat sub umbra crucii, știind c-așa nu or să piară.

 

Voi azi, nebunilor, îmi vindeți pe doi crețari sfânta moșie,

Cu moși-n ea și cu istorii ce-au fost cândva, jertfelnicie,

De-ceea viața ce o duceți îmi e de-acum blestemul lor,

Că ați uitat de ei o clipă și-acum de ei nu vi-i mai dor.

 

Voi,  ați uitat trăirea sfântă de Paști, de Sărbători, Crăciun,

Nu mai aveți în voi respectul, ce trebe dat la omul bun,

Nici vorbă nu-i de-o șezătoare, de-o clacă-ntr-u-ajutorare,

Respect n-aveți de morții voștri, ce veșnicesc în cea uitare.

 

Ce-o fi cu noi, cu satul nostru, mi-e frică să gândesc și-a spune,

Acuma când trăim cu toții, în aste vremi ce mi-s nebune,

De nu ne-ntoarcem la ce fost-a, orânduiala între noi,

El, satul nostru va a junge, un sat cu oameni triști și goi.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Trăirile din dulcile-amintiri

 

Mai pentru tot ce-a fost și n-o mai fi să fie,

Închin acelei vremi o poezie,

Să preamăresc cel timp al tinereții

Când datu-am din plin clipitei vieții,

Frumosul și-adevărul preacurat

Ce gust de rai avea-ntr-un sărutat,

Și când robit de ochii cei albaștri,

Zburam visând prin cerul plin de aștri.

 

Ce vremi au fost atunci, nici n-am cuvinte

Să le rostesc în gându-mi și în minte,

Iar când le scot din tainiță de gând

Și-n picurate lacrimi le sărut pe rând,

Mă înfior, că cele dulcile iubiri

Cu gust dumnezeiesc de amintiri,

Mereu au fost aunci adevărate,

De noi dorite, sincere, curate.

*

Îți las Mărite, tot ce am pe lume

De vrei ‘napoi în timpul cel mă pune,

Și-acol’mă uită Doamne lungi vecii

Cu fata cea pe care Tu mi-o știi.

Nicicând  în lumea asta nu mă-ntoarce,

Că n-o să am pe-aicea ce a face,

Așa că fă-mă clipă de vecie

Și-n ea mă ține timpuri ce-or să vie.

**

Eu știu că poți, dar vrei să-mi duc ursita

Aici în lumea mea, unde ispita

Mă-mbie-n orice clipă cu păcate,

Să mă-ndulcesc cu ele cât se poate,

Ca Tu să vezi de-au fost adevărate

Trăirile din vremuri neuitate,

Ce azi în taină încă-s picurate

Cu-a mele lacrimi calede-nfiorate.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Păcatul cel fără de vină

 

Cu pas ușor, parcă plutind,

Îmi calci cărarea înflorită,

Rugi de iertare-n gând rostind,

Că vrei să fii din nou iubită.

 

Să simți cum vine-nfiorarea

Clipitei cele așteptată,

Să-mi arzi, cum arde lumânarea

În dor și-n vis, până se gată.

 

Să fii, cum îți dorești într-una,

O noapte-n raiul cel divin,

De lumea rea ne-ascundă luna,

Să fim doar dor nebun și chin.

 

Să se-mplinească iar păcatul

Ce ne-ndulcește mai mereu,

Ne ierte de va vrea-Mpăratul,

De nu, ne de-a ce e mai greu,

 

Dar numai lasă-ne plăcerea

De-a mai greși din când în când,

C-așa-i a simțurilor vrerea

De-ademeni păcatul sfânt.

*

Când zorii zilei se revarsă

Și roua scânteie-n cărare,

Iubita mea, cu buze arse,

Și-n gând cerșind la cer iertare,

 

Înveșmântată în lumină

Te duci ca visul împlinit,

În amintirea fără vină,

Ce viața asta ne-a-ndulcit.

 

Mirea Dorin Istrate

***

 

 

 

Dor de casă

 

Cât încă ți-e mai dor de casă,

De-ai tăi părinți ce-acum sunt sfinți,

Cât încă dorului îi pasă

C-an ruga ta să mi-i alinți,

 

Vei fi mereu la tine-acasă

Împreunat cu-ai tăi părinți,

Cu neamul care nu te lasă

A tale simțuri, să le minți.

 

Cât încă îi mai ține minte

Pe-ai tăi vecini, pe cunoscuți,

Ori  șipotul curgând cuminte

Cum vara îmi umblai desculț,

 

De cum miroase-o lăcrămioară,

O viorea în primăveri,

Ghergina toamnei într-o seară,

Grădina plină ochi de meri,

 

O pară ce s-a copt în soare,

Cea mură, zmeura  dulcie,

Ori o frăguță pe cărare,

Melinu-n țintimir ce-l știe,

 

Sarmua sfântă de Crăciun,

De Paști gălbiul cozonac,

Slănina și cârnațul bun

Și aburindu-l cel colac,

 

Călduțul late muls în seară,

Cea pâine scoasă din cuptor,

Salcâmu-n floare-n primăvară,

Și-ncă de stână-ți este dor,

 

Vei fi mereu la tine-acasă,

Cu toți ai tăi jur- împrejur,

Nicicând uitareau te lasă,

Să fii pe astă lume...singur.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Împlacabilul destin

 

De câte toate mi-s pe lume, incendii, molime, războaie,

Mii de necazuri îndurate și-ncă păcate îndulci, o droaie,

Și multă ură blestemată între copii, nepoți, părinți,

Uitarea de credința sfântă și ne-nchinarea către sfinți,

 

Și setea ceea de avere, de nesfârșitele păcate,

Ce învrăjbește de acuma în neam chiar fratele cu frate,

Doar ca s-avem mai mult ca alții adunătură de avere,

Mărire multă-ngloriată, supremă fală și putere,

 

*

Mai toate când îmi pleci din lume

Aici le lași, de-s rele, bune,

Nimica n-o să duci cu tine

În cea vecie, care vine,

Sărac pleca-vei,

În suspine,

Și eu și tu

Și toți

Ca

Tine.

Apoi vei trece în uitare,

Și-n lunga vreme ce-o să vină,

Ti-i face iarăși bruș de tină,

Și eu și tu

Și

Fiecare.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Păgânu-mi vis

 

Te-aștept într-o seară de vară

Cu dor și-n speranțe să-mi vii,

Din timpul trecut, în cea gară,

Pe care doar tu o mai știi.

 

Te-oi strânge în brațe mele

Cu dorul de-o viață nestins,

Și picuri de lacrime grele

Pleca-vor din gându-mi aprins.

 

Ne-om spune-n cuvintele mute

Mai tot ce rămas-a nespus,

Din vremi ce-s de-acuma trecute

Și care nicicând nu le-am spus.

 

Apoi, pe cărarea-nierbată

Ne-am duce la locul de taină,

Nu da-vom la nimeni socoată,

N-om cere la nimeni pomană.

 

Și câte flămânda mea gură

Săruturi ți-o da pe ascuns,

În rugi câte sunt în Scripură

Voi cere iertări, în de-ajuns.

*

Când noaptea se cerne pe lume,

Căzuți de acum în păcate,

Vom arde-n clipite nebune

Dorințele noastre visate.

 

Rămâie cea noapte vecie,

Oprească-se timpul în loc,

Și-acolo de-apururi ne fie,

Cuibar, sub o stea de noroc.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Inimă de văduvioară

 

Inima de văduvioară,

Întristată-i și-i ușoară

Doritoare-i de plăcere

Precum sufletul îi cere.

 

Tu, s-o saturi, fă-ți pomană

Și-oblojește-i a ei rană

Cu ce crezi că mi se cere

Nu mai sufere-n tăcere,

Că la buna asta faptă

Cerul îți va da răsplată

Să-i fii doctor la-ei boală,

Treabă multă, grea, nasoală.

*

Inima de văduvioară,

Te răsfață, te-nfioară,

Te înmoaie, te topește,

Te sluțește, pe slăbește

Și din om neom te face

Dacă n-ai să-i dai tu pace,

Dar, cea inimă-i dulcie,

Ca ea alta, n-o să-mi fie.

 

Bună-i Doamne să o ai

Tain-ascunsă, fără grai,

Numai bună de iubit,

Clipe lungi, de îndulcit.

**

Ieri, văzut-am în piață

Văduvioară numai viață,

Ce mi-a zis, că e-n durere

Și că inima îi cere.......

***

Eu vă las, că am o treabă,

La o văduvioară slabă

De atâta suferință,

Să-i fiu leac, de trebuință...

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Din tot ce-a fost, rămâne scrumul

 

Cu păr de foc, cu ochi ca mura,

Mlădie ca o trestioară,

Privirea ta mă înfioară

Și vii dorințe mă îndeamnă,

(Deși morala mă condamnă)

În brațe să te strâng cucoană,

Ca să-ți sărut cu patimi gura

 

Ce tot mi-ai dat-o, într-o vară.

*

Atunci eram, îmi știi prea bine,

Doi tineri care se iubeau

Și-a lor dorințe se cereau

Cât mai de grabă împlinite,

Ca-n arderea de-atunci, fierbinte,

Să-mi simtă gustul de divin,

De amăreală de pelin,

Când clipele prea mult lungite

 

Mai mult de-un ceas, ne despărțeau.

*

Cât vis a fost, câtă trăire,

Cât patos, ardere, sublim

În cupa noastră cu preaplin,

Și câte toate jurăminte

Le-am spus ne steie înainte,

Numai noi doi de-acuma știm.

Apoi te-ai dus, pe-a ta cărare

Și te-am piedut în depărtare

Înlăcrimata mea iubire ,

 

Cu gust de rai, dumnezeire.

*

Când după ani trecuți ca fumul

Ai revenit, de-acum o altă,

Mai răpitoare, mai șarmantă,

Și-n jurul tău bărbați cu carul

Mai toți râvneau în taină darul

Precum flămânzii lupii în haită,

Știind că lumea lor se gată,

 

Iar tu-ai ales din toți, pe unul.

*

N-am fost acela eu, nebunul

Pe care tu, distinsă doamnă

L-ai dat atunci, în miez de toamnă

Uitării, pentr-o lungă vereme

Fără regrete și-a te teme,

Că-n a lui suflet preacurat

Te-a pus icoană de-nchinat

 

Și ce-a rămas din toate? Scrumul.

*

Acum, când ne-ntâlnim vre-odată

Și-n ochi o clipă ne privim,

Trecute vremi ne reamintim,

Ce trec grăbite, toate-n pripă.

 

O, cum aș vrea, măcar o clipă

Din timpul tău ce-l faci risipă

Să mi te țin îmbrățișată,

Să-ți dau săruturi, ca odată

Când fost-a lumea noastră toată

Un colț de rai, cu gust de sfânt

În cer, pe ape și pământ

Și-acum uitată-i, frunză-n vânt,

Taină-ntr-un suflet lăcrimând,

 

Nestinsă dragoste, arzând.

*

Uita-s-or toate, că uitarea

E leacul timpului trecut,

Ce tot o ia de la-nceput,

Lăsând în urma ei parfum

De vechi dulceți pierdute-n fum,

Ce-au luminat ca lunarea

Și care va primi iertarea

Vieții, ce-i la cap de drum,

 

Și-apoi îmi fi-va totul, scrum.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Parcă miroase iar a toamnă,

Parcă se duce astă vară,

Un an mai punem în curând,

Pe chip, pe lacrima din gând,

Și-n cartea vieții adunând

Noi amintiri, de-acum cu care

Ne-apropiem, de cea …plecare.

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

&&&