Alesandru Duţu - Din cronica pregătirii evenimentelor de la 23 august 1944 (1)

 

Din cronica pregătirii evenimentelor de la 23 august 1944 (1)

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

15 August 2024

 

Iniţial, atât reprezentanţii „opoziţiei” (în special Iuliu Maniu), cât şi cei ai guvernului (Mihai Antonescu, cu precădere, dar şi Ion Antonescu), au desfăşurat acţiuni diplomatice de sondare a posibilităţilor de ieşire a ţării din război, fără a se lua în calcul înlăturarea şefului Guvernului şi Conducător al Statului.

 

Când războiul a ajuns din nou pe teritoriul naţional (în primăvara anului 1944), reprezentanţii „opoziţiei” au început să discute (cu acordul Regelui Mihai I) despre scoaterea ţării din război, inclusiv prin înlăturarea mareşalului Ion Antonescu, ajungându-se la evenimentele de la 23 august 1944.

 

Pregătită din timp de regele Mihai I şi de Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional-Ţărănesc, cu precădere, apoi de conducerile partidelor care constituiseră, în iunie 1944, Blocul Partidelor Democrate (Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român), lovitura de stat a beneficiat şi de concursul unor cadre de conducere ale armatei, generali şi ofiţeri, inclusiv comandanţi de mari unităţi aflaţi pe front.

 

„Maniu face socoteala ofiţerilor superiori cu care s-a luat legătura şi pe care contează pentru acţiunea conspirativă de răsturnare a guvernului şi de încheiere a armistiţiului prin aplicarea soluţiei a doua, in extremis. Sunt enumeraţi generalii activi: C. Sănătescu, M. Racoviţă, Constantin Niculescu, I. Creţulescu, I. Şteflea, Iosif Teodorescu, C. Anton şi generalii de rezervă Aurel Aldea, Constantinescu Klaps, Vasile Barbu, G. Negrei, Dan Zaharia, I. Zorzor, Vasile Oituz, I. Stoica, precum şi coloneii G. Stoika, G. Mocanu, I. Anton, T. Ştefănescu, T. Mihăilescu, G. Lupu, V. Demetrescu. Mai intră în discuţie «devotaţii regelui», cu care Maniu nu a luat contact direct: Gh. Mihail, V. Dombrovsi, C. Vasiliu-Răşcanu. Maniu este de părere că o acţiune iniţiată de rege are şansa de a fi urmată, cu foate puţine excepţii, de tot corpul ofiţeresc din ţară şi de pe front” - consemna Corneliu Coposu în „Jurnal”, la 28 iulie 1944. Aşteptările/speranţele liderului naţional-ţărănist aveau să fie depăşite de evenimente, în apărarea mareşalului nemanifestându-se public, după ce a fost arestat, nici măcar apropiaţii săi.

 

Cronologic, evenimentele s-au derulat astfel:

 

1 ianuarie 1943. Răspunzând urărilor de Anul Nou prezentate de decanul corpului diplomatic în România, nunţiul apostolic Andrea Cassulo, regele Mihai I a afirmat: „Ne-aţi împărtăşit, Excelenţă, speranţa într-un an mai bun, într-un an care ne-ar aduce sfârşitul acestui război fără precedent în istorie, care pustieşte omenirea şi ameninţă cu prăbuşirea valorilor morale şi materiale. Unesc urările mele celor exprimate de Excelenţa Voastră şi ţin s-o asigur că niciodată o dorinţă n-a fost mai vie decât aceea ce o am de a vedea din nou pacea şi armonia revenind printre oameni. Ar fi într-adevăr un an fericit dacă ne-ar putea aduce această binefacere, la care aspiră toate popoarele: o pace inspirată din credinţă în Dumnezeu, o pace întemeiată pe justiţie, libertate şi concordie”.

 

Discursul pacifist al suveranului nu a fost pe placul germanilor, Manfred von Killinger cerând explicaţii şi întrebând dacă guvernul român avea de gând să înceteze lupta.

 

În replică la declaraţia regelui din 1 ianuarie, Ion Antonescu a precizat, la 7 ianuarie, când a răspuns la felicitărilor guvernului, cu prilejul zilei sale onomastice: „Să fiţi siguri că nu voi înceta lupta decât atunci când se va trece peste trupul meu. Soldatul român va lupta până la ultimele lui puteri ca să apere graniţele şi să le aşeze acolo unde cere dreptatea”.

 

Mareşalul a început să ia în calcul şi alte variante, în toamna anului 1943, când l-a numit (1 sepembrie) pe Alexandru Cretzianu ministrul plenipotenţiar în Turcia şi pe Frederic Nanu ministru plenipotenţiar în Suedia, cu recomandarea de a întreţine relaţii ,,discrete” cu reprezentanţii Aliaţilor şi de a îşi atrage simpatia acestora pentru România în cazul unei eventuale desprinderi de Axă, şi când a făcut cunoscut (prin colonelul Traian Teodorescu, atașatul militar român la Ankara) generalului A.C. Arnold, atașatul militar britanic în Turcia, un mesaj secret în care se sublinia că „românii nu doresc ca rușii să ocupe România” şi se aprecia că guvernul de la Bucureşti era gata „să coopereze cu orice forță anglo-americană care intră în Balcani (înaintea rușilor)”, punând la dispoziţia acesteia următoarele resurse („42 vagoane de aur, 22 vagoane de bani-hârtie, 400 vagoane de grâu, 300 vagoane de porumb, 22 divizii complet echipate...”).

 

Între timp şi „opoziţia” şi-a intensificat contactele cu reprezentanţii Aliaţilor, la 31 octombrie 1943, George Duca, consilier la Legaţia română de la Stockholm, dar care acţiona în numele lui Iuliu Maniu, informând Legaţia britanică (printr-o cunoştinţă suedeză) despre faptul că unii membri ai guvernului român ştiau că „agenţi ai opoziţiei române se aflau în legătură cu reprezentanţi britanici şi americani din străinătate, în special la Lisabona”, că regele Mihai I colabora, în acest sens, cu liderii opoziţiei şi cu unii ofiţeri superiori şi că „o formă a planurilor pentru cooperare a politică şi militară cu Aliaţii” urma să fie trimisă „nu peste mult timp, prin Ankara, de îndată ce Londra şi Washingtonul vor fi în măsură să asigure pe rege că un asemenea plan ar fi luat în considerare prompt şi în mod serios”.

 

În aceeaşi lună, V. Caranfil, viceconsul român la Istanbul, informa şi el Special Operations Executive (S.O.E.) despre planul unor militari români (doi generali, un colonel comandant de regiment din Bucureşti şi alţi ofiţeri superiori) care dorea ,,să-l îndepărteze pe mareşalul Antonescu printr-o lovitură de stat organizată în numele regelui”, data şi planul de acţiune urmând a fi stabilite „sub îndrumarea” britanicilor, care trebuiau să trimită o forţă militară „simbolică” de 1.000-2.000 de paraşutişti.

 

În baza înţelegerii anterioare cu sovieticii, la indicaţia guvernului de la Londra, Achibald Clark Kerr, ambasadorul britanic la Moscova, l-a informat (la 8 februarie 1944, în scris), pe V.G. Dekanozov, adjunctul Comisarului Poporului pentru Afaceri Străine, despre informaţia primită la 31 octombrie 1943 de la George Duca, din scrisoare rezultând că preconizata lovitură de stat din România era organizată de „doi generali, unul comandantul unui corp de armată, iar celălalt un comandant de divizie, care pretinde că se bucură de încrederea unui grup de ofiţeri, care sunt gata oricând să-i execute ordinele”, că „mişcarea” ar avea la dispoziţie „cam 500.000 de oameni”, că respectivii generali „aşteaptă cu nerăbdare ca o echipă britanică de dimensiuni simbolice - 1.000-2.000 de paraşutişti - sub comanda unui ofiţer de rang superior să fie trimisă pe frontul de Est, în situaţia în care generalii vor da semnalul pentru declanşarea loviturii de stat şi vor asigura capitularea necondiţionată a armatei române în faţa Înaltului Comandament sovietic şi a ofiţerului britanic, ca reprezentant al Puterilor Aliate”, că regele Mihai I era „la curent cu organizarea unei acţiuni secrete în numele său”.

 

Ambasadorul britanic mai făcea cunoscut că în opinia guvernului de la Londra, un asemena plan „nu prea prevesteşte vreun succes”, mai ales că „schema pare să ignore şi reacţia nemţilor la lovitura de stat şi posibilitatea unei contraacţiuni în replică a mareşalului Antonescu şi a forţelor loiale acestuia”.

 

În finalul scrisorii, Achibald Clark Kerr, preciza că guvernul britanic „ar fi încântat să afle punctul de vedere al guvernului sovietic, dacă este sau nu cazul să se întreprindă vreo acţiune şi care ar fi aceasta” şi că până la primirea răspunsului „autorităţile britanice nu vor întreprinde nimic în acest sens”.