duminică, 21 iunie 2026
Ioan Miclău-Gepianu - MERELE DE AUR
MERELE DE AUR
( Versiune nouă)
~*~
Lumină, culoare și cânt,
se întruchipară-n Cuvânt –
Izvor cel aduce pe Om
ca să fie:
făclie vieții,
gândire,
iubire,
în final Poezie!
Porni dar Prâslea Voinicul,
să caute merele de-aur;
drum lung călcase cu dor
să afle grădina
Esperidelor,
legendarelor zâne;
alături veni Ispirescu
Scriindu-i Povestea!
Veniră titanii, Atlas
cu globul pe umerii tari –
Hercule, Pontarii,
Bucegi-Apusenii,
cu toții
ca frați,
deschiseră calea
prin tineri Carpați!
Vestitele mere de aur,
fost-au găsite,
la toți dăruite,
celor din deal și din vale;
Oierilor daci de la stâne,
Căci merele
astea-s numite,
și azi:
Cuvintele limbii române!
~*~
Ioan Miclău-Gepianu
Restituire 21/06/2026
sâmbătă, 20 iunie 2026
Mircea Dorin Istrate - Rugă pentru Limba Română
Mircea Dorin Istrate
Poezii pentru sâmbăta seara
~*~
Rugă pentru Limba Română
Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste
Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,
Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană
Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă
Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.
Şi-apoi Doina cu aleanul, şi-apoi Dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul Eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul
Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?
Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,
Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
Mircea Dorin Istrate
***
Hoții raiului de miere
Când eram băietul mamei, cu vre-o alți copii de-o seamă,
Colindam în miez de vară jur-prejur hotarul, crângul,
Malul molcomei Târnave pe de-antregul și de-alungul,
Dâlma, via, Coasta Mare, șerpuita lunga Vale,
Și pomiștea popii toată și afundul de pădure
Nescâpându-ne priviuri fragii dulci și dulcea mure,
Prăduind ca hoți de-o șchioapă, tot ce ne cădea în cale.
Am mâncat coșărci de mere, prune, pere, gulduguțe,
Zmeurișuri cât cuprinde, vișine și-ncă cireșe,
Nuci și struguri de tot felul, acritura de agreșe,
Flori de tei, cartoful dulce, delicioase ciupercuțe,
Cucuruzi fripți pe jăratic, numărați
or fi, cu sacii,
Și-nainte de culcare, lapte muls din țâța vacii.
Și-apoi câte jocuri toate le știam a ni le face
De treceau zilele clipe nebăgându-le în seamă,
Nu cerșeam nimic la nimeni, nu dădeam la nimeni vamă,
Era numai bucurie, lungă liniște și pace,
Apă, soare, fierbințeală, gânduri vagi sub cămănace,
Iară noi, îmbucurații, îngerei cu gust de miere,
Tot furam pe săturate din cel rai, bobi de plăcere.
Azi în sat nu-s copilandri și
nici jocuri ca odată,
Nu-i mai cine să mai fure raiul sfânt, copilăria,
A pierit dulcea speranță, plânsul, râsul, veselia,
Ce au fost minunea lumi, într-o
vreme minunată.
Noi ne ducem, că e vremea, către lumile de sus,
Urma noastră se va șterge n-are cine s-o-nădescă,
Prea bătrân îmi este satul, copilandrii să mai nască,
Iar așa dac-o să mergem, o s-ajungem, la apus.
Mircea Dorin Istrtate
***
Nu fii
tristă
Adormit-ai
iar iubito prinsă-n mreje de uitări
Ca în
clipe îndulcite să-ţi petreci a nopţii cale,
Tot
scoţându-le-n plăcere din fântâna cu visări
Ce
rămâne nesecată în ascunsul minţii tale.
Şi tot
ceri mereu iubito gândul să ţi se-mplinească
Şi să
vină Zburătorul dintr-o margine de lume,
Să
coboare de pe boltă în odaia ta lumească
Şi-un
sărut să simţi pe pleoape şi pe buze cum îţi pune.
Tu,
să-l strângi în calde braţe şi cuprinsă-n fierbinţeală
Să te
laşi de dânsul dusă unde el ţi-o vrea norocul,
Ca să
fii a lui mireasă pestre astrele-n găteală
Ce
să-ţi facă-nchinăciune, însfinţindu-ţi astfel locul.
Prefăcută
în lumină, în rotiri prin universuri
În
vecii de vremi să-ţi treacă tinereţi nemuritoare,
Viul
lumii să te cânte preamărindu-te în versuri
Şi
să-mi fii izvorul vieţii, veşnicită născătoare.
Universuri
fără margini tu le umple cu iubire
Şi
Lactee căi tu fă-le nestemate lumi frumoase,
Rai să
fie toate cele pline de dumnezeire
Şi un
timp fără oprire fă din clipe norocoase.
***
Când te
scoli din somnu-ţi dulce, lenevită şi-n plăcere
De-o să
vezi că eşti în locul unde-aser-ai adormit,
Nu fii
tristă şi-mbufnată, fiindcă-n somnu tău de miere
Fost-am
eu cel Zburătorul, care-n vis, te-a amăgit.
Mircea
Dorin Istrate
***
Acuma, la sfârșit de drum
Simt că mă duc și-n urmă las, mii de tristeți și bucurie,
Pe toate mi le retrăiesc, până când Doamna Coasă o să vie,
Să re-înviu acele timpuri, când satului eram pruncuț,
Vătaf de secetă și ploaie, cânf frîmântam tina desculț,
Când ciobăneam ciopor de gâște și-ncă de tinere mioare,
Prin crângul cel primăvăratic, plin de cuibare și de floare,
Când ne scăldam în pielea goală în valea cea cu rugi de mure,
Când cărăream cu alți de-o seamă umbroasa poală de pădure,
Când Contenitul cu-a lui stâne ne îmbia cu dulci frăguțe
Și-apoi, când am crescut mai mare, țineam de mână, copiluțe.
O Doamne! ‘ntoarce-mă-n cea vreme și-acol’ mă uită pe vecie,
Nimeni de mine nu-ntreba-v-a, nimeni de mine n-o să știe,
Că-mi torc vecia într-o vară, ce n-are dânsa vre-un sfârșit,
Ce-i doar o ziuă nesfârșită, de bucurii și fericit.
*
De nu vrei Doamne mai amână, mai pân-oi fi un tinerel
Și-atunci, c-o tânără codană, pe ramul vieți-un mugurel,
Deschide cale-nfiorării și dă la inimă cel ghes,
La vis dă-i zbor cu albe aripi, la gând frumosul cel eres,
Să fim lumină rătăcită, clipită ce se vrea-nceput,
Iar noi o inimă-n văpaie, când ne vom da, primul sărut.
**
Acum, câ tot voi fi vecie, mă lasă Doamne-n vrerea mea,
Să fiu și eu măcar odată, acolo unde mi-o plăcea,
Împărățește Tu vecia și fă ce vrei mereu cu ea,
Pe mine uită-mă de-a pururi, acolo, cu ,,durerea,, mea..
Și când găta-vei astă lume, cum Tu vei vrea de rostuit,
De vrei cumva la viitoarea să-i pui sămânță de iubit,
Ia de la noi, c-avem destulă să umplem mii de Universuri,
Cu liniște, cu dulce pace, cu vise încă și eresuri.
Mircea Dorin Istrate
***
Ben Todică - Scrisoare din Ciubăncuța : FĂRĂ EGAL MONDIAL
FĂRĂ EGAL MONDIAL (scrisoare canonizată)
Ești splendid în tot ce exprimi, cu iubire
la înălțimi, cu dimensiuni în lumină, cu reper de cer, sincer și de pomină.
Ești exemplu al Edenului, grădină a limbii române materne și doină de lumină
din lumină lină. Cu cana de cafea pe canapea și ceaiul în grai de rai, cu
întins de plai, de munți și deal, în Ardeal, cu totul tradițional și
național-monumental, fără egal mondial.
Tu ai talent fără măsură. Iubindu-ți
neamul, limba și țara, ești fără asemănare, o binecuvântare a României
profunde, de legendă și mare. Ești un spectaculos luminos al limbii române care
dăinuie și pururi rămâne.
Trăiești după propriile principii, drepte
și reale, ca ale Bibliei.
Pro Vita este după inima ta.
Nu totdeauna faci ce-ți place. Trece un
timp până te obișnuiești, până devine a doua natură și începe să-ți placă. Căci
la ce bun să-ți placă un lucru dacă nu face bine celorlalți și nu aduce
fericire semenilor? Aproapelui tău și tuturor să le încălzească sufletul cu
căldura și soarele inimii tale altruiste și artistice, optimiste, creative,
divine, pline de iubire, curate și bune, precum Moș Crăciun și Hristos,
frumoase și generoase.
Important este să ai vedere de ansamblu și
să fii mereu în acțiune, cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu, cu răbdare, pasiune,
perseverență, dragoste și înțelepciune, asemenea lui Iisus. Cu blândețe și
noblețe, cu școala de dincolo de școală, școala pe verticală, astfel încât cei
din jurul nostru să se simtă bine, în al nouălea cer.
Nu este bine să-i contrazici pe ceilalți
și să-i faci să se simtă prost sau incomod. Fă ca lumea să aibă încredere în
tine și să te urmeze cu bucurie. Să simți că nu faci degeaba umbră pământului
și că, la urmă, râde mai bine cel care a ales adevărul și viața.
Slavă Domnului că am îmbrăcat cămașa
fericirii lui Iisus, Mesia iubirii, și a acelui dor de la marginea mării, din
România lui Mihai Eminescu și a Veronicăi Micle, cu tei înfloriți și plopi
înverziți pe alei.
Ești un om luminos. Educația ți-a dat
aripi. Pe covorul roșu al vieții ești cocoșul roșu, cocoșelul cavaler, om de
caracter, cu cerul drept ghid și reper.
Nu avem dreptul să facem rău celorlalți.
Suntem chemați să fim responsabili și, prin Hristos, treziți din moartea morții
către veșnicie.
Tu, Ben, ești om printre arome și esențe,
dintre cei care mută munții și fac posibil imposibilul. Om între oameni și
pentru oameni, asemenea lui Nicolae Bălcescu și lui Nicolae Iorga, purtând vie
memoria neamului românesc, arhaic și autentic.
Dintru început și până astăzi, România
rămâne o minune, lumină din lumină, grădina Maicii Domnului, țară de omenie și
istorie.
Pildă vie este și lucrarea ta Pro Vita.
Ben, om al cuvântului, în slujba binelui
și a lui Dumnezeu.
Trăiește după propriile principii, drepte
și reale.
Pavel Ratundeanu-Ferghete
Comentariu la text:
Citind acest text, am avut impresia că
autorul lui aparține acelei Românii tăcute care nu scrie după reguli literare,
ci după regulile inimii. Sunt oameni care nu cunosc întotdeauna gramatica, dar
cunosc recunoștința; nu stăpânesc retorica, dar stăpânesc omenia.
În cazul de față, frumusețea nu stă în
perfecțiunea frazei, ci în abundența sufletului. Omul acesta pare să fi vrut să
spună tot ce avea în inimă deodată, fără economie de cuvinte, asemenea unui
izvor care nu știe să curgă măsurat.
……..
Mi-a rămas în minte o expresie a lui
Nicolae Steinhardt: „Dăruind vei dobândi.” Oamenii ca autorul acestei scrisori
nu dăruiesc idei sofisticate, ci ceva mai greu de găsit: căldură omenească.
Mă bucur că am putut contribui, la
cinstirea unui asemenea om.
Pavel Rotundu Ferghete – un Picasso
al limbii române
Continuând ideea că Pavel Rotundu Ferghete
este un izvor năvalnic de emoții admirative, trebuie spus că valoarea scrisului
său nu stă neapărat în perfecțiunea frazei, ci în abundența sufletească, în
căldura omenească și, recurgând la o metaforă, în faptul că el este un adevărat
Picasso al textului românesc.
În toate lucrările sale publicate,
dovedește o inteligență naturală a comunicării directe. El se folosește de
cuvântul esențial și de simbolul fundamental al limbii române, atingând
întotdeauna ținta. O țintă pe care pare să o poarte nativ în memoria ancestrală,
moștenită parcă în ADN.
Canoanele unei limbi sunt atent șlefuite
pentru rigoare, control și exprimare rațională. Omul instinctual însă,
necondiționat de reguli și convenții, folosește cuvintele care îi sar scântei
din subconștient. Poate că tocmai acest fapt sparge canonul și deschide poarta
revelației.
Este ca și cum frumosul s-ar ascunde în
mărăcini. Ca și cum ai culege frăguțe, înțepându-ți degetele. Adevărul
expresiei nu vine întotdeauna pe drumurile bătătorite ale gramaticii, ci prin
potecile sălbatice ale sensibilității.
De ce îl compar cu Picasso?
Pentru că textul său este la fel de frânt
precum imaginea realității recompusă pe pânzele marelui artist. Fețe pătrate,
ochi deplasați, fragmente risipite care, privite separat, par dezordonate, dar
care împreună construiesc o viziune nouă asupra lumii. Un tablou transmite o
întreagă filozofie într-o clipă. Un vers deschide o călătorie infinită.
La fel, textul lui Pavel Rotundu Ferghete
te invită să treci dincolo de aparențe. El nu se adresează doar rațiunii; te
provoacă, te tulbură, te obligă să participi. Scrisul său pare să te iubească
și să danseze cu imaginația, cu orgoliul și cu propria ta conștiință.
Nu și-a trădat obârșia. Nu și-a renegat
rădăcinile. A rămas fidel izvoarelor din care s-a născut.
Este un Picasso al cuvântului, care te
smulge din normalitate și îți pune în mișcare toți senzorii, asemenea firelor
de iarbă tresărind în adierea vântului.
Pavel Rotundu Ferghete scrie astfel de o
viață.
Pentru el, existența însăși este poezie.
Textul original mai jos:
ORIGINALUL
FĂRĂ EGAL MONDIAL
Ești un splendid, în tot ce exprimi, cu
iubire la înălțimi, cu dimensiuni, în lumini, cu reper de cer, sincer și de
pomină, exemplu a Edenului grădină de limba română, maternă și de pomină doină
de lumină din lumină lină, cu cana de cafea pe canapea și ceai, în grai de rai,
cu întins de plai, munți, Deal, în Ardeal cu totul tradițional și național-
monumental fără egal mondial.
Tu, ai talent fără măsură iubindu-ți neam,
limbă și țară ești fără asemănare, o bonecuvântare de România profunda de
legendă și mare (ești un spectaculos luminos a limbii române care dăinuie și
pururi rămâne.
Trăiți după propriile principii drepte și
reale de Biblii.
Provita e după inima ta.
Nu totdeauna faci ce-ți place, trece un
timp ca să te obișnuiești, să fie a doua natură și să-ți placă, că ce-i să-ți
placă un lucru dacă nu să facă bine celorlalți și, chiar să le aducă și
fericire semenilor, apropelui tău și de fapt pe toți să-i încălzească cu
căldură și mult soare sufletul tău altruist și artist, optimist, pozitiv,
perspectiv creeativ divin plin de iubire și pur, curat pur și simplu, cum mai
rar de bun, moș Crăciun-Hristos, frumos și luminos-generos.
Important e să ai vedere de ansablu și să
intri, să fii mereu, în acțiune, cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu, cu răbdare,
pasiune perseverență, dragoste și înțelepciune ca Iisus perseverent, cu
blândețe și noblețe, fără îndoială cu școala de dincolo de școală, școală pe
verticală ca toți din jurul nostru să-i facem să se simtă bine, comod, în al
nouălea cer de fericiți ce sunt (nu-i bine să-i contrazici pe ceilalți și să se
simtă prost, incomod, josnic (fă ca lumea să asculte de tine, să aibă
încredere, în tine ca în cădere liber, în penumbră, să te simți lejer și, că nu
faci degeba umbră celui care la urmă râde mai bine magna cum laude, cu undă
verde, spre viață și adevăr, slavă Domnului, c-am îmbrăcat cămașa fericirii a
lui Iisus, Mesie a iubirii și, al acelui dor de la maginea mării, din România
lui Mihai Eminescu și a minunatei Veronica Micle, cu tei înfloriți și plopi
înverziți, pe alei).
Un frumos care te înțelege, că educația
ți'a dat aripi, om luminos, pe covor roșu, tu ești cocoșu roșu, cocoșelul
cavaler, fain-făinel, mon cher, om de caracter, cu cerul ghid și reper.
N-avem drept să facem rău celorlalți,
responsabilizați și botezați, din moartea morții de Hristos la veșnicie
deșteptați.
Tu Ben ești om printre arome și esențe,
printre cei care mută munții, că bagă cămila prin urechile acului, pe altarul
soarelui, imensă tablă de șah al pământului, altar pe care am muncit, investit
ca tu cel mai iubit pământean printre romànii de pretutindeni, românii dintre
străinii, australienii aborigeni, tu om între oameni, pentru oameni ca Nicolae
Bălcescu: alfa, beta și omega, Nicolae Iorga, cu viața de istorie așa cum a
fost neamul nost arhaic, autentic și dialectic, de când lumea lume, o adevărată
minune lumină din lumină, grădină a Maicii Domnului, de Românie cu omenie și,
istorie, pildă vie ca a ta provita Iisus, Ben men, în cuvânt-de sfânt Dumnezeu
mai presus.
Trăiți după propriile principii drepte și
reale.
PR-F
Elogiu al „imperfecțiunii”, elogiu al unei
expresivități care depășește convenția. Exact cum cubismul nu reproducea
realitatea fotografică, ci încerca să o dezvăluie din mai multe unghiuri
simultan, și scrisul lui Pavel Rotundu Ferghete pare să urmărească adevărul
emoțional înaintea celui formal.
Entuziasmul autentic al celui care citește
cu inima și încearcă să explice un fenomen literar prin imagini și analogii
vii. Comparația cu Pablo Picasso este inspirată tocmai pentru că nu se referă
la tehnică, ci la capacitatea de a sparge convențiile pentru a ajunge la o
expresie mai profundă.
Ideea că „frumosul este ascuns în
mărăcini” și că uneori cuvintele care vin direct din subconștient pot produce
revelații pe care discursul excesiv de controlat nu le poate atinge.
Miezul reflecției: tensiunea dintre canon
și inspirație, dintre regulă și har.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)