Ioan
Miclău-Gepianu: Titanii-Urieși în floclorul
românesc
(Revizuită
și adăugită)
Motto:
”Peste codrii, văi și șesuri roua-i un cover
de-arginturi,
Râu-i spume, valul cântă, lumea pare un
sonet,
Scris pe portativul zării de-al Naturii
Labirinturi,
Unde plin de dor și cuget studiază un
poet.
Zarea-n flăcări se aprinde, când urzeala-i
de negreală,
Retrăgându-și a ei neguri lasă soarele să
iasă,
Cu-a lui coame aurite și zâmbire
triumfală!
Dimineții dând plăcere, vieții
cugetare-aleasă”.
(Dimineața – Versuri – I.M.Gepianu )
Această scriere, după cum ne spune însuși titlul, se
inspiră din mitologiile și legendele regăsite în folclorul nostru românesc, din
cărțile specialiștilor, care au avut dragul și previziunea valorilor acestora!
Nu mai puțin interesați în culegerea și repovestirea acestora s-au dovedit a fi
scriitorii și poeții, artiștii lucărilor plastice, care, prin talentul lor
intuitiv și pătrunzător, încercau a reda acea formă de gândire, de înțelegere
și expresie despre viață a oamenilor antichității, din acele vremi arhaice și
imemorabile!
Impulsionat de o curiozitate a mea, m-am întrebat și
mă întreb și azi, cum au ajuns aceste mitologii și legende universale ale
creațiunii lumii în folclorul nostru românesc ? Ce fir tainic duce și aduce în
memoria omenească știrile unor fapte din vremile primare? Arheologii,
astrologii, biologii toți oamenii de știință au și au avut în îndeletnicirile
lor curiozitatea cunoațterii zeităților mitologice.
Cum s-au suprapus apoi denumirile zeităților, care
deși aceleași fiind în cultura universală, poartă nume diferite, specifice și
altor popoare. Cum se face că mai în toate cazurile zeitățile nemuritoare aveau
și o țară pământeană pe lângă cea virtuală-universală, adică o Țară a Zeilor
sau un Olimp, de unde supravegheau astfel omenirea pământeană! Știu,
cercetătorul istoric academic a și găsit explicația corespunzătoare, potrivită,
dar nu întotdeauna aceasta duce la limpezirea unei realități specifice unui popor,
când găsim dispersate aceste mitologii la toate grupurile de popoare! Un loc
geografic încipient în care să se fi născut și interpretat aceste idei de
căutate și înțelegerea lumii din jur, a propriei lor vieți, trebuie să fi fost
cu siguranță. Din istoria legendelor și zeităților dacice aflăm prin modul lor
propriu de viață, cum odată cu acele transhumanțe specifice crescătorilor de
animale, în general a turmelor de oi, până la mari distanțe înspre orient
precum și stabilirea acestora în noi zone geografice, mai apropiate sau
depărtate, acești păstori își luau cu ei credințele lor, zeutățile lor, desigur
tradițiile lor carpatice.
Totuși cum se face că în folclorul nostru, mai ales în
vorbirea orală populară, întotdeauna găsim povestiri ce vin de departe în
timp, pe când cultura modernă păstrează totul la un nivel foarte general, până
la urmă nuanțe de închipuiri omenești! Cred și eu într-adevăr închipuiri
omenești, dar probabil despre niște personalități ce au existat și în jurul
cărora, prin virtuțile lor, s-au creat toate aceste legende ale lumii cu
zeitățile lor, cu credințele lor. Cine știe dacă peste încă alte milenii, cei
ce vor veni, studiind vremile noastre, cum ne vor face legendari după virtuțile
noastre, virtuți cu care ducem lumea așa cum o ducem!
Mi-am ales eu aci, în primul rând, un aspect specific
istoriei și culturii române, și anume perioada introducerii alfabetului și
scrisului chirilic (slavon) în spațiul românesc (sec.IX). Astfel, filosofia și
religia formară prin această scriere o anume stare social culturală, favorizând
pe cei ce știau scrierea chirilică, pe când majoritatea populației, în special
țăranii de la sate, au rămas în continuare legați de firul tradițiilor lor
cunoscute din tată în fiu. Așadar, era drept Lucian Blaga, afirmând că ”la sat
s-a născut veșnicia”. De aici ni se mai trage și acea stare de a avea o limbă
populară și alta literară până în ziua de azi! La alte popoare nu se observă
această diferență lingvistică. Ar mai fi de amintit și apreciat efortul
dacologiștilor noștri de azi, care dovedesc cum latina veche (vulgară) era de
fapt limba vorbită curent de neamurile geto-dacice-române, cu mult înaintea
romanilor!
Dar să ne apropiem de subiectul acestui eseu al meu și
să amintesc de versurile eminesciene din poezia Misterele nopții
, în care Eminescu amintește de acel ”nebunatec Eros”, zeul
iubirii! Ei bine, din acest moment m-am pus pe cale, spre a ști mai
multe despre acest zeu al mitologiilor antice. Aveam la îndemână și cartea
necesară, intitulată ”A World of Myths and Legends”, o
repovestire a autorului american Steven Zorn, astfel că repede am dat de urmele
lui Eros. Întâi am rămas pe deplin mirat și convins totodată de larga
cunoaștere a lui Eminescu în lumea mitologiilor, atât prin scoaterea la lumină
a lui Eros, cât și potrivirea excepțională a acestuia cu titlui poeziei ”Misterele
nopții”. (Chiar recomand cititorului meu să recitească această poezie a
poetului nostru!)
Se spune că Eros a ieșit din ”chaos”, ca
primul zeu al mitologiilor, fiind zeul iubirii! Dar înainte de a se naște el,
era un chaos de ape peste tot, din care a apărut prima dată pământul, pe care
grecii l-au numit Gaia! Nu la mult timp, fără să se știe cum și de unde,
din chaos sau chiar din Gaia a apărut Eros, ca zeu al iubirii. Dar el a apărut
cu mult timp înaintea celorlalți zei, căci prin Eros, zeul iubirii, au să se
facă toate ce s-au făcut ulterior. Eros o îndeamnă pe Gaia să-l creeze pe
Uranus, iar din această unire s-a născut prima rasă de oameni, numiți Titani!
Apoi Gaia a mai născut și alți monștri, cum au fost Ciclopii cei cu un ochi
mare în frunte. Apoi pe Hecatonci (cu zece capete și o sută de mâini), pe care
însă Uranus i-a sfârtecat, mâncat sau azvârlit înapoi în burta lui Gaia, în
Tartar, de unde nu au mai ieșit niciodată la lumina zilei. Bineînțeles, că
aceștia au creat multe tulburări interne pentru care Gaia hotărăște să se
răzbune pe Uranus.
Pentru aceasta Gaia îi cere fiului ei cel mai tânăr,
titanului Cronos, căruia îi dă o seceră mare, ca să-l răpună! Din sângele
lui Uranus s-a născut Furiile, iar zeul se retrage în singurătate! Cronos
devine liderul Titanilor urieși. Urieșii sau Titanii erau oameni înalți,
giganți, dar erau și plăcuți, spun legendele, binevoitori. Cronos se
căsătorește cu sora lui, Rhea, aceasta naște cinci copii: Hestia, Hera,
Demeter, Hades și Poseidon. Dar Cronos (Timpul), la rândul lui, își devoră fii
din gelozie, că îi vor lua locul de zeitate supremă. Rhea tocmai fiind
însărcinată iar, de teamă că Cronos va înghiți și pe noul năascut, se retrage
pe insula Creta, unde îl naște și îi dă noului născut numele de Zeus, care avea
să locuiască în Olimp!
Revenim acum la întrebarea de bază, adică despre
titanii și urieșii din folclorul românesc! Am în față o carte, care nu ar
fi fără folos să fie republicată, o carte intitulată: Antologie de
Cultură Populară Bihoreană, Vol.II , Legende”, publicată de -
Asociația Folcloriștilor Bihoreni – Miron Pompiliu (M.P. fost
prieten cu Mihai Eminescu la Iași), antologie prefațată și îngrijită de
folcloristul bihorean Crăciun Parasca. (L-am cunoscut personal
la Oradea, și-mi amintesc și acum despre o vorbă a lui, fusese ceva cutremur pe
undeva, și zice el: ”Uitee, ce ne fac hecatoncii). În această carte vom afla
minunății de necrezut! Bătrânii din diferite zone și localități povestesc ceea
ce ce și ei au auzit din bătrâni, de la părinții și bunicii lor, deci e vorba
despre izvoarele de circulație orală a unor evenimente străvechi! Și,
interesant că se dezvăluie știri despre ”uriași” și ”titani”, ba chiar și nume
toponimice provenite de la aceștia.
Astfel, se spune în antologie despre o legendă,”
Legenda Dealului Măgura”, în care se spune despre o fată de urieș, pe
care o chema Măgura. Aceasta avea obiceiul să omoare oamenii mici, dar a murit
și ea într-o zi, iar corpul ei a fost atât de mare, încât din el s-a format un
deal, ce și azi poartă numele - Deaul Măgura – Această legendă
a fost culeasă în anul 1980 de la Augustin Venter din satul Borod, informează
autorul antologiei. Ni se spune în altă legendă despre ”Cât de puternici
erau uriașii”. Cum după mulți ani ”uriașii! Se împuținară, câțiva
uriași trecură pe lângă un ogor, unde un om mic și o fată arau cu plugul tras
de boi. Atunci uriașii i-au luat în poala hainei pe toți, oameni, plug și
boi, de i-au dus la uriașul cel bătrân! Dar unul din uriașii i-a zis
omului mic, că atunci când va da mâna cu uriașul cel bătrăn, să aibă în mână
cioroslanul de la plug și pe acesta să-l prezinte. Uriașul cel bătrân trebui
să-și descopere ochii de sprâncene, ca să-l poată privi. Văzându-l așa
mic, a vrut să știe cât e de tare acest neam de oameni mici și i-a întins mâna,
iar omul cel mic cioroslanul de la plug. De îndată uriașul a ”ciuntit
cioroslanul”, la deformat. Așa și-a dat seama omul nostru ce putere
aveau uriașii. (Auzită de la Sabina, 1980, Borod).
La pagina 65 a antologiei, avem o istorioară,
”Horoieșii”, povestită de Ghereji Florian, 82 de ani din Voievozi (Popești),
1980. Acesta spune că atunci când a fost prunc ”o fost la arat cu tatăl său
la Viile Pustii , așa era numit locul acela,
deoarece cândva, cu sute sau mii de ani în urmă, aici erau vii ce s-au pustiit
cu timpul. La un moment dat plugul s-a agățat în ceva tare. Au oprit boii ,
s-au uitat mai bine și au observat un os. Au săpat în jur și au scos ”
un căpoc de om ”- cap mare, cât ar fi trei de ale noastre. Atunci
l-am întrebat pe tata că ”ce fel de om o putut fi cu un cap așa de
mare? Tata mi-o zis: ”spuneau bătrânii după cum au auzit și ei
de la alți bătrâni, că pe aici au trăit mai demult, înainte de rândul aista de
oameni, niște oameni mari dă tăt, la care le ziceau horoieșii, așa că numai cap
de horoieș poate fi”. Ca să ne dăm seama cât de mari erau acești
oameni, povestea bătrânul Chereji Florian: ”horoieșul, când vedea că oala cu
ciorbă fierbe și trebuie sărată, făcea câțiva pași după sare, cam 3o-40 de
kilometri și își săra liniștit ciorba”.
Se mai povestea că odată, cu mulți ani în urmă, o fată
de urieș, când se întorcea acasă din drumurile ei, a văzut ceva curios, ființe
ce zgârâiau pământul. Ca să le arate și părinților ei ce aflase, i-a luat în
zadie, zicând apoi părinților ei: ”Uite, tată, ce vermișori zgârâie pământul
nost.!” După ce s-a uitat la ei urieșul zise: ”Du-te fătu meu și du-i
napoi de unde i-ai luat, dar cu grijă, să nu-i vatămi, că ăștia ne-or moșteni
pă noi!”
Deci, la limba străveche, populară, se referă toți
cercetătorii folcloriști dar și lingviștii români și străini, atunci când, în
cercetările lor de specialitate, acordă valoare vechimii neamului și graiului
românesc, izvorât din limba geto-dacică, păstrată până în ziua de azi în satele
românești!
Așa cum se știe, introducerea chirilismului slavon în
scrisul, religia și filosofia predate în scolile vremii, minimalizau valoarea
graiului popular, considerat țărănesc! Nimeni nu contestă continua elevare a
limbilor omenești, mai ales funcție de dezvoltările tehnologice, ale științei
și culturii mereu finisate și îmbogățite, dar noi vorbim acum de acele origini
ale limbii și culturii noastre românești, de vechimi și origini!
Deci să ne reântoarcem spre satul nostru românesc, să
sărbătorim vechimea și valoarea limbii noastre daco-geto-românească, fie ea și
latinească, fiindcă tot dacică este la origini” Acum îmcep și pietrele să
vorbească alături de toți acei cercetători care, nu dezinteresați, își respectă
munca și studiile. Tot mai mult se afirmă, și nu e rău deloc, despre acele
legende și mitologii că ar fi valori în care unele adevăruri istorice stau
precum aurul în minereul cel negru scos din minele pământului!”
Apoi, logic vorbind, nici nu era posibilă o penetrație
a zeităților mitologice dacă, nu era o tangență din interior și după cum vedem,
mulțimea vectorilor ce fac trimitere din toate direcțiile înspre pământulrile
Daciei preistorice. Într-un cuvânt, avem o istorie legată divin de o preistorie
legendară , venite din vechimi pentru care avem toate motivele să fim mândri,
recunoscându-l pe Zamolxe, zeul Dacilor, și mulții
redescoperiți în timp și spațiu!”
