INTUNERICUL SI LUMINA
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca sunt doua lucruri care ti se înfatiseaza mereu înaintea ochilor, unul
dupa altul: întunericul – în timpul noptii, si lumina – în timpul zilei; si ca
din firea noastra cu totii ne ferim de bezna (caci nimeni nu voieste sa stea în
întuneric) si cautam lumina. Asemenea si înaintea ochilor nostri duhovnicesti
trebuie pururea sa se afle doua lucruri: pacatul – bezna sufleteasca, si
Dumnezeu – Lumina cea vesnica. Si precum ne îndepartam de întunericul cel
vazut, îndreptându-ne spre lumina simtita, asa ni se cuvine sa ne întoarcem
catre Luminator din negura pacatoseniei, pe El cautându-L si luminându-ne.
Precum cei care se îndeparteaza de lumina cea fireasca, de vreme ce se afla în
bezna, se împiedica, nu deslusesc nimic si se tem de toate, asemenea si cei ce
se înstraineaza de Dumnezeu, Lumina cea pururea-fiitoare, sunt cuprinsi de
întunericul cel sufletesc si, împiedicându-se, cad dintr-un pacat în altul si
asa ajung sa se prapadeasca, daca nu-si vin întru simtire, dupa cum zice
Scriptura: „Caci iata, cei ce se departeaza de Tine vor pieri” (Psalmul 72,
26). Din pricina întunecimii sufletesti, acestia vor fi „aruncati” în vesnicul
„întuneric cel mai dinafara, unde va fi plângerea si scrâsnirea dintilor”
(Matei 25, 30). Iar cei ce cauta pe Dumnezeu si se tin de El, facându-se fii ai
luminii si ai zilei, vor mosteni lumina cea vesnica si vor vedea atunci „fata
catre fata” acea Lumina pe care acum o întrezaresc doar prin credinta (1
Corinteni 13, 12) „si ca soarele vor straluci în Împaratia Tatalui lor” (Matei
13, 43). Cugetarea aceasta te învata sa te departezi de pacat asa precum te
feresti de întuneric si cu toata inima ta sa cauti pe Dumnezeu, adevarata si
duhovniceasca Lumina, pâna când ne mai este cu putinta sa cautam si sa gasim,
dupa cum ne povatuieste Prorocul: „Cautati pe Domnul si va întariti; cautati
fata Lui pururea” (Psalmul 104, 4).
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 120.
CALEIDOSCOPUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Tu esti acelasi (Psalmul 101, 28), se spune despre firea neschimbatoare a lui
Dumnezeu. O, daca si tu, omule, ai ramâne neschimbat, azi, mâine si poimâine si
asa mai departe si nu te-ai preface într-o mie de feluri, ca un caleidoscop! O,
daca ai ramâne si tu mereu acelasi, pasnic, bun, simplu, amabil, rabdator,
iubitor de munca, binevoitor, generos! Ai putea fi asa daca te-ai ruga cu
credinta pornita din inima si cu dragoste de Cel ce este neschimbator: „Eu sunt
Domnul si nu m-am schimbat” (Maleahi 3, 6). „Eu pazesc neplecati spre rau pe
robii Mei, ca Eu sunt izvorul bunatatii, Care fac bine celor ce dupa vrednicie
slujesc Mie” (Canonul Arhanghelilor, cântarea 6, tropar 3).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 172
CHIPUL
OMULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Tot omul trebuie sa respecte chipul oamenilor vii, pentru a respecta dupa
cuviinta si chipul lui Dumnezeu. Caci chipul Domnului nostru Iisus Hristos este
chip omenesc. Cine nu respecta chipul omenesc nu respecta nici chipul lui
Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 392
VALURILE
TURBATE
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Lumea este cu mult mai învolburata decât valurile turbate, si pacatele o
tulbura mai rau decât tulbura vântul marea. Uneori, când vânturile se ascund în
tainitele lor, apele marii sunt linistite, însa în lume se tulbura necontenit
valurile poftelor si vântul înselaciunii sufla în usile judecatorilor ei.
Aproape e însa ziua în care ea se va potoli... Fericit cel care si-a savârsit
calea prin lumea aceasta fara sa cada în cursele ei!
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 125
VIAȚA
SF. IOAN GURĂ DE AUR
-
SF. ILARION FELEA -
Sf. Părinte Ioan Gură de Aur
Marele ierarh și dascăl al lumii creștine,
propovăduitorul pocăinței, tâlcuitorul Scripturii, stâlpul Bisericii și
patronul predicatorilor Evangheliei, Sf. Ioan Gură de Aur, a văzut lumina zilei
în marele și frumosul oraș Antiohia din Asia Mică, în anul 347, din părinți
creștini. Tatăl său, Secundus, era mare dregător de stat, căpetenia oștilor
împărătești din Siria, iar mama sa, Antuza, era vestită prin tăria credinței,
prin curățenia sufletului și prin căldura dragostei de mamă.
Din vârsta cea mai fragedă, micul Ioan a rămas orfan
de tată. Mama sa, rămasă văduvă la vârsta de 20 de ani, deși putea să se mărite
a doua oară cu un om ales și de neam mare, și-a încredințat viața întreagă
creșterii celor doi copii și îndeosebi a lui Ioan, că de celălalt nu avem nicio
știre. Într-o vreme când altă mamă vrednică, Monica, dădea Apusului pe
fericitul Augustin, Antuza dădea Răsăritului și creștinătății întregi pe
Sfântul Ioan Gură de Aur.
Student la Atena
După ce și-a petrecut copilăria lângă mama sa, de la
care a învățat cele dintâi rugăciuni și a primit cele dintâi cunoștințe din
cuprinsul religiei creștine, pe lângă dovezile iubirii ei nemărginite, Ioan e
trimis să capete învățătura de carte din școlile păgânești. Mulți ani a stat la
Atena, capitala culturii din vechime, în școala lui Libanios, cel mai vestit
dascăl păgân din vremea aceea.
Aici a învățat să cunoască legile și să vorbească
frumos, cu gândul să se facă retor (om al legilor, avocat, apărător în procese
și profesor de drept), meserie care îi deschidea drumul spre cele mai multe
slujbe și mai înalte dregătorii ale statului, ca și astăzi. A și început să
vorbească în fața tribunalelor, să țină cuvântări, să lupte cu ale lumii
valuri, când abia avea 20 de ani. Prin talentul și prin munca sa, Ioan s-a
ridicat deasupra colegilor lui și s-a făcut iubit de dascălul său, Libanios atât
de mult, încât se gândea să-l lase urmaș în locul lui, ca și altădată Clement
Alexandrinul pe Origen la Școala catehetică creștină din Alexandria.
Dorul de viața monahală
Nu se știe însă din ce pricini, Ioan începe repede să
se scârbească de viața cea lumească, părăsește pe Libanios și se întoarce în
Antiohia, unde la vârsta de 22 de ani s-a botezat și a fost numit de către
Meletie, episcopul de atunci al Antiohiei, citeț sau cititor în Biserică
(treapta cea dintâi în ierarhia Bisericii). De aici încolo viața lui întreagă
se dăruiește și se desfășoară în slujba Bisericii. După puțină vreme, în
sufletul lui Ioan se aprinde dorința arzătoare să se retragă în pustie și să se
facă schimnic (călugăr sihastru, cu viață singuratică). Dar lacrimile și
stăruințele mamei îl înduplecă să rămână și mai departe în Antiohia, lângă
studiul Sfintei Scripturi și în tovărășia celor doi prieteni buni ai lui:
Teodor și Vasile.
La 370, când avea 23 ani, episcopul Meletie moare și,
cunoscându-se talentul și virtuțile lui Ioan, multe priviri s-au îndreptat spre
el, cu gândul să-l aleagă episcop. În sufletul curat al lui Ioan nu numai că nu
încolțise o astfel de dorință, dar gândindu-se la marile răspunderi ale
păstorilor de suflete, a îndepărtat-o din toate puterile, a fugit și s-a ascuns
prin munții Antiohiei, unde a stat într-o peșteră și a scris cartea Despre
Preoție, în care arată că slujba preoției este grea și pe aripile îngerilor,
fiind cea mai înaltă dintre toate. Cartea aceasta a luminat, a curățit, a
călăuzit, a însuflețit și a înălțat, veac după veac, mii și mii de preoți de
peste tot pământul, însuflețindu-le și sporindu-le dragostea pentru slujirea ei
sfântă.
Retras în singurătate, Ioan a trăit o viață foarte
aspră, vreme de 4 ani, în posturi grele, în vegheri îndelungate, în citiri și
studii asupra învățăturii creștine, în urma cărora s-a ales cu o boală care
viața întreagă nu i s-a mai vindecat: dureri de cap și vărsături de stomac.
De la pustie la hirotonie
Poate că suferința l-a făcut să se întoarcă în
Antiohia, la anul 380, unde mai întâi este hirotonit diacon și încredințat cu
îngrijirea bisericii și cu împărțirea ajutoarelor la săraci. Timp de 5 ani a
avut prilejul să cunoască oamenii și suferințele lor, ca mai apoi să-i poată
ajuta și mângâia prin frumoasele sale cuvântări.
În 386, blândul și sfântul episcop Flavian, urmașul
lui Meletie, îl hirotonește preot și cu părintească iubire îi încredințează
slujba de predicator al Bisericii și vicar (locțiitor) al episcopului. În cei
12 ani, cât a fost preot și vicar episcopal în Antiohia, Ioan a ținut mii de
predici, în care mângâia și mustra, învăța și povățuia cu o râvnă cu adevărat
apostolească. Faima lui de tâlcuitor al Scripturii, de cuvântător și slujitor
al Bisericii, i-a atras iubirea și admirația nu numai a episcopului și a antiohienilor,
dar ea s-a răspândit în tot imperiul.
Acum și aici scrie Ioan cele mai multe din tratatele,
tâlcuirile și cuvântările lui. Aici ține vestitele Omilii sau Cuvântări despre
statui (anul 387) în care mângâie credincioșii în spaima și durerea lor, după
răscoala împotriva împăratului Teodosiu (care-i împovărase cu dări prea grele).
Aici scrie cele 67 Omilii la Cartea Facerii, cele 90 Omilii la Evanghelia după
Matei, Omiliile la Epistolele Sf. Ap. Pavel, cele împotriva iudeilor și ale
ereticilor, care i-au dus faima până la curtea împăratului din Constantinopol
și în lumea întreagă.
Patriarh al Constantinopolului
Se înțelege de ce la anul 397, când moare Nectarie,
patriarhul Constantinopolei, curtea împărătească, la dorința sfetnicilor și cu
deosebire a puternicului Eutropiu, aduce pe Ioan în locul lui. Ioan avea atunci
50 de ani. Ca să nu se producă tulburare în poporul din Antiohia pentru
plecarea lui, care ținea la preotul, mângâietorul și învățătorul lui ca la
viață, a trebuit să fie scos pe ascuns din oraș și astfel dus la
Constantinopol.
Alegerea lui Ioan și așezarea lui în cel mai înalt
rang din vremea aceea, a stârnit și nemulțumiri, între episcopii care ar fi
dorit să ajungă patriarh în locul lui. Dar îndată ce împăratul Arcadiu și
puternicul Eutropiu și-au spus cuvântul, nimeni nu se mai putea opune. Ajuns
patriarh la Constantinopol (astăzi Istanbul), din înălțimea demnității sale,
Ioan conduce Biserica cu putere și demnitate de sfânt: laudă pe cei vrednici,
mustră cu cea mai mare asprime păcatele oamenilor, începând cu ale episcopilor și
ale preoților, slujitori ai Bisericii și continuând cu ale împăraților și ale
slujitorilor statului.
Mustră și îndreaptă rătăcirile
Mai întâi smulge masca de pe obrazul clericilor
nevrednici: oprește clericii să țină în casele lor așa numita „soră în ale
Duhului”. Pe călugării care cerșeau prin Constantinopol, îi trimite în
mănăstiri și în chiliile lor. Pe clericii învinuiți de mită și simonie
(cumpărarea darului preoției cu bani) îi înlocuiește. Scoate din scaunele lor
pe episcopii nevrednici. Mustră lăcomia bogaților, nedreptățile judecătorilor
și abuzurile puternicilor. Marele patriarh și luminatul predicator nu cruța pe
nimeni; nici curtea împărătească.
Atunci când împăratul Arcadiu, la cererea lui
Eutropiu, desființa dreptul de azil (refugiul și scăparea vinovaților în
biserică), dat Bisericii de împăratul Constantin cel Mare, ca și cetăților de
azil din Vechiul Testament (Ieș. 21:13-14; Num. 35:11-32; Deut. 4:41-43), Ioan
protestează cu tărie, mai ales că pricina desființării dreptului fusese o
femeie nobilă, Pentadia, urmărită de ura lui Eutropiu, scăpată în biserică și
apărată de Patriarh. Ironia sorții e cu atât mai ciudată, cu cât în curând și
Eutropiu își pierde toate rangurile, averile și puterile, și scăpă de furia
mulțimii, nenorocit și galben de spaima morții, tot la Ioan, în Biserică, unde
sărută și îmbrățișează cu deznădejde altarele Domnului.
Atunci a ținut Ioan una dintre cele mai frumoase
cuvântări, în care a arătat cât de schimbătoare sunt rangurile, averile și
puterile lumii și ce pildă ne dă nefericitul Eutropiu, care din prim ministru
atotputernic și temut de toată împărăția, căzut în mâinile poporului și urmărit
ca o fiară, caută scăpare și ajutor în biserica ale cărei drepturi le călcase
în picioare, când era la putere.
Apărător al creștinilor în fața imoralității
Împăratului
N-au scăpat de săgețile și mustrările Patriarhului
nici împăratul Arcadiu, și nici împărăteasa Eudoxia. În vreme ce patriarhul
trăia o viață curată, de sfânt: își împărțise averea la săraci, toate
veniturile sale și în parte și ale Bisericii le folosea ca să ajute pe cei
oropsiți și să zidească bolnițe (spitale) și aziluri, și în tot chipul, prin
fapte și prin cuvântări, căuta să se apropie de popor, ținându-se departe de
luxul și strălucirea curții împărătești, împăratul ușuratic și împărăteasa
trufașă trăiau o viață de risipă și deșertăciuni pe spatele poporului.
Ca să-și atragă poporul, împăratul sprijinea patima
jocurilor de circ, iar împărăteasa lacomă de argint, nedreptățea pe mulți,
luându-le moștenirea, ca Izabela și Ahab via sărmanului Nabot. Ioan mustră
poporul pentru neînfrânata lui patimă a jocurilor de circ, dar mustrarea
aceasta era îndreptată mai ales împotriva împăratului, care susținea jocul. La
fel Ioan mustră în predicile sale și pe împărăteasă, nu pe nume ci prin
asemănări, vorbind despre Isabela și despre Irodiada, dar așa încât oricine
înțelegea ușor despre cine e vorba.
Era deci lucru firesc și de neînlăturat ca gloata
nemulțumiților de o parte și mulțimea prietenilor lui Ioan pe de altă parte, să
fie în creștere continuă și în felul acesta conflictul să izbucnească.
Nemulțumiții, în frunte cu patriarhul Teofil al Alexandriei și cu episcopii și
clericii scoși din scaune, își află sprijin în ura Eudoxiei și în slăbiciunile
împăratului. Prietenii lui Ioan se reazemă pe popor. Cu sprijinul împărătesei
și al nemulțumiților, se adună la Constantinopol un sinod, în fața căruia Ioan
a fost chemat să se dezvinovățească de un șir întreg de învinuiri: că a risipit
averile Bisericii, că a vândut vasele sfinte, că mânca singur la masă, că nu se
ruga când intra și ieșea din biserică și altele…
Judecata Sinodului
Ioan, știindu-se nevinovat, nu a luat parte la sinod.
Doar în ajunul judecății, a spus în fața poporului său de credincioși, adunat
ca să-l asculte: „Știți, dragii mei, care e adevărata pricină pentru care vor
să mă dea pieirii? E că nu am pus să se întindă înaintea mea covoare de preț,
că nu am vrut niciodată să mă îmbrac în veșminte dăruite și de mătase; că nu am
vrut să fiu îndatoritor pentru a mulțumi lăcomia acelor oameni. Sunt prigonit
nu pentru că am averi pământești, nu pentru că aș fi făptuit vreo nelegiuire,
ci pentru că vă iubesc”.
Cât timp a ținut judecata sinodului, Ioan cu episcopii
săi a stat în Biserică, se ruga și zicea: „Multe sunt valurile și cumplită-i
chinuirea. Dar să nu ne temem de înecare, căci suntem pe stâncă. Ridice-se
valurile, că nu pot corabia Domnului să o înece. De ce să mă tem? Cumva de
moarte? Întâlnesc pe Domnul. Hristos e viața mea și moartea un câștig. De
izgonire să mă tem? Al Domnului este întreg pământul și plinirea lui. Pentru
care avuție să am părere de rău? Dar eu nimic nu am adus în lumea aceasta și dovedit
este că nici nu putem lua ceva cu noi.
De ce este înfricoșat în lume, nu mă tem; iar
fericirea din lume nu o bag în seamă. De sărăcie teamă nu am, iar bogăția nu o
poftesc. De moarte să nu avem înfricoșare, ci să ne rugăm, sporind în cele
bune”.
Un sinod mult mai numeros decât cel condus de Teofil
și poporul întreg erau gata să apere nevinovăția Sfântului Ioan, dar Patriarhul
primește mai bine surghiunul, și să se jertfească pe sine, decât să provoace
vărsări de sânge prin călcarea poruncii împărătești. Astfel, Ioan pleacă
surghiunit de împăratul, pe ascuns, în Bitinia (Asia Mică), la anul 403.
Gura sfântă a lui Ioan
Însă a doua zi, când află că patriarhul Ioan a plecat
din Constantinopol, poporul răsculat a dat afară din biserică pe episcopul
trimis să-i ocupe scaunul de patriarh, apoi s-a îndreptat spre palatul
împărătesc, strigând cu putere ca Ioan să fie adus din nou în scaunul său și
că: „Mai bine să se întunece soarele, decât gura lui Ioan să tacă”.
Întâmplându-se atunci și un cutremur de pământ, lumea a văzut în el un semn al
mâniei dumnezeiești și, pentru a face pace în popor, împăratul fu nevoit să
cheme pe Sf. Ioan din surghiun.
La întoarcere, Ioan e întâmpinat de o mare mulțime de
credincioși, cu făclii aprinse și cu cântări sfinte, ca un mântuitor și dus cu
cinste mare până la biserică. La început s-a sfiit să slujească și să
cuvânteze, căci un episcop caterisit de un sinod, trebuia dezlegat tot de un
sinod. Silit însă de poporul nerăbdător, Ioan începe slujba și mulțumește
poporului pentru dragostea arătată, împăratului și chiar împărătesei, iar pe
dușmanul său de moarte, patriarhul Teofil al Alexandriei, îl aseamănă cu Faraon
care a voit să siluiască pe Sara, soția lui Avraam, adică biserica din
Constantinopol.
Împăcarea nu a ținut mult. Niște curteni lingușitori
au ridicat împărătesei în apropierea bisericii în care slujea Sf. Ioan, o
statuie de argint. Serbările, cântecele și jocurile inaugurării perturbând
slujba din biserică, au silit pe Ioan să mustre din nou și mai pe față
deșertăciunile împărătesei și obiceiul păgânesc de a se lăsa cinstită ca un
idol. Atunci ar fi zis patriarhul în fața poporului cuvintele: „Iarăși Irodiada
se îndrăcește, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan”.
Surghiunul Sfântului Ioan. Adormirea
Începe din nou judecarea Sfântului. Se ridică
împotriva lui doi episcopi sprijiniți de împărăteasă, cu învinuiri noi,
îndeosebi că a fost caterisit și prin urmare nu mai are drept să stea în scaun,
deoarece după canoanele sinodului din Antiohia, de la 341, un cleric caterisit
nu poate fi dezlegat decât de către un sinod și altele. În zadar 40 de episcopi
au arătat că acel sinod a fost eretic (arian) și că Ioan este nevinovat,
deoarece împăratul era hotărât să scape de Ioan și-i trimite ordinul de surghiunire,
cât mai departe, în fundul Asiei Mici, ca să i se piardă urma și numele.
Văzând că nu are cum să-și apere dreptatea, față de
volnicia împărătească, Ioan s-a predat singur, pe ascuns, să nu facă tulburare
în popor, ca să fie dus în exil. E trecut mai întâi în Niceea, apoi la Cucuza
și mai departe în Arabissa; și de aici s-a dat ordinul să fie dus la Pityus, în
Caucaz. Pe drum însă, istovit de boală, obosit de cale și răpus de răul
tratament al însoțitorilor, s-a stins din viață la 14 septembrie 407, în satul
Comana din Pontul lui Pilat, rostind ultimele lui cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu
pentru toate”. Avea 60 de ani, dintre care 7 ca patriarh și 3 de surghiun.
Dar odată cu moartea, nu a murit și dreptatea lui.
Prietenii și partizanii marelui patriarh, numiți „ioaniți”, văzând nedreptatea
care i s-a făcut, că a fost osândit fără vină, 30 de ani nu au mai voit să
intre în Biserică, până ce memoria și dreptatea lui au fost restabilite, după
moartea împăraților prigonitori.
Aducerea moaștelor la Constantinopol
Atunci, la 27 ianuarie 438, moaștele lui au fost aduse
și primite la Constantinopol, într-o procesiune nemaipomenită. Niciun om nu se
mai învrednicise de atâta cinste, fie el împărat, patriarh sau sfânt, cum s-a
învrednicit atunci Sf. Ioan. Mii de bărci au ieșit în întâmpinarea lor. Tânărul
împărat, Teodosiu, fiul lui Arcadiu și al Eudoxiei, a îngenunchiat în fața
raclei (sicriul cu moaștele), și-a lipit fruntea de ea și i-a cerut iertare în
numele părinților săi. Papa[1] de la Roma nu a luat la cunoștință numirea altui
patriarh la Constantinopol până ce numele lui Ioan nu a fost pomenit la toate
slujbele Bisericii. Astfel a ieșit la iveală biruitoare dreptate a marelui
Patriarh, iar numele său a intrat în calendarul sfinților și în memoria
Bisericii întregi.
Sfântul Nil, unul dintre prietenii marelui dascăl al
Bisericii, într-o scrisoare trimisă împăratului Arcadius, numește pe Sfântul
Ioan Gură de Aur „cea mai mare lumină a pământului” și „cel mai mare orator”. A
fost mare prin virtuțile sale și prin darurile sale, prin dragostea sa de
Dumnezeu și de popor, prin faptele și cuvântările sale, prin scrierile și
suferințele sale de martir.
În Viețile Sfinților se spune că atunci când se vestea
că vorbește patriarhul Ioan, toți credincioșii alergau la biserică să-l
asculte: negustorii își lăsau treburile, meșteșugarii lucrurile și judecătorii
scaunele. O femeie ascultându-i glasul, vrăjită de frumusețea vorbirii lui, i-a
strigat: „Învățătorule duhovnic, mai bine să-ți zic Gură de Aur (Hrisostom),
adâncit-ai fântâna sfintelor tale învățături, iar funia minții noastre scurtă
fiind, nu poate ajunge până la fund”. Atunci norodul a răspuns: „cu toate că o
femeie a spus lucrul acesta, Dumnezeu i-a pus pe buze numele acesta. De acum
înainte Gură de Aur să fie numit!…”. Și așa este numit și recunoscut în toate
bisericile din lumea întreagă, până în ziua de astăzi.
Dragostea Sf. Ioan față de popor
Cât de mult ținea poporul la Ioan se vede și din
strigătul lui în fața palatului împărătesc, atunci când a fost trimis pentru
întâia oară în surghiun: „Mai bine să se întunece soarele, decât să tacă gura
lui Ioan”. Nici nu a tăcut, cât timp a trăit. Cât a condus Patriarhia din
Constantinopol, a fost un neînduplecat și drept sfetnic al împăratului și al
poporului. Când a fost așezat în scaunul patriarhal, a sfătuit pe împărat să nu
se abată de la dreapta credință, să se depărteze de eretici, să cerceteze cât
mai des Biserica, să fie drept în judecățile sale și milostiv. Apoi la
sfârșitul cuvântării i-a zis: „Să știi că nu mă voi rușina, când va fi
trebuință, de mustrare și de învățătură, de a-ți spune drept, precum nici Natan
nu s-a rușinat de împăratul David, descoperindu-i greșalele”.
Și s-a ținut de cuvânt. Îngrijea de orfani, ajuta pe
săraci, ocrotea pe cei nedreptățiți, iubea pe cei buni, dojenea cu asprime și
cu dreptate pe cei răi. Postea mult, se ruga mult, scria mult, dormea puțin și
la ospețe și la veselii nu mergea niciodată.
Patronul predicatorilor
Acesta a fost Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur,
diacon, preot și patriarh cuvântător cum Biserica n-a avut asemenea lui,
flacăra virtuților și patronul predicatorilor din lumea întreagă. Unul din cei
mai mari patriarhi pe care i-a avut Biserica, o culme încă neatinsă de alți
predicatori, un părinte al poporului creștin, care a biciuit patimile și
ticăloșiile oamenilor de pe treptele cele mai de sus ale palatelor împărătești,
până la cele mai de jos.
Biserica îl pomenește între sfinții săi la 27 și la 30
ianuarie, la 13 noiembrie și ori de câte ori i se slujește în cursul anului
Liturghia care-i poartă numele, când îi zicem și troparul (glas 8).
„Din gura ta ca niște lumină de foc, strălucind harul,
lumea ai luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii ai câștigat, înălțimea
smereniei nouă ne-ai arătat; ci prin cuvintele tale învățând, părinte Ioane
Gură de Aur, roagă pe Cuvântul, Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele
noastre”.
[1] In acea vreme Papa era ortodox, nu
exista doctrina catolica eretică (n. ed.).
(Extras din cartea „Cuvântări la Viețile
Sfinților”, de Sf. Ilarion Felea)
LAMAIA
-
Sfantul Simeon din Dajbabe -
Precum nu este lamâie fara mireasma, tot astfel nu este milostenie care sa
treaca nerasplatita. Lamâia trebuie mai întâi sa se coaca, iar rasplata trebuie
sa-si astepte vremea.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, p. 37-53
VIAȚA
SF. GRIGORIE TEOLOGUL
-
SF. ILARION FELEA -
Familia Sfântului Grigorie
S-a născut în jurul anului 330 în Arianz, un cătun
aproape de Nazianz, oraș în sudul Capadochiei. Tatăl său era atunci păgân și
s-a numit Grigorie. Mama sa era Nona, o femeie foarte evlavioasă (vezi 5
august) care nu numai că a făcut pe tatăl său să se boteze (în anul 325) și să
ajungă episcop în Nazianz (la anul 329), dar a dat și copilului o creștere din
cele mai îngrijite.
Înainte de creștinare, Grigorie tatăl căzuse în mreaja
unui eres, al ipsistarilor, care adorau un Dumnezeu, însă îi dădeau un cult
ciudat, plin de superstiții păgâne și iudaice. Secta oprea cântarea și chiar
citirea psalmilor. Într-o noapte Grigorie s-a visat cântând versul I din
psalmul 121: «Bucuratu-m-am când mi s-a zis: Să mergem în casa Domnului!».
Visul a cerut lui Grigorie să cunoască psalmii, așa l-a înțeles el. Nona îi
lămurea înțelesul lor. Ceea ce a început soția, a întregit și a desăvârșit episcopul
Leontie al Cezareei, care s-a oprit câteva zile la Nazianz. El a convins pe
Grigorie să se lase de eres și să se creștineze.
După convertirea și botezarea soțului, Nona a cerut de
la Dumnezeu să-i dăruiască un fiu. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și i-a
dăruit pe Grigorie, apoi și pe al doilea copil, pe Chesarie, pe lângă fiica mai
mare decât ei, Grigoria (vezi 23 februarie). De aici înainte cei doi soți au
trăit ca doi frați și cu vremea Grigorie bătrânul a ajuns episcop de Nazianz.
Grigorie tânărul mai întâi a primit știința de la
tatăl său și evlavia de la mama sa. Într-o zi, Sf. Nona a luat pe fiul său,
Grigorie, l-a aplecat să-și întindă mâinile spre Evanghelie și i-a zis: „Fiul
meu, un mare patriarh (Avraam) era gata să jertfească odinioară pe fiul ce i-l
dăruise Dumnezeu la bătrânețe. După cum Avraam jertfea pe Isaac, te jertfesc și
eu lui Dumnezeu, fiul meu, ca un dar viu ce l-am făgăduit; tu deci ești dator
să plătești datoria mamei tale. Fii atât de curat, atât de desăvârșit, cât
doresc eu; iată singurele bogății pe care ți le doresc pentru vremelnicie și
pentru veșnicie”.
Sfinții ierarhi și mari dascăli ai Bisericii datorează
tot ce au mai bun mamelor lor, care au umplut sufletele lor de virtuți: Sf.
Grigorie Teologul, mamei Nona, Sf. Ioan Gură de Aur, mamei Antuza, Sf. Vasile
cel Mare mamei Emilia, bunicii Macrina și sorei cu același nume, fericitul
Augustin mamei Monica.
Înțelept și mare învățat
După învățăturile primite în casa părintească,
Grigorie a umblat pe la toate școlile mari ale timpului, în care a învățat
toată înțelepciunea câtă și-o putea aduna cineva atunci din școli și din cărți.
La anul 344, aproape de 17 ani, Grigorie părăsește Nazianzul și se duce mai
întâi la școlile din Cezareea Capadochiei, apoi în Cezareea Palestinei. De
aici, împreună cu fratele său, Chesarie, se mută la Alexandria Egiptului,
cetatea științei și a filosofiei, oraș cu școli înfloritoare și cu dascăli
vestiți. În căutare de oratori, bărbați iscusiți în arta vorbirilor frumoase,
Grigorie lasă aici pe Chesarie care învăța medicina și pleacă la Atena,
capitala Greciei și culturii din vechime.
Pe la anul 350, Atena, deși era umbra orașului de
altădată, mai fermeca și atrăgea încă mintea și imaginația (închipuirea)
tinerilor prin monumentele și școlile ei. Acropole (cetatea cu cele mai
frumoase temple din Atena), de pe înălțimea ei, stăpânea încă orașul cu
templele și cu zeii săi. Păgânismul păstra încă sărbătorile închinate cinstirii
zeilor de marmură și de bronz. Idolii însă nu au slăbit, ci mai mult au întărit
în sufletul lui credința în Dumnezeul cel adevărat, al creștinilor. „Dumnezeu
și iubirea de știință ne întrunea la Atena, scrie Grigorie despre sine și
despre prietenul său Vasile – ca pe două râuri ieșite din același izvor, care
se despart deocamdată, pentru a se întâlni apoi în aceeași albie. Am sosit eu
mai întâi, Vasile a venit puțin timp după aceea. Era așteptat cu nerăbdare,
renumele-l întrecuse”.
Prietenia cu Sf. Vasile
Aici, în mijlocul lumii păgâne, învață Vasile cel Mare
și Grigorie Teologul arta de a vorbi frumos despre adevărurile religiei
creștine. Aici adună florile și comorile artelor păgâne pentru a împodobi cu
ele pe cele creștine. Aici, la Atena, cei doi tineri leagă o prietenie strânsă
și statornică, viața întreagă aveau împreună aceeași casă, aceeași masă,
aceeași dorință. Erau un suflet în două trupuri și nu cunoșteau decât două căi:
una la biserică și la preoți și a doua la școală și la profesori.
„Noi locuiam, ca să zic așa, scrie Grigorie mai
târziu, unul în altul. Nu aveam decât un singur scop: virtutea; decât o singură
ocupație: trăirea în vederea nădejdilor viitoare și dezlipirea de pământ
înainte de a ieși din el… Noi știam în adevăr că obiceiul viciului (al
patimilor) se prinde mai grabnic decât acela al virtuții, precum boala se
comunică mai cu lesnire decât sănătatea… Noi nu cunoșteam decât două drumuri:
unul, și acesta era întâiul și principalul, al sfintelor noastre biserici,
pentru a primi acolo învățăturile dascălilor; al doilea era al școlii. Tot
restul, serbări, spectacole, adunări, banchete, noi le lăsam celor ce găseau
acolo vreo plăcere”.
După câțiva ani de studiu, Vasile se desparte brusc de
Atena și se întoarce în patrie. Grigorie mai întârzie. Despărțirea lor e
dureroasă: „Cu noi a fost întocmai ca un trup ce se taie în două…”, spune tot
Grigorie.
Botezul
După zece ani de studii prin țări străine, părăsește
și el Atena; se îndreptă spre Constantinopol, unde sosește odată cu fratele
său, Chesarie, care se întorcea din Alexandria. Atena oferise lui Grigorie o
catedră de retorică. Constantinopolul oferise lui Chesarie servicii la curtea
împăratului, căsătorie strălucită și demnitate de senator.
Lasă toate și pe la anul 357 se întorc în patrie, unde
mama îi aștepta de zece ani, de la vârsta de 14 ani. Sunt primiți cu
însuflețire. Grigorie este poftit să țină cuvântări (conferințe) și să
primească slujba de retor, care atunci făcea mai mult decât orice faimă. Ține
cuvântări și este aplaudat; slujba însă de retor nu o primește. Dorința lui era
alta: să se boteze – că încă nu era botezat și să înceapă viața cea nouă cu
Iisus Hristos. Amânarea botezului unii o făceau pentru că erau născuți din părinți
păgâni, alții pentru a se pregăti cât mai bine pentru primirea tainei, alții
pentru a rămâne catehumeni până la bătrânețe, ca să fie mai curați înainte de
moarte și astfel să le fie mai sigură mântuirea; alții pentru a trăi mai liberi
și prin aceasta a se sustrage de la datoriile vieții creștine; alții din simpla
negrijă și nepăsare sau absorbiți de prea multe griji, ca cele de stat, cum a
fost cazul lui Constantin cel Mare, sau cele de studii, cum au fost la Sf.
Vasile care s-a botezat probabil la 12 ani, Sf. Grigorie de Nyssa fratele său
mai târziu, Sf. Efrem Sirul la 18 ani, Sf. Grigorie Teologul la 24 de ani.
Față de astfel de excepții Biserica a impus tuturor
părinților creștini prin canoane regula botezului copiilor (FA 2:38-39), pentru
a crește deodată cu vârsta și harul în cunoașterea Domnului (2 Petr. 3:18).
Ereticii sectanți nu au în aceste exemple temei pentru a refuza botezul
copiilor deoarece ei nu cred în harul Sfântului Botez, în puterea lui
curățitoare, sfințitoare și mântuitoare, cum au crezut Sfinții Apostoli (Col.
2:12-13) și Sfinții Părinți. Ei cred în „litera” învățăturii lor și litera
omoară (2 Cor. 3:6).
Asceză și feciorie
După ce a fost botezat de tatăl său, Grigorie își
închină slujirii lui Dumnezeu toate darurile și puterile. Citește cărțile
sfinte și adâncește îndeosebi Evanghelia, se hotărăște să-și pună pază gurii și
ochilor, frâu mâinilor și picioarelor. Caută să cucerească și să înfăptuiască
idealul desăvârșirii morale, ca și prietenul său, Sf. Vasile. Se dezlipește de
toate dulcețile pământului și plăcerile trupului, de la lumina zilei până la
vedeniile și visele nopților, se dăruiește cu totul curăției și cumpătării.
„Două fecioare ședeau lângă mine, se destăinuiește
Grigorie într-unul din poemele sale, îmbrăcate în rochii albe, de aceeași
vârstă, frumoase amândouă, însă de o frumusețe ce se năștea din modestie, iar
nu din zadarnicele gătele. Nu se vedea la gâtul lor nici aur, nici rubine; pe
trupurile lor nici bogate stofe de mătase, nici fine țesături de in, nicio urmă
din acele meșteșugiri ce au născocit femeile pentru a aprinde patimile.
Nicidecum suliman în jurul gâtului pentru a reînsufleți frumusețea lor, nici păr
blond răspândit și fâlfâind pe umerii lor. Rochiile lor simple, strânse
printr-o cingătoare, cădeau pe picioarele lor; un văl le acoperea capul și
obrajii cu totul, însă lăsând a se vedea pe fețele lor roșeața sfintei
nevinovății. Buzele lor închise erau în tăcere ca o roză în petalele ei.
Vederea lor m-a umplut de bucurie, căci am recunoscut
bine la această măreție, că ele nu erau fiice ale pământului. Văzându-mă mișcat
de plăcere, le-a fost milă de mine și m-au dezmierdat ca o mamă pe fiul ei.
Atunci m-am întrebat cine erau și mi-au răspuns că una din ele se cheamă
Curăția, cealaltă Cumpătarea și că șezând lângă Hristos toată fericirea lor stă
în a contempla (privi cu mirare și bucurie) pe fecioarele (virtuțile) cerului.
Și amândouă, întorcând-se către mine, mi-au zis: „Haide fiule, unește sufletul
tău cu sufletele noastre, făclia ta cu a noastră și noi te vom îmbrăca în
lumină, te vom duce cu noi în cer și te vom pune la picioarele strălucitoarei
Treimi”.
Răpit de frumusețea fecioriei, a curăției și a
înfrânării, Grigorie renunță la căsătorie, „pentru a urma pe Iisus Hristos, cu
un pas mai repede pe calea desăvârșirii”. Între viața activă, de luptă și viața
contemplativă, de gândire și visare alege calea de mijloc. Deși rugat să rămână
dascăl la școlile înalte, încă păgâne, din Atena, tânărul creștin alungă de la
sine ispita măririlor lumești și rămâne lângă bătrânul său tată, pentru a se
dărui cu totul slujirii lui Dumnezeu. „Tot ce am - a zis el - dau Celui de la
Care am primit și numai pe Dânsul Îl am. I-am jertfit averea, gloria,
sănătatea, limba și talentele. Tot ce am de la ele este să le disprețuiesc
pentru dragostea lui Hristos...”.
Preot al Celui Preaînalt
Acum Grigorie moare față de lume și față de plăcerile
deșarte. Iubește cu putere munca, rugăciunea, tăcerea, rânduiala, singurătatea.
Se apropie cu temere de preoție. Nu se socotea vrednic de o slujbă atât de
înaltă. Credea că trebuie să fii cu totul sfânt, ca să poți urca treptele
preoției și ale altarului, stare la care poți ajunge numai la bătrânețe. Apoi
se simțea că nu e făcut pentru lupta cu arienii, cu răii creștini, cu împăratul
apostat și cu păgânii. În cele din urmă, la dorința părinților și a poporului,
consimte și se lasă în grija tatălui său să-l hirotonească preot, în ziua de
Crăciun din anul 361 sau în ziua de Bobotează, la 6 ianuarie 362. Dar a doua
zi, îngrozit de greutățile sarcinii și ale chemării preoției, fuge de acasă în
timpul nopții și se retrage la Sf. Vasile, pe țărmul Irisului din Pont. Acolo
petrece în post și rugăciune, în truda brațelor și în studiul Sfintei Scripturi
și al Sfinților Părinți.
Acolo scrie el cartea Despre fugă, o minunată lucrare
despre vrednicia slujirii preoțești. Unii lăudau smerenia și retragerea lui
Grigorie. Alții îl doreau să se întoarcă la Nazianz, iar alții dimpotrivă îl
învinuiau că nu se supune dorinței tatălui său episcop și voinței poporului. Cu
stăruință și cu vorbe înduioșătoare, bătrânul tată izbutește să nu-și lase prea
mult fiul în liniștea pustiei și a studiilor. Îl cheamă să-l facă episcop de
ajutor pe lângă sine. Atunci Grigorie îi răspunde, cu bună cuviință: „Nu este
cu putință mie, o părinte, nedus fiind tu din viața aceasta și viu fiind, să
primesc scaunul tău”.
Dar bătrânul părinte a urmat din nou să-l roage, cu
blândețe: „Viu fiind eu, o, fiul meu, să-mi fii mie toiag bătrâneților”.
Neîntrecut predicator
Abia s-a lăsat înduplecat să se întoarcă acasă, pentru
ca să susțină, după cum scria el, „aripile vulturului celui puternic, dar
obosit”, avea aproape o sută de ani, ca și soția lui, mai ales că între tatăl
său și între călugări se iscase o ceartă pentru eresul arienilor. Se întoarce
în ajunul sărbătorii Paștilor și ține poporului trei cuvântări în care întâia
oară se arată ca predicator. Între altele spune ascultătorilor: „Părintele meu
vă dă un păstor, pe copilul făgăduinței sale... Fiți ca niște oi care-și cunosc
păstorul, ca și în necazurile de acum și în veșnicie să fim una cu Iisus
Hristos”.
Când a vorbit întâia oară erau în biserică multe
locuri goale. Când a vorbit a doua oară biserica era plină de
ascultători. Se vede că, vorbindu-le prietenește, familiar, popular, le-a
câștigat inimile. De aici înainte, cuvântările Sfântului Grigorie vor lumina
mințile și vor atrage inimile credincioșilor cu o putere pe care numai Duhul
Sfânt o împrumută aleșilor Săi. În cuprinsul lor tâlcuiește adevărul credinței
creștine, mustră patimile înjositoare și mângâie inimile cu bucuria
biruințelor.
La sărbători, la pomenirea sfinților, la morți și la
alte prilejuri, glasul lui a răsunat blând ca al unui părinte și plin de mierea
învățăturii și a înțelepciunii, ca al unui apostol. Din șirul lor, se cer
amintite în chip deosebit cele două cuvântări rostite cu prilejul morții
năprasnice a lui Iulian Apostatul, fostul său coleg de școală de la Atena,
dușmanul creștinilor și prietenul păgânilor.
Profeția pentru Iulian Apostatul
După cum viețile sfinților sunt grăitoare și
pilduitoare prin învățăturile și virtuțile lor, tot așa viața acestui împărat
este grăitoare și pilduitoare prin greșelile și răutățile lui. Era nepotul
împăratului Constantin cel Mare. Când părinții lui au fost uciși de împăratul
Constanțiu (fiul lui Constantin), Iulian și fratele său Gallus au scăpat de
moarte ascunși de episcopul arian Marco de Aretuza sub altarul unei biserici.
Crescut de Eusebiu din Nicomidia, șeful arienilor, la 15 ani, Iulian nu era nici
păgân și nici creștin; era sceptic, îndoielnic. Altfel era un tânăr foarte
inteligent, înzestrat cu o memorie bună și cu o mare putere de muncă. A primit
hirotesia de citeț (cititor) împreună cu Gallus și a îndeplinit-o – de silă –
în biserica din Cezareea Capadochiei.
Când fratele său ajunge împărat, împreună cu
Constanțiu (ucigașul tatălui său), Iulian scapă din Cezareea și studiază la
Constantinopol și la Atena. Aici când apare între cei doi prieteni, între
Vasile și Grigorie, acesta din urmă fiind un mare cunoscător de suflete,
descoperindu-i vicleșugul, a strigat: „Ce monstru hrănește împărăția în sânul
ei! Dea Dumnezeu să fiu un proroc mincinos!”.
Din nefericire Sf. Grigorie nu s-a înșelat în
prevestirea lui. Iulian întrevede coroana imperială și înțelege că prin
păgânism va reuși să o câștige, ajutat de poeții, retorii, filosofii și
senatorii păgâni, care încă mai erau destui. Cu acest gând ascuns, leapădă
credința și haina de citeț creștin (de aceea se numește „apostatul”) și
îmbrățișează cu o putere fanatică, oarbă, păgânismul. Văzând însușirile lui,
învățatul retor Libanius l-a lăudat că „ascunde leul în pielea asinului”.
Primește botezul păgân prin sângele unui taur (taurobolul) și, cu vremea, la
361, visul tinereții i se înfăptuiește: ajunge împărat și încearcă din toate
puterile să facă iarăși din păgânism religia statului.
Persecuțiile lui Iulian Apostatul
Și, după cum, în veacul al XVIII-lea, necredinciosul
Voltaire a lansat lozinca dușmănoasă și nebună: „Să strivim infama!” adică
Biserica, tot așa Iulian Apostatul a lansat de pe înălțimea tronului împărătesc
lozinca: „Să zdrobim Galileanul!”, adică pe Iisus Hristos. Lupta a fost scurtă,
căci a ținut numai doi ani (361-363), însă pe cât a fost de scurtă, pe atât de
cruntă. Iulian nu a dat niciun decret de persecuție împotriva creștinilor.
Grija aceasta de a-i nimici prin foc și fier, a lăsat-o în seama guvernatorilor,
cărora le-a dat toată libertatea persecuției.
El s-a arătat asemenea unui vulcan în erupție: mai
întâi aruncă fum, apoi foc și lavă care acoperă și arde tot ce întâlnește.
Armele pe care le-a folosit Iulian pentru a nimici pe creștini au fost
batjocurile, scrierile și vicleșugurile. Îi numește „galileeni” și pe Hristos
„galilean”, și poruncește ca numai așa să se numească. La sfatul lui Libanius,
ca să scape de „nebunia creștinilor”, Iulian învie și înmulțește sărbătorile
păgânilor, cu petreceri și milostenii care să atragă poporul. Oprește învățământul
dascălilor creștini și umple palatul împărătesc de retori și de vrăjitori
(magicieni și teurgi) cărora le încredințează monopolul învățământului[1].
Deși Iulian a prigonit pe creștini mai mult cu pana și
cu vorba, decât cu sabia, n-au lipsit nici martirii care au avut forța morală
să-i înfrunte încercarea de a învia un cult ce nu mai putea trăi. Unele chinuri
și batjocuri din vremea lui au întrecut chiar pe cele din primele trei veacuri.
De pildă, în Fenicia trupurile unor preoți și ale unor fecioare după ce au fost
spintecate, au fost umplute cu orz și apoi date porcilor, de mâncare. Atunci au
primit martiriul Emilian din Durostorum (vezi 18 iulie), preotul Vasile din
Ancira (vezi 1 ianuarie), Artemie duxul (vezi 20 octombrie), Dometie persul
(pustnicul) (vezi 7 august) și alții.
Aflând mai mulți creștini veniți la acesta din urmă,
Iulian – pornit cu război împotriva regelui Sapor al perșilor – l-a întrebat:
„Pentru ce vine această mulțime în pragul peșterii tale? Nu ți-ai ales acest
pustiu pentru a trăi singur?”. Pustnicul i-a răspuns: „Trupul și sufletul meu
se află închis în această peșteră și eu nu pot alunga acest popor, pe care
credința îl aduce la mine”. „Te voi ajuta eu să trăiești singur”, i-a spus cu
vicleșug Apostatul... Apoi a poruncit să se zidească gura peșterii, unde pustnicul
Dometian a murit de foame și de sete, chin de care au fost cruțați martirii de
mai înainte.
În batjocura și ura sa neîmpăcată, Iulian s-a folosit
și de iudei, împotriva creștinilor. A dat ordinul de rezidire a templului lor
din Ierusalim, cu banii din casa împăratului. Mulți iudei și-au făcut atunci
mistrii și hârlețe de argint, ca să ajute la rezidirea templului distrus la
anul 70 de armatele lui Titus și Vespasian. Femeile lor și-au dat juvaierele.
Se începe lucrul, se înlătură molozul, și ultimele cărămizi din ruine, până
când un cutremur grozav, cu vârtejuri de flăcări ieșite din temelii, au ars
lucrătorii, au distrus zidurile și au risipit planurile (fapt amintit de
istoricii Bisericii și de Ammian Marcellin).
Pedeapsa lui Dumnezeu către Iulian Apostatul
Tot așa se vor nimici în curând și celelalte planuri
și socoteli ale lui Iulian. Cade și el în sicriu, mai devreme decât s-a
așteptat. În războiul cu perșii, cel din urmă împărat păgân, adică el moare
străpuns de o săgeată, la vârsta de 31 de ani, aruncând spre cer sângele care-i
curgea din rană și strigând: „Tu ai învins, Galileene!”. Era rezultatul unei
lupte zadarnice. Toate mijloacele folosite de Iulian au dat greș. Chemase în
ajutor zeii și retorii păgâni și nu l-a ajutat nimeni. Dacă era pe tronul puterii
își închipuia că toată lumea îl va asculta și din nou se va întoarce la cultul
zeilor și al idolilor. Lupta singur.
Sufletele cele mai alese, geniile, erau în Biserică.
Unde sunt cei ce prigoneau Biserica și prevesteau nimicirea creștinismului?
Bucuria biruinței era mare. Biruința crucii a fost sărbătorită în biserici și
în toate casele și teatrele. Strigătul de triumf al Bisericii eliberate s-a
auzit atunci din gura Sfântului Grigore Teologul: „Ce libertate v-au luat
creștinii?”, întreabă el pe prigonitori. „V-au făcut ei nedreptățile pe care le
faceți voi împotriva lor?”. Și încheie oarecum profetic: „Exemplul lui Iulian
Apostatul va fi pretutindeni și totdeauna un avertisment (aviz și semn de
prevenire) tuturor oamenilor de a nu se răscula împotriva lui Dumnezeu și
de a nu se expune prin asemenea crime unei asemenea pedepse”.
În cuvântările sale asupra căderii împăratului Iulian,
Sf. Grigorie se arată apologet, mare apărător al Bisericii. Apără divinitatea
religiei creștine, atacată de păgânism.
Episcop al Bisericii lui Hristos
Ceva mai târziu, Sf. Vasile, care acum era arhiepiscop
în Cezareea Capadochiei, a hirotonit pe Grigorie, fără voia lui, episcop al
Sazimei, scaun luat de la Vasile și ocupat cu armele de un episcop cu numele
Antim. „Arată că ești un om, îi zice atunci Vasile, desfășoară puterea ta și
atrage totul spre slava ta, precum fluviile atrag torentele”. Sf. Vasile vedea
numai interesele cele sfinte ale Bisericii. Grigorie ar fi dorit să se ocupe și
mai departe cu poezia și cu filosofia creștină. Vasile pune mai întâi slujirea
lui Dumnezeu, apoi poezia; pe cuvântător mai întâi, apoi poetul și filosoful.
Cu toate planurile și gândurile cele bune ale lui Vasile, Grigorie nu a reușit
să-și ocupe scaunul, fiindcă nu a înțeles nici cum să lupte cu armele lui
Antim. Fără să-și poată ocupa scaunul, revine lângă bătrânul său tată, să-l
ajute la conducerea bisericii din Nazianz.
În vremea aceea, Constantinopolul, capitala împărăției
romane de la Răsărit, era plină de eretici arieni, sprijiniți de împăratul
Valens, care primejduiau credința cea dreaptă și adevărată. Toate bisericile
erau în mâinile arienilor. După moartea lui Valens, noul împărat, Teodosiu
cheamă pe Grigorie la Constantinopol și în 27 noiembrie 379 îl așează patriarh
în capitala împărăției. Aici îndată începe lupta de apărare a Ortodoxiei. Mai
întâi în casa unui credincios, rudenie a sa, apoi în biserica Sfintei Învieri,
Grigorie ține cele mai minunate cuvântări, prin care a întors pe mulți rătăciți
și și-a câștigat faima de cuvântător de Dumnezeu (Teolog).
În Constantinopol nu a stat prea multă vreme. În anul
381 s-a ținut acolo al doilea Sobor ecumenic și Grigorie a fost ales
președinte. Dar din pricina unor neînțelegeri și-a dat demisia, a părăsit
scaunul patriarhal, care era în cea mai mare cinste în timpul acela, ca și
astăzi, și s-a retras în țara lui în singurătate.
Mai înainte de a pleca din Constantinopol, a rostit în
fața soborului o frumoasă cuvântare de rămas bun, în care mulțumește lui
Dumnezeu că i-a ajutat să restabilească dreapta credință în Constantinopol și
cere iertare de la toți pe care i-a supărat: „Eu, păstori sfințiți și cinstiți,
n-am râvnit la ceea ce mi s-a dat, ci dragostea turmei cuvântătoare și judecata
arhiereilor m-au silit să primesc scaunul. Acum aud că unii nu mă primesc. Să
știți că nu caut nici bogății, nici scaun înalt și cinste, și nici patriarh al
Constantinopolei nu doresc să mă numesc. Iată, fără mâhnire voi ieși din
episcopie. Voi sfătuiți-vă să faceți cele plăcute vouă. Mie de mult mi-e dragă
pustia, pentru că cei care mă lipsesc de scaun, nu mă pot lipsi de Dumnezeu”.
Apoi la sfârșit a încheiat așa: „Bărbați și împreună
păstori ai sfintei turme a lui Hristos... urât și cu totul trist ar fi, dacă
învățând pe alții pacea, voi înșivă ați ridica război unii către alții. Vă rog
așadar, pentru Preasfânta și cea deoființă Treime, să vă uniți unii cu alții în
bine și cu pace. Iar dacă eu sunt pricina neunirii voastre, din scaun
scoateți-mă, din cetate goniți-mă, numai adevărul și pacea le iubiți. Fiți
sănătoși, sfinți păstori și pomeniți ostenelile mele în Biserica lui Hristos”.
La urmă a cerut împăratului să potolească „războiul
arhiereilor”, așa după cum a potolit „îndrăznirea barbarilor”. După aceea s-a
adresat credincioșilor: „Scumpii mei fii, păziți odorul credinței și
amintiți-vă de pietrele ce au aruncat asupra mea, pentru că am lucrat să pun
adevărata învățătură în inimile voastre”. Credincioșii îl roagă cu lacrimile în
ochi să rămână în Constantinopol. El însă cu lacrimi de bucurie că a scăpat de
Sodoma, se întoarce în Arianz, ca să petreacă în osteneli, în rugăciuni, în privegheri,
în scrieri și îngenuncheri.
Iubitor al pustiei
„Trăiesc între stânci și animale sălbatice. Nu văd
focul niciodată și nu am încălțăminte. Mă îmbrac cu o singură haină. Mă culc pe
paie și mă acopăr cu un sac. Perina mea totdeauna este udată cu lacrimi”. Își
descrie luptele și suferințele și totodată mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat
harul să-și păstreze odorul fecioriei. „Fără harul lui Dumnezeu suntem niște
robi plini de împuțiciunea păcatului. Fără el ne este cu neputință a lucra
binele, cum nu poate o pasăre să zboare fără de aripi și un pește să înoate
fără de apă”.
Retras în singurătatea Pontului, Grigorie s-a ocupat
cu scrieri de învățături creștine care și astăzi sunt de mare preț în lupta de
apărare a credinței drepte față de rătăcirile eresurilor. Aici a aflat patria
sa, Nazianzul cotropit de eretici, ca și Constantinopolul, pe care i-a biruit
cu graiul și cu scrisul. Sunt vestite între scrierile lui îndeosebi: Cele cinci
cuvântări despre Dumnezeu, care i-au atras și consfințit numele de Teologul sau
Cuvântătorul de Dumnezeu. Nu putem da cuprinsul ei. Cităm din ea câteva rânduri
despre Dumnezeu, din care să ne putem încredința, cel puțin în parte, cum
gândea și cum scria Sf. Grigorie de Nazianz:
Teolog al Sfintei Treimi
„Nu este în puterea oricui să filosofeze (să cugete,
să grăiască și să scrie) despre Dumnezeu. Nu este chiar așa de puțin însemnat
lucrul acesta și pe puterea celor care se târăsc pe pământ. Voi adăuga chiar că
nu se cade a vorbi despre Dumnezeu în orice vreme și oricui și nici orice... Nu
este în puterea oricui să filosofeze despre Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot
să-l facă cei ce s-au cercetat cu de-amănuntul și care au înaintat pas cu pas
în calea contemplației (a cercetării, descoperirii și vederii lui Dumnezeu) și
care, înainte de aceste îndeletniciri, și-au curățit și sufletul și trupul, sau
cel puțin se silesc să se curețe...
Se cade să filosofeze despre Dumnezeu celor care
consideră lucrul acesta cu seriozitate și care nu pălăvrăgesc cu plăcere și
despre El, ca despre oricare altul: după alergări de cai și după spectacole, și
după cântece și după îmbuibarea pântecelui și a celor de sub pântece... Să nu
desconsiderăm cuviința în aceste discuții. Ci, dacă nu este cu putință să fie
dărâmată dușmănia dintre noi, să cădem cel puțin la învoiala de a vorbi tainic
despre cele tainice și cu sfințenie despre cele sfinte...”.
Din Cuvântarea I despre Dumnezeu: „Alergam să cuprind
cu mintea pe Dumnezeu și astfel m-am urcat pe un munte și am pătruns în nor,
ajungând înlăuntrul lui, adică înafara materiei și a celor materiale,
reculegându-mă pe sine-mi, pe cât mi-a fost cu putință. Dar, după ce am privit
în fața ochilor, de abia am văzut lucrurile dinapoia lui Dumnezeu și aceasta de
abia am putut să o fac oblăduit de Piatra, adică de Dumnezeu Cuvântul
(Hristos), care S-a întrupat pentru noi. Și privind puțin prin nor înlăuntru, nu
am văzut prima și preacurata Lui natură și cunoscută numai de Ea însăși, adică
de Treime, natură care rămâne înlăuntrul primei catapetesme și este acoperită
de heruvimi, ci pe cea din urmă, și care cea dintâi ne iese în cale. Iar
aceasta este, pe cât mi-e cu putință să înțeleg, maiestatea lui Dumnezeu, sau,
ca să o numesc ca dumnezeiescul David, măreția Lui care se vede din făpturile
Lui și în cele întemeiate și guvernate de El. Căci spatele lui Dumnezeu îl
alcătuiesc lucrurile care, deși așezate înapoia Lui, arată existența Lui, după
cum umbrele și chipurile soarelui, reflectate în apă, arată vederilor stricate
soarele, de vreme ce nu pot să-l privească drept, căci puritatea luminii lui
copleșește vederea...”.
Din Cuvântarea a II-a despre Dumnezeu: „Dumnezeu este
greu de înțeles cu mintea și greu de contemplat. Și e ca și atunci când ne
trudim să facem lucruri mari cu un instrument mic, când căutăm să vânăm cu
înțelepciunea omenească cunoașterea celor existente și când ne apropiem de cele
spirituale cu simțurile... Cine ne-a dus la primele izvoare ale izvoarelor și
la cauzele vieții?... Cum se hrănește trupul cu mâncări și sufletul cu
rațiunea? Cum de același animal este muritor și nemuritor, muritor prin plecarea
lui de aici din lume, nemuritor prin faptul că se naște? Căci unul pleacă, iar
altul vine să-i ia locul, întocmai ca în curgerea unui râu, care nu stă locului
și care rămâne totuși pe loc.
Privește cu atenție firea înotătoarelor, care alunecă
în ape și care parcă zboară în natura lichidă, care sorb în tihnă aerul
mediului lor propriu, iar în al nostru își găsesc primejdia în care ne-am găsi
noi sub ape. Privește cu atenție la obiceiurile și la simțurile lor, la
împrejurările și la nașterile lor, la mărimile, frumusețile și preferințele lor
pentru anumite regiuni și la rătăcirile lor, la adunările și despărțirile lor
și la particularitățile lor puțin asemănătoare cu ale viețuitoarelor de pe uscat...
Privește cu atenție și la stolurile și varietățile de păsări și după
înfățișările și după culorile lor, și ale celor necântătoare și ale celor
cântătoare; și care este explicația melodiei acestora și de la cine vine ea?
Cine este cel care a dat greierului lira în piept și
cântările de pe ramuri și ciripiturile păsărilor, când se pun în mișcare
deodată cu soarele, umplând de muzică amiezile, când fac să răsune dumbrăvile
și când petrec pe călător cu glasurile lor? Cine este cel ce țese cântarea
împreună cu lebăda, când își întinde aripile în suflările vântului și face
șuierătura melodie?... De unde se face că păunul, această îngâmfată pasăre,...
este atât de iubitor de frumusețe și de cinste (căci își și simte propria lui frumusețe),
încât își arată, ca pe o scenă de teatru, frumusețea lui iubitorilor lui? Cum
și-au pregătit păsările cuiburi și în pietre, și în copaci, și în acoperișuri,
cu grijă pregătite atât în ce privește siguranța, cât și în ce privește
frumusețea și potrivite pentru creșterea puilor?
De unde au albinele și păianjenii hărnicia și dibăcia,
pentru ca albinele să-și construiască faguri și să-i lege cu celule hexagonale
și îmbinate una în alta; iar păianjenii să țeasă pânze întinse în multe
chipuri, și o casă în același timp vrednică de cinste și loc de vânătoare a
ființelor mai slabe în vederea hranei?... Și trec sub tăcere depozitele de
provizii ale furnicilor și paznicii lor, și tezaurul de hrană corespunzător
vremii și celelalte lucruri pe care le știm că se povestesc despre călătoriile și
despre conducătorii lor și despre buna orânduire din faptele lor.
Privește cu băgare de seamă și la deosebirile dintre
plante, până și la dibăcia cu care sunt alcătuite frunzele, atât pentru o cât
mai mare plăcere a ochilor, și în același timp, cât și pentru foarte marele
folos al fructelor. Privește cu băgare de seamă și la varietatea și belșugul
fructelor și mai ales la prea marea frumusețe a celor mai necesare pentru
viață. Și mai privește cu băgare de seamă la puterile rădăcinilor și ale
sucurilor și ale florilor și ale mirosurilor, nu numai foarte plăcute, dar și
foarte potrivite pentru sănătate, și la farmecele și felurimile culorilor și
încă și la scumpătățile și strălucirile pietrelor. Fiindcă pe toate ți le-a pus
înainte natura, ca într-un ospăț comun, îmbelșugat cu de toate, pe cele ce sunt
necesare și pe cele ce sunt spre plăcere, pentru ca, dacă nu altcumva, cel
puțin pe calea lucrurilor de la care primești binefaceri să cunoști pe
Dumnezeu...
De aici, treci mai departe la întinderea și mărimea
pământului, mama obștească a tuturor, și la golfurile mărilor, legate între ele
și cu pământul, și la frumusețea pădurilor și la râuri și la izvoarele
îmbelșugate și mereu curgătoare. Spune-mi cum și de unde sunt acestea? Cine
este cel ce a vărsat aerul, această multă și îmbelșugată bogăție, măsurat nu
după ranguri, nu după averi, necuprins în hotare, neîmpărțit după vârste, ci
luat în mod liber de fiecare. Cine a orânduit stelele? Care este cauza ordinii și
a mișcării? De unde își aprinde soarele lumina pentru toată lumea și pentru
toate vederile, frumos ca un mire, iute și mare ca un uriaș.
Cât de mare este pentru tine spusa aceea, dacă ai
cugetat asupra ei? Anume: ceea ce este soarele între cele care cad sub simțuri,
aceea este Dumnezeu între cele cugetate cu mintea. Căci el luminează vederea,
precum Dumnezeu luminează mintea; el este cel mai frumos dintre cele văzute,
după cum este Dumnezeu dintre cele cugetate...”.
Adormirea și sfintele moaște
Așa a gândit, a vorbit și a scris frumos, Sfântul
Părinte Grigorie Teologul, mulțimea lui de cărți, în care a cuprins cuvântări,
poezii și scrisori, toate pline de înțelepciune și de avânt poetic. A murit la
anul 389 sau 390, în patria sa iubită, în vârstă de 60 de ani, lăsând în urma
lui amintirea unui ierarh pe cât de mare, ales și sfânt, pe atât de smerit.
După mulți ani, moaștele lui au fost aduse în Constantinopol și așezate în
biserica Sfinților Apostoli, întocmai după cum au fost aduse și cinstite moaștele
altui mare patriarh nedreptățit și izgonit din Constantinopol (Sf. Ioan Gură de
Aur, despre care vom vorbi îndată).
Sf. Grigorie de Nazianz s-a simțit și a trăit ca un
călător în lumea aceasta, plin de dor după patria cerului. Grija lui de
căpetenie a fost: să nu pierdem pe Dumnezeu și virtutea. Darul lui cel mai mare
era oratoria, vorbirea frumoasă și înțeleaptă, limpede, înflorită și plăcută,
despre unele din cele mai grele învățături și mai adânci taine ale religiei
creștine. În lupta cu ereticii era omul păcii, în lupta cu împărații era omul
dreptății, în lupta cu patimile omenești era omul virtuții.
Prin frumusețea cuvântărilor sale calde și luminate,
prin bunătatea lui nemărginită și prin smerenia lui desăvârșită, a spart
rândurile ereticilor, a slăbit cu totul puterea păgânilor și a întărit
virtuțile creștinilor. De aceea, în vremea lui, nu era un om mai admirat decât
el.
Lauda vieții lui este cuprinsă în Condacul Mineiului
din 25 ianuarie, în următoarele cuvinte: „Cu limba ta, cea de Dumnezeu
grăitoare, împletiturile retorilor dezlegându-le, mărite, cu haina dreptei
credințe, cea țesută de sus, Biserica ai împodobit, care și purtând-o împreună
cu noi, fiii tăi, strigă: bucură-te, părinte, mintea cea mai înaltă a
cuvântării de Dumnezeu”.
[1] Între aceștia filosoful Hecabal, unul dintre
dascălii lui Iulian, după ce se făcuse recunoscut pentru zelul său împotriva
idolatriei, când Iulian a ajuns împărat, s-a grăbit să declame contra
creștinilor, ca un apostat. Îndată după moartea lui Iulian, a doua zi și-a
recunoscut lașitatea, s-a căit, a devenit iarăși creștin, s-a așezat la ușa
unei biserici și chema pe cei ce intrau în biserică, la rugăciune, zicându-le:
„Călcați-mă în picioare, sunt o sare împuțită”.
Hecabal a rămas chipul învățatului care nu are nicio
credință, și nicio conștiință morală: slugarnic și netrebnic. În contrast cu el
avem chipul altui învățat, retor creștin, care întrebat de Libanius: „Ce face
acum Galileanul?”, i-a răspuns precum s-a întâmplat: „Face un sicriu pentru
persecutorul său”...
(Extras din cartea „Cuvântări la viețile
sfinților”, Pr. Ilarion Felea)
LUNTREA
VIETII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Ce furtuni sufletesti, uragane, vijelii naprasnice, vârtejuri de foc se
dezlantuie adesea în viata omului, în viata acelor oameni care se straduiesc sa
traiasca crestineste si sa-L slujeasca pe Dumnezeu cu rugaciunea, facându-se
mijlocitori pentru sine si pentru altii înaintea negraitei Sale mile! Daca
luntrea pe care calatoreste sufletul nostru pe marea vietii, catre vesnicia
care îl asteapta, nu se sfarma cu totul si nu se scufunda, aceasta se datoreaza
numai milei lui Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 300
IDEEA
FIXA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când îl vezi pe câte unul, silit de diavolul, ca-si tine inima în prinsoarea
vreunui lucru de nimic, având, cum se spune, „une idée fixe”, care îl face sa
sufere, sa-ti vorbeasca de ea pâna te plictiseste, nu-ti iesi din fire, ci
cunoscând ca aceasta e o boala sufleteasca ce vine de la diavolul, fii blând si
calm, îndreapta-te catre Dumnezeu îndata si citeste în liniste, cu credinta
nezdruncinata, troparul icoanei celei nefacute de mâna: „Preacuratului Tau chip
ne închinam, Bunule, cerând iertare greselilor noastre, Hristoase Dumnezeule,
Cel ce ai binevoit sa Te înalti cu trupul pe Cruce ca sa izbavesti faptura Ta
de chinurile vrajmasului; pentru aceasta multumire îti aducem Tie, Celui ce cu
bucurie ne umpli pe toti, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit sa mântuiesti
lumea”.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 124
SF.
LITURGHIE MAI PRESUS DE TOATE SĂRBĂTORILE
-
SF. ILARION FELEA -
Ce reprezintă Praznicele împărătești?
Să ne lămurim: Nașterea Domnului (Crăciunul) începe o
eră nouă, era creștină, era mântuirii prin Iisus Hristos. Ea ne deschide ochii
și inima asupra unei învățături centrale din Evanghelie, care este învățătura
despre viața cea nouă, despre Renaștere, despre omul cel nou, despre puterea pe
care o împrumută Dumnezeu omului prin întruparea Domnului și prin trimiterea
cerescului har.
Botezul Domnului (Boboteaza) ne descoperă învățătura
despre Sfânta Treime și ne deschide ochii asupra apei curățitoare, asupra apei
sfințite, asupra tainei pe care o săvârșește mai întâi Botezul Domnului în
Iordan, când sfințește „firea apei”.
Înălțarea Domnului ne aduce aminte de așezarea Tainei
Sfântului Botez și de cuvintele Mântuitorului prin care trimite apostolii să
boteze toate neamurile în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (Mt.
28:18.20; Mc. 15:15-16).
Pogorârea Sf. Duh la Rusalii peste apostoli ne aduce
aminte de așezarea Tainei Sf. Mir și de așezarea Tainei Preoției, prin Sf.
Apostoli, de la care se continuă prin legătura darului și punerea mâinilor
(hirotonia) până în ziua de astăzi.
Cea dintâi Liturghie
Joia și Vinerea Patimilor ne aduc aminte de Cina cea
de Taină, de cea dintâi Liturghie, de așezarea Sfintei Împărtășanii cu Trupul
și Sângele Domnului, cu Jertfa Mielului prin care se răscumpără și se împacă
omenirea cu Dumnezeu (Tit 2:13-14; 1 Tim. 2:5-6).
Învierea Domnului ne aduce aminte de așezarea Tainei
dezlegării și iertării păcatelor în Pocăință (Mt. 18:18; In. 20:19-23).
Întemeierea Bisericii s-a făcut tainic prin jertfa de pe Cruce (FA 20:28), iar
faptic la Rusalii, când prin botezul celor dintâi creștini s-a înființat cea
dintâi comunitate (parohia) creștină, în Ierusalim.
Toate tainele de care au trebuință toți oamenii ca să
se mântuiască și să facă legătura obligatorie pentru toți cu veșnicia și cu
Dumnezeu, sunt rânduite, așezate pentru totdeauna în zilele marilor sărbători
creștine: Sf. Botez, după ce a fost anunțat ca naștere din nou, din apă și din
Duh (In. 3:5), la Nașterea și Botezul Domnului, s-a așezat la Înălțarea
Domnului. Sf. Mir la Pogorârea Sf. Duh; Sf. Cuminecătură în Joia și Vinerea
Patimilor (Joi prin jertfa fără de sânge, vineri prin jertfa de pe cruce). Sf.
Pocăință în ziua învierii Domnului; Sf. Preoție (fără de care nu se poate
săvârși nicio taină) s-a rânduit prin alegerea apostolilor și prin sfințirea
lor prin focul Duhului Sfânt.
Toate sărbătorile au în centru Sf. Liturghie
Taina Nunții și Taina Sf. Maslu, nefiind obligatorii
pentru toți creștinii și absolut necesare în mântuire, nu sunt legate de marile
zile și sărbători din viața Mântuitorului.
Astăzi toate aceste sărbători mari, ca și toate
celelalte sărbători mai mici, sunt absorbite și cuprinse în Sf. Liturghie,
toate sărbătorile au în centru Sf. Liturghie, slujba de împăcare cu Dumnezeu (2
Cor. 5: 18-20), Jertfa Mântuitorului care cuprinde, înfățișează și închipuie în
chip tainic (mistic) toate tainele și toate sărbătorile mari, cu întreagă
viața, învățătura și lucrarea Mântuitorului, toată religia creștină, toată
legea ortodoxă, întreg creștinismul – propovăduit, practicat, cântat și trăit
de popor (D. Stăniloae: Liturghia și unitatea religioasă a poporului român, în
rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 10-11/1956, p. 1081).
Pentru religia noastră creștină, toate artele au în
vedere mai presus de toate slujirea, oficierea Sfintei Liturghii. Arhitectura
bisericilor, sculptura iconostaselor, pictura icoanelor, poezia rugăciunilor,
muzica (melodia) cântărilor, frumusețea vorbirilor (predicilor) toate au în
centru și culminează în celebrarea Sfintei Liturghii.
Ca și în trecut, și în prezent, în toate satele și
orașele noastre, Sf. Liturghie cultivă unitatea și solidaritatea poporului
creștin. Sf. Liturghie este haina noastră de sărbătoare, izvorul bucuriilor
noastre sfinte, forța unității noastre religioase, morale și naționale. E
comunitatea iubirii și a frăției, a rugăciunii și a mântuirii, a păcii și a
fericirii. Iată locul și însemnătatea Sfintei Liturghii, iubiți și
binecuvântați creștini, între Sfintele Taine, între Sfintele Sărbători ale
Bisericii, și între poruncile și virtuțile Evangheliei…
Sf Liturghie - centrul lumii
Pretutindeni în viața creștină, Sf. Liturghie are
locul și însemnătatea ei totdeauna în centru: în centrul slujbelor, în centrul
sărbătorilor, în centrul Sfintelor Taine, în centrul evlaviei și în inima
vieții noastre. Sf. Liturghie – centrul cultului și inima evlaviei – bucură
cerul mai mult decât oricare altă slujbă.
Sf. Liturghie binecuvântează pământul, îmbunătățește
oamenii și le sfințește sufletele mai rodnic decât apa, lumina și căldura
soarelui. Printr-o singură Liturghie se aduce lui Dumnezeu mai multă slavă,
mulțumire și adorare, decât prin toate laudele, cântările și rugăciunile la un
loc ale tuturor sfinților din cer și ale tuturor oamenilor de pe pământ, de
astăzi și de totdeauna (Pr. P. Vintilescu: Curs de Liturgică generală,
București, p. 177.).
Numai înțelegând astfel tâlcul, însemnătatea și locul
Sf. Liturghii între toate slujbele și sărbătorile, ne putem da seama de ce, în
cea dintâi poruncă a sa, Biserica a rânduit, ca lege veșnică pentru toți
creștinii: „Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare duminică și
sărbătoare”.
(Extras din cartea „Tâlcuire Sf.
Liturghii, de Pr. Ilarion Felea)
SUBTIRIMEA
PANZEI DE PAIANJEN
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
În comparatie cu sufletul omului, al crestinului, lumea toata este asemenea
unei pânze de paianjen. Nimic nu este statornic în ea, pe nimic nu ne putem
sprijini, nu ai pe ce pune baza; totul se rupe, cedeaza. Nu-ti lega inima de
nimic în afara de Dumnezeu, Cel ce a urzit aceasta pânza, care o tine si îi da
viata. De orice si de oricine te vei lega în afara de Dumnezeu îti va otravi
viata, îti va strâmtora inima. Numai legându-te deplin de El vei dobândi viata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 418
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu