Mircea Dorin Istrate - Copilăria noastră

 

Copilăria noastră

 

 

 

~*~

 

Prea trecem prin lume în fugă, grăbiți,

În fie cea ziuă de timpuri mințiți,

Mai stați-mi o clipă, gustați-i plăcerea,

Amarul din dânsa, dulcia ei, mierea.

 

Și stați cât se poate din timp ce-l aveți,

Copil fără vină acol’ rămâneți,

Că raiul acela nicicând n-o să fie,

Nici măcar în ceruri, în lunga vecie.

 

Ca pasărea liberi îmi fost-am atunci,

Stăpâni peste crânguri și dealuri și lunci,

Pruncuți de o șchioapă, ce-n veri însorite,

Cu lumi la picioare, cu vise grăbite,

 

Eram ingereii, și-ai satului dor

Și zborul de mâine spre cel viitor,

Și calea cu urme ce-or fi apăsate

Și nume ce mâine vor fi respectate.

*

Azi, ție icoană de suflet, mă-nchin

Și boabe de lacrimi de pleoapă-mi anin,

Să nu uit vre-odată de sfânta pruncie,

Când și eu pe-aicea am fost…

micnicie.

 

 

~*~

30.01.2026

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

La-nceputul vieții mele

 

~*~

 

A plecat de mult la ceruri ,

,,Mama Tână,,

și-acum nu mai este,

Cine la nepoți le spună la-nserări ceea poveste,

Cu un Făt Frumos și tânăr și-o Ileană Cosânzeana,

Cu bătrâne vrăjitoare, cu balauri, Sfânta Ana,

Cu un Chipăruș destoinic, cu bătrânul Împărat,

Cu Setălî, Flămânzilă, cu cel cal înaripat,

Cu mărita-mpărăție ce e peste șapte mări,

Cu Păduea cea Bătrână, cu-ncurcatelei cărări,

Cu-a ei glasul încet, molatic, ne-a înfiorat visarea

Până-n miez adânc de noapte, când se stinse

lumânare.

 

Iară Moșu, cela care a scăpat din cea bătaie,

Mă lua mereu cu dânsul, colo-n deal, pe la Hodaie,

Ca cosât , cât ziua-i lungă și apoi la strâns la fân,

Aibă pentru lunga iarnă, când el gerul pe aicea peste toate

e stăpân.

 

Mai apoi, în primăvară, osteneam la arătură,

Trăngând brezede-n lung și-n latul, colo sus, pe Curmătură,

Apoi vara, cea amiază le-o duceam la lucrători,

Care tot săpau pământul, până sara,

pe răcori.

 

Mai apoi, în miez de vară eram toți la secerat,

De cum se mijeau ei, zorii, până-n prag de înserat,

Iară-n toamnă, cu tot satul eram la cules de vie,

Cu nemșugul împreună, erau toți,

o veselie.

 

Iarna, se porneau cu rândul, nunți frumoase, de poveste,

Ce țineau vre-o două zile, să se ducă-n lume veste,

Iar apoi, în liniștire, oamenetul de la țară,

Se-ncărca cu ce-a putere până-n prag de,

primăvară.

*

Uite-așa era atuncea vremea-n satul meu bătrân,

Unde eu, nimicul lumii eram neștiut stăpân,

Peste tot și peste toate ce ea inimă-mi cerea

Și cum ea atuncea vrut-a, totu-n taină,

se făcea.

 

 

~*~

31.01.2026

Mircea Dorin Istrate

 

***