MUNȚII noștri–Cetăți,Sanctuare și Dăinuire ale
poporului NEMURITORILOR
BUCOVINA - Țara Fagilor și-a Doinelor
„În Cetate
se făceau legile, se hotărau credințele,
zeii, se bătea
monedă, se porneau războaie... La
daco-români,
totul s-a făcut în munți. Acolo a dospit
Neamul nostru valah.” (Monah Atanasie
Ștefănescu)
Până la anul 1775, Bucovina nu exista, exista doar
principatul Moldovei întemeiat unitar și suveran de Voievodul maramureșan Bogdan I Descălecătorul, care în vremea Marelui Domn Ștefan, capătă o faimă deosebită revărsată cu mărinimie regală prin
Țara de Sus și Țara de Jos. După 1775, ținutul Cernăuților și o bună parte din
ținutul Sucevei a fost smuls samavolnic de către hrăpăreața Austrie, frângere
din trupul Mamei ce se va numi Bucovina. Pofta hasburgică de a înghiți noi
teritorii i-a venit după 5 august 1772, când alături de alte hiene ca Rusia și
Prusia, a ciopârțit Polonia, încorporând imperiului Hasburgic, Pocuția (care
era a Moldovei), Lodomeria și Galiția, însumând un teritoriu de 81 900 km2, cu multe milioane de
suflete.
Mai întâi și-a pregătit strategia cu tupeul
și ticăloșia caracteristică monarhiilor hegemonice. Guvernul de la Viena a
testat Poarta Otomană, încercând să-i smulgă Oltenia, ca „dar”pentru rolul
mijlocitor între ruși și turci. Apoi în schimbul pretenției asupra Olteniei a
șarjat spre o lărgire de teritoriu în Țara de Sus a Moldovei, chipurile pentru
a-și deschide o cale de comunicație mai comodă între Ardeal și Galiția, cu
toate că deja exista o astfel de cale prin trecătoarea de la Korosmezo, ducând
de la Galiția la Maramureș, prin valea superioară a Prutului și a Tisei la
Sighetul Marmației.
Planul ucigaș, samavolnic a avut pecetea
împăratului Iosif al II-lea, care l-a însărcinat pe Carol Enzenberg,
comandantul Regimentului al II-lea de grăniceri români de la Năsăud, mai întâi
cu o misiune discretă în 1773, urmată de una mișelească în 1774 și apoi cea hoțească
din 1775. Protestele moldovenilor și îndârjirea vehementă a Voievodului Grigore
Ghica au rămas în vânt. În toamna anului 1774, au pătruns în Moldova ciuma austriacă cu 5 batalioane de
infanterie, mai multe regimente de husari, două baterii de artilerie cu câte 4
tunuri cu cezara „misiune” de a trage un cordon sanitar contra epidemiei de ciumă, care de fapt nu mai
exista de mult...
La toate acestea s-au adăugat peșcheșul, un
„dar de 5 000 de galbeni și o tabacheră de aur împodobită cu briliante care la
determinat pe mareșalul P.A. Rumianțev să devină complicele austriecilor,
retrăgând unitățile rusești din teritoriul ocupat. Mână în mână cu operațiunile
de ocupație s-a făcut și înfigerea pajurilor imperiale de-a lungul noilor
granițe dinspre Moldova și raiaua Hotinului, încorporând 119 sate din ținutul Cernăuților, 142 de sate din ținutul Sucevei, plus
9 sate din raiaua vecină a Hotinului.” (Fr.I. Sulzer, Istoria Daciei
Transalpine; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Humanitas, București-1991)
După ocuparea samavolnică, cancelarul
Kaunitz și internunțiul Thugut de la Istambul au început tratativele cu Poarta
suzerană pentru cesiunea formală a teritoriului răpit din Moldova. Tahir Aga a
primit 4 000 de florini și diverse
bijuterii, iar Ali Pașa de Hotin, 600
de florini. Actul de cesiune, „BALAMUCUL”
s-a întocmit de comisie la Balamutca, pe
Nistru, la 2 iulie 1776, Austria rămânând cu smulgerea a 278 de localități, un areal de 10 441 km2
și peste 70 000 de suflete. În 1786, Bucovina a fost alipită Galiției, iar
după 1849 devine provincie autonomă a Casei de Austria, cu Dietă proprie până
la 1918, când s-a reîntors la Patria-Mumă.
Actul de cesiune – „Balamucul” de la Balamutca a
fost „consființit”printr-un jurământ de credință al bucovinenilor față de
irozii-hasburgi și prin decapitarea principelui Grigore Ghica. După prestarea
jurământului în fața generalului Spleny, asistat de episcopul Dosoftei,
comandantul a oferit o mare recepție care ținu până noaptea târziu. „În timpul
marelui zaiafet de la Cernăuți se petrecea la beilicul din Iași sângeroasa dramă a decapitării principelui
Grigore Ghica de către un emisar turc, însoțit de un detașament de ieniceri.” (Ion
Nistor, op.cit.) În istorie întotdeauna exisă între puterile cotropitoare o
înțelegere „frățească”, o monstruoasă coaliție prin furt de teritorii și prin
crime așa cum a fost între Curtea vieneză și Poarta otomană.
„Să se știe când au tăiat turcii pe măria sa
Grigore Alexandru Ghica Voievod în Iași, cu vicleșug prin un spurcat turc
capugiu la casele din Beilic la văleatul 1777 octombrie 1, duminecă spre luni.”
Așa suna însemnarea pe marginea unui Minei al unei biserici din Iași. Voievodul liric – Mihail Eminescu a
fost profund îndurerat de uciderea Voievodului care s-a împotrivit cu viața sa
împotriva ticăloasei samavolnicii a hasburgilor ce au sfâșiat trupul țării
dragi. Se știe că Sultanul a încuvințat asasinarea principelui, altfel nu s-ar
fi săvârșit fără-de-legea, adăugându-se astfel cohortei sultanilor criminali
ucigași de Domni valahi ai Principatelor Române.
Astfel, odioasa
anexare a ținutului Bucovina de către uzurpatorii hasburgi a fost pecetluită cu
sângele unuia dintre cei mai vrednici domni ai Moldovei, Grigore Alexandru
Ghica – Vodă. Jertfa curată de demnitate, de sânge, de credință, de patrie și
de neam l-a așezat pe principele moldav în rândul Cetei Marilor Regi și Voievozi
Martiri ai Daciei Mari.
Și atunci, ca și
acum se sacrifică Voievozii neamului pentru a se instaura anarhia, a se smulge
rădăcinile, a se pierde tradiția, continuitatea unui popor brav, credincios și
omenos.
Numele provinciei hoțește
anexate de cei fără Dumnezeu s-a fluturat istoric de către vestiții codri de fag – silvae faginales,
botezați de cronicari „bucovine” – după
termenul traco-get buk – fag, ce
străjuiau cu credință și dârzenie Țara de Sus a Moldovei, întinzându-se între Prut și Nistru ca bucovine mici, și între Prut
și valea superioară a Ceremușului ca bucovine
mari.
Unul dintre marii Fii ai Moldovei, respectiv
ai Daciei Mari, academicianul Ion Nistor,
de loc din Vicovul de Sus, cel mai
de seamă istoric și om politic al Bucovinei, apreciat la scară deschisă de
neegalatul istoric Nicolae Iorga, dar mai întâi de comisia de specialitate a
Doctoratului de la Viena în frunte cu Jirecek, care l-a promovat doctor în
Filosofie și Litere pentru Teza: Pretențiile
moldovenești asupra Pocuției, lucrare pe care Academia de Științe din Viena
i-a publicat-o imediat cu magna cum laudae, (apropo Casa natală a marelui
academician Ion Nistor este lăsată astăzi de către statul ateu care slugărește
fidel interesele străinilor într-o paragină de lacrimi sfâșiitoare, aidoma
întregii Patrii de fapt), ne-a lăsat o frumoasă Icoană a Bucovinei sale iubite.
„Țara
de Sus a Moldovei, străjuită de codrii ei de fag – bucovine – silvae
faginales – contra invaziilor din
Polonia, în care răsună peste veacuri vuietul de la bătălia din pădurea
Șipenițului și din Codrul Cosminului, este partea cea mai bine cultivată a
statului moldovenesc care își găsise leagănul pe aceste frumoase și
binecuvântate meleaguri. Viteji în război și harnici în timp de pace,
moldovenii din Țara de Sus se învredniciră într-o vreme de cea mai gingașă
solicitudine din partea domnilor Moldovei...
Bucovina
constituie un adevărat sobor de mănăstiri, ce se grămădesc una lângă alta,
venind fiecare din câte o domnie glorioasă sau cucernică, cântând la fiecare
slujbă, la fiecare sărbătoare din clopotele turnate cu veacuri în urmă, ca o
pomenire, pentru străbunul ce a înălțat zidurile, pentru părinții, rudele, și tovarășii
de arme și de județ, pentru neamul, marele neam nenorocit, întru mărirea căruia
a scânteiat sabia și s-a înălțat ruga acestor strămoși.
În mănăstirile din Bucovina ni s-au păstrat
cele mai vechi și mai prețioase urme de pictură și arhitectură moldovenească.
În clopotnița mănăstirii de la Voroneț, se păstrează cel mai vechi izvod al
limbii noastre, celebrul Codice
Voronețan”. (Ion Nistor, op. cit.)
Munții Rodnei, sunt un masiv muntos în N Carpaților Orientali, între
văile Bistriței Aurii (la SE), Vișeului și Izei (la N), Someșului Mare (la S)
și Sălăuței (la V). Caracteristica lor e rodnicia.
Ei sunt alcătuiți din roci cristaline,
acoperite cu depozite de fliș cretacic și paleogen. Creasta principală sumețită
către E-V, cuprinde cca.52 Km între pasul Rodnei și pasul Șetref. Ei cuprind
peste 15 lacuri glaciare, iar din sânul lor matern izvorăsc: Vișeul, Iza,
Bistrița, Someșul Mare...
Pasul
Rodnei, numit și pasul Rotunda, aflat în Carpații Orientali, veghează între
culmile estice ale Munților Rodnei și cele NV ale Suhardului, la 1254 m
altitudine, comunicând amiabil cu Bistrița Aurie și Someșul Mare, respectiv cu
cele două țări valahe: Moldova și Ardealul.
Munții Rodnei se învecinează la NE și cu Obcina Mestecăniș, iar la NV
cu Munții Maramureșului. Scutul temerar al acestor Munți lăsat testamentar de
Creatorul, moștenire divină a Daciei Mari, a sprijinit acțiunile militare la
răsărit de Carpați, având și o largă participare a maramureșenilor,
netezindu-se astfel Calea spre crearea unui
singur stat unitar moldo-vlah, românesc. În perioada prestatală, în Moldova
erau două formațiuni social-politice, două mari cânezate: al lui Dragoș, apoi
al lui Bogdan și cel al Rădăuților,
numit și Țara Valahăi, vecină cu
Polonia.
Cronicele polone amintesc de un voievod
român, Ștefan, ce stăpânea peste Țara Șipenițului (între Prut și Nistru)
înainte de anul 1359, numit și Mușat („Frumos”), se pare din vechea stirpe a Basarabilor,
înrudit cu Bogdan I, al cărui cnezat era în proximitatea Prislopului cu
reședința la Cuhea, o adevărată cetate naturală a reliefului, care va permite
lui Bogdan să unească cânezatul său cu cel al Rădăuților într-un singur
Voievodat – Moldovlahia (Moldova și Valahia-Rădăuți).
Descălecătorul
a urcat la ceruri în 1368, fiind înmormântat în biserica de lemn din
Rădăuți. Nepotul său Petru I Mușat,
înlocuiește biserica veche cu una de zid, ce va deveni o măreață catedrală
episcopală. În lunga sa domnie (1375-1391) a bătut primele monede moldovenești
(groși și jumătăți de groși de argint), deschizând drumul internațional moldovenesc, a ridicat noi dregătorii: vornicul (conducător al curții
domnești) și starostele (cârmuitor
al ținuturilor de margine), înzestrând Moldova cu frumoase ctitorii: biserica
„Sf. Nicolae”-Rădăuți, biserica Mitropoliei din Suceava, biserica dominicanilor
din Siret, ctitorită de mama sa, Margareta Mușata, Mănăstirea Bistrița,
Mănăstirea Neamț. (Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei,vol.II, Suceava,
Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera”,2004)
Drumul
moldovenesc de pe valea Siretului, cobora ușor dinspre nord, din Polonia
(Lwow), trecea prin vadurile de la Cernăuți, unde era „pod umblător” peste Prut, continua apoi la Storojineț, Mihalcea, Vicov, Rădăuți și, pe cursul apei Sucevei, se ajungea la Suceava.
Petru
I Mușat a fost prințul nabab al Moldovei, stare care i-a permis în Februarie 1388, să înprumute pe regele
polon Wladyslaw II Jagello, cu suma de 4.000
ruble de argint „frâncești”, echivalentul a 52 kg aur, primind zălog, pentru 3 ani, orașul și ținutul Halici cu Pocuția. Acea datorie nu a fost
achitată în întregime niciodată. (Gheorghe Schipor, Rădăuți, Scurtă Privire
Istorică – Studiu Documentar, Ed.Cygnus, Suceava, 2010)
Alexandru
cel Bun (1400-1432), pe care cronicarul Grigore Ureche în Letopisețul său
îl numea voievodul „înzestrat cu darul
înțelepciunii”, fapt ce s-a dovedit a fi marele ctitor al Bisericii
moldo-vlahe, reușind să-l impună Patriarhiei de Constantinopol pe episcopul Iosif de la Cetatea Albă, ca mitropolit
al Moldovei, fiind primul vlădică valah, după șirul satrapilor-ierarhi greci.
L-a adus în Moldova pe învățatul călugăr
vlaho-bulgar Grigorie Țamblac
(1367-1419), ulterior mitropolit al Kievului, care a descris festivitățile
aducerii moaștelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, cu prilejul întemeierii
mitropoliei de Suceava, intitulând pe ierarhii de Rădăuți, „arhiepiscopi”. (Petru
Rezuș, Contribuții la istoria orașului Rădăuți (până în 1918), Ed. Litera,
București-1975)
Sub acest Nume, nu numai Bun, ci și Mare și
Înțelept Voievod, Cetatea Rădăuți
devine vatra unei episcopii bucovinene. Vladimir Morodvinov, afirma că numele Rădăuți își trage rădăcinile din vechea
cetate dacică Rottacenum.
(Bisericile pravoslavnice din Bucovina, Petersburg, 1874; Dimitrie Dan, Cronica
episcopiei Rădăuți, Viena, 1912).
Ulterior, Cetatea Rădăuți prin 18 noiembrie
1393, apare sub numele de „na Radomirova sela”- uricul lui Roman Vodă. (Franz
Wiszniowski, Radautz die deutscheste Stadt der Buchenlandes, Munchen, 1966; Ion
Drăgușanul, Rădăuți, în mărturiile vremurilor, Suceava, 2006)
Prima atestare oficială a denumirii Cetății de
Rădăuți o găsim în actul de danie
din 6 Iulie 1413, prin care Domnul Alexandru
Vodă cel Bun, o înzestrează pe soacra sa-doamna Anastasia:
„Din
mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru,
adevărat creștin și domn al Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a
domniei mele, tuturor celor care o vor citi sau o vor auzi citindu-se, că de
bunăvoia noastră și cu inimă credincioasă am dat în stăpânire, cât va trăi,
doamnei Anastasia, soacra noastră, satul Coțmanul
Mare, cu toate cătunele ce țin de el, anume Suhoverhul, Hlivești,
Davidăuți, cu toate locurile ce țin de ele, până sub satul Valeva, până la
pădurea care se cheamă Dumbrava. Iar după trecerea ei din viață, toate acestea
mai sus amintite sate, să fie în stăpânirea Episcopiei de Rădăuți, a Sf.
Nicolae, unde sunt îngropați moșii noștri și să rămână bunuri ale sale, pentru
ca sfânta Episcopie să se bucure de venitul lor pe veci.
Și la aceasta
este credința domniei mele, a sus-scrisului domn Alexandru, creștin bun, și credința tuturor boierilor noștri, mari
și mici: Stanislav Rotopan, Mihăilaș și Vlad-vornic și paharnic,
Ion-vornic, Iuga, Iliaș, Stan Bîrlici, Giurgiu și credința tuturor boierilor moldoveni. Iar după viața noastră, acela
care va fi ales din mila lui Dumnezeu, ca domn să nu schimbe sau să strice
această danie și întăritură a noastră, ci la fel să o întărească.
Acela însă care va vrea să strice
această danie și întăritură a noastră, să
fie blestemat de Domnul nostru Atotputernic Iisus Hristos, și de Preacurata lui
Maică, Fecioara Maria, și de cei 12 apostoli și de cei 318 părinți de la
Nicheea și să fie asemenea lu Iuda, vânzătorul Domnului nostru, și să aibă
parte cu de trei ori blestemul lui Arie.” (Document aflat la Muzeul de Istorie al Academiei Române)
De la Rădăuți să facem un pas mare de voinic
până în Cetatea Cernăuți, vatră
încărcată de istorie și de Fii aleși, precum marii boieri-cărturari Hurmuzachi, profesorul Aron Pumnul, genialul său învățăcel – Cavalerul demnității valahe Mihail Eminescu, care a avut pentru
Bucovina un cult deosebit. De fapt Bucovina
a fost pentru Luceafărul nostru, Mireasa
sa iubită, adorată, cum a fost frumoasa păstoriță Sulamita pentru regele David
din Cântarea Cântărilor.
La
Bucovina.
„N-oi
uita vreodată, dulce Bucovină,/ Genu-ți romantic, munții în lumină,/ Văile în
flori,/ Râuri resăltânde printre stânce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/
Peste câmpii-n zori...// Mână doru-i tainic colo, înspre tine,/ Ochiul îmi
sclipește, genele-mi sunt pline/ Inima mi-e grea: Astfel, totdeauna când
gândesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”
(1866, 14/26 august – Eminescu, Poezii, Editura pentru Literatură, 1965)
În Corola
Vlăstarelor cernăuțene mai străluceau urmașul lui Pumnul, Ioan Gh. Sbiera, Iraclie Porumbescu, unul
dintre cei mai de seamă scriitori ai vremii sale ori Teodor V. Stefanelli, ctitorul Societății Academice „Arboroasa,” a
cărei menire era literară, culturală și națională. Comitetul „Arboroasei”îl
avea ca președinte pe virtuosul artist-teolog Ciprian Porumbescu, iar secretar pe Constantin Morariu. Membrii Societății „Arboroasa” aveau ca
heraldică tricolorul roșu-galben-albastru,
așezate orizontal una peste alta, simbolizând culorile românismului întreg: focul roșu ce străbate inima, viitorul auriu de mândru soare și credința albastră în lupta pentru
idealul național. Imnul tricolorului a fost prins în inimă și în suflet
românesc cu versuri sublime și armonizat de neîntrecutul rapsod Ciprian
Porumbescu.
Din trunchiul boierilor mari cărturari și
patrioți al Hurmuzăcheștilor a odrăslit scriitorul poet Dimitrie Petrino, cel care va deveni marele crainic al Bucovinei.
Trece prin marea dramă a vieții sale pierzându-și soția Victoria Buchenthal, o descendentă a Costineștilor și copilul, dar
se ridică eroic îmbrățișând până la jertfă idealul național al Unirii-„visul
nobil, mândru și onorat”al Daciei.
ROMÂNIA NEATÂRNATĂ
„Iubesc făcuta libertate/ Pentru țară și
popor/ Neatârnarea și dreptatea/ Le aștept cu sincer dor.// Neatârnare/Dulce
soare,/ O simțire de-nfrățire/ Al națiunii nobil vis/ Zboară cu a ta cântare/
Zboară, zboară neîncetat.// El există ca un soare/ Și va fi neîncetat/ De la
Tisa până la Mare/ De la Mare la Carpat.” (Cf. Ion Nistor, op. cit)
În anul 1877, Dimitrie Petrino devine membru
corespondent al Academiei Române, iar în anul 1878, înainte de a urca la ceruri,
la vârsta de 32 de ani, a lăsat
moștenire nemuritoarele slove:
„Lasă lira să răsune/ Muză cântă neîncetat!/
Căci simțirile străbune/ Liber azi s-au deșteptat!// Prutul curge cu înfocare/
Nistrul saltă îmbucurat,/ Tisa ochiul de mirare/ Astăzi viu și-a bulbucat.// Și
Suceava îmbătrânită/ În sabie și în chin/ Simte gloria mărită/ De a purta în al
ei sân.// Pe acel Ștefan ce reînvie/ În un secol de cultură/ Spre-a funda o
Românie/ După lege și natură.
Și din patria noastră/ Dunărea în al ei val/
Ducea soarta înfrățirii,/ Faptul cel mai triumfal.// Alba Iulia vestită/ Valul
Alb și Decebal,/ Țețina, Putna mărită/ Nu se tem de al lor dușman.// Și bravând
cnuta barbară/ Saltă azi Alba Cetate,/ Locul lui Ovid tresare/ Auzind de
libertate.// Toți eroii din morminte,/ Decebal cu ai săi fii/ Ni șoptesc dulce
cuvinte/ Ni inspiră vitejii.// Și pe munți și pe câmpie/ Orizontu-i aurit/
Peste toată românimea/ O zi senină s-a ivit.” (ibid.)
Întru Gloria eternă a marilor Fii ai
Bucovinei!
1
Noiembrie 2026, + Sf. Doctori fără
de arginți Cosma și Damian
Tuturor Fiilor/ Fiicelor României Tainice și
purtătorilor sfintelor nume
Damian și Cosma!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu