„Drumul nostru” al românilor emigranți pe tărâmuri îndepărtate

La Melbourne am intalnit un roman special: Ben Todica

***

„Noi am plecat din tara mama, acolo au ramas  muntii caruntii, vaile cu florile, turmele cu oile, padurile cu doinele, mormintele cu crucile”.

Ben Todica, filmul  Mormintele cu Crucile

***

Ben face parte din lantul de descoperiri care ma preocupa pe mine de ani de zile: prezenta romaneasca surpriza in strainatate. Ben, imigrantul australian care izbucneste in plins cand aterizeaza inapoi la Melbourne dintr-o calatorie in Taiwan (simte ca Australia este tara lui). Ben romanul, a caror priviri si simtiri sunt vesnic indreptate spre romani si Romania. Ben jurnalistul, reporterul. Ben autorul unor minunate, delicate si puternice filme documentare (si multe, 260 pe YouTube; unele premiate, stilul lui studiat intr-o universitate americana). Ben tatal (trei copii) si sotul iubitor. Ben sudorul.

Ben este special in mai multe feluri: pentru ca prezinta Romania atat prin programul deosebit pe care il face de saisprezece ani la Canalul 31 de TV al carui director este, cat si la statia de radio 3zzz; prin felul deosebit in care si-a construit viata de emigrant, prin felul in care isi apleaca ‘urechea’ si aparatul de filmat sau microfonul spre fiinta umana, prin pasiunea pentru filmul documentar, pentru poezia, arta si simtirea ce rasufla din tot ceea ce creaza, cand face un film, interveviaza sau scrie, si pentru reverenta lui pentru tara. “Pare ciudat dar Romania ramane Paradisul meu” afirma Ben.

***

Articol de Ileana Costea, Profesor la California State University, Northridge

Ileana Costea de vorba cu Benoni Todica, Melbourne, Australia, Ianuarie 2011

Un ‘Paradis Pierdut’? Intr-un anume fel da: caci Ben a plecat din tara in 1979. Cand si-a intors privirea pentru ultima data catre Ciudanovita copilariei sale, orasul i s-a parut incantator in lumina rasaritului de soare si regretul plecarii a inceput. Trecand prin Italia a invatat italiana pe care apoi a folosit-o 10 ani in Australia. Ocupat cu castigarea existentei si gasind slujbe la greci si italieni, engleza nu i-a fost necesara si n-a invatat-o in acesti ani. Integrarea implica cunoasterea limbii tarii in care traiesti si cu creativitatea lui caracteristica, Ben a ales solutia de a merge la facultate: a studiat trei ani de “Limba si Compozitie” (traducere libera a titlului programului “Professional Writing & Editing),  la Monash University, alti trei ingineria de sunet, regie de film si a luat numeroase cursuri cu personalitati marcante in domeniul muzicii, actoriei, operatoriei si editarii de filme.

Practicand in calitate de inginer de sunet la Studioul SAE din Melbourne, 1993 

‘Paradisul’ lui, Romania,  l-a tinut viu in suflet si minte in anii emigrarii, dar  l-a regasit cu adevarat cand a inceput sa lucreze la programele comunitare romanesti de radio si televiziune la Melbourne in 1994. Asta i-a dat posibilitatea sa cunoasca bine comunitatea, sa o prezinte diasporei din metropola australiana si sa se apropie de ea cu ochiul ciclopic al aparatului de filmat. Prin  blandetea vocii, prin dorinta si rabdarea de a-i asculta pe fiecare, le-a adus saptamanal romanilor australieni trairile lui despre comunitatea romaneasca din Melbourne cat si frumusetile naturale, culturale si informatii despre viata reala din Romania prin emisiunea Mosaic Romanesc. Programul a fost premiat patru ani consecutiv 1995-1998 pentru cel mai bun program de stiri, cel mai bun program pentru copii, cel mai bun 'curent affairs' program si cel mai bun program de filme documentare din Romania si despre Romania: Destinatia Romania, Vitamina ES, Promenada, Biografii de Oameni de Seama, etc.

O flacara frumoasa de pasiune care e aprinsa puternic, dar nu arde nimic din jur, lumineaza dar nu distruge, o flacara ce este vesnic aprinsa in Ben, spre a schimba mereu imaginile de deschidere a emisiunii, spre a prezenta romanii, de la mic la mare, adolescentii stangaci dar care se straduiesc cu candoare sa pastreze graiul nostru minunat (filmul documentar Sunetul Tarii Mele – The Sound of My Country), omul simplu bun si frumos, cu noblete de suflet (filmul La revedere George), oameni care s-au distins prin creatia lor in arta si cultura, romani din Australia sau veniti in vizita din tara (interviu cu Elena Galusca, scriitorul Vasile Andru, cosmonautul Dorin Prunariu, Preasfintitul Parinte Mihail Filimon, Episcopul Australiei si a Noii Zeelande, europarlamentarul Petru Luhan, regizorul Dan Puican, cineastul Vasile Bogdan, jurnalistii Simona Pele si Veronica Balaj, vicepresedinta scriitorilor din Montreal Cristina Mihai, artista Tamara Buciucianu, ambasadorii: Ioan Gaf Deac, Manuela Vulpe, Anca Visan, Mihai Stefan Stuparu, din Departamentul Romanilor de Pretutindeni, Gabriel Branzaru si Ileana Andrei, consul general la Sydney Ovidiu Grecea, acum aflat in Los Angeles, si multi, multi altii. sustinut si  promovat creatia romanalor din Australia, poezia lui Ion Miclau, cantecul Loredanei Schelaru, si din tara, artistii Teatrului National din Bucuresti, pe Dan Puric, etc.

Ben Todică pe scena din Melbourne cu piesa “Caviar, Vodca și Bye Bye”: Alexandru Arșinel, Stela Popescu, Tamara Buciuceanu, Eugen Cristea și Dan Puican

Ben Todica filmand spectacolul de dans si muzica al Loredanei Sachelaru - o frumoasa pirueta

Vorbind despre emisiunile lui Ben, Mona Harsan spune : “Creatia domnului Benoni Todica daruieste romanului australian clipe incomparabile de delectare spirituala, inviind in suflet acea fara de seaman simtire ca aparti comunitatii romanesti, oriunde s-ar afla ea in lume. … Ca romani, ne simtim mandri ca, iata, paralel cu Ana Maria Beligan si Valeria Campeanu, inca un nume romanesc se afirma in peisajul cultural al Melbournului: Benoni Todica.” scrie Oliviu Racoti.

Si Ben primeste mereu scrisori din partea ascultatorilor. Iata una recenta in urma unui interviu la statia de Radio 3zzz: “Sincere felicitari pentru interviu si pentru preocuparea  aproape ‘obsesiva’ de a ‘scoate’ in fata valorile neamului nostru, continuu ‘biciuit’ de nici nu stiu exact cum sa-i numesc pe dusmanii nostri cu nume si prenume. Sunt mandra sa ma ‘trag’ dintr-un popor care a dat umanitatii atatea valori. Dumnezeu sa ne ajute  pe noi toti sa trecem toate momentele si incercarile vietii de zi cu zi. Cu deosebita consideratie.” (Prof. Anusca-Doglan Elena)

Prin filmele lui documentare,  Ben este pentru mine si mai special, caci mi-am dorit in adolescenta sa studiez regia de film. Sunt, asa cum spune Ben intr-un articol despre mine “Femeia cu vis implinit”, dar un alt vis decat cel visat. Si pentru multi dintre noi emigrantii aceasta este realitatea noastra cand se intampla sa fie fericita. Cu Ben ne-am descoperit ca fiind pe aceiasi lungime de unda cu dragostea noastra pentru tot ce e romanesc, si cu pasiunea pentru film. Ben mai norocos ca mine in acest sens, caci el face si azi filme... eu am ramas cu visul pentru ele.

Baietelul din filmul ‘Cinema Paradiso’, Ben isi construieste un aparat imaginar dintr-o cutie de conserva pe care o plimba incontinuu cu “ignoranta si sublim” peste toate cele in orasul minier Oravita, unde tatal lui lucreaza in minele de uraniu, timp de  39 de ani,  iar copilul si adolescentul Ben cativa ani buni. Proiecteaza povesti imaginate si desenate de el pe hartie, care prin inmuierea in grasime devine trensparenta si usor de proiectat pe peretele unei cladiri… de veneau localnicii sa priveasca ‘cinematograful lui Ben’… cu imagini noi de fiecare data, pe care  le tot schimba spre a surprinde si tine atentia vie a spectatorului, asa cum face si astazi cu insertiile din genericul emisiunii Mosaic Romanesc. In fine reuseste sa-si cumpere un aparat de filmat de la un neamt din Arad.

Primul aparat de filmat

Cativa ani mai tarziu este trimis de sindicatul minei sa studieze operatoria si se intoarce sa faca filme documentare despre echipamentul si procesul de extractie a uraniului. Nu mult dupa aceea, iata-l pe Ben in mijlocul cineastilor din Romania.

Ion Popescu Gopo (cel cu sapca), Ben Todica (in balonside alb) – la unul din seminarele de film organizate la Otelul Rosu UGSR si IATC

Iata cum se face ca viata dura cu lucrul in mina, ii aduce norocul de a detine si azi parte din filmele acelea documentare din bazinele radioactive Ciudanovita-Lisava-Oravita (inedite, pretioase ca document istoric), pe care le-a putut imprumuta televiziunii romane. Studioul Libra a facut un film cu care au luat un premiu ‘pentru cel mai bun film bine documentat’. Tanarul care pleaca din tara ‘din curiozitatea’ de a cunoaste lumea, care nu se stabileste in Suedia, cum isi dorise initial, ci este aruncat de valul vietii, pe un mal indepartat, in Australia. Si acolo descopera greutatile emigratiei: “Cu ingineria de sunet sau operatoria castigi foarte putin. Lucrand la statii comunitare de radio si TV, care sunt voluntare, trebuie sa investesti singur in aparatura” (cum a facut-o din pasiune Ben, cumparandu-si equipamentul de $20,000 el singur). “Caci noi facem programele acasa”.

Nu s-a sfiit sa lucreze in uzina ca sudor, o meserie pe care o invatase de mult la Scoala Profesionala UCMMA Bocsa si asa isi castiga Ben existenta si astazi. Lumea ce-l stie muncitor sudor il intreaba de unde are atatea cunostinte culturale. “Capitalistul nu stie ca ani de zile m-a platit ca sa invat”, spune Ben. “Cele 8 ore de lucru am avut tot timpul ascultatoarele in urechi. Munca fizica imi permitea asta. Si am ascultat multa muzica, simfonii, muzica romaneasca, emisiuni educative, carti. Acum nu mai pot face asta la fel ca inainte caci am o pozitie de sef. Am construit un robot si trebuie sa urmaresc proiectul si performanta lui. Este vorba de roboti de sudura cu ciclu repetitiv si multiple functiuni…” Iata deci secretul culturii impresionante in multe domenii ale celui cu ‘cateva studii’, cum scrie Ben in Resume-ul lui, (de fapt destul de ‘multe’: liceu, facultate si multiple calificari de ordin tehnic si artistic) si in mare parte autodidact. Istoria ne confirma cat de multi autodidacti s-au remarcat mai bine decat multi dintre cei scoliti… dat fiind forta urmaririi propriei evolutii intelectuale. ”Cand imi place o muzica ma duc pe Internet sa aflu mai multe despre compozitor, sa vad cum a fost viata lui, cum a creat… sa-l inteleg, sa-i inteleg mai bine opera.”

Cautarea ‘Paradisul Pierdut’ este pentru unii din noi, emigranti, incercarea de a ne intoarce acasa, bucata din ‘Drumul Nostru’ complex, pe care Ben o prezinta in filmul lui documentar cu acelasi nume. In prima parte (filmul are 18 parti), Ben cu prietenul Deluta, pe care nu-l mai vazuse de ani si ani, se duc pe un drum inghetat si cu hartoape spre Oravita.

Aparatul de filmat al lui Ben mangaie dealurile si pomii… Peisajul acela pe care vazand filmul l-am simtit evident romanesc, si ma intreb ce-l face asa: silueta pomilor, a dealurilor? ‘Mirosul’ din atmosfera pe care atat de bine o creaza Ben, de la povestiri despre cladirile pe care le arata in imagini (ale bucatilor de film luate de el pe vremurile cand locuia acolo si lucra in mina de uraniu) si care astazi nu mai sunt? Detaliile, lentoarea si naturaletea convorbirii celor doua personaje  (prietenul Deluta si operatorul care nu se vede, dar se aude, Ben) ?  Modul in care sunt inserate imagini statice, care sa puncteze pe cele filmate, cu aduceri aminte a vremurilor de demult. Candoarea baietelului care ii tot da tarcoale lui Ben in timp ce filmeaza, nu ca sa-i ceara un chewing-gum sau sa-l intrebe despre blugi (cum se intampla in alte tari cu populatie saraca), ci ca sa-l faca sa-si indrepte aparatul spre deal: “Vezi nene dealul?” Chiar dealul copilariei lui pe care Ben venise sa-l revada. Copiii care se dau cu saniuta ca in poezia “Iarna pe ulita” a lui Cosbuc. Si poezia copilariei mele, noastre. Imagini de azi identice celor care fac parte din copilaria lui Ben, a noastra.

Peisaj romanesc din filmul documentar Drumul Nostru de Ben Todica

Tristetea este ca multi dintre noi, cei plecati foarte departe, ca Ben, ca mine, am facut un drum fara intoarcere. ”M-as innapoia in Romania din care am plecat, cea din 1979 pe care n-am mai regasit-o.” mi-a spus Ben cu lacrimi in glas. Nu, sigur, nu se referea la Romania comunista, ci la aceea a unor oameni de omenie, de caracter din Banatul lui drag. 

Filmul Drumul Nostru are ceva din filmele lui Kurosawa, din lentoarea pregnanta, care iti accentueaza trairile, a filmelor japoneze. Este un film documentar pe gustul meu, cum putine filme documentare se fac. N-are nimic pedagogic si structurat ‘ca intr-o carte de istorie sau o lectie de geografie’ si totusi iti da date precise despre minele de uraniu, despre exploatarea sovietica de acolo (prin texte inserate ingenios ca subtitluri si prin povestirile batranului miner Andonie Tiberiu, din Blocul A, primul construit acolo cand localitatea nici nu exista ...)  Este un documentar poetic, care incepe prin a te fermeca la un nivel de simtire, si apoi, incet, incet isi dezvaluie date concrete, sugerandu-ti-le doar uneori.

Minele de uraniu de la Oravita - filmul documentar Drumul Nostru de Ben Todica

Ben, artistul, creator de imagini si sunet, se intrece pe sine in acest film. Detalii, pesiaje, oameni, cladiri, totul te tine incordat si iti starneste nostalgia, dorul, pe care noi toti emigrantii cu simtiri le purtam vesnic in spatiul nostru Mioritic de departe, in tara de adoptie, fie ea Australia sau Statele Unite. Si sunetul, in special sunetul este incantator. Adevarat compozitor in modul in care isi editeaza filmul, Ben imbina sunete duioase sau puternice cu momente significante de tacere, de liniste. Ben alege cele mai potrivite sunete (de cantec de pasare, susur de apa de rau, zgomot de locomotiva cu aburi sau instalatii de mina), si melodii, melodii tulburatoare, accentuand tensiunea din film: Caii, caii lui Alexandru Stefan si Vad muntii. Vad dealurile… Nu vad nimica, ale Adei Milea. Inseratul iscusit al melodiilor intre text si vocea comentatorului Ben. Nimic nu se suprapune. “Nu vreau sa-l deranjez pe cel ce vizioneaza filmul meu. Cand si cand poate citi pe ecran, apoi ma aude spunand ceva, altadata punctez cu melodii alese de mine. Am descoperit compozitori din Republica Moldova extraordinari.  Pavel Stratan cu Visul si M-am nascut de ziua mea, este o perla a originalitatii lipsita de prejudecatile de care sunt torturati marea majoritate a muzicienilor romani, un natural care da lectii rocului international promovat la noi. Alexadrina Hristov cu Avionul de Aur sau Noi doi o alta originala in control atat al vietii cat si al compozitiei, Doina si Ion Aldea Teodorovici cu Eminescu, adevarati revolutionari si protectori ai culturii romane si nu mai putin Alexandru Stefan cu Tara mea strabuna, Fug romanii de acasa, Emigrantul, Caii, caii, Generalul, Razesii, Ofiterii, Dacii din Atlanti, De-or trece anii, etc. Toti niste originali care te pot inspira si pe care filmele mele ii pot oricand curta, pot dansa impreuna complementandu-se cu usurinta pentru ca vin din acelasi adanc. Compozitori tineri gata pentru superproductii,  capabili cu usurinta sa umple panza istoriei neamului”.

Dupa mine Ben isi ‘canta’ filmele, le canta celor ce le vizioneaza povestea locurilor si a oamenilor. Desi el spune ca isi face filmele ‘ca un pictor’. “ ’Desenez si colorez’ forme si idei asa cum imi vin in minte, din bucatele. Inspiratia filmelor mele vine din copilarie. La Ciudanovita rusii aduceau multe filme rusesti, bune. Ajungeau la Bucuresti numai cu unul sau doi ani mai tarziu. Si apoi filmele din circuitul national, ne-rusesti, cand ajungeau acolo, pentru ca eram in circuit, cinematograf comunal, dar veneau tarziu, erau consumate fizic, stricate. Caci dupa mii sau chiar zeci de mii de rulari prin tara trebuiau reparate. Le vizionam zgariate si cu bucati inserate, amestecate, asa cum se nimerea. Si asa imi fac si eu filmele mele, ‘din bucati’. Nu le editez cum fac altii, ca sa le ‘curat’, rafinez. Las portiuni cu imagine ne-in focus, caci daca as scoate-o s-ar stinge patima din ea. In ‘Ziua Nationala’ aveam o portiune tulbure si daca as fi scos-o nu s-ar mai fi citit expresia fetei plina de forta tristetii. Ii inregistrez pe oameni vorbind asa cum vorbesc ei natural. Nu le editez vorbele spre a le face perfecte, fara de gres, caci le-as sterge naturaletea.“

Totul este impresionant in stilul filmelor documentare facute de Ben, pentru ca sunt de fapt artistice. Se vede cunostinta de tehnica de operator, dar ceea ce reiese mai pregnant este talentul celui ce filmeaza sa descopere detaliul, sa dezvaluie atmosfera peisajului, sa construiasca personajul. Sonorul este atat de bun ca am fost inclinata sa cred ca un compozitor l-a ajutat pe Ben sa aleaga si sa lege piesele muzicale. Si nu, in realitate ‘pictorul, cantaretul, compozitorul, artistul si tehnicianul operator si editor, regizorul’ toti sunt doar unul: Ben Todica. Pentru ca sunetul sa fie atat de iscusit adaptat filmului, creatorul evident are vaste cunostiinte si talente muzicale. Nu e de mirare ca Ben a luat ore de canto timp de cinci ani, ca a facut parte dintr-un grup muzical (Mevis Kruger Singers). “Sa cunosc bine muzica era absolut necesar in profesia de inginer de sunet.” mi-a spus Ben. Si cum la el totul se imbina: arta cu iubirea de oameni, cultura cu ajutorarea comunitatii, cu acest grup muzical, Ben a vizitat spitale, azile de batrani, case pentru handicapati, biserici si scoli, aducand un moment de bucurie unei batranele intr-un scaun rulant, sau unui bolnav pe patul de spital. Iarasi iubire de semeni si alinare sufleteasca prin arta, in cazul acesta cantec.

Ben in Grupul Muzical Mevis Kruger Singers

O vorba buna unei batranele din resedinta de seniori

Ben a obtinut numeroase premii pentru filmele lui documentare: Marele premiu la Festivalul national al caselor pionerilor pentru filmul Perseverenta, Medalia de bronz la Secventa Timisana pentru filmul Visul, mai multe mentiuni pentru filmele Primii Pasi, Cheile Nerei si Copilarie. In Australia au fost nominalizate filmele Mormintele cu Crucile cu The Best Faith film si Artholes in Melbourne cu The Best Arts Film. De asemenea in Romania a fost clasat pe primul loc Genericul emisiunii lui Ben la Canalul 31 TV din Melbourne, Mozaic Romanesc ca cel mai bun dintre toate ID-urile programelor de televiziuni comunitare din diaspora romaneasca.

1 si 2: Medalia de bronz la secventa Timisana pentru filmul 'Visul' 16mm

      3: Medalie obtinuta la Otelul Rosu pentru filmul 'Primii Pasi' 16mm

      4: Vaza-trofeu obtinuta la festivalul din Lupeni pentru filmul 'Visul'

In masina lui, cu care m-a dus la statia de radio 3zzz pentru a-mi lua un interviu, atarna de oglinda de deasupra parbrizului un mic obiect decorativ rosu chinezesc. N-am intrebat. Mi-a placut cum vocea calma, putin sparta a lui Ben si viteza automobilului faceau micul obiect sa salte ritmic. Explicatia a venit din povestirile lui Ben, despre “suprabuna” lui nevasta Ming. Da, emigranti in tari indepartate, inconjurati de tot felul de alte etnicitati, ne gasim partenerul potrivit ca suflet, nu neaparat de aceeasi nationalitate cu noi. Si de multe ori asta ne aprinde si mai tare dorul de tara, de romanism (am observat eu la prietenii romani casatoriti cu ‘straini’). Pe Ming a descoperit-o ‘pe muteste’ intr-o excursie in China, caci ea nu vorbea decat chinezeste ... si cand era de comandat ceva la restaurant ajutau onomatopeele: Muuu, Cotcodac...  apoi desene pe servetele si semne din maini...

Ben si sotia chinezoiaca Ming de Revelion

“Cand poti comunica cu vorba, incerci sa te prezinti in tonurile cele mai avantajoase.  Cand nu poti celalalt iti descopera adevarata persoana. “  mi-a spus simplu Ben. Si aducand-o la Melbourne a convins-o sa invete engleza inca din primul moment, ca ea sa nu treaca prin experienta lui de mai complicata integrare. A adus-o cu cei doi gemeni ai ei, Eric (Sheng bi Chen) si Carol (Sheng tzhu Chen), de care s-a apropiat si care sunt acum copiii lui, alaturi de fiul lui din prima casatorie, din Romania, Guardeni (nume cu o intreaga poveste, o combinatie intre ce a vrut ea, mama, si ce a vrut el, tatal noului nascut, Dani din serialul american Brett si Danni si cautare printere stele, Nodul Gordian).

Mai apropiata de spiritul nostru romanesc, decat o anglo-saxona, micuta chinezoaica Ming ii este sotie devotata de 12 ani. “Gateste pentru ea chinezeste, pentru mine romaneste... E mandra sa poarte si sa detina un costum romanesc, cu care a facut impresie cand am fost invitati la Canberra la ‘Ziua Nationala a Romanei’ unde am luat un premiu ... Cel mai frumos costum national era purtat de o chinezoaica - culmea! Romancele o iubesc.“ mi-a spus Ben in drum spre studiou.

Ming, sotia chinezoiaca a lui Ben si o romanca, la Ziua Nationala a Romaniei, la Canbera 2010 

Camera lui Ben se indreapta adesea si spre alte taramuri, peisajul australian pe care l-a descoperit cu ‘deliciu’ (filmul Artholes in Melbourne, YouTube-uri cu coasta celor 12 Apostoli sau lupta intre doi canguri, ...), Noua Zeelanda, Taiwan sau Japonia, degajand dragostea lui Ben pentru natura si bucuria de a o filma ca nimeni altul. Un print ‘vindecator’ din Taiwan, ‘Printul Florii de Lotus’ il descopera pe Ben in Australia si il ia cu el in Noua Zeelanda sa-l urmeze cu camera, cu care ocazie il cunoaste mai bine. Apoi il invita sa-i filmeze rasaritul soarelui pe muntele lui, al  ‘printului’, muntele Yo Sun din Taiwan si varful Fuji in Japonia. “Cand printul a fost intrebat de ce m-a ales pe mine sa-i filmez unele clipuri a raspuns ca am ochi de vultur, nu imi scapa nimic si ca am rabdare sa vad cum creste firul de iarba. Printul incearca sa-i repuna pe oameni in contact cu natura, ii invata sa comunice cu ea. ‘Floarea de lotus creste din namol si uitati-va cat de frumoasa este.‘ Acest print are mii de membri in jurul pamantului, calatoreste mereu si oamenii vin cu sutele sa stea la rand ca sa se vindece, sa ii vindece.”  Intr-un ajun de revelion, 1997, cand Ben isi plangea singuratatea, familia lui fiind la douzeci de mii de kilometri departare, cocotat pe streasina casei curatind-o ca sa salveze cuiburile unor pasarele care ar fi putut fi distruse de furtuna puternica ce se pregatea, postasul ii aduce un plic cu un bilet de avion pentru a doua zi, de la print. Cine si-ar fi putut incipui ca Ben Todica va sarbatori Anul Nou inconjurat de zeci de chinezi ?!. Isi petrece doua saptamani cu printul. “Cu o seara inainte ajungeam in varful muntelui unde instalam camera si compuneam cadrul, iar a doua zi dis de dimineata, adica pe intuneric, instalam camera pe trepied si incepeam filmarea care dura doua ore si chiar trei. Printul lua aceste filmari si le proiecta pe peretele din spate sau cand isi incepea sesiunile, iar omul participa la aceasta surpriza care se nastea in fata lui plin de respect si admiratie. Sa vezi cum se formeaza linia orizontului, cum se naste ziua si cum se dezvelesc toti muntii, dealurile, vaile, strazile, orasele si cum se trezeste viata, lucru pe care televiziunea noastra nu poate sa ni le prezinte decat in viteza pentru ca suntem mereu grabiti. Experienta pe care printul o prezenta este una pe care societatea de azi nu o poate oferi in ritmul in care curge: Sa ai rabdare sa vezi cum cresc florile, cum se misca vantul si norii care aduc ploaia, etc“.

Cu oriducatorul de origine olandeza, Sonia Kadinsky lucrand la filmul 'Labirint' in Australia

Filmand un detaliu pentru filmul Labirint - Super8mm, 1982

Cu Printul Florii de Lotus dupa o noapte si o dimineata friguroasa de capturat rasaritul

Admirand rasaritul soarelui la 4000 de metri pe muntele Yo Sun in Taiwan pentru Printul Florii de Lotus

Un film frumos a fost facut de Ben despre pictorul roman din Melbourne, Radu Stancu, cu ocazia unei expozitii a lucrarilor de pictura  ale acestuia in boema Fitzroy, Melbourne, fermecatoarea strada, plina de poezie, de artisti si oameni visatori.  “Intersectia intre cine-verite-ul momentului insusi – un vernisaj de pictura in inima melbourneza a Australiei, care a adunat stofa pestrita (mofturosi, barfitori) si pasionata a comunitatii romane iubitoare de arta…,  si interviul luat artistului in intimitatea culorilor aprinse de gandurile si emotile lui Radu in studioul sau, fac din Ben un maestru al tesaturii vii a unui gen, nicioadata confortabil, documentarului. “ (Profesor Aurelia Satcau).

Multi sunt aceia care au cuvinte frumoase de spus despre realizarile lui Benoni Todica. Vorbind despre filmul documentar realizat de Ben cu ocazia ‘Zilei Nationale a Romaniei’, sarbatorita la Canberra la 1 decembrie 2000, Tia Basarab afirma: “... dl. Ben Todica ne daruieste si de aceasta data clipe de incantare sufleteasca, de emotie si de justificata mandrie nationala... Filmul caracterizat prin talent, naturalete si sinceritate se adauga la numarul reusitelor realizari anterioare cu care dl. Ben Todica ne delecteaza de la o vreme. Asa cum insusi spune “Exista forta in dragostea de tara pe care o simt doar emigrantii vremurilor”.

Tot Tia Basarab ne vorbeste si despre filmul Hramul, film dedicat bisericii celei mai mari romanesti orthodoxe din Melbourne, Sf. Petru si Pavel, la care am avut bucuria sa ma aflu si eu, autoarea acestui articol, la o slujba de duminica in ianuarie anul acesta. “Filmul lui Ben Todica rascoleste prin bogatia si complexitatea de ganduri si simtiri ce-ti umplu mintea si inima dupa vizionare. … Filmul surprinde treptat imagini simple si familiare: fetele credinciosilor incarcate de smerenie, atitudini si gesturi pioase cerute de participarea la ritualul religios, corul, icoane si picturi din biserica. Oficierea propriu-zisa curge domol pe fundalul unor  forfote linistite care nu tulbura pacea si solemnitatea momentului ... Explicatiile scrise, semnificative prin continutul lor, aduc un plus de informatie, in mod discret, fara sa tulbure atmosfera pioasa a slujbei religioase… Partea ultima a filmului incoroneaza eforturile autorului. Fundalul muzical ales cum nu se putea mai graitor, versurile lui Ion Pillat, imaginile care se despart si se unesc simetric,… iar la sfarsit icoana Sfintilor apostoli Petru si Pavel rostogolindu-se parca prin veacuri pentru a se contopi in final cu Crucea, simbolul central al vietii noastre de doua mii de ani, toate acestea duc la acelasi puternic impact: zidesc! ”

Iata cateva spicuiri din ceea ce a consemnat profesor Aurelia Satcau despre un alt film emotionant al lui Ben Mormintele si Crucile: “Ben Todica este un artist al memoriei si al transferentei - intre ‘aici’ si ‘acolo’, ‘trecut’ si ‘prezent’, ‘spatiu’ si ‘timp’, ‘universal’ si ‘particular’, ‘viata’ si ‘moarte’. Planurile suprapuse ale filmului Mormintele cu Crucile  atesta o desavirsita stiinta a articularii intre ‘momentul prezent’ (tematica filmului), ‘memoria afectiva’ ( recolectind traseele traditiilor, obiceiurilor gastronomice – sarmalele cu mamaliguta, tuica fiarta cu cuisoare, etc), precum si planul insertat al imaginilor paralele, in care o anume dinamica de inceput de lume vine sa coloreze realitatea momentului – Pomana de un an a unui roman decedat la Melbourne si pomenit de familie. Secvente din fimlul Elisabetei Bostan Amintiri din copilarie, se gasesc flancate in filmul lui Todica de pilpairea in vesnicie a luminarii si a luminii sale sacre, adincind, in film, comuniunea intre trecut si prezent, fictiune si realitate, simbol si planul concret, existential. Personaje din spatele cortinei masive a timpului gasindu-si locasul in bine strajuita memorie a oricarui emigrant (copilul, mama, cei familiari), se reflecta in acest film prin concretetea unor ‘romani la Melbourne’ savirsind actul ritualic al ‘pomenirii’ celor dusi dintre noi...”

Filmul Mormintele cu Crucile prezinta: “Exact aceasta lupta a emigrantului cu pastrarea echilibrului cultural la intilnirea cu vocile abracadabrante, intense, ale multiculturalismului, confuze de cele mai multe ori, in tari ale emigratiei cum ar fi Australia sau Statele Unite, aceasta necesitate de re-primenire intru vechi tezaure, fac lumea dintii, illo tempore, a emigrantului, deopotriva cu durerea de  a nu reusi sa pastreze acest echilibru. Dimensiunea filozofic-spirituala a filmelor mai recente ale lui Ben Todica este cu precizie chintesenta acestui sfasietor conflict interior. ...”

“Imaginea turmelor in transhumanta, fluierul secundand deopotriva acordurile de tunet ale ploii primordiale care se starneste inopinat in mijlocul slujbei de pomenire, peste congregatia din cimitirul melbournez Necropolis, totul se incapatineaza sa reziste.”

Tehnic dar si tematic, Ben Todica revela contaminatia inconfundabila a scolii grele de patos si nonstalgie a unui Andrei Tarkovski. Nostalgia, ultimul film al regizorului rus plecat prematur dintre noi in anii ‘80, lasand in urma o stralucita cariera. Apropierea intre Todica si Tarkovski nu este nicidecum exagerata, la baza stand un patern cultural si emotional fara indoiala comun – interstitiile la nivelul spatiului ‘natal’,  totul marcat de un sentiment al vitalitatii si refacerii. Filmele lui Ben Todica sunt, poate, tocmai aceasta chemare la regenerarea unui spatiu pierdut al copilariei, al inocentei si al identitatii nationale, al acelui patrimoniu sufletesc si nu numai al trecutului care devine irecuperabil. Despensa aceasta de optimism si forta regenerative ale  autorului, el insusi o imagine telurica a ceva arhetipal, autentic, cheama orice ‘abatere’ de la normele inceputurilor, ale primelor imagini si poate ale celor de pe urma, la parasirea tarii, le cheama pe toate la o resurectie a spiritului, la o ‘pomenire’ si o ‘primenire’; in ultima instanta, forta de a rezista in afara spatiului sacru care ramane, pentru orice roman, Romania.” (Profesor Aurelia Satcau)

De fapt aceste aprecieri  sunt perfect valabile pentru toate filmele documentare facute de Ben. ‘A one man band’  (‘O orchestra constituita din doar un muzician’, as spune in traducere libera), Ben Todica a ales sa fie un artismpozitiilt independent, care sa isi faca filmele el singur, deci netrebuind sa urmareasca impunerile comandei din partea cuiva. A ales sa lucreze fara rasplata financiara tocmai pentru a avea totala libertate de creatie: “Sa pun numai ce simt eu, cum vreau eu, fara sa ma gandesc la ce va avea succes la public si de sala.“ mi-a spus Ben.

Si ce este si mai impresionant este ca Ben isi daruieste creatiile tuturor: filmul prezentat recent la biblioteca “Ion Heliade Radulescu“  din Targoviste pe 18 Februarie, 2011 Ben l-a oferit tuturor celor ce doresc sa-l vizioneze in intregime la costul numai celor 3 DVD-uri pe care sa fie transpus. Multele YouTuburi ale lui Ben sunt toate, desigur, in domeniul public pentru a fi vizionate de cine doreste.

De-a lungul anilor Ben Todica a scris si publicat numeroase articole in ziare si reviste romanesti de pretutindeni: 1997 Revista IOSIF VULCAN din Cringila N.S.W. Australia. Ziarul Spirit Romanesc, Expostar, Zona Interzisa, Mihai Eminescu, Caruta cu Povesti din Sydney apoi au urmat revistele ARP-ului care sunt vreo 40, ziarul SINGUR din Targoviste si revista Suflet Nou din Comlosu Mare, The Romanian Global News, Lumea, Reteaua Literara, Romania,  cele din America (Clipa, Romanian Vip, Gandacul de Colorado, Meridianul Romanesc, Europa (Agero Stuttgart, Germania si Caiete de Sud Est, Asymetria, Societatea de Maine, Franta) in Canada (Observatorul) si mai tarziu Noua Zeelanda (Pagini Romanesti), revista online din Franta Omnigraphies, etc. “Am pregatit materiale sa public mai multe carti insa din pacate am publicat doar una intitulata ’Intre doua Lumi’ in anul 2009.” Cartea aceasta a lui Ben este o esenta a tuturor simtirilor si a stilului lui Ben Todica din filmele sale, dragoste, gingasie si forta, detalii si analize sugerate si iubirea de tara si romani.

Coperta cartii ’Intre doua Lumi’

‘Drumul Nostru’, drumul lui Ben, drumul meu, Ileana, este drumul nostru al tuturor celor care am avut acelasi parcurs, plecand din tara in timpul comunismului acerb, luati de valul vietii si aruncati pe taramuri indepartate unde traim de ani si ani, Ben in Australia, eu in California, altii in cine stie ce alt colt al lumii. Este ‘Drumul Nostru’, al acelora pe care viata ne-a facut sa practicam o alta meserie, mai concreta, dar pentru care arta si cultura constituie pasiunea existentei. ‘Drumul nostru’, al acelora care nu ne-am uitat tara, si o ‘cantam’ fiecare in felul lui, cu dor si nostalgie, tinem s-o prezentam ca pe o zana frumoasa celor din vest ce n-o cunosc, s-o aducem mai aproape romanilor traind pe taramuri straine, sa o tinem in adancurile sufletelor noastre. Si apoi si ‘Drumul Nostru’, al celor plecati  de mult, care facem o incercare de intoarcere pe meleagurile dragi ale tarii, asa cum prezinta filmul documentar al lui Ben cu acelasi nume Drumul Nostru. Tristetea este ca, realitate cu siguranta universal valabila, Romania pe care am lasat-o noi, Ben in 1979, eu in 1973, nu o mai regasim. O vizitam pentru ‘cateva clipe’, ne imersam in caldura primitoare a prietenilor si rudelor, in aduceri aminte, sentimente si trairi puternice, placute si dureroase, spre a ne intoarce in traiul nostru de peste mari si tari, unde ne sunt radacinile replantate, adaugand un strop in plus de vesnic dor si nostalgie …

Iata un rand semnificativ scris ca subtitlu pe ecran cu care Ben isi incheie unul din filmele lui documentare, The Sound of My Country,  si care il caracterizeaza: Se traieste si din dragoste, nu-i asa?

Referinte:

http://scriitoriromanicontemporani.com/scriitorii-despre-ei-insisi/t/todica-ben/

http://bentodica.wordpress.com/

http://www.agenda.ro/news/news/25094/iubirea-de-tara-l-a-facut-pe-scriitorul-ben-todica-sa-isi-lanseze-cartea-in-romania.html

http://o-carte-pe-zi.com/calendar-de-carti/francis-dessart-onoare-nationala-si-solidaritate-umana-itinerariul-spiritual-al-lui-gandhi/26-ianuarie-2007-ioan-miclau-%E2%80%9Dpoezii-alese%E2%80%9D-ben-todica/

O lista lunga de YouTube-uri facute de Ben Todica se poate gasi apasand aici.



Material preluat de pe omnigraphies.com

Arta Interviului: Drama accidentului din mina de uraniu de la Ciudanovița

Articol scris de Ileana Costea cu o introducere de Ben Todică

Fotografii: Ben Todică

***

Introducere

Ceea ce mi-am propus în acest demers este realizarea unui recurs la memorie, amintire, istorie, realitate, adevăr. Acţiunea se petrece în Banatul românesc, în comuna Ciudanoviţa, judeţul Caraş-Severin.

De multă vreme tot insist pe lângă Nicu Chişe din Ciudanoviţa să mă ajute să aflu numele celor unsprezece ortaci care au murit într-o noapte în minele de uraniu. Nicu este un om foarte apreciat şi stimat de autorităţile locale, nu numai pentru integritate, onestitate, sinceritate şi simţ justiţiar, mereu gata să participe şi să-şi ajute aproapele, să-i ajute pe cei nevoiaşi dar şi pentru calităţile sale de om cu multă experienţă de viaţă, de mare încredere şi cu mult bun simţ. El a fost şi este apreciat de toţi acei care l-au cunoscut şi i-au cerut ajutorul şi în mod deosebit de domnul ing. Boncoi, de mai multe ori ales primarul oraşului Oraviţa şi unul dintre conducătorii exploatării miniere EMB Oraviţa. Nicu Chișe a primit lauri, nu a slugărnicit pe nimeni pentru promovări materiale sau financiare ci a trăit până acum drept, cinstit şi modest în Serviciul Comunităţii. Eu îl cunosc de copil. El m-a pus în contact cu Ion Dumitru, singurul încă în viață din cei patru supraviețuitori ai accidentului. L-am sunat pe Nicu Chișe pe internet în direct și am vorbit cu el, Nenea Chișe cum îi spuneam noi copiii, și cu Nenea Dumitru. Și am ascultat povestea acelei nopți teribile care ne-a lovit pe noi locuitorii șantierului Ciudanovița. Până la urmă tot nu am reușit să aflu numele întregului grup de unsprezece care au murit atunci în incendiul din mină. Cota, Cuşu, Pădureanu, Chivu, Briceag, Uţă, Oprea, Bădin şi ... Interviul a fost realizat în memoria lor.

Ben Todică

***

Suntem obișnuiți cu interviuri cu oameni cunoscuți, în care întrebările sunt bine gândite, și răspunsul relevă importanța și realizările celui intervievat. Dar arta interviului merge mult mai departe de atât. Și interviul lui Ben Todică, prezentator al emisiunilor în limba română a stației comunitare de radio 3zzz din Melbourne, Australia e diferit în multe feluri. Întrebările și răspunsurile curg natural, într-o convorbire telefonică, la 20 de mii kilometri distanță, și 31 de ani mai târziu. Întrebările sunt puse unor doi oameni simpli, dar extraordinari, Nenea Chișe și Nenea Dumitru, acum în vârstă dar cu mintea foarte limpede și memoria intactă, pe care reporterul i-a cunoscut copil fiind în orașul lui natal, uitata Ciudanovița, unde ani de zile sovieticii au exploatat uraniul din adâncurile Banatului. Un interviu care aduce omagiu unor oameni care altfel ar fi rămas complet uitați, cei 11 lucrători în mină care și-au pierdut viața într-un incendiu în aprilie 1962, și al căror nume de mult reporterul încearcă să le afle. Un interviu al căror vorbe sună ca o emisiune de teatru radiofonic, unde tensiunea crește pas cu pas, ascultătorul devine din ce în ce mai prins, se conturează personaje, apar locuri și evenimente și accidentul din mină din noaptea aceea se desfășoară ca în fața ochilor, la fel și întreaga viață din timpurile și locul acela, cu greutăți și riscuri, dar și cu rare momente de bucurii, mult apreciate, în care oamenii își continua armonios și demn viața.

Imagini ale minei de uraniu de la Ciudanovița, Banatul românesc

Facem cunoștiință cu domnul Dumitru Ion care a lucrat în mina de uranium de la Ciudanovița 35 de ani în total, fără două luni. Acum are 75 de ani. A ieşit la pensie  de la mină în 1988. Ion devenise sudor la Reșița și apoi a venit la Ciudanovița când avea 18 ani să lucreze la foraj, la sonde. De la el aflăm cum la început nu era nimic acolo, se stătea în corturi, apoi s-au construit niște barăci. Era un drum de ţară şi transportul şi tot ceea ce se aducea se făcea pe calea ferată. Doar mai târziu s-au făcut blocurile și localitatea s-a mărit căci au venit mulți oameni, unii să lucreze la construcții, alții în mină. Când a venit el era securitate rusească, era închis tot perimetrul acela în care se exploata, era păzit de armata rusă. Era armată rusească, era conducere rusească, directori erau şi români şi ruşi. Angajarea la mină o fi avut un sistem de filtrare, dar aveau nevoie de forță de muncă deoarece  oamenii nu se îmbulzeau să vină să lucreze în adâncuri. Până la urmă din cauza necazurilor au venit mulți.

Ion era sondor și avea o echipă foarte bună de sondori. A fost de serviciu în noaptea tragicului accident. În noaptea aceea când a fost tragedia, au fost 15 oameni în subteran, printre care şi doi sondori şi doi mineri care au scăpat, dar aceia erau mai în vârstă și nu mai trăiesc. Din cei patru supraviețuitori numai Ion este încă în viaţă.

Întrebările și răspunsurile decurg natural și lumea apare rând pe rând, poveștile și personajele se derulează.

Auzim de directorul rus Tarapanov, de  Bucşă Romică, și el unul dintre cei care au scăpat cu viață atunci, a cărui nevastă era asistentă la spital, tanti Ina. De băiatul acestora Zeno care juca fotbal. Apare moș Pleșa, de prin munții de la Abrud,  tâmplar, care făcea butoaie. Om bun, modest, cu gospodărie mare și mulți copii. Valerica, fata lui Moș Pleșa care lucra la cantină și i-a adus pe ceilalți din familie rând pe rând. Îl întâlnim pe inginerul Bătălan  care terminase facultatea ca inginer mecanic şi a venit şef la mecanici, apoi a lucrat ca sondor.

Imagini cu minerii de la mina de uraniu din Ciudanovița

Ca într-un dialog bun de piesă de teatru radiofonic, simplu, curgător, cu detalii și reveniri, interviul ne construiește povestea tragicului accident. 

”B.T. ... Tu ce făceai în seara aceea? Te-ai dus la serviciu, ţi-ai luat la revedere de la soţie?

D.I.: Ce s-a întâmplat? Eu eram şef de brigadă pe două schimburi şi-l aveam pe Romică şef de echipă. El a trebuit să-şi ia nişte mobilă de la depozit de la Oraviţa şi eu eram în schimbul trei, el trebuia să vină la schimbul unu că aşa eram împărţiţi, schimbul doi era liber.

B.T.: Romică şi mai cum?

D.I.: Bucşă Romulus. El a spus că dacă va reuşi să ajungă cu mobila la timp, va veni la schimbul doi, dacă n-ajunge cu mobila vine cu mine la schimbul trei şi dorea să rămână şi la schimbul unu în continuare a doua zi.  Aducea mobila cu o platformă cu nişte ţigani cu căruţa şi a venit mai târziu. Oamenii nu puteau lucra pe instalaţii fără el, dar au avut altceva de făcut - reparaţii cu mecanicul.

...

D.I.: Aveam sonda, camera de sonde, aveam o sondeză mai mică, nu era din alea mari. Şi băteam gaura înspre ieşire cum se cerea. El s-a culcat pe o ladă de probe, stătea acolo întins. Era târziu, cred că era trecut de douăsprezece noaptea, n-aş putea să spun exact. Vedeam că vine ceva alb, ca o ceaţă, intra la noi în nişă unde eram cu sonda. Mă ce drac-o fi? Eu am zis că-s aburi prima dată, înţelegi? Nu i-am dat atenţie, dar când mă uit veneau aburii mai mult pe jos aşa şi creşteau pe măsură ce înaintau.

B.T.: Era greu fumul.

D.I.: Pe jos circula. Îl scol pe Romică. Măi Romică ia vezi ce-i aici! El se trezeşte tresărind că adormise, a sărit şi a zis: Mitică arde mina! Înţelegi? El mi-a zis.

B.T.: Aha.

D.I.: El a fost întins la orizontală jos pe pământ şi a simţit fumul.

B.T.: A simţit că miroase a fum.

D.I.: Îl luase pe la picioare, ajunsese la el fumul. Am oprit tot şi hai să ieşim afară, să ieşim pe unde am intrat, pe una din părţi pe planul înclinat, ajungem la plan să ieşim pe scări. Ne-am dus să ieşim dar fumul tot creştea şi creştea şi ne-a ajuns fumul până la gât, se urca pe noi de jos în sus, ca o piramidă era, înţelegi, şi tot venea pe jos. Ne-am dat seama că nu mai putem merge şi ne-am întors înapoi. Din planul înclinat până sus la orizontul patru erau parcă vreo şaizeci de metri, nu ştiu exact, dar peste treizeci de metri. Era un coborâtor, un suitor. Că ce se întâmpla? Noi aproape lunar eram antrenați, erau lucrurile aşa de bine puse la punct că toţi din mină aveam o zi stabilită de ieşit din mină pe căile de acces, ca în caz de accident să ştii pe unde ieşi. Înţelegi? Să cunoaştem toate căile de aeraj. Cunoscând căile de aeraj, fumul venea de la puţ încoace, circula. Haida să ieşim, şi am ieşit pe suitorul ăla până la orizontul patru, în spate. Noi având multe foraje de o vreme deja, mai multe sonde la orizontul patru cu foraje, ştiam să mergem la puţ. Dar venea la fum de la puţ prin toate părţile şi tot la fel n-am putut ieşi. Zic, hai în continuare să ieşim tot pe suitorul de aeraj care face legătura între orizontul patru şi orizontul trei. Ne-am dus vreo trei sute de metri unde ştiam că-i suitorul de ieşit, că cunoaşteam bine căile de aeraj că aveam instructaj, eram instruiţi şi ştiam, şi venea fumul de sus în jos pe suitorul ăla.

B.T.: Doamne!

D.I.: Am luat-o înapoi pe unde am ieşit la baza planului înclinat partea de sus unde era acces, unde era şi troliul de scos vagoanele de la expediţia lui Mircea Bătălan. Cum erau ei atuncea aveau o sondă mare, dar erau acolo vreo cinci sute de metri de la plan, de mers, era într-un fund de sac Benoni.

...

D.I.: Ne-am dus către sondă, acolo nu era nimic, dar a început să vină fumul şi, cred că într-o jumătate de oră s-a umplut. Am dat drumul la furtunul de apă şi am zis că dacă vine fumul ne urcăm pe scări în sus pe suitor, că până ajunge acolo fumul mai este. Dând noi cu furtunul cu apă, odată a început să se întoarcă fumul invers, înţelegi?

B.T.: Cum?

D.I.: Mergeam şi fumul aşa încet era total invers, se vedea că nu mai venea către noi, înţelegi?

B.T.: Aşa.

D.I.: După ce am ieşit am realizat ce se întâmplase. Au inversat aerajul la mină cei de afară. Au luat hotărâre ăia de afară care erau prezenţi să schimbe sensul curenţilor de aer. Am stat noi acolo, n-aş putea să spun cât. Cred că se lumina de ziua când am ieşit noi afară ...”

Povestea e spusă fără patimă și cu bune și cu foarte rele.

Teroarea care exista în jur ne este doar punctată. Supraviețuitorii luați la interogatoriu la o secție militară din Timișoara văd niște instrumente de tortură. Dar nu întreabă nimic. Cu ei nu s-au purtat urât și ei s-au întors la casele lor. Ulterior s-a descoperit cauza acidentului: un chiștoc de țigară aruncat în lăzile de carton în care era ținut explozivul de unul dintre minerii care au murit, Cota. Trupurile morților au fost transportate la locurile de unde se trăgeau indiferent de cât de departe în țară, copiilor li s-au dat pensii, iar văduvele au fost angajate pe unde s-a putut. Viaţa a continuat normal şi după aceea ...

”B.T.: Şi acum la vârsta asta, care e concluzia ta despre Ciudanoviţa şi uraniu? A avut vreun rost tot efortul ăsta care l-au făcut toţi, ţi-ai pus această întrebare vreodată?

D.I.: Eu m-am întrebat, dar ce-a fost bun, ce-a fost de preţ au luat ruşii, au exploatat ruşii, înţelegi, aia s-a întâmplat.

B.T.: A fost o perioadă de viaţă frumoasă în această vreme a exploatării uraniului, de la început până la cădere.

D.I.: Benoni, erau condiţii foarte grele, nu era perforaj umed, era pe uscat, era  un praf de nu te vedeai, înţelegi, se lucra manual, se încărca cu lopata. Într-adevăr se şi plătea bine, înţelegi că aveam salariul de vreo 800 de lei când am venit eu şi aveam 60% era la HCM din 1952 din cvartetul româno-sovietic, aveam 60%, plus că lucram în acord, înţelegi? Erau nişte sporuri mari, se câştiga bine, cei care lucrau în acord, erau militari care plecau cu bani mulţi acasă când se eliberau, mă refer la cei de la construcţii. Cunosc eu situaţii, dar mulţi s-au îmbolnăvit, au făcut silicoză, deci au fost condiţii vitrege de muncă într-o perioadă.

B.T.: ... Ce ţi-aduci tu aminte când vorbeşti despre Ciudanoviţa? Au fost clipe de fericire, de glorie? Ai ceva amintiri frumoase?

D.I.: Erau amintiri frumoase. Se organizau excursii şi mergeam de la Ciudanoviţa pe valea Jitinului până la captare (unde se capta apa potabilă pentru Ciudanoviţa din izvorul pârâului Jitin), se organizau apoi meciuri de fotbal, drumeţii, până sus la Brădet pe valea Jitinului. Vara jucam volei, iarna la club cu Ghiţă de la Garaj, care a fost sudor, îl ştii...

B.T.: Mi-a fost naş, i-a fost naş lui fiu-miu.

D.I.: Jucam ping-pong la club, era biliard, erau multe.”

Naturalețea vorbelor, a povestirilor, prezentarea simplă, niciodată pătimașă a evenimentelor, trezește frumusețea naturală a locurilor și oamenilor iar mesajul importanței „de a nu uita” este a-tot-puternic.

Notă:

Întregul interviu poate fi citit online la:

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=10941

Comuna Ciudanoviţa, judeţul Caraş-Severin, Banatul românesc, se întinde pe o suprafaţă de 3.998 ha, mică în raport cu media pe judeţ şi este situată pe versanţii vestici ai Munţilor Aninei. Satele sunt situate pe cursul mediu al pârâului Jitin, afluent al Caraşului. Comuna se învecinează la nord cu localitatea Secăşeni, iar în partea de vest cu oraşul Anina. La sud se învecinează cu satul Brădişor. Comuna Ciudanoviţa este formată din satul Jitin, satul Ciudanoviţa şi colonia minieră care este şi centru de comună. Pe pârâul Jitin în secolul al XX-lea a apărut colonia minieră, ca urmare a exploatării de metale rare. Pe teritoriul localităţii trece DJ 573, care face legătura între comunele apropiate şi oraşul Oraviţa, acest drum leagă satul Ciudanoviţa de satul Jitin, de asemenea pe teritoriul comunei trece şi calea ferată Oraviţa – Anina, cea mai veche cale ferată din judeţ de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această localitate este aşezată la o distanţă de 21 km de oraşul Oraviţa şi de 72 km faţă de municipiul Reşiţa.

Ciudanoviţa este o zonă pitorească deosebită, împresionând prin frumuseţea specifică locului din partea vestică a masivului muntos Anina. Caracteristicile reliefului, dispunerea unităţilor acestuia în trepte, au influenţat vegetaţia naturală, care se compune din păşuni şi fâneţe, păduri de foioase şi conifere, pajişti alpine, vegetaţia cultivată fiind caracterizată de culturile cerealiere şi suprafeţe mari pomicole.

Datorită reliefului, clima este în general temperată, valoarea medie anuală a temperaturii fiind de 11 grade, fără vânturi puternice şi cu precipitaţii repartizate proporţional pe întregul parcurs al anului.

Locuitorii din comună se ocupă cu agricultura, pomicultura şi creşterea animalelor, silvicultura şi prelucrarea lemnului, acesta constituind principala resursă naturală a zonei. Activitatea de exploatare minieră a constituit până nu demult principala sursă de venituri pentru o mare parte din populaţia activă.

Materialul este preluat de pe omnigraphies.com

Interviu cu prof. dr. Ileana Costea

realizat de Ben Todica la Radio 3zzz, Melbourne, Australia, 15 Ianuarie 2011

Ben Todica: Suntem in mileniul sexului frumos. Astazi avem un musafir special tocmai din America, Prof. Dr. Ileana Costea de la Universitatea Californiana Northridge din Los Angeles. Are un master in arhitectura de la Institutul Ion Mincu din Bucuresti, un altul de la Universitatea Californiana din Los Angeles si un Ph.D de la aceeasi Universitate UCLA.

Activa international, viziteaza si preda la mai multe universitati europene, participa si organizeaza conferinte internationale de un inalt nivel stiintific. Cercetator pasionat, asiduu in inteligenta artificiala si grafica cu computerul computer grafics (CG), CAD/CAM/CAE, publicist de renume in domeniu este laureat al premiului Consiliului Inginerilor Americani din localitatea San Fernando Valley, California. Face recenzii pentru NSF si IEEE si este editor la mai multe publicatii periodice de specialitate.

Totodata contribuie la munca comunitara romana promovand actiuni cultural-artistice si nu numai.

Doamna profesor, doamna doctor Ileana Costea, bine ati venit la noi in Australia si in emisiunea noastra. Am specificat la inceputul emisiunii ca dumneavoastra ati ales melodiile de azi si deschiderea am facut-o cu melodia IUBESC FEMEIA. De ce va aduce aminte?

Ileana Costea: Multumesc in primul rand ca m-ati invitat! Este o mare placere pentru mine sa fiu aici cu dumneavoastra, la Melbourne. Orice oras, orice loc are mirosurile lui frumoase, deci eu imi aduc aminte cu placere, referitor la prima melodie, de mirosul frumos al teilor, al salcamilor si al florilor de liliac din Bucuresti, iar Iubesc femeia, evident, sunt femeie si trebuie sa iubesc femeia, dar iubesc femeia in sensul ca sunt o persoana care si-a dorit sa-si faca o profesie barbateasca cum este considerata ingineria si cu toate astea, vreau sa raman femeie. Din motivul asta pot sa spun ca nu sunt foarte mult in "Women Liberation Movment" pentru ca, daca am decis sa fiu cu profesie imi deschid singura usa la masina. Dar cred ca femeia trebuie sa-si pastreze o oarecare feminitate si sensibilitate caracteristica femeii.

BT: De ce am inceput cu aceasta intrebare? Pentru ca am inteles ca ati plecat din Romania de patruzeci de ani.

IC: Am stat un an la Paris si apoi in Los Angeles m-am casatorit cu sotul meu, care din pacate a decedat in anul 2000. Era profesor de medicina la "University of California, Los Angeles (UCLA)" si am locuit toata viata mea, sa spun...,  constienta, acolo.

BT: Da! Sunteti una sau unul dintre castigatorii emigranti, care isi doresc sa ajunga in varful carierei profesionale. Prin invatatura si munca, cu daruire si seriozitate, ati realizat  un portofoliu bogat, reprezentativ si astfel v-ati implinit visul de a ajunge acolo unde ati dorit, sa impartasiti din stiinta si experienta dumneavoastra altor generatii. Este minunat acest lucru!

IC: M-ati prezentat foarte frumos. Va multumesc! si ar trebui sa ma scol in picioare. Daca as fi la televiziune m-as ridica in picioare. Aici, in emisiunea de radio, nu se vede. In orice caz, mi-am dorit foarte tare sa ajung profesor universitar si, interesant este ca, fiind la Paris foarte saraca si neavand absolut nimic, timp de un an de zile, aveam acest vis (in tinerete poti sa ai vise, ba chiar si la o varsta mai matura trebuie sa ai vise), vise care se implinesc sau nu se implinesc, dar le ai cu atata tarie ca uneori se implinesc, si visul meu era sa devin profesor universitar in America.

Mi s-a implinit si cred foarte tare si le spun si studentilor mei; cred ca mi s-a indeplinit din mai multe motive: desteptaciune ca desteptaciune, cultura ca si cultura, dar perseverenta, cinstea si a-ti urmari un scop intr-un mod frumos in care oamenii din jur sa-ti faca loc, si asta este unul din lucrurile grele de facut, in special in strainatate cand nu cunosti pe nimeni si cand incepi de la zero.

BT: Cum de ati ales meseria asta pentru ca  "Automation Enginering" (inginer automatizari), este o meserie pe care noi toti inclinam sa o credem croita barbatilor? Ce v-a atras  la meseria asta?

IC: Pot sa spun ca nu am ales-o, si imi aduc aminte, ca o paralela, ca cel care a descoperit "Scara Richter" a cutremurelor a spus ca a descoperit scara din intamplare. Era intr-un laborator, lucra in domeniul acela si a descoperit-o. In acelasi mod am descoperit eu ingineria. Aveam un master in arhitectura, am plecat din Romania in ’73, fara sa am diploma cu mine si am vrut sa devin profesor universitar. Ca sa devii profesor universitar trebuia sa ai un doctorat si ca sa am un doctorat trebuia sa am cu mine  diploma de master,  care era in Romania. Asa ca am facut un alt master la UCLA, in "Industrial Design", in cadrul studiilor de "Fine Arts" (Belle Arte), deci la baza sunt arhitect, sunt o persoana care si-a dorit sa mearga in domeniul artelor. Cum stiu ca dumneavoastra faceti filme documentare, m-am bucurat. Nu am avut timp sa discutam pe tema aceasta suficient. Dorinta mea din copilarie a fost sa fiu regizor de film si am fost cu Elisabeta Bostan la Humulesti sa vad cum se filmeaza cand aveam 17 - 18 ani. Deci ma intrebi daca visul meu a fost sa fiu inginer? Nu. Visul meu a fost sa fiu regizor de film. Nu mi l-am putut implini si uneori nu iti indeplinesti visul pe care il vrei, dar iti indeplinesti o dorinta pe care se intampla ca viata..., sa te dirijeze in domeniul acela.

In timp ce studiam "Industrial Design" la UCLA, cineva m-a sfatuit sa merg la un PhD in inginerie, in teoria deciziilor si mi-am spus: stii ce? Cu masterele tale in ahitectura si in industrial design, incearca sa aplici teoria deciziilor si rezolvarea de probleme (domeniu de stiinte numit in engleza Problem Solving Theory) la design, si asta am facut. Insemnand ca m-am trezit studenta la programul de PhD fara ca sa mai stiu matematica, atat de necesara parcurgerii acestor studii de inginerie. Deci au fost multe, multe nopti de intrebari: daca sunt intr-un domeniu la care pot sa fac fata, daca ma voi descurca, si multele teancuri de carti de matematica luate de la biblioteca pentru a-mi revizui putina matematica, ce se invata in scoala de arhitectura. Si asa m-am trezit inginer.

BT: Sunteti un exemplu de schimbare, un exemplu de succes al unui om care accepta schimbarea si s-a adaptat. Deci asta ar trebui sa ne faca pe multi dintre noi sa ne gandim, sa nu ramanem blocati in ideea de a fi numai asta sau cealalta.

Puteti sa ne explicati ce inseamna de fapt "automatizare" si cu ce se ocupa ea, ce faceti practic ca sa intelegem si noi cei dinafara domeniului acesta stiintific?

IC: Trebuie sa spun ca acest cuvant "automatizare", termenul automatizare este inteles in diferite feluri, in diverse universitati americane si europene. Unul este automatizare in sensul de teoria controlului si atunci este foarte mult bazat pe matematica. Automatizarea pe care o facem noi in cadrul departamentului meu se refera la tot ceea ce este automatizat in industrie pe baza ordinatoarelor, pe baza computerelor, deci ingineria, sa spunem..., ajutata, controlata de ordinator. Ceea ce inseamna ca una din specialitatile mele si pasiunile mele profesionale in viata a fost grafica asistata de ordinator, a fost "Computer Graphics Design", deci modelarea tridimensionala asistata de ordinator si inteligenta artificiala pentru design si fabricatie. Adaosul de inteligenta, de desteptaciune la programele de computer care sa fie apoi utilizate in domeniul de inginerie. Deci, as spune ca intelesul pe care il dam noi in facultatea mea este de a automatiza procesul de design si de fabricatie cu ajutorul ordinatoarelor.

BT: Incercati sa ne fascinati cu cateva exemple de viitor. La ce am putea sa ne asteptam de la automatizare, aveti preziceri? Ce ni se pregateste?

IC: In primul rand sa luam prezentul. Prezentul este: te poti urca intr-un tren si trenul nu are conducator, n-are sofer. Astazi exista trenuri automate. Am fost intr-un tren la Lille, in Franta, la aeroportul din Dallas, statul Texas, SUA, complet automat, totul functionand pe pilot automat. Deci, este extraordinar ca se poate folosi inteligenta umana transpusa in programe pentru a controla mecanisme, metode de transport in comun. Si automatizarea in acest sens implica o perfectiune mai mare decat este capabil omul, pentru ca omul are in special calitatea creativa, calitatea de a intelege, de a avea discernamant si mult mai putin capacitatea de a repeta lucrurile cu foarte mare precizie, cu foarte mare acuratete. Deci, cand pui avionul pe pilot automat, el stie mult mai bine sa citeasca semnele meteorologice, semnele de altitudine si asa mai departe. Si mai mult decat atata, antrenarea, sa spunem, ucenicia pilotului pentru conditii foarte  nefavorabile si brusc aparute, pentru ca daca esti un pilot care nu ai trecut printr-o experienta similara, e prima data cand o incerci si s-ar putea sa dai gres. In timp ce astazi cu programele de simulator de aviatie, pilotii pot sa treaca prin furtuni extraordinare, prin conditii extraordinar neasteptat de grele, de criza si sa invete din ele pe baza unui program de computer, pe baza unui sistem de ordinator completat de elemente vizuale tridimensionale. De fapt robotica, ramura a automatizarii, a patruns deja in casele oamenilor. Poate ca nici nu ne dam seama, dar toate aparatele de uz casnic si entertainment au un microchip, o memorie. Exista si robotul care face curatenie ferind lucrurile din casa. Din pacate trebuie sa spun ca s-a crezut la inceput ca ordinatoarele vor lua locul oamenilor si asta s-a dovedit ca nu se poate...

BT: Vreau sa fiu avocatul diavolului pentru o clipa: vor ramane oamenii fara serviciu din cauza ordinatoarelor?

IC: Cred ca se schimba modul in care omul este folosit si multa lume spune ca se schimba in rau. Eu pentru ca sunt specialista in acest domeniu spun ca exista si un avantaj important! In loc ca noi, fiintele umane sa facem lucruri care trebuie repetate, iar noi nu suntem buni la a repeta identic acelasi  lucru, era ordinatoarelor ne va face sa facem lucruri noi, mai cu creativitate, deci intr-un fel, cu toate dezavantajele pe care le poate prezenta folosirea ordinatoarelor este faptul ca ne da noua ca om, ca persoana fizica mai mult timp pentru a aborda si rezolva problemele din punct de vedere creativ.

BT: Da! si asta ne duce de fapt la ceea ce am inteles mai devreme de la dumneavoastra ca, schimbarea este foarte importanta si asta ne va stimula sa ne schimbam si sa ne gasim altfel de slujbe, domenii de activitate.

IC: Da! si cred ca e, in special o caracteristica a timpurilor de azi. Si pentru generatiile tinere nici nu mai exista posibilitatea dinainte in care faceai o facultate si ramaneai fixat pe ceea ce ai invatat in facultate. Astazi facultatea te invata doar cum sa inveti. Si trebuie sa continui sa inveti toata viata.

BT: Extraordinar! Aveti o meserie care mi-ar fi placut si mie sa o practic. 

Ati mai ales o melodie: Zaraza! De ce va aduce aminte?

IC: Trebuie sa va spun ca ascult cu mare nostalgie si cu mare bucurie melodiile romanesti si mi-aduc aminte de copilarie, de tinerete, de mama.., nu am avut tata. A murit inainte de a ma naste eu, deci imi retrezesc in suflet tot ce era frumos in copilaria si tineretea mea din tara.

BT: Tatal meu a crescut orfan de amandoi parintii. E greu sa cresti fara tata! De ce a murit tata?

IC: Tata a murit de o infectie la rinichi. Era "sanatos", medic ca profesie, si deci nu se ducea la doctor si brusc a venit asta peste el la 49 de ani. S-a dus in 3 saptamani. Azi nu ar fi murit, caci sunt tot felul de antibiotice. Mama isi mai amintea urletele tatei de la operatia de acasa pe viu... si anesteziantele erau putine. Eu am suferit toata copilaria pentru ca nu am avut un tata. Nu invidiez. N-am invidiat pe nimeni niciodata. Cred ca nu am senzatia asta in mine. Dar ma uitam cu jind la ceilalti copii cu tati. Si ii tot spuneam mamei sa imi aduca un tata. La intrebarea "de unde?", i-am spus, cred ca aveam vreo trei sau cinci  ani, "de la piata". Si m-a plesnit. Era o nevricoasa in tinerete. O buna, o bine crescuta, o femeie culta si foarte altruista ... dar jap-pac, ma plesnea. Iar eu ma razbunam. Intr-o zi, a plecat in papuci la scoala (preda la un liceu cunoscut din Bucuresti, Liceul Sincai, departe de casa ...), in mare graba. Eu am luat pantofii si pas-pas dupa ea pana la tramvai. Am stat pitita pana a venit tramvaiul. Si cand sa se urce... i-am strigat: "Mama!", si i-am aratat pantofii. A pierdut tramvaiul, mi-am incasat palma..., dar m-am razbunat... si uite asa povestioare... din copilarie.

BT: Ducem dorul parintilor nostri. Ne pare rau ca i-am pierdut.  Ce regretati cel mai  mult?

IC: Cel mai rau imi pare pentru tata care isi dorea enorm un copil al lui. Ajutase  noua,  ai fratelui sau, preot la tara, orfani. Tata nu a fost orfan, a avut tata preot - un batran pe care nu-l cunosc decat dintr-un frumos, magic tablou, care era la noi in casa, distins, cu parul si barba alba, cu ochii albastri - jumatate din familia tatalui era colorata asa, cealalta jumatate maslinie cu ochii si parul negru, ca mine, o Ileana Cosanzeana colorata  invers celei din povesti, exceptie de confirmare a regulii. Nu mi-a fost dat sa am nici tata si nici unul din bunici din partea nici unuia dintre parinti. Eu am tasnit pe lume sa-i inlocuiesc pe toti... dusi de mult si care nu m-au asteptat. Toata copilaria m-a fascinat tabloul bunicului dupa tata, preot la Balanesti, Oltenia, langa Slatina. Si mama l-a facut cadou cand a plecat din Romania si a imprastiat totul din casa, unui var de-al meu, fiu al fratelui tatii, fiul preotului de ai carui copii s-a ocupat tata, Justin Paunescu, cel care s-a preocupat cel mai mult de a intelege ideile moderne ale tatalui lui. Deci, cel mai potrivit de a fi in posesia sufletului captat in imagine a bunicului. Mi-as dori sa am acel tablou... Sper ca stranepotii sa simta ca mine pentru imaginea aproape de sfant, dar de sfant pe pamant, a bunicului. Dar ma indoiesc, caci distanta dintre generatii indeparteaza spiritele.

Suntem invaluiti de Tudor Gheorghe cu Sara pe deal.

BT: Musafirul nostru este doamna profesor Ileana Costea, profesor la CSUN, California State University, Northridge. Am vazut aici ca sunteti un luptator, un promotor al culturii romane. Participati si organizati multe actiuni comunitare. Puteti sa ne spuneti cateva cuvinte in legatura cu aceste activitati; expozitii, festivaluri, ce publicati..., reviste...?

IC: Am inceput in 1992, dupa ce mi-am terminat doctoratul si am avut intrucatva mai mult timp in afara profesiei care m-a absorbit o viata ca un aspirator necrutator. Am organizat un Congres ARA, al Academiei Romano-Americane la facultatea mea si cu aceasta ocazie am cunoscut pictori romani care s-au stabilit la Los Angeles, pentru ca am organizat in cadrul acelui eveniment doua expozitii de pictura romaneasca, apoi arhitecti, organizand doua expozitii de grafica si design, o expozitie de carte si fotografie (avand ca pretiosi colaboratori pe profesoara Georgiana Farngoaga Galateanu, care preda romana la UCLA si artistul-fotograf pe atunci californian, si vesnic roman, Emanuel Tanjala), cat si un concert cu o foarte talentata tanara pianista romanca, de 12 ani, Virginia Munteanu, acum avocata la Los Angeles. Deci, astea au fost primele activitati dupa care am tinut conferinte si am facut prezentari pe tot felul de teme romanesti. In 2005 si 2006 am organizat doua expozitii cu fotografii ale scultpurilor lui Constantin Brancusi si Patriciu (Patick) Mateescu, pentru ca sotul meu si cu mine am donat la California State University, Northridge doua sculpturi facute de pictorul ceramist Patriciu Mateescu. Si motivul principal pentru care am tinut ca facultatea mea sa aiba sculpturile acestea  este ca mi-am dorit sa fie o prezenta romaneasca pe campusul universitar unde predau eu. Cu bucurie spun astazi ca una dintre sculpturi intitulata "Cinci maini", maini ceresti, cum le numeste sculptorul reprezentand intr-adevar cinci maini inalte de zece picioare inspirate din traditia bizantina  sunt puse pe fatada Colegiului de Arta de la universitatea la care predau din 1979.

Am fost vicepresedinta uneia dintre cele doua societati romanesti din Los Angeles; "Viitorul Roman Society". Am adus o artista din Romania. Nu foarte cunoscuta pe atunci, dar extrem de talentata care e specialista in recitari de poezii: Blaga, Bacovia si mai recent Eminescu, Lidia Lazu. Si am organizat patru recitaluri pe tema Blaga, in California, la trei biserici romanesti (din Hollywood, Hayward – Casa Romana, si Palm Springs) si la un "Rotary Club" (din Newbury Park din zona Los Angelesului). Artista a fascinat publicul cu trilurile ei, pentru ca are un mod foarte special de a dansa si a canta intre poezii. Am adus un scriitor roman despre care cei din Europa stiu foarte mult: Bujor Nedelcovici, care a scris romanul "Al doilea Mesager", o carte destul de importanta pentru literatura romana, demascatoare a totalitarismului Ceausist cand acesta era inca in plina forta, in tara. Am organizat pentru dansul cateva vizite la diverse universitati si diverse alte organizatii din California, ca de exemplu Asociatia Aliance Francaise, din Riverside, unde pe atunci era Presedinta romanca, Elena? Iar mai recent am incercat sa scriu cat mai multe articole in ziarele din California: ziarul "Meridianul Romanesc", revista "Clipa", si un ziar romanesc din Colorado, "Gandacul de Colorado". Am publicat doua articole in "Romania Libera" : unul despre recitalurile Blaga in California, in 2008, celalalt un interviu luat la Paris, in 2010 scriitorului Bujor Nedelcovici. Subiectul meu principal este: Prezente romanesti surpriza in strainatate.

BT: Timpul fuge, e automat! Ne pare bine sa va avem ca oaspete aici la radio 3zzz Melbourne, Australia si va rugam, doamna Costea,  sa reveniti cat mai curand.

IC: Vreau sa inchei aceasta intalnire prin a spune ca dorinta mea este ca toti acei care sunt aici in Australia sa se gandeasca ca la randul meu sunt undeva departe, in Los Angeles si ca noi, cu totii trebuie sa tinem in minte si in suflet cu dor Romania cu tot ce are frumos, cultural si artistic, oamenii cu nobletea lor  sufleteasca.

Si acum o mica marturisire de dupa fapt si dupa cortina ... La Melbourne eu fiind departe de colectia mea draga de muzica romaneasca din Los Angeles, melodiile pe care vi le-am spus pentru emisiune le-am ales sfatuindu-ma la telefon cu niste rude ce-mi sunt si buni prieteni, Silvia (fosta Paunescu – nici o legatura cu Adrian ..., nepoata de var dupa tata) si Mihai Bogdan sotul ei, si pasionati de muzica romaneasca si filme si cu care ma simt mereu pe aceeasi lungime de unda de trairi si simtiri si care-mi stiu gusturile.

BT: In momentele acestea grele prin care trece Australia, cand apele ne-au inundat, viforul ne-a smuls casele si trecem prin clipe grele ne-am bucurat sa o vedem pe doamna Hillary Clinton oferindu-ne ajutor, fiind mandra sa ne numeasca cei mai buni prieteni ai Americii. Cum vorbeste americanul de rand despre noi?

IC: Nu am auzit pe nimeni vorbind de rau. Trebuie sa spun cu regret ca, in general, in America pe care o stiu eu, nu se vorbeste prea mult nici de Europa, nici despre Australia, insa sunt sigura ca doamna Clinton doreste intr-adevar sa va ajute si am fost extraordinar de impresionata de drama pe care am vazut-o la televizor cu inundatiile din diferitele localitati si regiuni din teritoriul Queensland si din orasul Brisbane. Sper ca ajutorul va fi binevenit si mai doresc ca toata aceasta nenorocire locala sa fie oprita intr-un fel si sa nu aiba efecte puternice asupra intregii economii australiene, asupra australienilor si asupra romanilor care traiesc aici pentru ca va doresc din tot sufletul o viata frumoasa, cu bucurii, cu ploaie ca sa fie vegetatie si mancare, dar fara inundatii.

BT: Doamna Profesor Doctor Ileana Costea va multumim din toata inima si va dorim sa ne faceti mandri pe mai departe!

Pe durata emisiunii, Doamna Profesor a mai ales trei melodii: Cantec de padure - Ion Zubascu, Ciuleandra - Maria Tanase si Mugur de fluier – Phoenix si da, de ce sa nu marturisesc, a avut tot timpul lacrimi in coltul ochilor, de emotie si dor.

Va multumesc!

In dorinta de a promova cultura romaneasca, dna Costea a facut in ultimii ani si recenzii si prezentari in public unor carti romanesti pe care le apreciaza. In cadrul emisiunii la 3zzz a prezentat trei carti: Muntele Iubirii de Livia Grama, Astazi Incepe de Maine, de Sorin Issvoran si Veneticii, de Ion Lazu.

Acest interviu a fost preluat de pe omnigraphies.com