Dan Plăeșu – „Vinovatele meandre”

Mi-a "picat" în mână una din cărţile scriitorului Dan Plăeşu. Un roman, considerat ca fiind unul "de sertar". Scris înainte de 1989, dorit să fie publicat atunci, însă, probabil, din varii motive, autorul a găsit de cuviinţă să-l arate lumii după douăzeci şi ceva de ani, în 2011, la Editura "Junimea" din Iaşi. Mărturisesc faptul că la început n-am fost tentată  să zăbovesc prea mult asupra conţinutului acestei cărţi. De ce? Fiind în vacanţă, nu aveam chef să mă întorc în umbra şi tenebrele anilor trecuţi şi nici nu mai voiam să aud judecăţi şi condamnări ale regimului trecut.

Pe de altă parte, din mai multe considerente nu voiam să renunţ la ideea de a lectura cartea. Este vorba de un volum al lui Dan Plăeşu, nume de rezonanţă în literatura română. Titlul cărţii este deosebit de inspirat şi atractiv în aceeaşi măsură. Materialul întroductiv scris mai mult decât onorabil de Elena Leonte recomandă cartea spre lectură. Mai adaug şi faptul remarcabil că acest roman a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est Galaţi pentru anul 2011. Toate acestea fac parte din "cartea de vizită" a romanului. Aşa că, am mai făcut un pas şi am citit pasaje, pagini la întâmplare, care m-au captivat prin stilul deosebit de elegant al scriiturii şi dialogul limpede, lin, firesc. Am început să citesc cartea de la prima sa pagină, ca după o oră să mă simt confortabil în textul său. Acţiunea romanului curge asemenea unui fluviu, uneori molcom, potolit, alteori cu intensitate şi iuţeală. Poate, asemenea Dunării pe care autorul o cunoaşte atât de bine şi de la care a împrumutat ceva din comportamentul ei. Şi, uite aşa m-am cufundat serios în Vinovatele meandre.

Prin aprecierea că această carte este "de sertar", de la prima vedere suntem tentaţi să credem că este un roman de moravuri, de politică. Nimic mai neadevărat. Este un roman de dragoste, cu trăiri profunde, cu atingeri şi conotaţii  psihologice şi sociale. Romanul prezintă o poveste de dragoste între Adrian şi Livia, cu lumini şi umbre, cu frici, angoase şi bucurii mărunte, vremelnice. Acest lucru sporeşte profilul psihologic, umanist şi romantic al romanului. În jurul iubirii şi vieţii celor două personaje, autorul zugrăveşte un tablou amplu şi veridic al societăţii. Prezintă o epocă în desfăşurare, cu mentalitatea şi cu moralitatea ei şi, mai ales, cu tipicurile şi cu tertipurile de manipulare a oamenilor. Dan Plăeşu prezintă starea de fapt a unei societăţi care mimează bunăstarea, umanismul, egalitatea. Maniera de prezentare este plină de umor de mare fineţe şi de ironie subtilă, stil ce caracterizează întreaga scriitură a autorului, ceea ce dă savoare naraţiunii, în esenţă sobră şi serioasă.

Dan Plăeşu conturează personaje pline de naturaleţe, unele cu un şarm aparte care tânjesc după libertate şi au dorinţa de a evada din cuştile morale ale socialismului.

Adrian, absolventul de studii inginereşti împlineşte ambiţia tatălui său, omul simplu,  muncitorul harnic şi gospodar, de a-şi purta băiatul la şcoli înalte pentru a avea un viitor luminos. "Să fii inginer, nu-i de colea şi nici la îndemâna oricui", tot spunea mândru tatăl. După absolvire, inginerul nu practică o muncă în domeniul tehnic. Se implică pe plan politic, slujind cu devotament regimul, neieşind din tiparele moralităţii impuse. "Navalistul lui Dan Plăeşu ne prezintă pe noi, cei născuţi după ultimul război, cei cu mândria inocentă de pionieri fruntaşi, de premianţi şi bursieri cu aspiraţii atât de false, cei care şi-au irosit vieţile cu inconştienţă şi totală neputinţă sub tăvălugul uniformizator de destine şi strivitor de ipotetice eroisme" - Elena Leonte în Firescul despre care merită povestit. Ajuns inginer în construirea navelor, în forul său intim, Adrian  Teodoru este conştient de labirintul în care trăieşte, doreşte să depăşească tiparul croit de epoca socialistă, însă n-are curajul şi puterea să rupă lanţurile morale atât de bine zăvorâte.

Livia, tânăra şi ambiţioasa regizoare, spirit liber, îndrăzneşte să creadă că ar putea schimba ceva în viaţa socială de atunci.  Având la îndemână arme culturale, doreşte să imprime teatrului o tendinţă cumva nonconformistă, ceea ce nu este tocmai potrivit în ochii aparatului de stat şi nici în mentalul colectiv al epocii. Se simte încorsetată de regulile şi cutumele pe care trebuia să le respecte într-un oraş de provincie, preponderent industrial şi visează să zboare spre libertate personală şi profesională şi să ajungă la un teatru din Bucureşti. În  voinţa ei egoistă şi oarecum arogantă de a-şi vedea visul împlinit nu se sfieşte să acţioneze şi pe căile mult uzitate în socialism (pile, cunoştinţe, relaţii), întervenţii la cei suspuşi care deţineau cheia cu care puteau deschide orice uşă, oricând. Din dragoste pentru soţia sa, Adrian încearcă s-o ajute mituind un director de teatru din Bucureşti, lucru ce-i aduce o adevărată povară existenţială, pe lângă cea a neîmplinirii în iubire.

Iubirea celor doi se spulberă uşor precum puful de păpădie în bătaia vântului. Fiecare încearcă să se regăsească pe sine, să-şi reinventeze drumul în viaţă. Adrian "plecase de acasă, în urmă cu o săptămână, cu dorinţa de a se limpezi. Nici el nu ştia cum, dar sperase că drumul îi va decanta gândurile, îl va ajuta. Nu nădăjduia în ajutorul cuiva, însă acesta a apărut, totuşi. Fără să-l ceară, aproape împotriva dorinţei lui. Da, se întâmplase o minune. Şi Mariei îi era cu totul îndatorat pentru asta. Desigur, trebuie s-o caute, s-o cheme la el. Un alt gest necugetat de necinste nu mai poate face. A fost prea de ajuns unul..." (p. 296)  Însă în călătoria dorită a fi salvatoare, Adrian întâlneşte "braţul iernii" care îl îmbrăţişează.

Acţiunea romanului este unitară, bine închegată, manifestarea personajelor este firească, ceea ce face ca cititorul să întrevadă blândeţea şi respectul moldoveanului de pe malul Dunării de jos faţă de semeni, iar pe de altă parte, rafinamentul stilului său de scriitor. Acest lucru nu-l împiedică să sape în locuri mai ascunse şi să scoată la lumină fapte obscure şi meschine ale regimului. Abilitatea de bun condeier şi inteligenţa îl ajută pe scriitor să prezinte detaşat faptele, nu interpretează, nu face judecăţi de valoare, nu condamnă. Dă largheţe cititorului să citească şi să aibă propria înţelegere. Unii să facă apel la memorie care este încă vie, pentru readuceri aminte. Pentru alţii, cei mai tineri, cartea este  o provocare de a căuta informaţii sau poate martori oculari ai regimul prezentat pentru a-şi forma propriile convingeri.

Gălăţean prin naştere, Dan Plăeşu, după terminarea studiilor revine în oraşul dunărean. Filolog, profesor, ziarist profesionist, director de teatru, scriitor, dramaturg, poet, fabulist, această vastă paletă de preocupări întregesc profilul literar şi cultural al lui Dan Plăeşu. Prin întreaga sa activitate aduce un plus vieţii cultural-artistice gălăţene. Opera sa scriitoricească (poezii, fabule, povestiri, piese de  teatru, scenete, cronici literare şi dramatice, romane, reportaje) este publicată în diverse apariţii periodice locale şi naţionale. De asemenea, dăruieşte publicului cititor mai multe publicaţii editoriale de mare valoare literară, dintre care amintim: Colecţionarul de exerciţii, fantezii satirice, Editura Junimea, Iaşi, 1983; Veghea, roman, Junimea, Iaşi, 1885; Lucrare de control la istorie, roman, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Gând de arici liber, fabule sexy, Hypatya, Galaţi, 1995; Muntele personal, teatru, comedii, Pax Aura Mundi, Galaţi, 2005; Crocodil-Show, fabule cu fitil, Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007; Consulting & love, proze de dragoste,  Pax Aura Mundi, Galaţi, 2009. Numeroase lucrări dramatice sunt reprezentate pe scene profesioniste, pe scene de amatori, radiofonic, în lectură profesionistă la diferite cenacluri, publicate în volum de autor sau în reviste şi antologii.

După începutul şovăielnic al lecturii, am parcurs pe nerăsuflate întregul roman "Vinovatele meandre" al scriitorului Dan Plăeşu şi-l recomand cu sinceritate spre lectură.

Vasilica Grigoraș

O veste tristă

Îmi amintesc, eram în armată când am primit o veste. Primisem o scrisoare de acasă şi tata îmi scria că ne mutasem în Oraviţa. Am simţit că lumea se prăbuşea. Simţeam că pierdusem copilăria, legătura cu locul copilăriei, că îmi pierdusem rădăcinile, că pierdusem ceva drag sufletului meu. Am plecat în armată pe 21 octombrie 1976, urmând pregatirea militară. Armata nu trebuie făcută de cei din popor, trebuie făcută de profesionişti. În armată eşti umilit, dar în acel timp armata era obligatorie. Era în ziua de 4 martie 1977. După terminarea seviciului de pază mă aşezasem în pat să dorm. Asta se întâmpla pe la ora 9.30 seara şi deodată am simţit că patul fugea cu mine. Am crezut că cineva împinge patul, dar mă înşelasem, era cutremur. La aparatele de radio se anunţase că multe clădiri din Bucureşti se prăbuşiseră.

 Mulţi oameni muriseră şi apăruse şi un cântec:

"Într-o zi de 4 marte

Pe la nouă jumătate

Omenii fugeau de moarte

De cutremurul cel mare

Care îl ştim cu fiecare

La Scala cofetărie

N-a rămas o fiinţă vie

Şi în locul ei arat

Cu garoafe presărat

De cei ce-n viaţă au rămas".

 Ceauşescu apăruse pe baricade, hoţii care erau prinşi că furau erau executaţi.

 Până în anul 1980 în ţară se trăia bine. În aceea perioadă buldozerele dărâmau biserici foarte vechi, comuniştii începuseră să pună pâinea, uleiul, zahărul, făina la cartelă. Se dădeau doar două ore de încălzire la bloc, lumina era stinsă la ora 10.00 seara, ţara era chinuită, parcă "Dumnezeu îşi luase faţa de la noi, românii".

Pe data de 8 februarie 1978 treceam în rezervă cu cel mai mare grad "soldat."

În anul 1980 părăsesc oraşul Bocşa şi vin acasă pentru totdeauna. Locuiam la blocul H3 din Oraviţa şi îmi amintesc cum copiii de la acest bloc mă priveau cu multă simpatie. Unii chiar mă crezuseră cineva că doar cântam la chitară.

-"Tică îmi aduc aminte când ai venit de la Bocşa. Noi cei de la H3 si H4 când te vedeam cântând la chitară te consideram un star. Chiar am făcut planuri cu Mariana să facem o formaţie împreună. Vise de adolescente, acum mă amuză toate planurile pe care le făceam cu Mariana."

-"Eu şi star... sunt mulţi anii de atunci şi eram cu toţii tineri."

-"Ceau Tică, are dreptate Tatiana, ai cântat foarte frumos şi cred că mai cânţi şi acum. Eu îţi doresc multă sănătate.

-:"Mulţumesc mult Luci."

Erau anii cei mai frumoşi. Mi-am dat seama că pierdusem copilăria, că devenisem adult, cu responsabilităţi şi încet visele din copilărie se spulberau. Sigur, nu din vina mea, ci doar timpul trece şi anii se adună unul după altul.

Ion Petru,

07.04.2013

***

Cele 7 minuni ale comunismului în România:

1. Toţi aveau de lucru.

2. Deşi toţi aveau de lucru, nimeni nu muncea.

3. Deşi nimeni nu muncea, planul se realiza.

4. Deşi planul se realiza, nimic nu se găsea.

5. Deşi nimic nu se găsea, toţi aveau.

6. Deşi aveau, toţi furau.

7. Deşi toţi furau, nimic nu lipsea.

De ce dracu nu ne-o fi plăcut?

Cele 7 minuni ale capitalismului în România:

1. Toţi nu au de lucru.

2. Deşi toţi nu au de lucru, toată lumea munceşte.

3. Deşi toată lumea munceşte, nu se face planul.

4. Deşi nu se face planul, se găsesc de toate.

5. Deşi se găsesc de toate, nu-ţi poţi permite să le cumperi.

6. Deşi nu-ţi poţi permite să le cumperi, nimeni nu fură (excepţie făcând politicienii).

7. Deşi nimeni nu fură, ne lipsesc toate lucrurile ce ni le dorim!

De ce ne place?

Șopârla japonezului

Pentru a-și renova casa, un japonez a făcut o spărtură într-un perete. Casele japoneze au în mod normal un spațiu gol între pereții din lemn.

Cu surprindere a constatat că acolo se afla o șopârlă blocată din cauza unui cui bătut din afară, într-unul din picioarele sale.

I-a fost milă cînd a văzut aceasta, dar în același timp a fost și curios, dându-și seama că acel cui a fost bătut cu câțiva ani în urmă, când a fost construită casa.

Ce se întâmplase…!?!

Șopârla a supraviețuit în această poziție atât de mult timp! Într-un perete despărțitor închis de mai mulți ani, fără a se mișca. Pare imposibil de crezut. Atunci, se întrebă, cum de această șopârlă supraviețuise atât de mult, fără să se miște, odată ce piciorul său a fost țintuit!?

Și-a oprit munca pentru a observa șopârla, pentru a vedea ce face și cum se hrănește. Ceva mai târziu, neștiind de unde, a apărut o altă șopârlă, cu o insectă în gură.

Ah! Asta l-a uimit și l-a atins profund.

Șopârla prinsă în cui, a fost hrănită ani de zile de către altă șopârlă…

Imaginați-vă! A făcut acest lucru continuu, pentru o atât de lungă perioadă de timp, fără a renunța la speranță pentru partenerul său.

Gândiți-vă. Ați face asta pentru cineva? Pentru partenerul vostru, pentru părinții, frații sau prietenii voștri?

Imaginați-vă că o creatură mică poate face ceea ce o creatură binecuvântată cu o minte strălucită, poate face cu greutate…

Cu avansul tehnologic din această eră a comunicațiilor, accesul nostru la informație devine tot mai rapid. Dar distanța dintre ființele umane se reduce oare la fel de mult…?

De aceea, nu-i abandonați niciodată pe cei dragi. Nu le spuneți că sunteți ocupați, atunci când au nevoie de voi… Este posibil să aveți întreaga lume la picioarele voastre. Dar voi ați putea fi întreaga Lume pentru ei…

Text, Editura For You