sâmbătă, 23 mai 2015

Tudor Arghezi: Cultura noastră, lipsită de substratul adânc al popoarelor din Occident, a situat pe creștetele învățământului un număr considerabil de proști

S-au împlinit ieri, 21 mai 2015, 135 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi.
Cu această ocazie, cotidianul România Liberă a publicat un interviu luat poetului de către scriitorul Felix Aderca (apărut în volumul său Mărturia unei generații – 1929), în care Arghezi vorbește, într-o notă cinică, ironică, despre cum nu a debutat niciodată, despre inutilitatea științelor elucubrative, dar și despre tabloidizarea de acum aproape un secol și „molima cretinilor cu diplome” din epocă.

Felix Aderca: Când am scris nu de mult, în revista unor tineri că de la Eminescu încoace literatura noastră n-a cunoscut un mai puternic și mai original creator de valori poetice și de genuri verbale – poemă lirică sau epică, portret, articol, nuvelă, medalion, pamflet – ca T. Arghezi, am scăpat (poate pentru întâia oară în viața mea!) neinsultat de imbecilii din cerneală. Unul singur, ridicol prin situația lui de subaltern al celui mai ridicol personagiu din țară – ați ghicit: al domnului Dragomirescu de la „Falanga”! – a încercat o glumă care, din lipsă de ecou, s-a descompus în umilință și neant.
În conștiința câtorva inși care în planul spiritual justifică existența României și care gustă și alte valori decât cele create de Dumnezeu pentru buricele degetelor sau pentru prelungirea și punctarea urechei femeești, T. Arghezi e azi singura vitrină cu giuvaere autentice sub cristal, preschimbate aproape săptămânal și pururea inedite. Bogăția și noutatea limbei lui românești ar fi discreditat orice dicționar de Acaemie, dacă ar fi existat, precum simpla lui existență pe trotuar sau pe platforma unui tramvai compromite și condamnă la poziții sinistre toată acea pletoră de profesori de „stil” – bătrâni care țopăie ca tinerii și tineri care fac mutre de bătrâni – înfipți cu gurile supte la țâța vacii bugetare, trasă de picioarele dinapoi în aula „facultăților” de litere.
Orgă uriașă, T. Arghezi justifică între noi o generație și un veac, iar în timpii repezi care ne așteaptă e poate unicul dintre poeții români menit să fie răsfoit în submarin sau în avionul intercontinental. […] Prin această orgă au trecut anotimpuri nebănuite și numai biruind pe autor – cee ce nu se va întâmpla atât de curând – adevăratul prețuitor al melodiilor argheziene le va putea reconstitui de la obârșie și le va putea dezvălui pururi însetaților de muzică fantastică și neauzită.

Întrebare directă
Dă-mi voie, iubite domnule Aderca, să-mi aleg din chestionarul domniei tale numai întrebările ce pot fi dezlegate indirect. Nu am scris niciodată: eu, niciodată părerea mea, niciodată sunt. Brutalitatea formulei directe afectează totdeauna ca o dovadă de prostie certă din partea aceluia care afirmă: „eu cred că…” și dumneata vii să provoci răspunsurile unui camarad care cinstește la maximum și pe deasupra tuturor noțiunilor talentului, inteligența.

Debuturi literare
Întrebarea dumitale de căpetenie, Debuturile literare, e fără de răspuns.
Într-adevăr, când debutează scriitorul: în momentul în care se desface din cerneala lui un fluture viu sau o pasăre vie? La data artificială a tiparului? Sau te raportezi la debutul intim, asemănător cu mersul, noaptea, al lui Iisus pe ape?
Debut literar, cu semnificarea grafică a cuvântului, camaradul d-tale încă nu știe să fi avut. Dacă s-a întâmplat ca eforturile lui de a realiza pe cale de sinteză, în cuvinte, vegetalele, metalele și lemnăria, să fie considerate ca o literatură, el nu se simte câtuși de puțin vinovat. El nu face literatură și nu a râvnit să dispute numănuia, nici dascălilor, nici egalilor, un titlu literar. Ivirea lui în literatură e pur accidentală. Un prieten, N.D. Cocea, l-a denunțat că scrie și a publicat din încercările lui neînchipuit de imperfecte. Scriitorii calificați de o deprindere veche, l-au primit între ei, fără ca el să fi râvnit la această cinste.
Debut? Dar cercetătorul de consistențe și de arome, imitatorul în plan deosebit al naturii, artistul, nu debutează oare ori de câte ori începe, în fiece desen și construcțiune? Trebuie să existe neapărat în literatură un habitat, o intoxicațiune, o rețetă, după care scrisul își pierde virginitatea și prospețimea, devenind o facilitate lină, emolientă, uniformă? Atunci sunt în domeniul artei două atitudini, profetică și publică, una pentru perfecțiuni neîncetat imposibile și alta pentru tipar.

Molima cretinilor cu diplome…
Camaradul dumitale a trăit câțiva ani în Europa. A cunsocut doctori de Universitate cărând prin porturi cu spinarea, acoperiți de făină, care și-au găsit repartiția justă. În Europa nu este obligatoriu ca un cretin laureat să-și instaleze funcțiunile creierului la o catedră, pentru a permanentiza soluția prin idioție și a știrbi inteligența curată, transparentă și sonoră a unui tineret înjugat cu forța, la vehicularea dobitoacelor intelectuale.
Cultura noastră, lipsită de substratul adânc al popoarelor din Occident, a situat pe creștetele învățământului un număr considerabil de proști. Inteligența nativă mobilă a tineretului românesc intră în rândășia universitară a dascălilor, pe care selecțiunea franceză, de pildă, îi rânduește la serviciile municipale. Odată ce le smulgi penele colorate, nici vulturul, nici găina nu mai știu să se ridice și, mărginindu-se să ceară fiertură și apă, uită cotețul universitar și simpla îndeletnicire de a sări după muște.

Desființarea „științelor ipotetice”!
Se impune desființarea din Universitate a tuturor cursurilor elucubrative și ipotetice, care nu pot fi profesate pe corpuri precise și în laborator. Știința fără material fizic, fără putința unui experiment, e o pseudo-știință, o astrologie, un ghicit în drojdii și în întuneric. Compară paralel zece promoții ale facultății de litere cu zece promoții de ingineri chimiști și mecanici, și numără inteligențele active și numerotează capacitatea de aplicare.
Cum să se atragă atenția publicului asupra valorilor reale artistice
Pentru ce? Lectura de preferință a unui tânăr care a trăit 20 de ani în casa și sub influența firească a corespondentului dumitale, consistă în cărțile băiatului de cârciumă și ale sergentului din post. Mai mult: s-a examinat odată vraful de publicații cu care un important bărbat politic călătorea în tren pentru un refugiu odihnitor meritat, la moșie. Pe lângă Furnica, Femeia galantă, Pardon și alte reviste de aceeași categorie de umor, personagiul politic luase, noi-nouțe, din librărie și cărțile domnului Teodor Speranția, un specimen caracteristic de trivialitate fioroasă literară.
Renunță la atențiunea publicului și adresează-i acestuia de preferință o literatură tehnică profesională, de care l-au lipsit sistematic editorii, la care pot colabora cu efect toți scriitorii. Poate că este calea cea mai sigură pentru orientarea la timp către „valorile artistice reale”.

Generații simultane în timp
Treptata ascendență prin generații sau prin individualități: sub Eminescu, abrupt și sideral, nu se află nicio treaptă și deasupra lui niciuna. E artificial de conceput piscuri cu scări și munți cu ascensor și tout-à-l’égoût. Suntem contemporani cu Homer, cu Moisi, cu Evanghelistul Ioan și cu Anton Pan, cântărețul de la biserica Olari.

Proiecte. Contemporanii
Proiecte literare niciunul. Năzuinți substanțiale: tumulturi.
În literatura românească actuală s-au remarcat câteva pene purtate cu individualitatea necesară unei mișcări de zbouri planate. Îmi pare rău că printre ele stă și pana dumitale. Îmi pare rău din pricina sentimentului de reciprocitate la care te-ai putea simți obligat.

*

Teamă ne-ndreptățiță!… Căci, indiferent de pană, omagiul trebuie să devină de azi înainte în fața poeziei argheziene obligatoriu. Este o obligație pe care o cultivăm, cu voluptate, de mult. Iar persoana poetului, la timp, știe să se descurce: „Să rămânem fără poză: ai scris despre mine?… Nu, ai scris despre altcineva”…




joi, 21 mai 2015

Înălțarea

de Iulică Țenea, Australia



M-am prăbuşit în lutul frământat de ape
să-i cunosc ÎNĂLŢAREA.

Am făcut castele din nisip mişcător
să aflu ce-i VISAREA.

M-am ridicat ca floarea-n tulpină
să ating cerul şi UITAREA.

Am călătorit către ţara Făgăduinţei
să am de unde mă ÎNTOARCE.

Am lăsat mâinile Creatorului
pe creştetul meu
să pot cunoaşte ÎNVIEREA.

Te-am lăsat pe tine să sculptezi
în mine
ca să pot cunoaşte MATERIA.

Acum mă-ntorc în abis singur
să mă cunosc PE MINE.




Ziua redactorului întocmită și din câteva ore!

Ioan Miclău – Gepianul, 2015


Mai vreau sa spun că, nu doresc să mă socot un scriitor doar de scrieri epice, ci doresc să fiu si unul al zilei, dar nici profeții să nu fac viitorului, când in prezent  nu mă pot lamurii pe mine insumi pe ce cale ne aflăm, adica o fi una adevarată sau una doar imaginată și visată! Ma rog, politicile de exemplu, sunt adevarate, au efecte, pe cand ale noastre literare apar drept teme frumos visate și sperate! Dar astea  nu se amestecă precum nu se amestecă apa cu uleiul, in schimb și acestea ”visate și sperate”, pot realiza interesante mișcări, mișcând societățile omenești dintr-o continuă dramă, spre ceva mai folositor fiecăruia. Căci am putea zice metaforic, actualmente avem un teatru in jurul Casei dar și în jurul Planetei! Oamenii își croiesc zi de sărbători de nu mai încap pe calendare! De ce să nu sărbătorim și noi ziua Redactorului, a Editorului, al Poetului!
Auzim de ziua Astronomiei/Astronomului, de ziua Pamantului, de ziua Radioului, de Zilele Sfintilor, adica de domenii/scene in care omul excelează! Dar cum atunci Redactorul/Editorul/Tipograful/Poetul, să nu aibă si ei Ziua lor? Fie și din cateva ore anual!
Ei, cei cu haina tăbăcită si colorată de cărți, reviste si ziare, de incuri si cleiuri ca să le imortalizeze pe toate cele realizate de om, ar fi cea mai omeneasca idee, a fi puși și Aceștia pe răbojul calendarului. Mai ales cand aceștia sunt nepărtinitori și dă la lumina zilei, cititorului, adevarurile pe care le trăim! Aci este însă poticnirea, când adevarurile pretinse sunt destul de adevărate, să se aleagă și acești ziditori ai cărții invitați pe la ușile judecatoriilor. Mai ales cand artistul este nepărtinitor! Am purtat si eu aceasta haină pe vremi ploioase, însă puțin, fiindcă  nu-mi prea folosea deloc, nici nu-mi păreau potrivită ploilor ce o acoperea, caci mai mult rețineau, adică trebuiau să rețină, spumele politicii, îngreunand-o! Așadar, cu respect, ca oricare scriitor care se respecta, la fel si eu, mi-am ales a vorbi despre aceasta interesantă si inexistentă stare de fapt, adica despre “Ziua Redactorului”. Mai ales, cum zic, auzim de atâția sărbătoriți, cum dară să nu aibă si redactorul nostru ziua lui! Atâta numai că nu se știe exact  dacă această lume a cititorilor crește sau descrește, însă redactorii inimoși, vin tot ei de ne asigură de imensa piață deschisa publicatiilor lor, așa că mă alătur si eu forumului general care cere a trece pe Calendar și „Ziua Redactorului”. Mi-am ales si un “Motto”, nu numai spre a sta si eu sub un pavilion oarecare, dar mai ales a da o oarecare lumină cititorului asupra celor ce are să citească. Genială mi s-a părut acoperirea ce mi-o poate asigura acel “motto”, dăruit de fapt tuturor cititorilor, de humuleșteanului Ion Creangă:

“Iubite cetitoriu,
Multe prostii ăi fi cetit de când ești. Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vede că nu-ți vine la socoteală, ie pana în mână și dă și tu altceva mai bun la iveală, caci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut”.

„Așadar, chiar ași zice că redactorii de cărți, reviste și ziare sunt niște stâlpi de susținere a întregii structuri culturale, educație, arte, istorie, stiinta, etc. Munca lor este
un izvor precum si o arhivă ce poartă in timp si spațiu mereu proaspătă credința și tradiția vieții societății zilei, al omului însuși, a timpului lor”. Bineînțeles, asta e ideala definiție de profesie, mai greu însă se ajunge a face din munca asta o artă care să fie pe masură! Apoi cum crezi dumitale “cetitoriule”, că se mișcă pe lumea asta un fir de pai fără un anume interes? Dar iubitul redactor cum ar mai fi redactor daca nu ar sta pe poziția sponsorului care finanțeaza? Că de o fi și sponsorul  lipit  la “stanga” sau la “dreapta” ideological, oricum, are  mare insemnatate! Aci se află punctul crucial, despre care scria Montaigne în eseurile sale in urma cu aproape cinci secole, despre acea “lipsa de cinste umana”, si despre care toți redactorii  moderni susțin că nu o au. Doar că la unii le merge bine, la alții rău.  Reporterul lui Ion Luca Carageale, de la acea “Revista sociala”, o ducea minunat de bine, tocmai fiindca nu-l zgârâia conștiința lui nici intr-un fel. Redactorul il urmarește pas cu pas, il găsește ‘curat murdar’,iese cu scandal, cu eliminare; numai ca moderniștii de azi din birou, au rezolvat dilema dintr-un vârf de peniță, decretând ca, “fiecare scriitor sa raspundă pe propria-i piele, a  conștiinței proprii despre ceea ce scrie”. Oricum, fericire, in această situatie, redactorul are a alege ce dorește, nepurtând responsabilitatea temelor produse pe hârtie! Are însă multă bătaie de cap, totusi, mai ales a alege creațiile care  sa fie pe gustul elitar, sa glorifice pe cei care conduc, bine sau rău; dar să dea in lumina tiparului si critici la sange si os, dar care însa să fie adresate opozanților, și aici cu nemiluita! Iar de vor fi adevăruri sau minciuni, cum zisei mai sus, îl privește tot pe scriitor. Dar, ca sa fie si corect politic si religios, trebuie neapărat puțină dublicitate, si tocmai asta face să-i albească părul și bietului redactor care ține să aibă și acel respect civic, izvoditor de voință și pretigiu! Fie și câteva ore dintr-un an, dar să aibă și Redactorul, Ziua lui de sărbătoare! Mai știi? Poate s-ar mai cerne între ele și valorile care să fie demne de aceasstă ZI de sărbătoare!