Vasilica GRIGORAȘ
Senectutea –
capodopera înțelepciunii
„Senectutea,
un șirag de perle naturale
adunate cu grijă
din oceanul învolburat
de scoica rănită.”
Timpul este un mister infinit de
existențe finite cu trecut, prezent și viitor. Trecutul nu-l mai putem
întoarce, dar putem să păstrăm experiențele și lecțiile sale bune. Acest lucru
nu înseamnă să trăim în trecut, ci să dăm atenție sporită prezentului, care
este cea mai scurtă verigă a întregului nostru lanț temporal. Prezentul este
doar o clipă, și nu trebuie s-o ignorăm! Să ne bucurăm de seninătatea ei pentru
că nu știm ce ne va aduce viitorul. Viitorul este al lui Dumnezeu, doar El știe
cum va fi.
Viața este o horă. Atunci când ne-am
născut ne-am prins în ea alături de cei dragi, apoi treptat împreună cu mulți
semeni. Ne-am jucat și am învățat continuu. Treptat ne-am însușit muzica,
ritmul, pașii, cuvintele… Ritmul s-a tot schimbat, iar noi a trebuit să ne
adaptăm și să inventăm alte și alte jocuri. Și, astfel, prezentul este pentru
mulți dintre noi, ceea ce se numește SENECTUTE. Ajungând aici, vai de cel care
nu a dorit ori nu a putut să fie parte activă din jocurile vieții. Cu siguranță
este mai „sărac” (nu material, ci sufletește), iar viața îi va fi nu numai plictisitoare, dar și tristă.
Viața este o orchestră cu multe
instrumente (experiențe), fiecare cu tonalitatea și specificul său. Poate ne
întrebăm: mai avem timp și dispoziție pentru a cânta (experimenta)? Cu
siguranță, da. Dacă am făcut-o până acum, e minunat să continuăm; armonia și
farmecul a ceea ce facem vor atinge, poate, într-o zi măiestria (împlinirea).
Dacă nu am făcut-o până acum, trebuie să alegem instrumentul care ne atrage și
să învățăm a cânta în ritmul care ni se potrivește. Compozițiile muzicale
interpretate (demersurile, implicările…) vor bucura și pe cei din jurul nostru
dacă ne străduim să interpretăm corect, pentru că numai astfel adevăratele
vibrații vor fi percepute.
Încă
din antichitate se știe că: „Educația este cea mai bună pregătire pentru
bătrânețe”. (Aristotel) Toată viața suntem ucenici, învățăcei, discipoli, dar
putem deveni meșteri, maeștri, mentori iscusiți. Exercițiul învățării este
regula numărul unu în această viață trecătoare. Avem nevoie de faruri
călăuzitoare, pentru a fi la rândul nostru luceferi pentru ceilalți.
Viața
este o apă curgătoare; se spune că nu ne putem scălda de două ori în apa
aceluiași râu, însă fie că suntem proaspeți pensionari ori
pensionari cu „state vechi”, pentru a rămâne tineri, trebuie să ne „îmbăiem” în
spiritul tinereții.
Viața este o cursă contra cronometru.
Din păcate, ne-am transformat în mașini cu ambreiajul defect, apăsând
accelerația până peste poate, iar frâna tot mai nefolosită a ruginit. Cu toții
știm ce se întâmplă dacă frâna mașinii nu funcționează cum trebuie – accidente
de tot felul. Pentru a preîntâmpina acest lucru este nevoie de mai multă
atenție și grijă. Cred că e bine să ținem seamă și de zicala „festina lente!”,
adică „grăbește-te încet!” (Suetoniu, „De vita XII Caesarum”. Cuvinte atribuite
lei August). Ceea ce transmit aceste cuvinte este faptul că se pot obține
rezultate bune fără să ne pripim, fără să acționăm precipitat. Astfel putem
greși ușor și obosim devreme, mai ales dacă toată viața ne-am grăbit, am
alergat, am adunat, ne-am consumat...
În categoria pensionarilor sunt mai multe segmente,
eșantioane de persoane. O mare parte din bătrânii României au venituri sub
limita subzistenței, sunt însingurați,
izolați și cu nevoi speciale. Sunt părăsiți de cei apropiați, sistemul de
asistență socială pentru bătrâni este extrem de deficitar, ca să nu spun
aproape inexistent, iar antrenarea în activități recreative lipsește cu
desăvârșire. Alți seniori sunt sănătoși, plini de viață, energici și activi.
Salutăm încercările acestora, fie ele și timide de a se implica în munca de
voluntariat în sprijinirea celor bolnavi și nevoiași, individual ori în cadrul
unor asociații civice și religioase. Socializarea și relaționarea este un lucru
benefic pentru toți. Și unii și alții se vor simți mult mai bine. Minunat ar fi
dacă tinerii ar cunoaște poveștile celor vârstici, cu siguranță ar avea multe
de învățat. Nu degeaba se spune: „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”.
A venit timpul să intensificăm munca de
căutare a eului interior de care ne-am tot îndepărtat. Să ne sondăm mai profund ca nicio altă dată, acolo, direct în
inimă pentru a descoperi cine suntem cu adevărat în momentul și locul în care
ne aflăm. Este nevoie să identificăm și să cântărim potențialul prezentului, să
ne redescoperim, să ne redefinim și, de ce nu, să ne reinventăm. Pentru acest
lucru este neaparat să ne interogăm logic, rațional și să ne răspundem cât se
poate de onest. Aflându-ne dorințele putem să întocmim un proiect a ceea ce
urmează. Este benefic acest lucru pentru a nu ajunge în situația unei obsedante
întrebări: „ce vom face de acum înainte?”. Acest „facem” îl implică și pe
„trebuie să facem”, însă este imperios necesar să adăugăm, „ce-mi doresc eu,
ce-mi place mie, ce-mi dă satisfacție”. Doar astfel vom simți o adiere de aer
proaspăt într-o perioadă nouă, necunoscută a vieții; pensionarea – sperietoarea
de serviciu, iar senectutea o scenă pe care are loc trecerea în revistă a
vieții.
Este timpul să facem un nou pariu cu noi
înșine și să pășim ușor dar sigur pe planeta inimii noastre. Să-i descoperim
părțile luminoase, razele de soare și de lună, stelele care ne luminează
drumul, fie el și întortocheat. Cu limpezime și simplitate, discreție și
eleganță, blândețe și demnitate să ne purtăm pașii spre înainte. Albert
Einstein spunea: „Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți menține
echilibrul trebuie să continui să mergi înainte.” Cu atât mai mult la
senectute. Într-un asemenea parcurs devenim buni observatori ai darurilor pe
care le-am primit prin naștere, le apreciem cum se cuvine, ne bucurăm de ele,
le înmulțim și le dăruim.
Este în firea umană să ne iubim copiii
și nepoții, să ne bucurăm împreună de viață. Admir cu toată ființa mea buna
înțelegere, ajutorul reciproc și necondiționat în familie, instituția care ne
asigură stabilitatea, optimismul, adevărata fericire. În România, din cauza veniturilor materiale insuficiente
și a mentalității învechite, o parte din părinți, atunci când ies la pensie se
transformă în „slujitori” ai copiilor. Așteptările celor tineri prea mari și
posibilitățile vârstnicilor de a oferi din ce în ce mai puțin crează neplăceri
de ambele părți și pot duce la deteriorarea relațiilor. Cred că este bine
pentru toți să tăiem cordonul ombilical copiilor noștri, să-i educăm în așa fel
încât să se descurce singuri în viață. Să învețe să ia propriile decizii și
să-și asume responsabilitatea acestora. Din păcate, o parte din tinerii de
astăzi au un soi de handicap, sunt dependenți de părinți, sau și mai rău, se
ivesc anumite conflicte în sânul familiei, și cred sincer, nu este numai vina
copiilor.
Pe de
altă parte, să ascultăm mesajele propriului organism, creat de bunul Dumnezeu; trupul
este atât de perfect alcătuit și loial nouă încât ne dă semnale certe despre
starea noastră, despre împliniri și necesități. Să nu le ignorăm, ci să le luăm
în seamă, să fim ascultători pentru a-i împlini dorințele. Să învățăm să spunem
NU și să spunem DA în funcție de situația concretă în care ne aflăm și de
puterea noastră de reacție. Copiii știu foarte bine acest lucru, noi ne-am
pierdut această îndemânare (e drept lucru impus de responsabilitățile adultului
dedicat familiei și muncii), însă viața omului are o evoluție (de la copil la
matur și o involuție de la maturitate la senectute (un soi de copilărie, cu mai
multe necesități fizice, dar cu o experiență de viață la purtător). Atenția pe
care ne-o acordăm, nu înseamnă egoism, iar tot ceea ce facem nu este numai
pentru noi, doar în sprijinul nostru,
ci, mai ales pentru cei dragi nouă, să nu-i împovărăm cu neputințele
noastre.
Chiar și la senectute, să fim în
continuare fertili (creativi, inventivi). Putem da roade în continuare; roadele
unui copac bătrân sunt mai dulci decât ale unui pom în primii ani de rodire.
Simt nevoia de mărturisire. Am înțeles perfect că la o limită de vârstă,
conform legii trebuia să ies la pensie, însă sufletește am simțit un ghimpe
care nu-mi dădea pace. Se spune că noaptea este sfetnic bun, și este adevărat.
În mai multe nopți albe, mi-am adunat la sfat gândurile negre și m-am întrebat,
simplu și la obiect: ce pot eu să fac de aici înainte în afara treburilor
casnice? Indiscutabil, pe primul loc au fost întotdeauna familia, copiii și
nepoții dragi. Apoi, mi-a venit ideea să mă înscriu la cursuri de masaj și
reflexoterapie, ceea ce am și făcut. O idee excelentă, după cursuri am
practicat într-un mediu destul de restrâns, prieteni și familie. Un bun
câștigat, însă formarea mea intelectuală este cu totul alta și treptat am
început să scriu; și am scris, reușind să public în zece ani peste 15 cărți de
autor, texte incluse în antologii, volume colective și materiale publicate în
presa scrisă și online din țară și străinătate. Nu spre laudă spun aceste
lucruri, nici nu vreau să dau sfaturi, ci aduc argumente în susținerea ideii că
după pensionare mai putem realiza multe lucruri, că mai suntem utili nouă și
celor din jur.
Așadar, senectutea este un tablou pe care
trebuie să-l realizăm singuri,
creionându-ne autoportretul care ne reprezintă. Noi alegem culorile,
nuanțele, liniile, unghiurile în și din care să ne prezentăm. Noi suntem
arhitecții gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre. Să le dăm un conținut
ziditor. Astfel devenim proprii constructori, sub buna îndrumare a Domnului.
Până la senectute clădim, dotăm și
organizăm o adevărată bibliotecă personală plină doldora de cărțile scrise
(experiențe, activități, realizări, trăiri…). În romanul, povestirile,
poveștile și poeziile noastre faptice nu trebuie să depozităm doar întâmplările
triste, neîmplinirile, dezamăgirile, regretele și să le tot recitim, să ne
plângem de milă, să găsim fel de fel de vinovați și să-i așezăm în fața
„inchiziției” gândurilor noastre, transmițându-le energii negative. Nici nu
trebuie să ne construim singuri statui așezate pe socluri înalte. Mai mult
decât atât a devenit o cutumă în a ne compara cu cei tineri și a ne așeza pe
noi pe un piedestal închipuit, iar pe ei îi plasăm în mediocritatea societății,
reproșându-le că nu apreciază ceea ce am realizat noi și nu ne respectă. Este total incorect și nedrept.
Eu nu doresc să fiu iubită și respectată doar pentru că am o vârstă. Să-i iubim, să-i apreciem
și să-i încurajăm în lucrurile minunate pe care le fac și cu siguranță ne vor
respecta. E adevărat, uneori mai și greșesc pentru că nu au încă experiența de
viață necesară, însă știm cu toții că din greșeli se învață și mai ales din
cele personale, acestea sunt surse prolifice de învățăminte.
Este o realitate că ne „învârtim” între
oameni care sunt tot timpul nemulțumiți, întunecați la față, îngrijorați peste
măsură de „drobul de sare” care, la noi, la români este mereu între sobă și
capul nostru. Nemulțumirea și autocompătimirea sunt permanent trena spiritului
nostru speriat și temător de suferință. Starețul Ambrozie de la Mănăstirea
Optima (Rusia) spunea: „Trebuie să înțelegem că nimănui nu îi este dăruită
fericirea cerească fără suferință”. Cu alte cuvinte, suferința ne va mântui: „O
persoană se mântuiește nu numai prin faptele sale bune, ci și prin acceptarea
suferinței ce vine în urma diverselor boli, nenorociri sau eșecuri.” (Luca 16:
19-31) Prin suferință ne asumăm crucea. Acum este momentul să conștientizăm
acest lucru, să renunțăm la resentimente și asemenea scoicilor să așezăm în
șiragul vieții noastre doar perle strălucitoare.
Să mergem pe stradă cu capul sus, cu privirea spre înalt, să vedem și
cerul
senin și pe cel înnourat, cu pufoșii bulgări gri care aduc ploaia, binecuvântare pentru întreaga natură. Să
ascultăm muzică, să dansăm, să nu ne pierdem umorul – toate acestea balsam
pentru mușchii și articulațiile trupului și sufletului. Senectutea este o
binecuvântare și o taină în aceeași măsură. Să mulțumim Cerului pentru că ne-a
dăruit-o. Să nu ne așteptăm ca vântul să
ne umfle pânzele la infinit, este împotriva firii și ordinii cerești; putem
doar să stabilim ritmul vâslitului până la țărmurile viitoare, în care vom
ancora după voia Domnului.
Se spune că suntem ceea ce gândim,
suntem ceea ce mâncăm și ceea ce iubim, astfel ne asigurăm hrana minții, a
trupului, iar prin iertare și iubire, hrana sufletului. Este nevoie de gândire
pozitivă, să renunțăm la pesimism, negativism și, mai ales la criticism
(judecata altora). Acestea din urmă
arcuiesc nemilos coloana vertebrală a sufletului, ne îngenunchează mult prea
devreme, ne tulbură vederea și auzul a ceea ce este frumos și bun. Ce putem
face la vârsta senectuții este să ne spiritualizăm. Numai astfel putem fi
fericiți. Atragem binele, nu avem așteptări peste măsură, acceptăm ceea ce ni
se întâmplă și învățăm mulțumirea.
Jane Fonda nu vorbește de vârsta a treia
a omului, ci de actul trei. Așadar suntem autorii, regizorii, scenariștii, dar
și actori în propria noastră piesă de teatru. Să rămânem oameni simțitori până
la căderea cortinei. Cineva m-a întrebat de ce nu-mi mai vopsesc părul. I-am
răspuns că mă plac așa cum sunt și mă simt bine cu mine. Este felul meu de a
mulțumi Domnului că am ajuns până aici, cu părul înspicat și nins în aceeași
măsură. Mă bucur de două anotimpuri -
vara și iarna.
La senectute vine și momentul
corecturilor unor croieli strâmbe, unor deraieri nefericite, unor rătăciri
voluntare ori nu. Să trăim bine, frumos și să facem ceea ce depinde de noi spre
iertarea și mântuirea noastră. Să trăim cum se cade viața trecătoare și să ne
pregătim pentru viața veșnică.
Să ne bucurăm de orice răsărit de soare,
pentru că este modelul întruchipat al generozității; el nu alege cui să
dăruiască lumina și căldura sa, el o oferă tuturor. Să ne bucurăm de apusul
soarelui, care în mărinimia sa face loc lunii și stelelor să lumineze cerul și
pământul, și să ne asigure liniștea nopții pentru a ne odihni în tihnă. Să
ascultăm mugetul vântului și ritmul stropilor de ploaie. Să vedem/auzim iarba
crescând, mugurii pocnind în ram, florile deschizându-și corolele pentru noi și
oferindu-ne mireasma lor îmbătătoare. Să auzim ciripitul păsărelelor, trilurile
din zori în noapte, să admirăm pe cele care vin pe pervazul casei noastre, fără
a le ușui; să vedem blândețera porumbeilor care împart fărâmiturile între ei,
bun exemplu de altruism pentru noi, oamenii. Să ne bucurăm de covorul multicolor
al toamnei și de plapuma de omăt alb, imaculat, care încălzește și adapă
pământul pentru a rodi în primăvară.
Trei lucruri sunt foarte importante în
viață, și mult mai prețioase la senectute: „acceptarea hotărâtă a vieții,
credința profundă că viața are un sens și abilitatea de a improviza soluții din
orice” (Joan Borysenko, Ph.D.) Pe lângă acestea, mai este necesar să înțelegem
că voia noastră nu se potrivește întotdeauna cu planul lui Dumnezeu. Și acest
lucru, din simplul motiv că este posibil că ceea ce dorim noi să nu ne fie de
folos… Senectutea este capodopera înțelepciunii adunată strop cu strop: zâmbete
și bucurii, lacrimi și dureri și, mai ales rugăciune lângă rugăciune. Să facem
în viață tot ceea depinde de noi, dar să învățăm să acceptăm voia Domnului.
Doresc
tuturor seniorilor o viață ferită de „dictatura reumatismului” (Emil Cioran),
și de „bruma de cârcei și gărgăuni” (Goethe). Le urez din tot sufletul să aibă
o bătrânețe mereu tânără, vorba lui Cicero: „După cum îmi place un tânăr care are
ceva de-al bătrâneții, tot așa îmi place bătrânul care are ceva tineresc”.
